Notă despre referințele istorice

Toate articolele și citatele din The New York Times folosite în acest text apar sub forma în care au fost publicate inițial, fiind autorizată reproducerea lor.

Diego Rivera, „Rivera Still Admires Trotsky; Regrets Their Views Clashed“, 15 aprilie 1939.

„US Forbids Entry of Trotsky’s Body; Soviet Calls Him Traitor“, 25 august 1940.

„2,541 Axis Aliens Now in Custody“, 13 decembrie 1941.

Samuel A. Tower, „79 in Hollywood Found Subversive, Inquiry Head Says“, 23 octombrie 1947.

„Truman Is Linked By Scott to Reds“, 26 septembrie 1948.

A fost autorizată și reproducerea următoarelor fragmente de articole.

Anthony Standen, „Japanese Beetle: Voracious, Libidinous, Prolific, He Is Eating His Way across the US“, Life, 17 iulie 1944.

„Peekskill Battle Lines“, Life, 18 septembrie 1949.

Frank Desmond, „M’Carthy Charges Reds Hold US Jobs“, Wheeling Intelligencer, 10 februarie 1950.

Toate celelalte articole de presă din roman sunt fictive. Personajele istorice sunt descrise și citate conform documentelor istorice, dar conversațiile lor cu personajul Harrison Shepherd sunt inventate întru totul. Acesta este un text de ficțiune.

*

Autoarea consemnează cu recunoștință utilitatea următoarelor lucrări: Alain Dugrand, Trotsky in Mexico, 1937–1940 (Manchester, UK: Carcanet, 1992); Leon Trotsky, My Life: An Attempt at an Autobiography (New York: Pathfinder Press, 1970); The Diary of Frida Kahlo: An Intimate Self-Portrait (New York: Harry N. Abrams, 2005); Malka Drucker, Frida Kahlo: Torment and Triumph (Albuquerque: University of New Mexico Press, 1995); Hayden Herrera, Frida: A Biography of Frida Kahlo (New York: Harper & Row, 1983); Walter Bernstein, Inside Out: A Memoir of the Blacklist (Da Capo, 2000); William Manchester, The Glory and the Dream (Boston: Little, Brown, 1973); Martha Norburn Mead, Asheville: In Land of the Sky (Richmond, Vancouver: Dietz Press, 1942); și Hernando Cortés, Five Letters of Cortés to the Emperor, trad. J. Bayard Morris (New York: Norton, 1969), și le mulțumește deținătorilor patrimoni­ilor lui Lev Troțki, Dolores Olmedo, Frida Kahlo și Diego Rivera, care i-au permis accesul la locuințele și arhivele acestora. Gracias Instituto Nacional de Antropología e Historia (INAH) pentru grija meticuloasă cu care se îngrijește de comorile istorice ale Mexicului (în special frescele lui Rivera) și devotamentul său continuu față de asigurarea accesului publicului la acestea. De asemenea, mulțumiri deosebite Mariei Cristina Fontes, lui Judy Carmichael, Terry Karten, Montserrat Fontes, Sam Stoloff, Ellen Geiger, Frances Goldin, Matt McGowan, Sonyei Norman, lui Jim Malusa, Fenton Johnson, Steven Hopp, Lily Kingsolver și Cameliei Kingsolver.

Partea I

Mexic, 1929–1931

(VB)

Isla Pixol, Mexic, 1929

A început cu urlătoarele. De fiecare dată se porneau să răcnească la prima geană a zorilor, chiar când începea să se lumineze muchia cerului. Mai întâi era doar una: un geamăt forțat, ritmic, ca de fierăstrău. Le trezea și pe altele din jur, îndemnându-le să urle și ele pe melodia ei monstruoasă. Nu trecea mult și răgetele din gâturi cafenii răsunau și din alți copaci, tot mai departe de-a lungul plajei, până se umplea toată jungla de copaci urlători. Cum a fost la început, la fel este în fiecare dimineață a lumii.

Băiatul și mama lui credeau că în copacii ăia țipă diavoli cu ochii cât farfuriuțele de ceai, disputându-și dreptul teritorial de a consuma carne de om. În primul an după ce veniseră în Mexic să locuiască în casa lui Enrique, la fiecare revărsat de zori se trezeau îngroziți din cauza urletelor. Uneori, femeia alerga pe holul acoperit cu gresie spre dormitorul fiului ei, apărea în ușă cu părul desfăcut și, urcându-se în pat cu picioarele ei ca niște pești înghețați, trăgea cuvertura croșetată ca pe un năvod în jurul amândurora și ascultau.

Aici trebuia să fie ca în povești. Așa îi promisese mama lui, pe vremuri, în dormitorul mic și rece din Virginia, America de Nord: dacă fug amândoi în Mexic cu Enrique, ea va fi mireasa unui om bogat, iar fiul ei va fi tânărul moștenitor, într-o hacienda înconjurată de culturi de ananas. Insula va fi împrejmuită de o fâșie lucitoare de mare, ca o verighetă cu piatra prețioasă pe continent: zăcămintele de țiței din care Enrique își făcuse averea.

Dar povestea lor era The Prisoner of Zenda. El nu era un tânăr moștenitor, iar mama lui, după mai multe luni, tot nu era mireasă. Enrique era temnicerul lor, care le urmărea teroarea cu o privire rece în timp ce lua micul-dejun.

— Ce se aude sunt aullaros, spunea el în timp ce trăgea șervetul alb din inelul de argint, cu degetele lui acoperite cu inele de argint, și-l așeza în poală, după care începea să-și porționeze micul-dejun cu furculița și cuțitul. Urlă unii la alții să-și stabilească teritoriile înainte să pornească la vânătoare.

