Capitolul unu

Cal Jenkins se născuse în primăvara lui 1920 cu un picior mai scurt decât celălalt. Doar cu vreo patru centimetri mai scurt, însă destul cât să îngreuneze din plin lucrurile. Îi luă de două ori mai mult decât altor puști să se țină în echilibru pe bicicletă. Alergatul nici nu intra în discuție. Așa că pășea fără să șchioapete apăsat și urca treptele fără să se țină de balustradă — până ce tatăl lui, tâmplar amator și colecționar de vechituri, îi îmbunătăți lui Cal situația decupând o talpă nouă, mai groasă, dintr-o anvelopă de cauciuc, și bătând-o în cuie de pantoful stâng. Băieții de la școală, care se distrau pe seama mersului lui Cal, făcură haz pe seama pantofului cu talpă extragroasă (observată de cineva la nici un ceas din prima zi în care o purtase). Însă un băiat — roșu în obraji și mărunt pentru vârsta lui — îl trase pe Cal deoparte, la adunarea de dimineață, și îl informă că, în ochii Domnului, e unic. „Știu asta“, îi zise băiatul, „fiindcă și eu sunt așa. Vezi tu, nu pot ajunge la degetele de la picioare. Am tendoanele neobișnuit de rigide“. Se aplecă de șale să-i demonstreze, abia atingându-și genunchii cu buricele degetelor. „Suntem amândoi sortiți unui scop special“, spuse și, când Cal întrebă care anume era scopul cu pricina, băiatul ridică din umeri și declară că vor trebui amândoi să aștepte ca să afle.

Aflară — separat și la ani după aceea, după ce Japonia bombardă Pearl Harbor și aruncă țara în panică, după ce tinerii încetară să mai aștepte să li se extragă numărul și începură să se ofere voluntari la încorporare — că să ai un picior cu cinci centimetri mai scurt decât celălalt e suficient pentru a face o persoană inaptă pentru stagiul militar, în vreme ce să ai tendoane neobișnuit de încordate, nu. Băiatul acela, Sean Robinson, fu trimis din Ohio în Mississippi pentru instrucție, apoi în Tunisia, din Tunisia în Sicilia, iar din Sicilia în Germania, unde un glonț îi străpunse gâtul, în pădurea Hürtgen, în vreme ce își încărca pușca și rostea Tatăl nostru. Cal rămase în orășelul de baștină și căpătă de lucru într-o fabrică de ciment. Citi romane de aventuri și benzi desenate până trecu de douăzeci de ani. Se însură cu o fată din localitate, pe nume Becky, și începu să lucreze, de la un punct încolo, în magazinul de scule al tatălui ei. Se întreba uneori dacă are să descopere vreodată care îi e „scopul special“ — menirea lui în viață, decisese —, mai ales că se afla nas în nas cu un război mondial care nu voia să-l facă părtaș. Îi era atât de jenă că nu fusese trimis peste ocean, încât își descoperi șchiopătatul înrăutățindu-se de la sine. Povestea în stânga și în dreapta despre picior unor oameni care nu-l întrebaseră și cărora nu le păsa. Ba chiar, câteodată, arăta cu degetul către pantofi, acum comandați de la un furnizor medical din Dayton. „Starea mea îmi cauzează probleme la șold“, zicea. Lucru adevărat, cu toate că problemele încă nu se iviseră.

Bonhomie fusese fondat într-un ungher din nord-vestul statului Ohio, în 1857, de un grupuleț de neguțători și familiile lor, pe pământ transformat de ultima eră glaciară, când un ghețar își străpunsese drum dinspre Canada și se topise, creând nu doar cascada Niagara și Marile Lacuri, ci și o mlaștină întinsă, în susul statelor Ohio și Indiana, căreia îi trebuiseră treizeci de ani să se usuce, lăsând în urmă sol mănos, bun pentru culturi. Clădiseră orășelul cu bușteni, șisturi și calcar de prin împrejurimi, cu granit din Carolina de Nord, marmură din Vermont și Colorado și oțel din Pennsylvania — aduse toate pe drumul de fier. Târgul avea să fie, un timp, o rețea din nouă străzi, patru dinspre nord către sud și cinci dinspre est către vest. Populația crescuse din interior cât fusese în stare și din exterior cât avusese nevoie. Sporea cu lucrători imigranți și familiile lor la vremea recoltei — porumb, grâu, tomate și sfeclă de zahăr — și iarăși intra la apă când muncitorii își vedeau de drum. Alții se mutaseră în zonă pentru slujbele înființate la fabricile care se înmulțiseră prin districtul Hancock. Imigranți din Italia, Austria, Ungaria, Polonia și Uniunea Sovietică, pe lângă multe alte țări, fuseseră supuși formalităților în insula Ellis și absorbiți de orașele și orășelele estului, deși unii se îndreptaseră spre vest — și, dintre aceștia, unii se opriseră și se stabiliseră în Bonhomie, care părea un loc la fel de bun ca oricare altul. Cu timpul, rețeaua originală devenise cunoscută drept centru, iar ce nu era centru devenise cunoscut drept cartiere. Nu sectoare, care ar fi dus cu gândul la linii despărțitoare clare și nevoia de acele linii, ci cartiere în devălmășie, care căpătau formă pe măsură ce oamenii și-i găseau pe-ai lor. Existau cartiere înstărite, cartiere sărmane, apoi cele intermediare. Un cartier se numea Tiller’s Flat, unde viețuiau câteva familii de mexicani și mai toate familiile de negri din localitate — mai puțin de o duzină —, majoritatea mutați din Sud pentru slujbele în industrie (și ca să scape din Sud). Un cartier de blocuri și bungalow-uri, numit Chesterton, era alcătuit în mare parte din familii de prin Vest, în vreme ce altul, situat între cele două sinagogi, era socotit predominant evreiesc. Când lumea voia să indice un cartier irlandez, se putea referi negreșit la porțiunea cu biserica St. Catherine și Școala Bunul Păstor drept Vatican City. Apoi, împrăștiați prin cartierele cu pricina, erau aceia care nu credeau că țin de vreun grup, în majoritate protestanți.

