editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: L’ombra de l’eunuc

Autor: Jaume Cabré

Copyright © Jaume Cabré, 1996

Copyright © Editura Trei, 2026,
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3347-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-3416-8

Lupi vi-s, la anii tăi, bărbaţii,

doar timpu-l purtaţi în priviri.

— Joan Margarit

...for we possess nothing

certainly

except the past.

— Evelyn Waugh

— Alban Berg

PARTEA ÎNTÂI

SECRETUL AORISTULUI

MIŞCAREA ÎNTÂI

Andante (Praeludium)

1

La mult, mult timp după ce s-a petrecut tot, la masă, cu ochii negri şi pielea desăvârşită a Júliei în faţa mea, m-am întrebat când anume a-nceput să mi se facă ferfeniţă viaţa. Întrebarea m-a luat pe nepregătite şi imediat mi-a trecut prin gând, ea la ce s-o gândi? Am privit-o cu coada ochiului: era concentrată pe meniu, şovăia încă între antricot şi file. Îmi fusese de-ajuns o aruncătură de ochi ca să-mi dau seama că aspectul restaurantului era mai mult decât execrabil. Când au început să se facă praf toate? Poate totu-ncepuse cu mulţi ani în urmă, deruta mea civică era deja depăşită, în vinerea ploioasă de toamnă când, după masa de prânz, a bătut cineva la uşă şi tata, n-o făcea niciodată, s-a dus să deschidă. De parc-aşteptase bătaia aia. Pe urmă, noi am tot reconstituit: vorbise cu nu ştiam cine, în picioare, pe scară. Se vede că ne spusese, sau le spusese pereţilor c-o să iasă o clipă şi dus a fost. Ploua şi ieşise-n stradă-n papuci şi-n cămaşă. Mult timp după aia am avut prilejul să-mi ies din minţi de disperare că nu mi-am dat seama că bătaia-n uşă era importantă; puţinele momente-cheie din viaţă ne depășesc fără să ne dăm seama şi pe urmă ne pierdem restul existenţei noastre nenorocite încercând zadarnic să le recuperăm. Pe-atunci eram acasă, căci nu de mult mă despărţisem de Gemma.

Viaţa mi-e plină de momente-cheie ce-mi lunecă printre degete ca nişte peşti, cât eu casc gura la televizor sau dezleg cuvinte încrucişate. De câte ori nu m-a cuprins disperarea că nu-mi pot scoate din cap zâmbetul Teresei în faţă la Ritz. O amintire pe care nu ştiu să mi-o smulg, mă face încă să plâng, ca o febră. Teresa-mi zâmbise în faţa intrării scăldate-n lumini a hotelului; şi eu, câţiva paşi mai încolo, în întuneric, răsuflând greu. Şi ea întorcând spatele, încă zâmbind, căci eu stăteam mut, ca o păpuşă de bâlci. Nu, nu voiam să mă gândesc la asta acum. Trebuia să fiu atent la meniu şi la decizia concretă a Júliei: carne, dar de care, şi hotărăşte-te-odată, mi-e foame. Dar aşa fusese, nu-şi pierduse Teresa zâmbetul în faţa hotelului Ritz, la Piccadilly. În sfârşit, m-am uitat la meniu: unul din cele dulcege, cu pretenţii de literatură, care nu doar indică felurile, le canonizează. Şi Júlia şi ochii ei negri şi vocea-i de catifea, care m-atrage ca un hău adânc, dar pe care n-am cum s-o iubesc, prea mă simt obosit.

De fapt totu-ncepuse în urmă cu câteva ore, când Júlia-mi propusese să mergem la cină, că numai eu puteam s-o ajut, zicea. Sau nu: explodase de dimineaţă, în plină înmormântare, la cimitir. De-atunci îmi întorc viața pe toate feţele. Stăteam ceva mai departe de rudele trăsnite de moartea neaşteptată, şi mă ascundeam după nişte ochelari fumurii. Rovira m-a recunoscut însă, şi a pus mâna pe mine. Şi-apoi, juma de pachet de Camel de confidenţe. Acolo, în cimitir, înainte să mă anexeze Rovira, am înţeles, ca-ntr-un fel de iluminare, că n-o să am niciodată curajul să dezmint versiunea oficială care prezenta moartea lui Bolós ca pe-un accident nefericit şi inexplicabil. Doar eu ştiam că am pe robotul telefonic un enigmatic „Sunt Franklin, Simó: careva ne vânează“, înregistrat miercuri seara. Apoi a venit joia cu veştile ei, şi vinerea, la-ntoarcerea de la cimitir, telefon de la Júlia: îmi propunea să cinăm împreună.

