Editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile D. Zamfirescu
Redactare:
Carmen Eberhat
Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț
Director producţie:
Cristian Claudiu Coban
DTP:
Ofelia Coșman
Corectură:
Oana Aanei
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
ISBN 978-606-40-3318-5
ISBN ePub 978-606-40-3426-7
„Nu ne e ușor să înțelegem cum este posibil ca zeii în care credem să fie luați în batjocură cu glume aristofanice. Dar râsul aparține laturii pline de sens, fructuoase și pozitive a vieții și, prin urmare, el este pentru greci mai divin decât solemnitatea ușor indispusă, care ni s-ar părea nouă mai potrivită unor oameni pioși.“
Bruno Snell
„Istoricul relatează ce s-a întâmplat, poetul — ce s-ar putea întâmpla.“
Aristotel
S-a trezit într-o zi Nietzsche,
un băiat altfel foarte talentat,
să anunțe că am murit.
Foarte amuzant!
Cică Gott ist tot.
M-am distrat.
Doar un neamț putea să aibă un asemenea tupeu.
A muri este o artă, ca orice altceva,
eu o fac excepțional de bine —
cunosc situația,
am mai citit și eu niște poezie la viața mea.
Viața mea!? Ce viață?
Am avut eu vreodată o viață?
Vă spun: nu e nicio afacere să exiști fără să trăiești.
La scurt timp după ce Nietzsche a zis că am murit,
a murit și el,
n-a fost nimic personal.
Doi fii aveam și eu,
iar unul l-a ucis pe celălalt.
Pe lângă asta, izgonirea din Rai
a fost floare la ureche.
Șarpele mereu mi s-a părut
mai interesant decât Adam.
Dacă ar fi fost după mine,
aș fi preferat ca Dumnezeu
să mă facă dintr-un os de șarpe.
Când am aflat că domnul José Saramago,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură,
a scris o carte despre mine,
intitulată chiar Cain —
m-am bucurat, bineînțeles.
Domnul José mi-a trimis un exemplar cu autograf,
drăguț din partea lui,
asta ar trebui să facă scriitorii,
să le trimită câte un exemplar cu autograf
personajelor principale ale lor,
Pentru Anna,
cu mii de scuze,
Lev Tolstoi,
Pentru Gregor Samsa,
cu sute de mii de scuze,
Franz Kafka,
Pentru Emma,
cu milioane de scuze,
Gustave Flaubert.
Ceva de genul ăsta.
Domnul José mi-a scris simplu:
Pentru Cain,
mulțumesc,
José.
Ce carte minunată!
Ce scriitor extraordinar!
Ce ingenioasă răzbunare!
Când am aflat că domnul José Saramago,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură,
a scris o carte despre fratele meu,
intitulată chiar Cain —
m-am întristat, desigur,
nici n-am vrut s-o citesc.
Domnul José mi-a trimis un exemplar cu autograf:
Pentru Abel,
cu mii de scuze,
José.
O, Doamne,
cât de mult mi-am dorit să fie o carte proastă,
foarte mult mi-am dorit să fie proastă!
E foarte bună, asta-i problema!
Am jucat table
cu Dumnezeu.
S-a întâmplat
într-o zi de marț.
Prietenia se naște, uneori, din luptă.
Eu și Enkidu ne-am împrietenit
luptându-ne,
măsurându-ne forțele unul altuia.
Prin luptă, el a devenit prietenul meu,
fratele meu, cel care i-a dat vieții mele un sens.
Moartea lui Enkidu
m-a băgat efectiv în depresie,
și nu exista
psihoterapie cognitiv-comportamentală
pe vremea mea.
Zeus a fost cel mai bun prieten al meu.
L-am trădat?
Da, l-am trădat.
Oamenii ăia îmi ceruseră un foc,
nu am putut să-i refuz.
A fost un calcul simplu:
unele lucruri le pot avea și zeii, și oamenii —
dragostea, focul, libertatea.
A fost focul mai presus de prietenia noastră?
Bineînțeles că nu.
Zeus s-a înfuriat foarte tare,
l-am înțeles perfect,
furia lui a fost o obligație de serviciu.
Ani de zile, prietenia asta mi-a mâncat ficații.
L-am omorât pe tata,
m-am căsătorit cu mama,
am făcut patru copii cu ea,
apoi mi-am scos ochii.
Am avut o viață destul de interesantă.
P.S.:
Spre deosebire de Freud,
eu n-am suferit de complexul lui Oedip,
însă asta nu mi-a folosit la nimic.
Oedip era un bărbat tânăr, atrăgător, inteligent,
iar eu tocmai rămăsesem văduvă,
ce puteam să fac!?
M-am îndrăgostit de el,
l-am băgat în pizda mă-sii de vreo câteva ori,
apoi m-am sinucis.