Până să intre Statele Unite în Al Doilea Război Mondial, populația din Bonhomie trecuse de șase mii. Localitatea avea propria forță polițienească, un departament de pompieri și școală de meserii. Avea și două duzini de restaurante (dacă puneai cafenelele și cofetăriile la socoteală), cinci bănci, patru spălătorii, două magazine de discuri și un cinematograf. Afaceri prosperau și în jurul orașului, companii precum J&J Concrete, Tuck and Sons Aluminum și Mid-American Canning Company; la fel, afaceri piereau, ca de pildă Ingleton’s Fizzy Pops, Dilco’s Feed & Supplement și Hancock Bell & Skillet Company. Exista un lac în formă de potcoavă, care se întindea pe aproape jumătate de kilometru, mai la sud de oraș, pe lângă Route 18. Către nord, unde Cooper Road făcea joncțiunea cu Highway 23, laleaua de neon a firmei Tuck & Sons — șase metri și jumătate în diametru, roz și plată ca un imprimeu — se înălța deasupra unui stâlp de treizeci de metri, vizibil pe kilometri întregi. Un siloz ruginit, purtând încă însemnul mărcii Purina, se profila ca un monolit la capătul estic al Main Street. Trenuri de marfă și de pasageri treceau zi și noapte prin orășel, iar unele opreau ca să lase sau să ia oameni, corespondență și bunuri, însă cele mai multe ocoleau depoul, stația și localitatea cu totul.

Bonhomie nu era nici pe departe atât de mic încât toată lumea să se știe cu toată lumea, însă era îndeajuns de mărunt pentru ca, mai devreme sau mai târziu, oricine să aibă impresia că îi cunoaște din vedere cam pe toți ceilalți. De când începuse războiul, tot mai puțini bărbați tineri erau văzuți pe Main Street. Nu lipseau, în schimb, bătrâiorii — de la cincizeci de ani în sus — care luptaseră în ultimul război mare. Unul își pierduse brațul și își purta mâneca prinsă cu agrafă, altul se preumbla în cârje de lemn fiindcă unul dintre picioare îi fusese spulberat mai jos de genunchi. Chiar tatăl lui Cal fusese recompensat cu o Inimă Purpurie pentru că încasase un glonț în umăr în vreme ce trăgea la adăpost, în tranșee, un ofițer în Meuse-Argonne — deși medalia nu se vedea pe nicăieri în casa-i tot mai aglomerată și omul nu voia să aducă vorba despre zilele petrecute în război.

Cal era uluit de impactul pe care erau în stare să-l aibă asupra unei persoane cinci centimetri de picior. Privat de acești centimetri, câștigase, se părea, o viață deplină și sănătoasă. Însă nu se cădea să se simtă fericit din pricina asta — nu când un milion de tineri fuseseră încorporați în primul an după intrarea Americii în Al Doilea Război Mondial și zece milioane până la începutul lunii mai a anului 1945. În acea dimineață de marți, Cal abia deschisese magazinul de scule Hanover pe Sutton Street și stătea pe un taburet după tejghea, aranjând o cutie cu șaibe, când o femeie intră și îl întrebă dacă e vreun aparat de radio pe undeva.

Avea frunte înaltă și părul roșcat, făcut bucle. Rochia verde-mentă și toca asortată, mănușile albe și rujul coral îl duseră pe Cal cu gândul la bani. Femeia traversă podeaua cu linoleum, fără să-l scape din ochi. Îi spuse că da, exista un Zenith în prăvălie, dar nu era de vânzare; se afla în birou. Îl întrebă unde e biroul.

— La subsol, răspunse Cal, arătând cu bărbia spre șirul de trepte care începea în capătul tejghelei.

Fără să mai scoată o vorbă, femeia trecu pe alături — chiar pe lângă anunțul pe care scria, de mână, DOAR PENTRU ANGAJAȚI — și începu să coboare scările.

— Doamnă? rosti Cal.

Lăsă șaibele în cutie și porni după ea.

Subsolul era folosit mai ales pentru depozitarea stocului excedentar —, deși nu fusese mare lucru de depozitat în ultimii ani, cu producția centrată pe efortul de război. Cal o ajunse din urmă când își făcea loc printre două șiruri înalte de rafturi pe jumătate goale. Îi indică zona din colț pe care proprietarul magazinului, socrul lui, Roman Hanover, o desemnase drept birou.

Vizavi de patul pliant unde avea Roman obiceiul să moțăie, se afla un pupitru mititel pe care țineau socotelile și unde își lua Cal prânzul, asculta emisiuni radiofonice și citea romane de aventuri. Era, la momentul de față, pe la jumătatea Corsarului cutezător. Trase de sfoară, aprinzând becul de deasupra, și observă, în licărul său, nuanța intensă de jad a ochilor ei și cât de pronunțați îi sunt pomeții, dând feței o formă de V deasupra lujerului neted al gâtului. Era, își dădu seama, frumoasă. Părea însă agitată, nerăbdătoare. Făcu un gest către radio cu una dintre mâinile înmănușate.

— De ce nu-i pornit?

Cal dădu drumul Zenithului, navigă printre paraziți și țiuieli căutând ce nădăjduia ea să audă și, în câteva secunde, găsi: Truman, înștiințând țara că Germania capitulase în fața Forțelor Aliate. Era anunțul pe care îl anticipaseră cu toții. Hitler murise de o săptămână. Naziștii predaseră Țările de Jos britanicilor cu cinci zile în urmă. Vestea totuși îți tăia respirația. Auzeau, prin fereastra-oblon care dădea în stradă, chiote și fluierături. Un claxon bipăind întruna. Apoi altul și încă unul.

— Măiculiță! zise Cal. Îți închipui cum e-n Berlin, în momentul ăsta? Aș fi fost și eu acolo, probabil, dacă n-aș fi avut…

Își bălăngăni pantoful cu talpa extragroasă.

Ea însă se uita la radioul de culoarea caramelului. Ochii îi scânteiau.

— Crezi că…, a zis, oprindu-se apoi, parcă nesigură de ce vrea să îi spună, și trăgând o gură de aer. Crezi că oamenii vor începe să se întoarcă acasă?

— Din Europa? Așa sper. Dar Hirohito ne dă încă de furcă. S-ar putea să-i trimită în Pacific pe tipii ăia.

Femeia clipi de parcă o usturau ochii și, în vreme ce Truman continua să vorbească, ridică privirea spre acest vânzător de unelte și scule care, cât stătuse așezat după tejghea, îi păruse aproape arătos cu ochii aceia albaștri-cenușii, cu părul blond și ondulat arătând de parcă abia și-ar fi trecut prin el degetele, cu mandibula îngustă și ridurile timpurii încadrându-i gura. Acum, că îl vedea întreg, rămânea aproape arătos, dar în alt fel. Nu era foarte înalt și postura îi era șuie, cu șoldurile înclinate într-un unghi aproape inconfortabil. Cravata în dungi negre și aurii îi era vârâtă între doi nasturi, pe la jumătatea piepților cămășii de bumbac, și arăta aiurea așa; îi venea să o smulgă. Îl luă, în schimb, de umeri, îl trase spre ea și îl sărută.

