Anonimului morisco care a terminat într-o lună și jumătate în casa lui Cervantes traducerea lui Don Quijote de Cide Amete Benengeli și care a primit pentru strădania lui doar 23 de kilograme de struguri.

Cealaltă față a tapiseriei

CUvânt-înainte

„Nu există limbaj fără amăgire.“1

Italo Calvino, Orașele invizibile

Până destul de târziu în copilărie, nu aveam habar că ar exista ceva numit traducere. Am fost crescut cu engleză și germană de o doică cehoaică; spaniola am învățat-o mai târziu, pe la opt sau nouă ani. De-a lungul copilăriei, mi-am folosit primele limbi fără deosebire, fără a privilegia vreuna și nu m-am gândit niciodată la ele ca la niște ținuturi izolate cu granițe stricte pe care să le traversez. Pentru mine, limba era un soi de Babel prietenos, alcătuit din câteva seturi de cuvinte, diferite ca sunet sau greutate, dar aidoma ca sens și valoare. Știam că trebuie să folosesc anumite cuvinte când vorbesc cu anumiți oameni (să mă adresez, de pildă, bucătarului din München cu alte vorbe decât cele folosite ca să comunic cu un musafir american), dar nicicând n-am simțit că, dacă procedez așa, transport un gând dintr-un tărâm lingvistic în altul. În copilăria mea nu existau pașapoarte semantice sau identități naționale. Am înțeles că lucrurile nu stau așa pentru toată lumea abia atunci când, într-o zi, la școală, nesigur pe spaniola mea, i-am vorbit profesorului nostru argentinian în engleză și mi-am asigurat o muștruluială serioasă. Așa am aflat că există granițele lingvistice și că se așteaptă de la mine să le respect. Nu mi-a prea reușit. Cronicile lui Vasco Pratolini descoperite în traducerile spaniole ale lui Attilio Dabini, versiunea bizară și trunchiată a Sufletelor moarte gogoliene în traducerea lui Isabel Florence Hapgood, publicată în engleză cu titlul Home Life in Russia, romanul clasic chinez Visul din pavilionul roșu în versiunea germană a Dr. Franz Kuhn, toate aparțineau limbii în care le citisem. Lipsa mea de considerație față de corectitudinea academică mi-a îmbogățit biblioteca cu volume în engleză și germană (și, mai târziu, spaniolă).

E avantajos să vorbești mai multe limbi: îți permite accesul la o viziune mai generoasă asupra lumii. Neurologii ne spun că atunci când copilul învață o a doua limbă înaintea vârstei de șase ani, în mintea acelui copil se creează un spațiu sau o cale ce permite și învățarea altor limbi străine. Cu alte cuvinte, în mintea acelui copil, cuvântul folosit pentru a numi animalul pe care-l vede nu mai este doar „câine“ („dog“, dacă acel copil este un vorbitor nativ de engleză), ci doar unul dintre nenumăratele care cuprind creatura blănoasă. „Hund“, „perro“, „chien“, „cane“ sunt toate, pentru copilul poliglot, numele perfect echivalente ale animalului, toate interșanjabile, dar trebuie să ținem cont că fiecare dintre ele are nevoie de un context lingvistic diferit, așa cum am învățat, spre rușinea mea, la școală în ziua aceea de demult. Folosim un cuvânt anume într-o anumită interacțiune și trebuie să schimbăm cuvântul dacă interlocutorul nostru se schimbă, tot așa cum știm că trebuie să schimbăm „bună dimineața“ cu „bună seara“ în funcție de ora din zi. Sensul cuvintelor de salut este același, doar că lumina din jurul lor se schimbă.

Odată ce am înțeles că traducerea este posibilă, am început să traduc texte care-mi plăceau pentru că voiam să le împărtășesc prietenilor care nu știau limbile în care citisem acele texte. Într-un fel, era un act de autosatisfacere pentru că, așa cum știe orice cititor, odată ce-ai descoperit un text care te pasionează, simți dorința aprigă de a-l împărtăși cu alții, vrei să te repezi să apuci un prieten de rever și să-i strigi în față: „Trebuie să citești și tu cartea asta!“. Cititul este o activitate care începe în izolare și adesea devine o experiență comună.

Traducerea poate fi (trebuie să fie) cea mai subtilă formă de citit și, mai mult decât la scrierea unui text original, traducătorul trebuie să se bazeze pe prezența cititorului căruia îi este destinată traducerea. Datorită responsabilității acestui transfer, traducătorul nu poate (nu trebuie) să privească înapoi spre opera originală odată ce traducerea a fost dusă la bun sfârșit: cititorul este cel care trebuie să preia frâiele de acolo. Pentru cititorul unei traduceri, originalul nu trebuie să mai existe.

Poate că mitul lui Orfeu este un mit despre traducere: Orfeu, traducătorul lui Euridice cea moartă, își pierde iubirea tradusă atunci când privește în urmă să se încredințeze că-l urmează. Orfeu știe că un text, după ce autorul său l-a încheiat, rămâne într-o stare de viață suspendată până când îl salvează din Împărăția Morții un cititor. Miracolul traducerii este un act al învierii. Orfeu ar fi trebuit să se încreadă în puterile magice ale meșteșugului său.