Mâncarea lor s-ar putea să fim noi, se gândeau și mama, și fiul, cuibăriți unul într-altul sub pânza de păianjen a cuverturii, ascultând valul tot mai intens al răgetelor înfierbântate. Să scrii toate astea la tine în caiet, îi spunea ea, tot ce ni s-a întâmplat în Mexic. Așa, când n-or mai rămâne din noi decât oasele, va ști cineva unde am ajuns. Îi spunea să înceapă așa: La început au fost aullaros, care urlau cerându-ne sângele.

Enrique trăise toată viața în hacienda aceea, de când o construise tatăl lui și îi mânase pe indios cu biciul să-i cultive câmpurile de ananas. Fusese educat să înțeleagă cât de utilă este frica. Prin urmare a trecut aproape un an până să le spună adevărul: doar maimuțele urlă. Nici măcar nu s-a uitat la ei peste masă când a spus asta, acordând atenție doar ouălor importante din farfuria lui. Zâmbea disprețuitor pe sub mustață, care nu e o ascunzătoare prea bună.

— Orice indian ignorant din sat știe ce sunt. Ați ști și voi dacă ați ieși pe-afară dimineața, în loc să vă ascundeți în pat ca doi leneși.

Era adevărat: creaturile erau maimuțe cu coadă lungă, mâncătoare de frunze. Cum să vină un asemenea urlet de la o făptură, la drept vorbind, atât de banală? Dar așa era. Băiatul a început să se strecoare afară dimineața devreme și a învățat să le distingă în înaltul copacilor, prin vălul de crengi, profilate pe cerul alb. Corpuri ghemuite, blănoase, în echilibru pe niște membre legănate, cu cozile întinse să mângâie ramurile ca pe niște corzi de chitară. Uneori, maimuțele-mame țineau în brațe pui mici, născuți la altitudini precare, ce se agățau de ele pentru a-și salva viața.

Prin urmare nici vorbă de demoni ai copacilor. Iar Enrique nu era nici el vreun rege negru la suflet, doar un bărbat. Semăna cu omulețul din vârful unui tort de nuntă: același cap rotund cu părul lucios pieptănat cu cărare, aceeași mustăcioară. Însă mama băiatului nu era mireasa în miniatură și, firește, pe un astfel de tort nu e loc pentru un copil.

De atunci înainte, când voia să-l ridiculizeze, Enrique nici măcar nu amintea de diavoli — doar ridica ochii spre copaci.

— Aici diavolul e un băiat cu prea multă imaginație, obișnuia el să spună.

Era ca o problemă de matematică — îi dădea băiatului dureri de cap, pentru că nu pricepea care era partea greșită a ecuației: că era băiat sau că avea imaginație. Enrique considera că un bărbat de succes nu are câtuși de puțin nevoie de imaginație.

Iată un alt fel de a începe povestea, la fel de adevărat.

În lumea peștilor, ca și la oameni, regula e aceeași: dacă vine rechinul, fug toți și te lasă să te mănânce. Au cu toții o singură inimă sperioasă, care îi mână să se miște toți ca unul, să fugă de pericol chiar înainte să-i prindă. Cumva, știu ei cum stă treaba.

Sub ocean e o lume fără oameni. Acoperișul mării ți se leagănă deasupra capului în timp ce plutești printre copacii purpurii ai pădurii de coral, înconjurat de un corp ceresc de lumină compus din pești strălucitori. Soarele coboară prin apă ca niște săgeți în flăcări, atinge trupurile solzoase și aprinde fiecare înotătoare. Bancul se compune dintr-o mie de pești, dar întotdeauna se mișcă împreună: o singură comunitate unită, mare, luminoasă, fragilă.

Acolo, dedesubt, e o lume perfectă, mai puțin pentru unul dintre ei, care nu poate să respire în apă. Se ține de nas, atârnat de tavanul de argint, ca o păpușă mare și urâtă. Brațele îi sunt acoperite de firicele de păr ca iarba. E palid, iluminat de o lumină apoasă pe piele de băiat făcută piele de găină, nu pe solzii lunecoși și argintii de om-pește, cum își dorește să fie. Peștii săgetează în jurul lui și se simte singur. Știe că e o prostie să se simtă singur pentru că nu e pește, dar așa se simte. Și totuși rămâne acolo, captiv în viața de dedesubt, dorindu-și să poată locui în cetatea lor, cu viața aceea luminoasă și lichidă curgând peste tot în jurul lui. Bancul scânteietor se retrage într-o parte și se bombează în alta — o multitudine de punctulețe se mișcă încolo și-ncoace ca o singură vietate care respiră. Când se apropie o umbră, masa de pești țâșnește pe loc spre propriul centru, face implozie într-un miez dens, sigur, lăsându-l pe băiat pe dinafară.

De unde știu să se salveze pe ei și să-l lase pe el să fie mâncat? Au Dumnezeul lor, un păpușar care manevrează mintea fiecărui pește în parte, cu câte-o sfoară prinsă de fiecare inimă din lumea lor aglomerată. De toate inimile, mai puțin una.

Băiatul a descoperit lumea peștilor după ce i-a dat Leandro o mască de scufundări. Lui Leandro, bucătarul, i-a fost milă de băiatul prizărit din America, deoarece nu avea altceva de făcut toată ziua decât să umble aiurea pe stâncile de pe plajă, prefăcându-se că vânează ceva.