Cal ar fi icnit după aer dacă buzele nu i-ar fi fost lipite de ale ei. Se sărutară până ce-și isprăvi Truman discursul. Apoi se dădură înapoi și ea opri radioul. O auzi trăgându-și nasul, îi oferi batista lui. Femeia își tamponă coada ochilor, măsurând iute din priviri patul pliant și pupitrul minuscul, punga cafenie cu mărul alături, cartea de la bibliotecă cu copertă aventuroasă.

— Locuiește vreun copil aici, jos?

— Nu…

Cal nu-și putuse opri tonul alarmat. Poate din pricina stingherelii provocate de apropierea lor. Acum, că anunțul fusese făcut, nu mai aveau motive să rămână în subsol.

— Aici, adică, facem noi facturile și comenzile, și…

— Sunt Margaret, apropo. Salt1, ca aia din solniță.

— Cal Jenkins.

Dădură mâna — zâmbind la senzația atât de formală după ce tocmai se petrecuse între ei.

— Ar trebui să plec, zise Margaret.

O urmă iarăși pe scări în sus, clămpănind inegal din pantofi. Margaret îi spuse că se plimba pe stradă și că văzuse cum lumea se repede la mașini, cum își pornesc toți radiourile, își dăduse seama că se petrece ceva, dar nu știuse pe cine să abordeze. Îi mulțumi, apoi își trecu ochii peste rafturi, peste standurile promoționale.

— De aproape șase ani stau în orașul ăsta și n-am fost niciodată pe aici.

Cal se mulțumi să încline din cap, gândind: Te-aș fi ținut minte.

O văzu, prin vitrină, înaintând pe trotuar. Încă răsunau claxoane. Un băiat se cocoțase pe cutia poștală de peste stradă și, făcându-și portavoce din căușul palmelor, transmitea capitularea. Cal ar fi trebuit să sune acasă, cum altfel, să vadă dacă Becky deschisese radioul. Ea ar fi vrut să știe, chiar dacă nu și să stea de vorbă cu el. Își trecu peste gură dosul palmei și băgă de seamă, pe degetul mare, o dâră de ruj nuanța coralului, iarăși minunându-se de ceea ce abia se întâmplase. Câtă vreme rămânea acolo la geam, își spuse, câtă vreme Margaret Salt se mai afla în raza lui vizuală, încă era tipul care trebuise să-și șteargă de pe față rujul coral al unei necunoscute frumoase.

Margaret coti pe Durbin Street și se făcu nevăzută.

Cu trei ani și jumătate mai înainte, o privire aruncată lui Jenkins, Calvin M. îi spusese doctorului militar tot ce trebuia să știe. În tălpile goale, Cal nu era în stare să stea drept de-a binelea ori măcar să își mențină umerii la același nivel.

— Încearcă la Corpul de Protecție Civilă, îl îndemnă doctorul. Sunt sigur că te pot folosi.

Era în ianuarie 1942, la mai puțin de o lună după atacul asupra Pearl Harborului. Centrul de recrutare din Bonhomie era plin de tineri simetrici așteptându-și încorporarea.

— O să-mi dea uniformă?

Cineva din spatele lui Cal pufni în râs.

— O banderolă, așa cred, răspunse doctorul. Mulțumesc că ai venit, băiete. Îmbracă-te și du-te acasă!

A scris ceva pe fișa lui Cal, a ștampilat-o și i-a întins-o asistentei pentru procesarea finală.

Însă Cal își luase liber de la fabrica de ciment pentru asta, neștiind cât are să dureze, și locuia într-o garsonieră cu chicinetă din clădirea șubredă în stil victorian a doamnei Gautier de pe Third Street — nu tocmai un loc în care voia să zacă și să se posomorască. Așa că preferă să își îndrepte automobilul Nash cărămiziu pe străzile înzăpezite către băcănia Paulson’s, cumpără de-ale gurii cu tichetele de rații ale tatălui său și i le duse acasă ălui bătrân.

Jumătatea de hectar de teren aflată ceva mai la vest de oraș și casa galbenă, cu etaj, construită acolo nu prea aduceau cu locul unde crescuse Cal. Fratele lui, Robert, murise de gripă când Cal avea șase ani; sora, Grace, de tuberculoză, când avea nouă. În același an răposase și mama lui, Dora, de mai multe afecțiuni, în principal de pneumonie. Rămăseseră, prin urmare, doar Cal și tatăl lui, iar Cal se mutase de acasă îndată ce împlinise optsprezece ani. Era greu de știut ce formă ar fi căpătat casa și ăl bătrân dacă n-ar fi fost războiul — nu cel de acum, cel dinainte — și toate decesele din familie fără legătură cu războiul, care se produseseră după, ori toată băutura care-i alimentase lui taică-său suferința. În Everett sălășluia acum o detașare încăpățânată care părea să se adâncească odată cu obrajii scobiți, un apetit pentru suspiciune și un imbold necontrolat pentru strâns maldăre de lucruri care devenea tot mai vorace cu fiecare an scurs — și acestea toate făceau binevenit faptul că locuința nu se afla în oraș. Îndeobște, Everett era văzut pedalând cu căruțul după el pe străzile din Bonhomie și oprindu-se să extragă obiecte de prin ghene și tomberoane. Când și când, cineva mai țipa la el ori se plângea la primărie. De mai multe ori se trăsese cu o armă de calibrul .22 de la geamul lui de la mansardă și câte un ajutor de șerif trebuise trimis acolo, fiindcă iarăși îl apucaseră damblalele pe țăcănitul de pe Compton Road.

Beleaua era felul în care îi lucra lui taică-său creierul, credea Cal. Beleaua mai era și întregul calabalâc. Everett reușise cu greu să-și scoată familia la liman pe timpul Crizei și nu îndura niciun pic de risipă. Păstra haine vechi de decenii — ale lui și ce mai găsea. Aduna mâncare pe care n-avea să pună gura în veci, alimente stricate. Ținea reviste, ziare, calendare, etichete de pe conserve. Nasturi, cutii de chibrituri, cioturi de creion. Craniile iepurilor și ale veverițelor pe care le împușcase și mâncase. Papiote, colaci de funie și bobine de sârmă. Tigăi de fontă, clopote și limbi de clopot de la defuncta fabrică, date la rebuturi. Păstra ustensile de bucătărie de toată mâna peste care dăduse scormonind prin groapa de gunoi a târgului sau prin tomberoanele altora. Aduna cauciucuri, cataloage, felicitări trimise străinilor. Dulap cu băuturi nu avea, însă oploșite (și ascunse) prin casă se aflau sticle cu spirtoase de tot soiul, cumpărate, găsite sau care îi fuseseră date ca plată pentru cine știe ce muncă măruntă. În bătătura din spate se aflau patru Forduri Model T, dintre care nu se putea conduce niciunul. Deveniseră receptacule pentru doze goale, borcane cu filet, pentru reteveie și piese de mașină. Unul dintre vehicule — ieșit de pe banda de asamblare în anul nașterii lui Cal — fusese transformat în poiată pentru găini.