Ismail Kadare sugerează într-unul dintre romanele lui că zeii n-ar fi intenționat niciodată să-i îngăduie lui Euridice să părăsească Împărăția Morții, ci că i-au promis s-o elibereze după ce le cântase, pentru că știau că Orfeu nu se va putea opune tentației de a privi înapoi. Euridice nu a dispărut, ea nu a fost niciodată în spatele lui Orfeu, nu i s-a permis nicicând să-l urmeze. Zeii au vrut să asculte cântul minunat al lui Orfeu, așa că au ticluit acest tertip izvorât din certitudinea lipsei de încredere a artistului. Traducerea lui Euridice a fost prin urmare o trădare, o minciună, așa cum e până la urmă orice traducere. Originalul nu poate fi salvat din rândul morților; traducătorul poate spera cel mult s-o conceapă din nou pe Euridice, tradusă în alte cuvinte ce-i vor plânge de-a pururi pierderea. Orice traducere este o elegie.

1. Corect

Arta prinde viață pentru că limba este sortită eșecului.

Balzac spune povestea unui pictor care, obsedat de crearea capodoperei perfecte, tot revine asupra picturii sale până când, la urmă, pe pânză nu mai rămâne decât o masă de culori năclăite. Spre deosebire de o viziune „corectă“ în ochii minții, viziunile corecte implicate în executarea unei arte sunt condamnate la imperfecțiune. Visăm la ceva corect din toate punctele de vedere, ce ar lua ființă în urma muncii noastre, în formă, culoare, muzică ori cuvinte. Niciodată nu se întâmplă așa. Dar tocmai pentru că starea de „corectitudine“ nu poate fi niciodată atinsă, arta îngăduie existența unui copărtaș tainic: un privitor, un ascultător, un cititor.

Arta traducerii le reamintește cititorilor că nu există niciodată o lectură „corectă“. Știm că orice text literar există în clipa când prinde viață, după care cade într-un soi de hibernare, de înflorire suspendată, până când vine un cititor și-l readuce la viață, însă o viață care oglindește bogăția de experiențe și de sensuri ce aparțin cititorului.

Balzac citit de Freud nu e Balzac citit de Marx.

Chiar în timpul unei singure lecturi, într-o singură limbă, cuvintele poartă mai multe înțelesuri decât poate reține un singur cititor deodată. În engleză, fast înseamnă să te miști rapid, dar și să rămâi nemișcat; în franceză, le ton denotă atât o caracteristică a sunetului, cât și una a culorii; în spaniolă, bala este glonț, dar și behăitul oilor. În italiană, piano este un adverb ce înseamnă încet, dar și un substantiv ce denumește planul unei clădiri. În japoneză, cuvântul sei denumește cel puțin douăzeci și opt de lucruri diferite, toate distincte și definibile. De fapt, orice cuvânt, în orice limbă, se traduce nu printr-un singur sens, ci printr-o întreagă antologie de înțelesuri.

În limba greacă, antologie înseamnă „buchet de flori“.

2. Sfânt

Conform Legendei aurea, Sfântul Evanghelist Marcu și-a scris evanghelia așa cum a auzit-o de pe buzele maestrului său, Sfântul Petru, iar Petru, după ce a examinat textul și l-a găsit fără de greșeală, a încuviințat ca acesta să slujească învățării tuturor creștinilor. Evanghelia după Marcu este, din acest punct de vedere, nu o compoziție originală, ci o traducere scrisă a cuvintelor spuse de Petru, care erau la rândul lor traducerea vocii Sfântului Duh.

Orice traducere este o transportare.

În Evul Mediu, translatio însemna mutarea moaște­lor de sfinți dintr-un loc în altul: traducerea ca strămutare, redarea naturii nomade a semnului, dezrădăcinarea a ceva sacru din locul unde se află și răsădirea lui în alt teritoriu — traducerea ca mișcare, traducerea ca imigrație. Asemenea purtătorilor de relicve, traducătorii dezbracă textul de înfățișarea sa exterioară și îl transplantează în țărâna propriei limbi. Noul context transformă și ocrotește în același timp textul, îi oferă o nouă piele: traducerea ca metaforă. Metafora în greacă și traducerea în latină sunt același cuvânt.

Această translatio a moaștelor sfinte era câteodată o furta sacra, acțiunea de a fura relicve spre beneficiul propriei tabere. Celebru a rămas furtul de la egiptenii din Alexandria, în 828, al moaștelor Sfântului Marcu, care au fost trecute de graniță ascunse sub o grămadă de carne de porc, pe care gărzile musulmane au refuzat s-o atingă. Așa a fost îmbogățită Veneția.

Traducătorii, asemenea unor hoți, își apropriază ceea ce nu le aparține pentru a-și îmbogăți patria lingvistică.

Piratarea în numele patriotismului.

3. Calm

Tulbură traducătorul textul la care lucrează?

Un text înseamnă freamăt nesfârșit. Închis între marginile paginii, este dezlănțuit de cititorii care îi permit să alerge liber pe tot tărâmul propriei imaginații: singurele granițe sunt acelea ale bunului-simț al cititorului.