This book has been published with the support of the Translate Ukraine Translation Support Program
Această carte a fost publicată cu sprijinul Translate Ukraine Translation Support Program
Editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
Redactare:
Virginia Lupulescu
Design copertă și ilustrație copertă:
Tudor-Gabriel Motroc
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Răzvan Nasea
Corectură:
Irina Botezatu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma
Autor: llarion Pavliuk
© Illarion Pavliuk, 2020
Originally published in Ukrainian language under the title „Я бачу, вас цікавить пітьма“ by The Old Lion Publishing House, Lviv, Ukraine
Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-3370-3
ISBN (EPUB): 978-606-40-3444-1
Dedicată Ilanei.
Acum ești înger.
Viața fiecăruia dintre noi este alcătuită dintr-un șir de zile care trec una după alta. Rătăcim prin noi înșine, întâlnind bandiți, fantome, uriași, bătrâni, tineri, femei, văduve, camarazi.
Dar de fiecare dată ne întâlnim pe noi înșine.
James Joyce, Ulise
PARTEA I
Brâul lui Cain
1. Stație
Microbuzul a încetinit, a virat pe marginea drumului luminată de lună, a scârțâit peste gheața bălților înghețate și s-a oprit. Fata s-a trezit imediat și a privit în jur, uimită.
Pe ambele părți ale drumului, parcă așteptând zăpada, se întindeau câmpuri înghețate.
— De ce ne-am oprit? a întrebat ea.
— Trebuie să luăm pe cineva, a spus Bărbatul în Roșu, arătând spre acoperișul strâmb de beton al stației din față.
— Nu-nu-nu, nu am convenit așa! s-a înfuriat fata. V-am plătit cursa!
— De ce vă supărați… E vorba de un copil. Trebuie să-l duc dincolo.
Bărbatul a stins farurile și a oprit motorul. S-a așternut o liniște adâncă. În lumina lunii, stația se vedea clar, pictată cu portretele eroilor din desene animate. Majoritatea erau de la Disney, dar erau reprezentate atât de urât încât nu i-a recunoscut pe toți.
— E copilul dumneavoastră?
— Al meu? a râs zgomotos. Ce ați putut spune! Nu, eu doar îl duc.
— Și unde se vor așeza?
Fata s-a uitat în jur, ca să se asigure încă o dată: microbuzul era plin. Rămăsese doar acel scaun dublu pentru pasageri, pe care stătea ea.
— E un singur copil, nu „ei“, a corectat-o Bărbatul în Roșu. Vă dați puțin într-o parte.
— Merge singur, fără părinți?
— Așa și este, a încuviințat trist Bărbatul în Roșu. Vreți să-i fiți mamă? Nu pentru mult timp.
Fata a mormăit ceva.
— Ei bine, așa da, mulțumesc.
— Copiii îți oferă ocazia să afli despre tine ceva bun, eu așa cred, a rostit Bărbatul în Roșu. Pentru unii chiar singura ocazie.
Fata a ridicat sceptic ochii:
— Văd că sunteți un filosof…
Ceasul de pe bord arăta 23:55. Ea a oftat și a privit din nou pe geam. Timpul trecea al naibii de încet.
Drumul era liber. Niciun far în depărtare, nicio clădire.
— Cum ați zis că vă cheamă? a întrebat brusc Bărbatul în Roșu.
Ea deschisese deja gura să răspundă, dar s-a oprit deodată, parcă nesigură.
— Pe mine?
— Ei bine, pe cine altcineva! Mi-a zburat numele din minte… și-a lovit fruntea cu palma. Hala! Mi-am adus aminte. Hala.
I-a zâmbit fetei.
— Hala, a repetat ea.
— Așa-i? a întrebat Bărbatul în Roșu.
— Da… a încuviințat ea ezitant. Și pe el îl va aduce cineva? Pe cel mic?