Bătrânul avea șaizeci și unu de ani, prinsese paisprezece președinți (șase din Ohio) și, cu toate că lumina ochilor îi era înțesată cu scame și cataractă, le scrisese epistole tuturor, de la Woodrow Wilson încolo. Nu-i păsa de frizeri, își tăia singur părul, își lăsa barba încărunțită să crească mare și sârmoasă. Era slab; dacă ai fi dat peste el în pielea goală, i-ai fi văzut oasele împungând să iasă prin piele, nu fiindcă ar fi fost suferind de ceva, ci fiindcă pentru el mâncarea, acum că rămăsese singur, însemna doar umbra unui gând.

Era în curtea din spate când auzi anvelopele lui Cal rulând pe pietrișul aleii. Auzi motorul oprindu-se și, la câteva momente, ciocănitul lui Cal în ușa din față. Apoi, pași dând roată casei, făcând să crănțăne stratul subțire de zăpadă nouă care înghețase și prinsese crustă peste noapte.

— Taică?

O pasăre-cardinal trasă o linie vineție peste zăpadă. Cal era acolo: oprit între dulap și lădița frigorifică de coca-cola. Având sub braț o pungă cu de-ale gurii.

— Merg urechile azi, taică?

— Merg.

Nu tocmai bine de la Saint-Mihiel încoace, de fapt, dar funcționale.

— Dacă nu te-aș ști, zise Cal, aș crede că te-ai pus pe îngrășat. Câte rânduri de țoale ai pe tine?

Everett, care se îmbrăcase cu patru jachete, două fulare, o bluză groasă și, pe sub acestea toate, cu o pijama, târa o roată cu cauciucul pleoștit către garajul din dosul casei. În cele câteva zile de când nu mai trecuse pe-acolo Cal, taică-său izbutise cumva să salte toate cele cinci Forduri și să le scoată cele douăzeci de roți. Mașinile stăteau pe cricuri și pe butuci. Roțile și anvelopele dezumflate zăceau morman lângă garaj, cu excepția celei pe care o împingea prin zăpadă. Toate acestea îi sugerară lui Cal că măcar taică-său nu se ținuse de pileală.

— Ce faci?

Parcă sătul să tot răspundă la întrebare (deși nu mai vorbise cu nimeni de la ultima vizită a lui Cal), Everett, târând încă vreo câțiva pași roata, rosti cu arțag:

— Îmi țin cauciucul și metalul departe de ghearele unora.

Prin zăpadă se vedeau șleauri care conectau fiecare dintre vehicule cu locul unde odihneau acum anvelopele și roțile.

— Ce gheare, taică?

— De instituții, răspunse Everett fără să ridice privirea. Guvernamentale. Dacă vrei să-ți dau în scris, să aștepți până ce-oi avea vreme.

Trânti cauciucul peste grămadă și bătu din mănuși ca să le curețe, pulverizându-și în barbă zăpada.

Cal dădu din cap a încuviințare.

— Mă duc să pun astea.

Urcă pe treptele îndoite din spate și intră cu proviziile în săliță, unde se așeza cândva pe o bancă să-și scoată încălțămintea când se întorcea de la școală. Banca era îngropată sub ziare și cataloage acum, cu unelte, surtuce și pături îngrămădite de cealaltă parte, așa încât prin săliță poteca era aproape prea îngustă ca să pășească. Intră apoi în bucătărie, unde maică-sa, blondă ca el și ca soră-sa, le gătise cândva, îi ajutase la teme și recitase pe de rost capitalele celor patruzeci și opt de state. Toate scaunele, în afara unuia singur, gemeau de tinichele și cutii, iar masa era atât de plină cu resturi, că abia se mai putea numi masă. Dușumeaua era pe ici și colo adâncită și scârțâia ori de câte ori ajungeai la ea cu talpa. Tavanul era o înnegurare de pete igrasioase. Everett pretinsese că se bucură când Cal, la optsprezece ani, îi spusese că are de gând să se mute. Era, cică, sătul până în gât să-l tot sâcâie Cal în privința felului în care trăiau, în privința stării în care se găsea casa și a băutului. Îl tot călca pe bătături Cal de când împlinise unsprezece ani. Everett avea dreptate cu socoteala; acela fusese anul de după moartea mamei lui Cal, anul în care totul, cumva, o luase și mai tare la vale. Cal nu izbutea să se dezbare de impresia că, din toată familia, tocmai cu el n-ar fi vrut taică-său să fie lăsat și, uite, cu el se alesese.

Așeză proviziile pe singura bucățică de tăblie pe care o găsi liberă, apoi umplu punga cu lucruri pe care le adusese în săptămânile trecute și care, de acum, se stricaseră. Fructe turtite. Pâine tare ca piatra. O ceapă moale, alunecoasă. Duse punga puturoasă afară și o băgă în portbagajul mașinii lui, așa încât taică-său să nu poată scormoni prin ea după plecarea lui.

În curte, Everett desfăcu sârma de alamă care ținea laolaltă mânerele ușilor duble de la garaj și deschise larg ușile, trasând aripi în zăpadă. Nu era loc destul pentru douăzeci de cauciucuri acolo, dedusese, chiar și dezumflate; fusese nevoit să scoată câteva lucruri afară, să decidă ce putea fi sacrificat hoților, de-ar fi venit să dea târcoale vreunul cât dormea el sau era plecat. Mai mult de câteva, acum, că stătea să se gândească, fiindcă mai trebuia să facă loc și lădiței pentru răcoritoare, pieselor de mașină, cutiilor de metal, burlanelor și bucăților de țeavă. Da, fiece crâmpei de metal și de cauciuc vizibil cu ochiul liber trebuia pus la adăpost.

Trăgea din garaj o servantă când reapăru Cal.

— Hai să te ajut!

Taică-său clătină din capul bărbos.

— Asta nici nu era a noastră, zise Cal, atingând lemnul.

Everett mută servanta suficient de departe de ușile garajului cât să le poată închide, apoi se sprijini în coate pe ea și se uită la Cal. Avea ochii injectați — poate doar de iritare.

— Ai venit să-mi aduci de mâncare?

Cal încuviință.

— Și-ai adus?

— Da.

Everett își mișcă gura de parcă s-ar fi străduit să separe de pe os o bucățică de pește.

— Am treabă.

Cal făcu ochii roată peste curte: un cimitir dezorganizat de mizerii, acoperite toate cu omăt. De pe scaunul șoferului uneia dintre mașinile Model T, o găină înălță capul și aruncă o uitătură piezișă.