Boarea plăcută din cimitir îmi adusese aminte de-un vânt mai cald, plin ochi de frică, în munţii Qurnat al-Sawda. Şi-acceptasem, aproape fără să lupt, că, în ciuda presupusei mele etape eroice, acum trebuie să-mi găsesc adăpost după nişte ochelari fumurii şi să fac pe prostul şi să zic da, da, un accident absurd şi nefericit. Şi stânga-mprejur înainte să fiu dezarmat de-o privire întrebătoare-a Mariei. Şi, la telefon, Júlia.

— Ia să vedem, cu ce condiţie?

— Să mă laşi s-aleg locul, zisese Júlia.

Şi-am zis în gând da, slavă Domnului; şi eu sunt singur, nu-s în apele mele, cu Bolós în cap şi spaima-n suflet. Ce laş; n-aş fi rezistat nici privirii Mariei, în cimitir.

— Bine, accept. Unde vrei să mă duci?

— Surpriză... Un restaurant foarte plăcut, deschis nu de mult. Avem multe de vorbit, Miquel.

— Despre ce?

— Despre tot. Despre Bolós. Am de scris articolul despre el.

— Articolul?

— Nu ţi-a spus Duran? Un număr omagial.

— Lăsaţi-l pe Bolós în pace.

— Ce-i cu tine? Nu crezi că-i bine?

— Fantastic! Şi punându-mi la bătaie fantezia: Pe bune.

N-am ştiut niciodată să mă prefac, şi Júlia şi-a dat imediat seama:

— Nu crezi că-i bine.

— Ba da, desigur, Júlia. Dar ce ştii tu despre Bolós?

Acum tăcea Júlia, o tăcere, mi s-a părut, ciudată; nu prea ştia să se prefacă nici ea.

— Nu, dar răscolesc arhive şi tot tacâmul. Nu? Pauză incomodă şi pentru ea şi pentru mine. Dar n-am informaţii de când era mai tânăr; şi tu... Şi-a dres glasul: Ei? Şi, ca să mă convingă: E un restaurant foarte drăguţ, fac o friptură minune şi tu trebuie să te relaxezi.

Argumentele erau solide şi-am răspuns, perfect, sunt al tău. Putea fi o soluţie să nu mai stau pe-ntuneric, pe canapea, cu gândul la Teresa, la Bolós, la mine, la Teresa şi la frica stârnită de telefonul glasului răguşit ce m-ameninţa c-o pedeapsă cumplită, de parcă n-ar fi ştiut că pedeapsa cea mai mare e să fiu obligat să-mi aduc aminte o viaţă-ntreagă de prosopul ud şi de becul de douăşcinci. Şi de Teresa.

Júlia venise să mă ia la opt şi, în loc să se urce-n maşină, îmi oprise mâna c-un zâmbet complice: voia cheile. Voia să ducă jocul surprizei până la capăt. Şi, cum un zâmbet de femeie mă dezarmează întotdeauna, i-am încredinţat cheile şi viaţa; tot c-un zâmbet, de neîncredere însă, căci sunt un copilot realmente dezastruos. Şi-n plus, ştiu că Júlia e o şoferiţă nostalgică şi pasionată, vorbeşte-ntruna, gesticulează, uită de volan, scrâşneşte vitezele şi, doar foarte rar, fără chef parcă, ţine seama de circulaţie. Aşa că m-am pregătit să suport puţin, un puţin care-a fost foarte mult, căci s-a dovedit că restaurantul atât de plăcut nu era-n Barcelona. Pe ieşirea dinspre Meridiana circulaţia era acceptabilă şi schimbările de bandă bruşte şi gratuite, aproape poetice, specifice Júliei, îmi făceau părul măciucă. Dacă nu altceva, cel puţin fata asta o să-mi pună gândurile negre pe fugă.

— Nu vrei să-mi spui unde mergem?

— Nu. Tu rezumă-te să plăteşti.

— Dacă-i treabă legată de slujbă, o să-l pun pe Duran să plătească.

