I

Aveam doisprezece ani când am mers prima oară pe apă. Omul îmbrăcat în negru m-a-nvățat s-o fac și n-o să m-apuc acum să pretind c-am prins schema peste noapte. Maestrul Yehudi m-a găsit când aveam nouă ani, un puști orfan cerșind pe străzile din Saint Louis, și a muncit cu mine fără zăbavă trei ani înainte să mă lase să-mi prezint numărul în public. Asta se-ntâmpla-n 1927, anul lui Babe Ruth1 și Charles Lindbergh, exact anu-n care întunericul a-nceput să coboare peste lume pentru totdeauna. Am ținut-o până cu câteva zile înainte de accidentul din octom­brie și ceea ce am făcut a fost măreț cum nici n-ar fi visat domnii ăștia doi vreodată. Am făcut ceva ce niciun american nu făcuse până la mine, ceva ce nimeni n-a mai făcut de-atunci.

Maestrul Yehudi m-a ales pentru că eram cel mai mic, mai murdar, mai mizerabil. „Nu ești mai breaz ca un animal — mi-a zis —, o stârpitură cu chip de om.“

Asta a fost prima propoziție pe care am auzit-o de la el și, chiar dacă au trecut șaizeci și opt de ani de la noaptea aia, parcă aud și acum cuvintele ieșind din gura maestrului. „Nu ești mai breaz ca un animal. Dacă rămâi unde ești, o să mori înainte să treacă iarna. Dacă vii cu mine, o să te-nvăț să zbori.“

— Nimenea nu poa’ să zboare, domnu’, am zis. Asta fac păsările și io nu mi-s pasăre, cum mă vezi.

— Habar n-ai de nimic, a zis Maestrul Yehudi. Habar n-ai de nimic pentru că ești nimic. Dacă n-o să te-nvăț să zbori înainte să-mplinești treișpe ani, po’ să-mi zbori căpățâna cu o secure. Ți-o dau în scris dacă vrei. Dacă nu-mi țin promisiunea, viața mea o să fie-n mâinile tale.

Era o seară de sâmbătă la-nceput de noiembrie și stăteam în față la Paradise Café, o tavernă dichisită din centru, cu orchestră de jazz neagră și fete în haine transparente. Mă-nvârteam pe-acolo la sfârșit de săptămână, milogindu-mă, făcând comisioane sau oprind taxiuri pentru bogătani. Prima oară am crezut că Maestrul Yehudi e încă unu’ care s-a-mbătat, un pilan­giu cu bani pornit pe două cărări, prin beznă, într-un frac negru și cu joben de satin. Avea un accent ciudat, așa că mi-am închipuit că nu-i de prin partea locului, dar mai departe nu m-a dus gândul. Bețivii spun tâmpenii, și treaba cu zburatul nu era mai tâmpită decât cele mai multe pe care-mi fusese dat să le-aud.

— Dacă te-nalți prea sus prin aer, am zis eu, po’ să-ți frângi gâtul când vii-ndărăt.

— O să vorbim despre tehnică mai târziu, a zis maestrul. Nu e ceva ușor de-nvățat, dar dacă mă asculți și faci cum îți spun, o s-ajungem amândoi milionari.

— Ești deja milionar, am zis. Ce mai ai nevoie de mine?

— Fiindcă, mica mea pușlama zdrențăroasă, de-abia dacă am două parale-n buzunare. Ți s-o părea ție că arăt a barosan, dar asta numai fiindcă ai tărâță-n loc de creier. Ascultă-mă cu atenție. Îți ofer șansa vieții, una cu care nu te-ntâlnești decât o dată. Am bilet la expresul de șase jumate dimineață și, dacă nu-ți târâi hoitu-n trenul ăsta, asta e ultima oară când mă vezi.

— Încă nu mi-ai răspuns la-ntrebare.

— Pentru că ești răspunsul la rugile mele, fiule. De-asta te vreau. Pentru că ai darul.