— S-au adunat o mulțime de tipi la centrul de recrutare, zise. Voluntari. Să vezi și să nu crezi.

— Mmm.

— Stau înșirați pe Union Street.

Everett trase de unul dintre sertarele servantei. Îl izbi cu pumnul și iarăși trase. Gol.

— Voiam să știi că… am încercat să mă înrolez în după-amiaza asta.

De ani, Everett ajunsese să se încline în fața gravitației, cum fac uneori bătrânii. Acum, sub ochii lui Cal, păru să se îndrepte de umeri, să se înalțe, până ce ochii albaștri-cenușii îi ajunseră la același nivel cu ai lui Cal.

— De ce?

— De ce? Fiindcă vreau să fac parte din chestie, de aia. Să lupt cu Axa. Știi cum e. Tu te-ai înrolat.

Fața lui Everett se crispă.

— Ascultă-te numai. „Să lupt cu Axa.“ Și nu m-ai întrebat pe mine întâi?

— N-am de ce să întreb, taică. Am douăzeci și unu de ani. Sunt de trei ani pe lista de recruți.

— Ete na, pierdere de vreme! Nu te-au luat, așa-i? Din cauza piciorului?

— Nu.

Postura lui Everett se dezumflă iar. Trase de al doilea sertar al servantei, se uită în el, îi dădu brânci la loc.

— Între timp, au crescut limita de recrutare la șaizeci și patru. Probabil că mâine o să mă ia pe mine în armată, dar pe tine te-au respins. Așa-i că-i un șut în dinți?

Cal își strecură mâinile în buzunare.

— Eu, oricum, am încercat.

— Nu trebuia să-ți bați capul. Îi tot scriu nemernicului de la Casa Albă. Îi tot spun că văd prin el limpede, văd prin toată harababura asta afurisită. Dacă-i tăiem petrolul Japoniei, așa i-am zis, Japonia o să se ia de noi. Dar știi ce? El a vrut să se ia ăia de noi, fiindcă abia aștepta să ne vâre în chestie. Și uite-l, bagă toată flota într-un singur port și acum avem mai mult de două mii de oameni morți. Unii nici n-au apucat să-și tragă nădragii pe ei.

Everett se aplecă într-o parte și scuipă.

— În ziua când te-ai născut și ai ieșit cu un picior mai scurt, doctorul a zis că ești sănătos, cu excepția diformității, și în momentul ăla m-am gândit așa, ehei, asta-i. Dacă mai nimerim într-unul barosan, el n-o să intre niciodată în horă.

Voind să pună distanță între el și tatăl lui și să se ferească de cuvântul diformitate, Cal zise:

— Bun, taică, ne mai vedem peste vreo săptămână.

Și dădu să se îndrepte spre mașină.

— Hei! strigă după el Everett. La naiba, oprește-te! adăugă după o clipă.

Cal își văzu de drum. Cât de prost chibzuită fusese ziua de azi? Când avea să se învețe minte? Să nu mai încerce să-l impresioneze pe maniacul ăsta bătrân? Ajunse la mașină și, când dădea să deschidă portiera, îl izbi ceva tare în gulerul paltonului.

Un bulgăre de zăpadă, asta era. Rotunjit și întărit de mâini obosite, artritice. Everett se oprise la vreun metru mai încolo, gâfâind fiindcă se mișcase atât de brusc, cu răsuflarea cristalizându-i-se dinainte. Zise:

— Mă bucur, asta încerc eu să-ți spun.

În următoarea zi, Cal luă în calcul ideea de a-și lăsa barbă. Chibzui la mutatul într-un alt orășel, unde nu îl știa nimeni, unde să-și folosească prenumele celălalt, Maurice Jenkins, încântat de cunoștință, totul numai și numai ca să poată pretinde că se dusese la război, că fusese rănit și trimis acasă șchiopătând. Orele târzii ale dimineții îl prinseră cărând saci cu ciment într-o magazie imensă de la muncă, rece de-ți înghețau oasele, scârbit că avusese, măcar, asemenea gânduri. Pe la finele după-amiezii, nu mai voia decât să-și înece frustrările într-o porție de înghețată cu bere de ghimbir. Își petrecu restul turei spălând camioane cu furtunul, într-o supă de zăpadă topită și pastă de piatră mărunțită. Termină orele de program, se clăti la repezeală într-una dintre chiuvetele utilitare și porni cu mașina, prin zloată, spre Fink’s Drugstore.

Își surprinse, înainte să intre, reflexia în vitrină: același palton cu carouri verzi și negre pe care-l purta din liceu, fularul ridicat până la nas, căciulă de lână. Când își scoase căciula și-și trecu mâna prin păr, un nor de pulbere de ciment i se ridică din cap și începu să plutească pe Fordham Street.

În capetele tejghelei lungi de lemn erau așezate două persoane și mai erau câteva femei într-un separeu, mușcând din sendvișuri și bând sucuri. Femeile purtau pulovere pastelate, cu ecusoane cusute pe mâneci. Una dintre ele avea prinse la guler niște trese de ofițer, suvenir trimis acasă, fără îndoială, de soț sau de iubit.

Cal se dezbără de haina groasă și o făcu movilă pe un taburet gol de la bar. Se așeză și-și suflă nasul într-un șervețel. Iarăși pulbere de ciment. Ceru o porție de înghețată cu bere.

Mary Lisnik, care avea aproape cincizeci de ani și lucra la Fink’s de la șaptesprezece, ridică din sprâncene și, nădăjduind să-l îmbie, spuse, parcă luată prin surprindere:

— Avem un desert nou în meniu.

— Nu prea cred, zise Cal.

— Dă-mi o șansă. E făcut cu unt de arahide și banane și se cheamă Plăcinta Parașutistului.

Arătă cu țigara spre tăblița de scris din spatele ei, pe care era trecut numele, alături de un desen mic cu o parașută.

— Coboară iute pe gâtlej. Te-ai prins?

— Doar înghețata, mulțam.

— Doamne-ajută! zise Mary Lisnik, deschizând cu podul palmei capacul răcitorului.

La patru locuri mai încolo, după curbura tejghelei, Becky Hanover stătea cu o carte deschisă și o ceașcă de ceai dinainte. Cartea era Crima din Orient Expres. Agatha Christie, aflase Becky dintr-un articol de revistă, dispăruse cândva vreme de zece zile întregi. Se presupunea că o pălise amnezia și că o luase din loc fără țintă, într-un episod de confuzie. Cât lipsise, prietenul ei, sir Arthur Conan Doyle, dăduse una dintre mănușile ei unui spiritist, străduindu-se să o găsească. După care, cu ajutorul spiritistului ori nu (articolul nu preciza), Christie fusese descoperită cazată într-un hotel, la câteva orășele distanță. Se sugera că problemele în căsnicie îi provocaseră dispariția: nu voise decât să se facă nevăzută pentru ceva timp.

