Pentru oamenii care simt prea mult

Capitolul 1

Văzând sângele în pat, îmi aminteam de când eram mică și mă juleam. Plângeam, urlam și o chemam pe mami. Până și în seara în care am încercat să mă omor, tot asta voiam să fac. Mereu voi avea nevoie de mama.

Am fost o fată veselă. Încercam să mă integrez, să am prieteni și să mă iubească toată lumea, dar pentru primii 12 ani din viața mea nu prea am simțit asta.

Mereu am fost preferata lui tata. Când eram mică, eram prințesa lui. Mă lua în brațe, mă ducea acasă și ne jucam împreună. Încerca să mă facă să râd și să văd partea frumoasă a lumii. Îmi aduc aminte de un joc pe care îl făcea mereu. Se băga sub plapumă și se prefăcea că e un monstru. Noi râdeam și trebuia să-l „batem“. Ne urcam pe el și îl loveam, nu tare, dar mie îmi plăcea jocul ăsta. Nu știam atunci cât de mult avea să se schimbe pentru mine.

Ne ducea cu mașina pe câmpul de lângă casă. O parte din acoperișul mașinii se deschidea și ne urcam pe mașină. Era puțin periculos, dar foarte frumos.

Cam mereu a fost un copil. Voia să se joace și să râdă, nu să ne protejeze. Puteam vorbi cu el despre orice, dar când chiar aveam nevoie de el, nu era acolo.

Când nu mâncam, nu era acolo.

Când mă tăiam, nu era acolo.

Când eram în depresie, nu era acolo.

Când fratele meu se certa cu mama, nu era acolo.

Când am vrut să mă omor… nu era acolo.

Singura persoană care a fost lângă mine prin toate acestea este mama. El a fost prezent la părțile frumoase, unde era ușor.

Aveam 7 ani când mama și tata au divorțat. Țin minte seara aceea foarte clar. Ne-au chemat jos, pe mine, pe fratele și pe sora mea. Stăteam la masa albă, cu lumina puternică deasupra noastră. Tata avea mâinile împreunate și se uita la masă. Mama încerca să pară calmă, dar ochii ei erau obosiți și triști.

Pentru o clipă, nimeni nu a zis nimic. Doar ticăitul ceasului se auzea.

Apoi mama a spus:

— Copiii noștri, noi vă iubim foarte mult… dar nu ne mai înțelegem.

Știam deja. Mereu urlau. Despre bani, despre fratele meu… în fiecare seară. Vocea mamei devenea ascuțită, a lui joasă și apăsată. Uși trântite, reproșuri, tăceri grele. Uneori tata pleca și trântea ușa. Și liniștea de după era mai apăsătoare decât certurile. Mă obișnuisem. Adormeam pe sunetul certurilor. Credeam că e normal.

— Am decis că cel mai potrivit lucru e să ne despărțim, a spus tata, cu lacrimi în ochi.

Mi se părea stupid. A iubit-o pe mama în felul lui — dar felul lui însemna că țipa, că o jignea, că nu avea grijă. Și acum dădea vina pe altcineva. Nu ea. El.

Tăcerea de după a fost sufocantă. M-am uitat la fratele meu. El părea că știe deja. Era trist, dar și ușurat. În sfârșit se terminau certurile. Sora mea avea lacrimi în ochi. Îi era frică. Își dorea o familie întreagă. Așa mă simțeam și eu. A fugit la mansardă și am fugit după ea. Ne-am închis acolo toată noaptea. Ținându-ne în brațe și plângând.

După un timp, ne-am obișnuit. Mergeam la tata, ne jucam, mâncam dulciuri. Viața părea din nou frumoasă.

Peste un an, tata și-a făcut o iubită.

Era frumoasă. Avea bucle blonde, machiajul mereu glam. Buzele mereu date cu ruj și ochii dați tot cu fard. Nici nu mai puteai să-ți dai seama de culoarea ochilor ei naturali. Purta un decolteu adânc de unde atârna o cruce. Ironic, nu? Arăta ca o curvă de fiecare dată când o vedeam, dar tot o admiram. La început era drăguță. Ne făcea cadouri, ne ducea la salon.