— Darul? Ba, n-am io niciun dar. Și chiar dac-aveam, de unde știi matale, domnu’ Țol Festiv? E decât un minut de când ai intrat în vorbă cu mine.

— Greșit din nou, a zis Maestrul Yehudi. Te urmăresc de-o săptămână. Și dacă tu crezi că la mă­tușa și unchiul o să le pară rău c-ai plecat, atunci nu știi cu cine stai de patru ani încoace.

— Mătușa și unchiu’? am zis, dându-mi seama, deodată, că omul ăsta nu era un bețiv de sâmbătă seara. Era ceva mai rău de-atât: un inspector pentru minori sau un sticlete și mi-era clar ca bună ziua că o-mbulinasem.

— Unchiu-tău Slim e un monument, a continuat maestrul, fără să se grăbească, acum că mă făcuse atent. Nu mi-am închipuit niciodată că un cetățean american poate fi atât de tâmpit. Nu doar că miroase cum miroase, dar e rău și urât ca dracu’. Nu-i de mirare c-ai ajuns așa o haimana jigărită. Am avut o discuție lungă-n dimineața asta și e dispus să te lase să pleci fără doi bani în schimb. Închipuie-ți, băiete. Nici n-a trebuit să plătesc pentru tine. Și scroafa aia umflată la care-i zice soție stătea pur și simplu tolănită și n-a zis o vorbă-n apărarea ta. Dacă asta-i tot ce ai mai bun ca familie, atunci ai noroc să scapi de ăștia doi. Hotărârea-ți apar­ține, dar chiar dacă mă refuzi, s-ar putea să nu fie așa o idee bună să te-ntorci acolo. Ar fi tare dezamăgiți să te vadă din nou, pot să-ți garantez. De-a dreptul zdrobiți de supărare, dacă-nțelegi ce vreau să spun.

Oi fi fost eu un animal, dar chiar și ultimul animal are simțăminte și, când maestrul mi-a aruncat veștile astea, m-am simțit ca după un pumn în figură. Unchiu’ Slim și mătușa Peggy nu erau ei mare sco­fală, dar casa lor era locu-n care-mi duceam viața și m-a lovit în moalele capului s-aud că nu mă voiau. N-aveam decât nouă ani, la urma urmei. Oricât de tare m-aș fi ținut pentru vârsta aia, nu eram nici pe jumătate atât de tare pe cât mă dădeam și, dacă maes­trul nu s-ar fi uitat în jos la mine cu ochii ăia întu­necați ai lui chiar în clipa aia, probabil că aș fi-nceput să mă smiorcăi chiar acolo în stradă.

Când mă gândesc acum la noaptea aceea, tot nu sunt sigur că-mi spunea adevărul. Se poate să fi vorbit cu mătușa și unchiul meu, dar se poate și să fi inventat tot. Nu mă-ndoiesc că i-a văzut — i-a descris de minune — dar, cunoscându-l pe unchiu’ Slim, mi se pare aproape cu neputință să mă fi lăsat să plec fără să stoarcă niscai parale din asta. Nu vreau să spun că Maestrul Yehudi i-ar fi tras clapa, dar dat fiind ce s-a-ntâmplat mai târziu, nu-ncape îndoială că nemernicul s-a simțit înșelat, fie c-avea sau nu dreptatea de partea sa. N-o să pierd vremea acum punându-mi întrebări despre asta. Treaba-i că m-a atins ce mi-a spus maestrul și-n cele din urmă ăsta e singurul lucru care contează. M-a convins că nu mă puteam duce acasă și, odată ce-am acceptat asta, nu mi-a mai păsat de mine nici cât negru sub unghie. Cam așa trebuie că voia să mă facă să mă simt — complet răvășit și pierdut. Dacă nu mai găsești niciun motiv să continui să trăiești, e greu să-ți mai pese ce se-ntâmplă cu tine. Îți spui că vrei să fii mort, și apoi descoperi că ești gata de orice — chiar și de sminteala de-a dispărea-n noapte cu un străin.