— Pe cea mică. E o fetiță. Dar nu vă faceți griji, curând veți ajunge la destinație. Dincolo de pod e deja Buskiv Sad.
Hala se agita nerăbdătoare. A scos telefonul: nu era semnal, internet nici atât, desigur.
— Uitați-o acolo! a spus brusc Bărbatul în Roșu, făcând un semn spre stație.
Sub acoperișul de beton se zărea silueta singuratică a unei fetițe de vreo șase ani, în paltonaș și căciuliță croșetată.
— De unde a apărut?! s-a mirat Hala. Pe jos sau cum… E noapte! Și acum ce mai așteptăm!
— Stați puțin! a întrerupt-o Bărbatul în Roșu.
Fetița a început să bată ritmic din palme, iar sunetul clar și înalt sfărâmă liniștea nopții.
Poc! Poc-poc! A stat puțin, ca și cum și-ar privi propriile mâini, și din nou: Poc! Poc-poc!
— Dați-i câteva minute, a cerut Bărbatul în Roșu. Trebuie să se acomodeze.
— Ce? Ce trebuie să facă?
El a oftat:
— Nu e ca ceilalți copii.
Hala s-a aplecat puțin înainte, privind cu atenție silueta copilului. Fetița își lipise palmele de față și mișca din cap într-un mod amuzant, urmărind totul printre degete.
— Nu înțeleg cine a lăsat o fetiță așa micuță singură… a izbucnit Hala. Știți cine îi sunt părinții?
— Da, știu… a murmurat el.
— Gata, s-a acomodat! Mergeți după ea!
— Cine? a întrebat Hala, nedumerită.
— Mergeți la copil! Luați-o de mână și plecăm.
— Eu?!
— Pur și simplu o luați de mână și gata.
— Dar cu ce ocazie? s-a scandalizat Hala. Dumneavoastră o duceți, deci mergeți după ea…
— Se va speria de mine și va fugi.
— Ați înnebunit? Duceți-vă singur!
— Va fugi și niciodată nu o vom găsi. Înțelegeți?
— Nimic nu-mi e clar! Nu merg nicăieri!
Hala și-a încrucișat brațele, băgându-și palmele sub axile.
— Doar întindeți-i mâna! E chiar atât de greu?
— Ce naiba se întâmplă aici?
— E un copil special, înțelegeți?
— Da, sun la poliție! Să se descurce ei…
A scos telefonul și imediat și-a amintit că nu are semnal. Fără mari speranțe, l-a ridicat spre parbriz. Nimic.
Bărbatul în Roșu a coborât geamul și a aprins o țigară. Poc! Poc-poc! s-a auzit de afară.
— La ce vă gândeați când ați acceptat să o luați cu dumneavoastră? a mârâit Hala.
— Trebuie cineva să transporte oamenii…
— Și de ce se teme de dumneavoastră?
— Multe persoane se tem de mine, a ridicat din umeri Bărbatul în Roșu. Iar copiii și mai mult.
— Vorbiți fără nicio noimă… a oftat Hala. Probabil îi e frig acolo.
El a întors cheia. S-a auzit un clic, iar bordul s-a aprins.
— Sunt −3 grade.
— Ce situație penibilă… a șoptit Hala pentru sine, în timp ce își încheia geaca.
— Ea aude prost, a avertizat-o Bărbatul în Roșu. Vorbiți astfel încât să vă vadă buzele…
— Să știți că mâine voi anunța poliția! Nu e normal ce se întâmplă.
A deschis portiera și a coborât. Bărbatul în Roșu zâmbea. Se vedea cum Hala se apropie, îi întinde fetiței mâna, iar aceasta o apucă fără ezitare: nu se miră și nu se sperie. Hala se așază imediat pe vine în fața ei și începe să-i potrivească căciula. Apoi îi șterge nasul cu un șervețel de hârtie.
— V-am spus eu, a murmurat pentru sine Bărbatul în Roșu, pornind motorul. O iei de mână și gata.