Ismena s-a cam tras pe cur
când i-am zis că eu n-o să las
trupul fratelui nostru Polynice
pradă corbilor, vulturilor sau mai știu eu
căror păsări.
Sigur că l-am sfidat pe Creon.
Dar l-am sfidat pe rege nu pentru că fii-su,
Hemon,
era iubitul meu.
Celălalt frate al meu, Eteocle era, bine-mersi,
în mormânt,
dar bietul Polynice zăcea neîngropat,
și asta nu putea rămâne așa.
Ori suntem personaje tragice ori nu mai suntem!?
Ca personaj tragic,
trebuie să faci alegeri grele,
iar eu am ales să ascult nu de legea cetății,
ci de legea sângelui.
Viața a fost cel mai mic preț pe care-l puteam plăti.
Durerea și blestemul erau oricum cei mai
importanți
membri ai familiei noastre.
Când îl ai tată pe Oedip
și mamă ți-e Iocasta,
durerea-i un organ de vedere,
și la fel e și năpasta.
M-am sinucis
pentru că așa a fost scris
în tragedia domnului Sofocle,
un tip talentat,
a scris o lucrare și despre tata.
Dacă ar fi să dau un sfat,
un singur sfat,
cuiva care, la fel ca mine,
ar încerca să păcălească moartea,
i-aș spune doar atât:
„Frățioare, nu fi bolovan!“
Am murit de mâna unor nebune.
M-au sfâșiat în bucăți preotesele lui Dionysos
că n-am vrut să particip
la nu știu ce cult orgiastic de-al lor.
Păi, eu sufeream după Euridice.
Cum să particip la orgii în condițiile astea!?
Când suferi, chiar nu-ți arde de orgii.
Am făcut greșeala de a mă îndrăgosti
de un muzician celebru,
apoi am călcat pe un șarpe veninos
și am murit.
Eram sigură că Orfeu o să vină în Hades
după mine —
a venit.
Eram sigură și că o să-și întoarcă
nenorocitul ăla de cap după mine —
și l-a întors.
Mai aveam un pas, un singur pas,
și ieșeam și eu din Infern —
n-am ieșit.
Asta e situația,
nu poți avea încredere în muzicieni,
m-am lămurit.
Problema e că pe mine
chiar nu mă cheamă Ulise.
Dacă m-ar fi chemat Ulise,
Homer n-ar fi scris Iliada și Odiseea,
ci Iliada și Uliseea.
Altfel, mi-a făcut plăcere
să-i omor pe pețitorii neveste-mii.
Totuși, nu i-am omorât chiar pe toți.
Printre pețitorii neveste-mii
se rătăcise un tip pe nume James Joyce,
scriitor sau cam așa ceva,
n-am înțeles prea bine,
vorbea greaca veche cu un puternic
accent irlandez, ceva oribil.
M-a rugat să nu-l ucid:
— Domnule Odiseu, dacă aveți plăcerea
și amabilitatea să nu mă ucideți și pe mine,
mai am și eu niște cărți de scris,
în afară de Ulise, vreau să zic,
n-aș vrea să mor.
Sincer, nu prea am înțeles ce zicea el acolo,
vorbea complet aiurea,
ce am înțeles totuși, spre norocul lui,
e că venise în Ithaca
nu ca să se însoare cu nevastă-mea,
ci ca să facă muncă de documentare
pentru nu știu ce carte.
James Joyce e singurul pe care l-am lăsat în viață,
nu știu dacă am procedat bine.
N-am dus lipsă de pețitori
la viața mea.
Doar că eu îl așteptam
pe Odiseu, nu pe James Joyce.
Dacă zeii au dorit
ca Iliada și Odiseea
să fie semnate, în edițiile americane,
sub pseudonimul Homer Simpson,
facă-se voia lor!
Dacă zeii au dorit ca primul vers al Iliadei
în edițiile americane să fie:
Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Trump
Peleianul —
facă-se voia lor!
Dacă zeii au dorit
ca divinul Ahile
să se transforme-n Brad Pitt,
iar marele Odiseu să fie interpretat
de talentatul Damon Matt,
facă-se voia atotputernicului regizor,
strălucitorul Zeus.
Din locul în care mă aflu,
la vreo trei milenii distanță,
orice oricine vorbească —
pe mine mă doare la bască.
Am scris Teogonia,
am scris Munci și zile,
frate-miu Perses a fost o lepră,
m-a făcut la moștenire.
Cu lingușiri și dându-le mită
judecătorilor pătați de lăcomie,
Perses a smuls o parte înzecită,
averea în gât să-i rămâie.
I-a plăcut câștigul necinstit bietului prost,
dreptatea străină cu totul i-a fost —
gata, mă retrag în cochilie,
zeii mă ierte că rufele nu mi le-am spălat în familie.
Afrodita și Eros m-au pus deseori
în situații dificile,
i-au provocat corpului meu emoții și comoții,
thymos-ul meu a îndurat multe,
soma ca sumă de simptome erotice.