— OK, domnu’, am zis, coborându-mi vocea câteva octave și străduindu-mă să-i arunc cea mai convingătoare privire de ucigaș de care eram în stare. Ne-am înțeles. Dar dacă nu te ții de cuvânt cum ai zis, po’ să-ți iei la revedere de la capu’ care-l ai pe umeri. Oi fi eu mic, dar nu las pe nimeni să-și uite o promisiune.

Era încă-ntuneric când ne-am suit în tren. Am mers spre vest, traversând, prin aerul din zori, statul Missouri, pe când lumina palidă de noiembrie se lupta să străpungă norii. Nu mai ieșisem din St. Louis din ziua-n care au îngropat-o pe mama și descopeream în dimineața aceea o lume mohorâtă: cenușie și stearpă, cu nesfârșite câmpuri de porumb ofilit de-o parte și de alta. Am intrat pufăind în Kansas City puțin după prânz, dar nu cred că-n orele-n care am stat unul lângă altul Maestrul Yehudi mi-a adresat cu totul mai mult de trei sau patru cuvinte. În cea mai mare parte a timpului a dormit, ațipind cu pălăria trasă peste față, dar eram prea speriat ca să fac altceva decât să mă uit pe fereastră, contemplând peisajul din fuga trenului și cugetând la beleaua-n care intrasem. Tovarășii mei din Saint Louis mă preveniseră despre personaje precum Maestrul Yehudi: călători singuratici cu gânduri ticăloase, perverși la vânătoare de băieței pe care să-i ia-n stăpânire. Era îndeajuns de rău să mi-l închipui dându-mi jos hainele și atingându-mă unde nu voiam să fiu atins, dar asta nu era nimic față de alte temeri care mă bântuiau. Auzisem de un băiat care-a plecat cu un străin și pe urmă nu s-a mai auzit nimic de el. Mai târziu, omul a mărturisit că l-a tăiat pe flăcău în bucăți și l-a gătit la cină. Alt băiat a fost legat cu lanțuri de un perete într-o pivniță pe-ntuneric și n-a primit de mâncare decât pâine și apă, șase luni. Altul a fost jupuit. Acum că aveam un răgaz să chibzuiesc la ce-am făcut, mă gândeam că s-ar putea ca și pe mine să m-aștepte tot ceva de felul ăsta. M-am lăsat s-alunec între ghearele unui monstru și, dacă se vădea a fi chiar și doar pe jumătate din cât de sinistru arăta, pesemne că n-aveam să mai văd nicicând lumina zorilor.

Am coborât din tren și am pornit-o pe peron, croindu-ne drum prin mulțime. „Mi-e foame“, am zis, agățându-mă de haina Maestrului Yehudi. „Dacă nu-mi dai să mănânc acum, o să te dau în gât la primu’ sticlete pe care-l văd.“

— Ce-ai făcut cu mărul pe care ți l-am dat?

— L-am aruncat pe fereastră-n tren.

— A, nu prea ne plac merele, așa? Și sendvișul cu șuncă? Ca să nu mai pomenim copanul și punga de covrigei.

— Le-am zvârlit pe toate. Doar nu te-aștepți cumva să-nghit haleala pe care mi-o dai.

— Și de ce nu, flăcăiaș? Dacă nu mănânci, o să te usuci și-o să mori. O știe oricine.

— Cel puțin așa mori cu-ncetul. Muști din ceva plin de-otravă și dai ortul pe loc.

Pentru-ntâia oară de când îl întâlnisem, pe fața Maestrului Yehudi s-a ițit un zâmbet. Dacă nu mă-nșel, cred că a mers chiar până la a lăsa să-i scape un hohot de râs. „Vrei să spui că n-ai încredere-n mine, asta-i?“

— Ba bine că nu. Nu m-aș încrede-n tine nici în ruptu’ capului.

— Liniștește-te, băiețel, a zis maestrul, bătându-mă cu drag pe umăr. Ești bonul meu de masă, ai uitat? Nu ți-aș atinge nici un fir de păr din cap.