Dar încet-încet am început să simt că ceva nu era în regulă. Îl vedeam pe tata tot mai puțin. Și au început lucrurile care m-au încurcat. Vorbea despre mama… nu direct, dar suficient cât să mă facă să mă îndoiesc de ea. Și eu, la 8 ani, l-am crezut. Pentru o perioadă, chiar am început să o văd altfel pe mama. Asta încă mă doare și acum.

Iubita tatălui și fratele meu nu s-au înțeles niciodată. Și simțeam că tata nu îl vedea cu blândețe. Ca și cum ceva din el îl respingea.

Cu timpul, am început să cred că tata ducea ceva greu în el. Poate că nu știa cum să fie tată. Poate că se lupta cu el însuși.

Și uneori simțeam că durerea lui se ducea în noi.

După primul lor an de relație, ne-am schimbat cu toții opinia despre ea. Era manipulatoare cu tata și controla tot ce făcea. Ne-am decis să vorbim.

L-am rugat pe tata să vină în sufragerie. Aveam inima strânsă și palmele transpirate, dar știam că nu mai pot păstra în mine ce simțeam. A intrat cu zâmbetul pe buze, fără să bănuiască nimic. M-am uitat în ochii lui și i-am zis:

— Tata, trebuie să-ți spun ceva. Nu ne place de iubita ta. Știu că poate te doare să auzi asta, dar simțim că te controlează, că te ține departe de noi, că nu mai ești tu. Nu te mai lasă să ne fii tată. Când e ea prin preajmă, te simțim tensionat, parcă ești mereu în alertă. Nu mai e loc pentru noi în viața ta, și asta ne doare.

Tata a tăcut. Am văzut cum în ochii lui s-a adunat confuzie, poate vină, poate tristețe. Dar trebuia să îi spun toate astea. Pentru mine, pentru noi. Pentru că meritam un tată care e cu adevărat prezent, nu unul care trăiește în umbra cuiva care îi dictează cum să-și iubească copiii.

Tăcerea lui s-a transformat rapid în încruntare. L-am văzut cum se schimbă la față. A oftat adânc și a zis apăsat:

— Nu e adevărat. Ea mă iubește. Voi nu înțelegeți nimic.

Am simțit cum cuvintele lui ne resping, cum ridică un zid între noi. Nu a vrut să audă. Nu a întrebat de ce ne simțim așa, nu a stat să ne înțeleagă. S-a ridicat nervos și a spus doar că nu vrea să mai audă așa ceva și că e dezamăgit de noi.

Ne-am privit — eu și frații mei — fără cuvinte, cu nodul în gât. Am simțit că l-am pierdut și mai mult decât înainte. Doare să fii sincer cu cineva drag și să fii respins. Dar știam că ceea ce îi spusesem era adevărul nostru. Și chiar dacă tata nu era gata să-l vadă, măcar noi știam că am avut curajul să-l rostim.

Nu l-am mai văzut pe tata timp de doi ani după conversația asta. Nu l-a mai lăsat iubita lui.

Copii de 10, 12 și 14 ani tot încercau să îl contacteze pe tatăl lor.

Și nu au primit niciun răspuns înapoi.

Capitolul 2

Am mers la patru școli diferite. În niciuna dintre ele nu mi-am găsit locul. Eram o fată foarte sensibilă. Copiii își băteau joc de mine pentru că eram ciudată. Ce înseamnă ciudată? Nu voiau să fie prieteni cu mine. Eu încercam. Făceam orice pentru a primi validarea lor. Nu am primit-o. Când eram mică, nu întrebam copiii dacă vor să se joace cu mine. Îi întrebam „Vă pot ajuta cu ceva?“. Mai people-pleasing de atât nu cred că există.