Odată, Becky ajutase la elucidarea unui mister. Când avea nouă ani, tatăl prietenei ei, Norma Shefflin, ieșise într-o seară să-și ia țigări, pe o ploaie înghețată, și nu se mai înapoiase. Domnul Shefflin fusese dat oficial dispărut și, după ce poliția îl căutase preț de câteva zile, soția lui admisese că ei doi se cam certau și că el ieșise furios din casă, așa că, posibil, pur și simplu… își luase câmpii. Vecinii trecuseră de la misterul dispariției la discuții despre neobrăzarea cu care bărbatul fusese în stare să-și părăsească familia. O lună mai târziu, când Becky era în curtea familiei Shefflin, ridicând cu Norma și cu alte două fete un om de zăpadă, auzise în cap vocea domnului Shefflin, limpede precum cristalul.

Spune-le că nu sunt departe.

Se oprise din frământat bulgărele de nea. Ciulise urechea.

Iarăși, vocea domnului Shefflin rostise: Spune-le că nu sunt departe.

„Tăticul tău nu-i departe“, îi zisese Normei. În agitația generală care urmase — nedumerirea Normei, consternarea mamei Normei — Becky explicase că bărbatul dispărut îi vorbise înăuntrul capului, de două ori. Doamna Shefflin îi sunase pe părinții lui Becky, care se arătaseră rușinați și își ceruseră iertare pentru purtarea fiicei.

În noaptea aceea, Ida și Roman Hanover o așezară pe Becky la masa din salon și îi cerură explicații. Curând, Ida ajunse să-și pironească privirea în tavan, iar Roman să se uite la fiica lui cu ochi pe jumătate mijiți, încercând parcă să vadă ceva dincolo de chipul ei.

— Asta-i tot? a întrebat. Ai auzit vorbind pe cineva care nu era acolo?

Becky a încuviințat din cap.

— Să nu mai faci așa ceva.

— Dar dacă îi aud iarăși vocea?

— Nu-i mai auzi vocea, zise tatăl ei. Gata cu vocile!

Venise, apoi, primăvara, râul Laurie din apropiere se dezghețase și, în porțiunea care se ținea pe lângă șoseaua statală, la un kilometru și jumătate de oraș, un bărbat care dădea la muscă, în cizme pescărești, descoperise automobilul domnului Shefflin — cu domnul Shefflin în el. Norma încetase să-i mai fie prietenă și, în următorul an, familia Shefflin se mutase în Virginia.

Însă domnul Shefflin avusese dreptate, la fel și Becky: nu fusese departe. Era frustrant că nimeni nu părea să aprecieze asta, însă o ajuta să-și explice de ce, cu trecerea anilor, continuase să audă voci în cap — bărbați și femei, câteodată copii — spunându-i lucruri pe care nu le știa. Tournesol, de pildă. O fată care nu era acolo șoptise odată la urechea lui Becky C’est un tournesol când desena o floarea-soarelui și trebuise să se ducă la bibliotecă și să caute cuvântul într-un dicționar franțuzesc. După ce se chinuise nițel cu ortografia, îl găsise. Tournesol: floarea-soarelui.

J’aime tes cheveux. Tot fetița îi spusese asta. Îmi place părul tău.

Becky credea că morții zăbovesc mai ales fiindcă mai au lucruri de spus — deși câțiva se dovediseră și ascultători buni. Credea că te trec fiorii, în viața asta, când cineva din viitor îți calcă pe mormânt și mai credea că te furnică pielea capului când te privește lung un străin. Stând așa și citind, simți că o furnică scalpul. Ridică ochii din carte și îl studie mai întâi pe bărbatul de la capătul tejghelei, care avea umeri largi la costum, pe care capul se odihnea ca un sac de cartofi, apoi le trecu în revistă pe cele trei femei așezate la masă, care-și mestecau sendvișurile, îl măsură pe farmacistul din spate, cel cu o pereche de ochelari pe nas și încă o pereche cocoțați pe creștetul chel, pe femeia de după bar, cu părul prins într-o coadă care i se ițea de după urechi și care fuma și citea ziarul și, în cele din urmă, Becky îl cercetă pe tânărul blond cu cotul sprijinit pe tejghea și capul lăsat în căușul palmei, care sorbea dintr-un pai cufundat într-un pahar înalt, cu picior canelat.

Îl recunoștea de la școală. Băiatul cel drăguț care șchiopăta, care nu făcea niciun sport. Nu-și vorbiseră niciodată.

Își adună ceașca, farfurioara și cartea și se mută pe scaunul de lângă el.

— Mă contemplai cumva?

Purta beretă neagră și pelerină roșie. Cal zise că nu, însă ea își drese glasul și îl înștiință că este foarte intuitivă.

— Bombardează Australia, spuse de după tejghea Mary Lisnik, adresându-se nimănui anume.

Bărbatul cu căpățâna ca un sac ridică privirea de la sendviș.

— Asta a fost săptămâna trecută.

— Ba e în ziarul de azi, replică Mary Lisnik, deci aș zice că ieri încă o bombardau.

— Am intuit că mă contemplai, i se adresă Becky lui Cal. Ceea ce înseamnă că, dacă n-o făceai, o vei face în curând.

— Păi, presupun că o fac acum.

— Asta se numește Crima din Orient Expres, continuă ea, de parcă ar fi făcut un rezumat de lectură pentru la școală. E despre un om groaznic care face chestii groaznice și după aceea ajunge într-un tren cu aproape toți cei cărora le-a făcut chestiile respective. Mai multe nu spun, să nu-ți stric surpriza.

Cal știa deja că e Becky Hanover, fata îndesată, drăguță și cam ciudată, care-i fusese colegă de școală, la o clasă mai mică cu un an. Și-o amintea vag recitând Corbul la o adunare de după-amiază. Avea un chip plăcut, rotunjor, în mijlocul buclelor crețe, șaten-închis. O văzuse stând singură în sala de mese și în tribune, la un meci de fotbal de după-amiază, și îi venise gândul de-a se apropia să-i dea binețe, însă nu-și putuse aduna destulă îndrăzneală. Bereta ei era prima pe care o văzuse aievea, care să nu fi fost pe capul cuiva în vreun film.

— Îmi plac misterele. Ție ce îți place să citești?

Frământându-și mintea după un răspuns care să nu fie „benzi desenate“, care, la acea vreme, constituiau majoritatea lecturilor lui, Cal zise:

— Enciclopedii.