— Nici n-o să vrea s-audă.

— Mai vedem noi.

Şi-a pus mâna pe genunchiul meu şi-acolo-a uitat-o. Eu, cu Júlia?

Ne-am strecurat cu chiu cu vai pe autostrada spre Feixes, în trâmba de maşini care părăseau Barcelona. Bănuiesc c-aveam o figură tâmpă, înmuiat de gestul tandru al Júliei, cu ochii la linia discontinuă pe care o călca-ntruna ca să se simtă mai sigură.

— Nu-s în apele mele.

— Nici eu.

— Halal cuplu!

— Cina e un omagiu lui Josep Maria.

— Care Josep Maria?

— Bolós. Şi, cu o schimbare de ton învăluitoare: E incredibil cum conduc oamenii! Ai observat?

— Bolós era prietenul meu de suflet, am insistat. Ce-ar fi să treci pe banda ta?

— Ah, Miquel... Nu-ncepe, da?

Am tăcut şi-am privit spre albia râului Ripoll, peisajul care-mi era la-ndemână, şi pentru câteva clipe am vrut să uit că Júlia are obiceiul să conducă în piezişul şoselei.

— Ştii că mă duci spre casa mea? Am zis-o mai mult să întrerup tăcerea care dura de patru kilometri şi jumătate.

— Ei! Cum, nu eşti din Barcelona?

— Nu. În Barcelona trăiesc. Dar de când mă ştiu sunt din Feixes.

— Ce chestie!

Alţi opt sute de metri tăcere.

— Ca să vezi!

Am ciupit-o de obraz, ceea ce-a provocat o bruscă schimbare de bandă.

— Nu-i nicio nenorocire să nu fii din Barcelona, omule!

— O fi! Dar n-are cum să fie uşor.

— Se supraviețuiește de obicei cu succes.

Sabadell era-n dreapta şi noi, tot oblu.

— Din Feixes eşti dinspre tată sau dinspre mamă?

— Dinspre tată, bunic, străbunic şi străstrăbunic. Familia mea din partea tatei se pierde prin veacuri în istoria cea mai îndepărtată a locului.

— Ooo!

— Ce?

— Ooo!

— Da. Dacă eşti în stare s-asimilezi, pot să-ţi arăt într-o zi arborele genealogic. Am unul, foarte bine făcut. Eram o familie cu trecut şi cu conştiinţa c-avem trecut.

— Eraţi?

— Eram.

— Ca noi. Abia am cunoscut un bunic.

— Eu, pân-acum patru ani, aveam unul: mă rog, un unchi-bunic. Unchiul Maurici. Era cu totul aparte.

— Prin?

— Aşa, pur şi simplu. Avea o sută de mii de ani, o memorie de elefant şi-i fila o lampă. Am privit-o cu coada ochiului să văd dac-o interesează ce-i spun. Unchiul era-n familie oaia neagră.

— Fusese-n America şi toate cele, nu?

— Nu! Îl urau toţi.

— Şi tu?

— Nu. Eu, nu.

Júlia mi-a aruncat o privire furişă cât trecea fără semnalizare pe banda de ieşire de pe autostradă.

— O să mi-l prezinţi? a zis, fără să observe că maşina din faţă frâna.

— E mort. Am frânat şi noi la timp, chiar când începea să-mi îngheţe sângele-n vine. Nu goni aşa.

— Ce?

— Ştiu tot ce ştiu despre familie fiindcă el păstrase toate hârtiile de pe mapamond. Ştia tot.

— Tot?

— Da, omule. Orice familie are pe cineva pe post de memorie, nu?

— A mea nu. Nici nu ştiu dacă suntem o familie. Şi, când era deja pe drumul lateral, a riscat: Bănuiesc că pe-aici se putea întoarce.

— Omule... E semn de interzis, dar pentru tine asta n-are cum să fie o piedică, nu?

— Mamăăă, unde-i semnul?

— Am trecut de el. Am făcut observaţia c-un fir de glas, înainte să pot respira. Linişteşte-te, acum e deja dublu sens.

— Chiar mi s-a făcut foame, ştii? A ezitat în faţa unui semafor roşu, dar pân’ la urmă a frânat, în călduroasele şi entuziastele mele aplauze-n gând. Ajungem imediat, dacă nu mă pierd.