În clasa a treia m-am mutat la o școală nouă. Prima în care îmi găsisem cumva locul. M-am împrietenit cu o fată, Maria. Era micuță, avea părul lung și castaniu, mereu agățată de o altă fată. Am aflat că o cheamă Rebeca. Ea a fost una dintre primele persoane care chiar m-a tratat ca pe o prietenă, nu ca pe o obligație.

*

A venit pandemia. M-am îngrășat. Cumva cu asta am început iarăși să fiu percepută ca o ciudată, inclusiv de propria mamă. Prietenii pe care îi aveam pe atunci au început să mă bârfească, să mă ignore.

Într-o zi de vară eram afară, în piscină. Apa rece mă apăra de soarele arzător. Am auzit poarta. Ajunsese mama. Am fugit să o salut. Ea s-a uitat la mine, apoi la burta mea, din cauza căreia nu-mi mai vedeam picioarele. Era nervoasă. Vedeam asta pe fața ei.

— Ce faci, mami?

— Bine, sunt obosită.

— Vrei să te joci cu mine în piscină?

— Nu acum iubita, nu am energie.

A pornit spre ușa casei și s-a oprit la jumătatea drumului.

— Baby, să știi că pot să te ajut să slăbești. Am o dietă foarte bună.

— De ce? Sunt grasă? Asta vrei să zici?

— Nu, dar cred că te-ar ajuta să-ți faci prieteni, să fii mai populară.

Mami fusese grasă în perioada adolescenței. Și atunci nu avusese prieteni. Nu voia să se întâmple asta și cu mine.

— Ba da, asta vrei să zici, sunt o grasă și o urâtă!

— Știi ceva, bine, dacă asta vrei să zic. Ești grasă. Ai fi mult mai fericită dacă ai slăbi!

De atunci, această conversație mi-a rămas în minte și mi-a bântuit gândurile. Ea și-a cerut scuze ani la rând pentru discuția asta. Crede că de aici a apărut anorexia mea.

Eram în clasa a șasea când a început să-mi placă de un băiat. El nu m-a plăcut, pentru că eram grasă. O plăcea pe prietena mea cea mai bună. Atunci am început să mă gândesc la cât de mult mâncam. Pe lângă asta a venit și o depresie.

Nu îl mai văzusem pe tata de doi ani. Nu încerca să mă contacteze. Nici eu nu mai încercam.

Nu aveam prieteni și nu mă plăcea nimeni.

În aceeași perioadă, mama și-a făcut un iubit. Când am aflat, am început să plâng. N-am mai vorbit cu ea două zile. Îmi era teamă că și ea va pleca, așa cum a făcut tata.

Era o seară rece. Vântul împingea frunzele încolo și încoace. Eu plângeam. Ledurile din camera mea erau aprinse pe albastru. Aveam o tristețe atât de mare încât începusem să o simt fizic. Îmi smulgeam părul, mă loveam. Tot ce trecea prin capul meu era doar Nu mai vreau să mă simt așa, nu mai vreau să mă simt așa, vreau să fiu fericită! Am început să mă zgârii cu unghiile. Se simțea bine. Mă ajuta să nu mai simt atât de multă durere. Am luat primul lucru ascuțit din fața mea. Un compas de geometrie. 1,2,3,4 scoteam. 1,2,3,4 scoteam. 1,2,3,4,5,6,7,8. Plângeam. În fiecare zi, înainte de școală mă tăiam. După școală mă tăiam. 1,2,3,4…

Într-o zi de marți, la școală, o zi foarte nasoală, m-am dus în vestiar. Mi-am luat compasul. O linie, încă una, încă… Au intrat fetele. M-au văzut. Am început să plâng. M-au ținut în brațe. În clipa aceea mă simțeam foarte norocoasă că aveam prietene atât de bune.

A doua zi am mers la baie. Mi-am auzit numele. Am ascultat:

— Băi, dar fata asta e foarte ciudată. Vrea doar atenție.

— Haha, da, exact. Dacă o făcea pe bune, se tăia mai adânc și undeva unde să nu se vadă.

Apoi au plecat. M-am prefăcut că nu le-am auzit.

*