Becky, auzindu-i răspunsul, pufni în râs. El o întrebă ce e atât de amuzant.

— Nu există așa de multe enciclopedii.

Îi privi părul și păru să se amuze și de acesta.

— Ai o șuviță zbârlită, zici că te-a lins vaca.

— O am mereu așa. Mama a renunțat să o mai îndrepte când eram mic. Zicea că se ridică la loc. Și nici vacă n-aveam.

— Mai ești și un pic murdar.

— Da?

— Uite, aici.

Becky ridică mâna și îi atinse cu buricul degetului un punct de pe gât.

Cal simți o scăpărare undeva mai jos de coaste.

— E de la muncă. Fabrica de ciment.

— Eu lucrez la Papetăria Dixon de pe Eleventh Street. Mă pricep de minune să ajut lumea să-și aleagă hârtia de scris. Ai primit niște vești proaste în ultima vreme?

I se vedea pe mutră statutul de refuzat la încorporare? Cal trase iarăși din pai.

— Spune drept, insistă fata.

Deja o plăcea — avea o voce liniștitoare, ca foșnetul ierbii, și ținea ochii deschiși în așa fel încât i se vedeau irisurile întregi, o nuanță atât de întunecată de căprui încât era greu să îi deslușești pupilele. Cu tot aerul ei caraghios, avea o prezență alinătoare. Însă nu intenționa să-i spună adevărul. N-avea chef să vorbească despre cât de dezamăgit se simțea, cât de frustrat, cât de inept.

Cu mâna în care avea țigara, Mary Lisnik se scărpină la falcă, zicând:

— Acu’ îi arestează pe toți care-s japonezi, în California. Până și pe ăia americani.

Bărbatul cu căpățâna ca sacul își făcu ghemotoc șervețelul.

— Dacă-s japonezi, nu-s americani. Și îi tot arestează de ceva timp. Sigur nu-i ziarul de săptămâna trecută, dulceață?

Când Mary Lisnik ridică privirea din Toledo Blade, în ochi i se citea ură nediluată. Apoi îi observă farfuria goală.

— Ce zici de o felie de Plăcinta Parașutistului?

Becky se aplecă mai aproape de Cal.

— Dacă e o veste proastă, n-o să rămână pentru totdeauna așa.

Cinci săptămâni și tot atâtea întâlniri după aceea, așezați la rând pe un trotuar înzăpezit, în față la Bonhomie Bijou, gata să vizioneze Valley of the Sun, ea îi întinse un plic mic, sigilat. Avea înăuntru, zise, o epistolă adresată sieși pe care o scrisese când avea opt ani — o scrisoare conținând descrierea unei viziuni a cum avea ea să fie în viitor. Voia Cal să-i promită că va păstra scrisoarea și că i-o va înapoia când împlinește ea șaizeci de ani?

Nu-i mai ceruse nimeni un lucru atât de ciudat. Nu era înalt, dar era mai înalt decât ea cu o palmă și se învățase să se uite în jos, drept în ochii ei întunecoși, se învățase s-o vadă ridicând spre el fața zâmbitoare. Se obișnuise cu mai tot ce ținea de ea și totuși încă era capabilă să îl surprindă.

— De ce la șaizeci?

— Fiindcă până atunci n-o să mai țin minte ce-am scris. Și vreau s-o păstrezi tu, ca să nu-mi arunc ochii pe ea înainte să treacă destul timp.

— Dar de ce să scrii, dacă vrei să uiți ce-ai scris?

— Tocmai asta-i ideea. Se poate cunoaște viitorul? Va fi sinele nostru mai bătrân așa cum am crezut noi, de tineri, că are să fie? Putem afla doar punând pe hârtie și după aceea scoțându-ne asta din minte și lăsând viața să își urmeze cursul. Descâlcirea timpului ar trebui să fie misterioasă, nu crezi?

Cal nu se mai gândise până atunci la descâlcirea timpului.

— Păi… ba da.

— Promiți deci să îmi păstrezi scrisoarea?

Cal dădu aprobator din cap, Becky îi înmână plicul și el îl lăsă să alunece în buzunarul paltonului. Apoi fata vru să afle dacă el scrisese vreodată o scrisoare cuiva, iar Cal se simți atât de îngrijorat că ceilalți aflați la coadă să vadă filmul trag cu urechea la discuția asta „viitoare“, încât o sărută ca să o facă să se oprească.

Era primul lor sărut și, cu toate că se dovedi interesant, niciunul nu știa cu adevărat cum se face. Buzele li se frământară, lipite. Limbile li se atinseră o clipită doar, retrăgându-se îndată. Cineva care stătea la rând în spatele lor spuse:

— Hai să înaintăm, oameni buni!

La finalul serii, pe bancheta mașinii lui, în fața casei părinților ei de pe London Hill — nu tocmai un deal, însă unul dintre cartierele cele mai înstărite din oraș — Becky menționă iarăși subiectul.

— Apropo de scrisoare, spuse.

Cal se întrebă dacă greșise el cu ceva la întâlnire și dacă nu cumva Becky era pe cale să i-o ceară îndărăt. Însă fata voia să îl înștiințeze că, dacă vreodată ar fi scris și el o scrisoare aidoma — dedusese că, deocamdată, nu o făcuse —, i-o putea încredința ei spre bună păstrare.

Iarăși ningea. Fulgii erau cărnoși și se lipeau ca niște milieuri minuscule de parbriz. Lui Cal nu-i veni în minte decât un „mulțumesc“. Ea zâmbi și îl sărută. Ceva mai puțin stângaci și încă și mai interesant. Și înaintară.

Interesele nu li se prea întâlneau, însă, pe măsură ce primăvara ceda locul verii, se înțelepțiră destul cât să priceapă că numitorul lor comun erau chiar ei. Dorința de a-și ține unul altuia tovărășie. Turele lui Cal la fabrica de ciment începeau și se sfârșeau mai devreme decât programul lui Becky la papetărie, așa că o aștepta adesea să iasă de la serviciu.

— Am o idee, zise el într-o după-amiază de sâmbătă din primăvara aceea, în timp ce stăteau pe o bancă, printre trandafiri, în curtea din spate a pensiunii. Ce-ar fi să ne furișăm pe lângă madam Gautier și să ne strecurăm la mine în cameră? Să ne giugiulim un pic.

Giugiuleală era termenul pe care îl foloseau pentru orice nu presupunea să se dezbrace sau să facă propriu-zis sex (virgini amândoi, doreau să aștepte). Ea îi răspunse cu un zâmbet șugubăț pe care încă îl testa. Urcară la el.