Farurile s-au aprins. Hala a ridicat imediat mâna, ca și cum ar fi făcut semn să oprească, iar el s-a apropiat încet de stație.
— Bună seara! l-a salutat ea, ținând deja fetița în brațe. Ne duceți până la Buskiv Sad? E aproape, dincolo de pod.
— Urcați, a acceptat Bărbatul în Roșu.
— Iubita mea, stai lângă nenea, a spus Hala.
Fetița s-a agățat însă speriată de ea și a scos un țipăt ascuțit, prelung: „iiiiii!“
— Imediat, a zâmbi Hala, stânjenită. Așteptați puțin. Se va obișnui.
Fetița și-a ascuns fața în părul Halei, iar aceasta a mângâiat-o în tăcere pe spate. După un timp, micuța s-a întors spre Bărbatul în Roșu și, acoperindu-și fața cu palmele, l-a privit printre degete.
— Fetiță mare și ți-e frică. Ai-ai-ai! a spus el.
— Nu e ca ceilalți, a oftat Hala. E un copil special… înțelegeți?
În cele din urmă, micuța s-a lăsat așezată pe scaun, iar Hala s-a urcat și ea. În urechea fetiței se zărea un aparat auditiv.
— Și cum te cheamă, micuțo? a întrebat tare Bărbatul în Roșu.
Fetița n-a răspuns. Și-a întins doar mâinile și a început să bată ritmic din palme.
Poc! Poc-poc!
2. Fetița care știa
să citească pe buze
Soarele de decembrie, strălucitor și lipsit de viață, îi gâdila batjocoritor obrajii și îl amăgea cu o căldură înșelătoare, asemănătoare respirației primăverii. Stătea pe o bancă îngustă de lemn, în bena deschisă a unui camion Hazon. În depărtare se scurgea conturul neregulat și întunecat al unei poieni din pădure; doar stâlpii cenușii de beton dădeau peisajului monoton o oarecare ritmicitate. Camionul se legăna parcă într-un dans straniu, ușor sacadat… Dar când privești în ochii celei cu care dansezi, restul lumii se topește într-o imagine palidă, neclară și, cât răsună muzica, realitatea nu mai e decât o reflexie ce îi conturează chipul.
În clipa aceea, restul lumii era încadrat de chipul liniștit, ușor trist, al mamei sale.
Hotărâse să meargă împreună cu ea — în benă — fără să țină seama de bocetele rudelor îndepărtate și abia cunoscute. Cineva încerca să-i încheie paltonul, altcineva îi îndesa pe cap propria șapcă… În cele din urmă, i-au lăsat singuri. Pe el și pe ea — pe ultimul lor drum împreună din această viață: de-a lungul străzii Komsomolskaia1 (în trecut numită altfel), lungă și dreaptă ca un proțap, care străbătea întregul oraș și se prelungea mai departe, până la cimitir.
Maică-sa părea vie. Doar ușor, abia sesizabil, obosită. Nu semăna deloc cu acele fețe moi, cerate, în care nu mai poți recunoaște trăsături dragi. Părea că doar își închisese pleoapele, ca să n-o mai usture ochii de oboseală. Le închisese pentru o jumătate de minut, dar încă asculta… „Tu vorbește, vorbește. Eu doar îmi las ochii să se odihnească“, așa arăta. Dacă n-ar fi fost acea bandă prostească cu cruci pe frunte… De ce neapărat pe frunte? Poate ar fi trebuit să spună nu. Nu-i plăceau ritualurile. Disprețuia toate acele „așa se face“… Doar că, de data asta, n-a mai avut putere să se împotrivească. Pur și simplu n-a avut putere…
Din când în când, răsuflarea înghețată a vântului îi ștergea brutal lacrimile de pe față și îl readucea la realitate, dăruindu-i, din vreme în vreme, câte o palmă zdravănă; apoi însă se cufunda din nou în vârtejul gândurilor.