— Am o idee, zise ea în toiul unei seri de vară, când se plimbau pe cărarea din jurul lacului Meyer și el explica de ce poveștile cu polițiști și infractori nu se prea potriveau în cărțile de benzi desenate. Ce-ar fi să ne oprim din vorbit și să ne giugiulim sub unul dintre copacii ăștia?

El se opri din vorbit și se puseră pe giugiulit.

Becky era primul lucru la care se gândea când deschidea ochii în zori. Să o vadă, să îi audă foșnetul vocii, să o sărute. În ce-o privea pe Becky, Cal era cel mai drăgălaș și mai atent tânăr pe care-l cunoscuse vreodată. (Își mai dăduse întâlniri cu câțiva înainte de el — cu niciunul pentru foarte mult timp.) Când își arăta afecțiunea, chipul lui băiețesc era marcat de preocuparea de a și-o arăta așa cum se cuvine. La un moment dat, peste vară, ea încetă să se mai îngrijoreze că el ar fi putut să nu o mai considere demnă de interes. Începu să îl socoată o persoană ale cărei neajunsuri le-ar fi putut trece cu vederea, când se iveau. Fiindcă musai defecte avea; ea, una, nu ducea lipsă. Ba chiar îi găsise ceva de trecut cu vederea: când mânca, uneori, se ștergea la gură cu dosul palmei — sau cu mâneca de la cămașă. Și nu suflase o vorbă despre asta (încă) fiindcă îl plăcea. Puțin spus că îl plăcea.

Într-o seară, așezați față în față în localul Blue Top, Becky tocmai îi povestea despre o ședință de spiritism pe care o ținuse recent cu prietena ei din copilărie Janice, încercând să contacteze fantoma Ioanei d’Arc, când Cal o întrerupse întrebând-o ce anume o făcuse să fie interesată de asemenea ședințe. Îi povesti despre bietul, răposatul domn Shefflin care îi șoptise în minte. Cal își aminti că auzise de Fordul găsit cu un bărbat mort în el, tras afară din râul Laurie. Apoi Becky îi povesti cum îi apăruse lângă pat năluca unei femei din tribul Seneca, la ceva timp după aceea, când avea doisprezece ani. Becky era bolnavă de oreion și băștinașa o frecase pe piept cu niște ierburi pisate, făcând să îi treacă durerea din gât. Dispăruse înainte să apuce Becky să-i mulțumească — se evaporase, împreună cu ierburile —, așa că Becky mersese la bibliotecă și începuse să caute în ce chip comunică morții cu viii.

Cumva, femeia dispărută din senin îi păru lui Cal mai stranie decât înecatul șoptitor.

— Ei, zise presărând sare peste hamburger, aveai febră, totuși.

— Așa-i. O febră groaznică.

— Și nu crezi că are legătură? Nu există de obicei o explicație științifică pentru lucruri de soiul ăsta?

— Chiar trebuie să existe?

— Când ești copil, probabil că nu.

— Asta, replică ea lăsându-se pe spătarul banchetei din separeu, o zice un bărbat în toată firea care încă citește benzi desenate.

Nu intenționase să o râcâie. Acum i se părea că Becky încearcă să-l facă să se simtă idiot.

— Unele se bazează pe romane.

— Care, mă rog?

Trebui să chibzuiască.

— Tarzan.

— Sunt benzi desenate. Niște caricaturi capsate laolaltă.

— E o pasiune. Cum o ai și tu pe a ta.

— Crezi că a mea e la același nivel cu cititul unei cărțulii cu poze despre bărbați în colanți care luptă cu răufăcători?

— Nu. Uită că am deschis gura.

— Știu ce s-a întâmplat cu mine.

— Sunt sigur că știi.

— Nu pari prea sigur.

Era asta prima lor ceartă? Se luau la harță? Cal ridică palmele în semn că se dă bătut.

Nu-și mai spuseră multe până terminară de mâncat. Cât plăti el nota, ea ieși din local. Doar ca să se oprească pe trotuar și să-l aștepte, își zise el, însă, până primi restul, începu să-și facă griji că fata nu va mai fi acolo când el are să iasă. Că decisese că nu merită să-și piardă timpul cu el și plecase. Îi dispăruse din viață.

Era în amurg, la sfârșit de vară. Blue Top se afla pe Fleming, o stradă largă, care se întindea între două dintre cartierele rezidențiale și care era mărginită de lilieci-japonezi. Lumea ieșise cu copiii sau ca să-și plimbe câinii. Bărbați în uniformă, întorși acasă din tabăra de instrucție, se plimbau cuprinzându-și cu brațul prietenele, soțiile. Pe o bancă se așezase un cuplu mai în etate, măsurând din ochi pe oricine trecea. Însă de Becky, nici urmă. Cal simți că îi urcă dogoarea în obraji. Se uită în susul și în josul străzii, cu stomacul zvâcnindu-i a panică, apoi o ochi la vreo șapte metri mai încolo, cu spatele la el. Se uita în zare. Când păși alături, ea îi aruncă o privire, îl luă de mână și schiță un zâmbet care transmitea fie iertare, fie simpla dorință de a trece peste asta. Își îndreptă iarăși ochii spre cerul care sta să se întunece deasupra acoperișului țuguiat al prăvăliei Craftsman de vizavi.

— Lună în creștere, zise.

Se căsătoriră în septembrie 1942, la Biserica Episcopaliană. În afară de reverend, de organist, mire și mireasă, domnișoara de onoare (prietena lui Becky, Janice) și cavalerul de onoare (Everett, purtând un costum uleios care-i venea prost și zumzăind în surdină, ca un bondar, pe mai tot parcursul ceremoniei), asistă mai puțin de o duzină de persoane, printre care părinții lui Janice, directorul școlii la care fuseseră amândoi elevi și o femeie mai în vârstă, care locuia într-o casă din apropiere și își făcea apariția la orice nuntă și înmormântare avea biserica de oferit. Becky plânse și tot plânse — mai întâi cât își spuse Cal jurămintele, apoi cât le rosti ea. Boci cât se întoarseră, cu Oda bucuriei pe fundal, la locurile lor din bancă și mai boci o bucată la ieșire, în vreme ce se abătea peste ei ploaia de orez. Când Cal, zâmbitor, o întrebă de ce plânge atât, îi spuse că din pricină că îl iubește și fiindcă e nespus de fericită că se găsiseră unul pe celălalt. Cal era fericit și el.

Aerul toamnei le cuprindea proaspăt fețele, răcorind umezeala. Nu legase nimeni nimic de bara mașinii Nash, întrucât cutiile de tablă se economiseau, însă Janice, în rotocoale exuberante, scrisese cu tempera ÎNSURĂȚEI! pe lunetă.

1 „Sare“ (în engleză) (N.t.).