Editori

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Copertă

Andrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Corectură

Oana Aanei

DTP

Dan Crăciun

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3361-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-3438-0

Povestea acestei cărți…

a început în 1975, când eram încă cercetător științific la Institutul de Filosofie al Academiei Române, în departamentul de etică, pe care îl conducea profesorul Nicolae Bellu. În primăvara acelui an, cred, sistemul represiv al lui Ceaușescu hotărâse să curețe institutele Academiei de intelectuali indezirabili. Au fost vizați în primul rând nemembrii de partid, categorie din care făceam parte, dar și membrii de partid insuficient de submisivi. Părea să fie un fel de avantpremieră la Afacerea Meditației Transcendentale de peste câțiva ani.

Am fost chemat în fața unei comisii la Academia Română unde mi s-a adus la cunoștință, fără a mi se comunica motivele, că am fost îndepărtat de Institutul de Filosofie. Din fericire pentru destinul meu de cercetător primisem mai înainte din partea lui Victor Săhleanu solicitarea de a mă transfera la Laboratorul de Antrolopologie înființat de Francisc Reiner, în acel moment parte din Institutul Victor Babeș, unul dintre centrele importante de cercetări medicale.

Reversul medaliei acestei salvări a fost că la noul loc de activitate predomina până la exclusivitate cercetarea concretă de teren, atât în antropologia fizică, cât și în antropologia culturală, în timp ce la Institutul de Filosofie, cercetarea conceptuală. Adaptarea mea părea imposibilă, dar cu ajutorul lui Victor Săhleanu am găsit o soluție de compromis. Urma să inițiez o cercetare teoretică despre etologie sau biologia comportamentului care părea a fi înnoitoare prin perspectivele deschise atât pentru științele omului în general, cât și pentru etică în special. Astfel, timp de trei sau patru ani am parcurs toată literatura accesibilă în acel moment dedicată etologiei animale și umane, în special cărțile lui Konrad Lorenz și Iraneus Eibl-Eibesfeldt. Rezultatul acestei cercetări conceptuale s-a concretizat în cartea Etică și etologie, publicată în 1982 la Editura Științifică și Enciclopedică. În același an, s-a consumat și deznodământul dramatic al Meditației Transcendentale iar Victor Săhleanu, care scrisese postfața la cartea mea, fusese destituit și lucra ca medic într-o policlinică oarecare.

Imediat după 1990, am putut fructifica o bursă DAAD și am petrecut câteva luni la Institutul de Etologie Umană din Andechs de lângă Munchen, condus chiar de Iraneus Eibl-Eblsfeldt, institut patronat de Fundația Max Planck. Aici am participat la toate ședințele științifice coordonate de elevul lui Lorenz, ceea ce mi-a permis să-mi completez informațiile domeniului.

Ulterior acestui stagiu, interesul meu pentru etologie a început să se diminueze în paralel cu implicarea tot mai intensă, didactică și clinică, în psihanaliză. Astfel, reeditarea cărții din 1982 nu va mai beneficia de o aducere la zi a informațiilor. Decizia reeditării este susținută, pe de o parte, de faptul că documentarea inițială s-a bazat pe lucrările fondatorilor, încununate de Premiul Nobel pentru medicină și biologie, și, pe de altă parte, pe realitatea quasiabsenței din cultura română a cercetărilor interdisciplinare la granița dintre biologia comportamentului și științele omului. Reeditarea sub un nou titlu, care reflectă mai fidel ideația centrală a cărții a presupus și renunțarea la capitole și subcapitole adiacente care o încadrau în orizontul mai larg al bioeticii. Această renunțare a fost facilitată de existența unei postfețe semnată de Victor Săhleanu care îndeplinește foarte bine rolul încadrării problematicii cărții în orizonturi biologice mai largi.

Primul capitol — „Ideea de morală naturală în filosofia moralei și etică“ — trece succint în revistă principalii precursori ai ideilor de morală animală și de morală naturală la om. Este subliniată deosebirea metodologică față de etologie.

În cel de-al doilea capitol — „Etologia: considerații despre înnăscut“ — expun pe larg concepția etologiei despre înnăscut și metodele de a-l înregistra. Acest concept este esențial pentru studierea moralei animalelor, pe de o parte, și a moralei naturale la om, pe de altă parte.

Capitolul al treilea — „Agresivitate și contraagresivitate: morala animalelor“ — documentează și demonstrează pe baza cercetărilor științifice de etologia animalelor (animale sociale) existența moralei la animale. Aceasta constă dintr-un sistem înnăscut de inhibiții ale agresivității intraspecifice. Ca și alte definiții ale omului propuse de antropologia filosofică, definirea prin exclusiva posesie a moralei trebuie reconsiderată în urma descoperirii moralei la animale.

Al patrulea capitol intitulat „Morala naturală: rădăcinile biologice ale unor valori morale“ sintetizează din perspectiva eticii descoperirile făcute de etologie prin studiu direct asupra omului. Și la om, ca la toate ființele sociale, agresivitatea este un instinct cu un scop constructiv (conservarea speciei), care este menținut în limite constructive de inhibițiile înnăscute ale agresivității, adevărate instincte morale: respectul pentru viața semenilor, altruism și entuziasm, loialitate și supunere, iubirea aproapelui. Capitolul se încheie cu o comparație între perspectiva kantiană și cea etologică asupra apropriului moral.

Capitolul al cincilea — „Etologia în fața unor probleme ale lumii contemporane“ — trece în revistă soluțiile pe care le propun etologii, în special Konrad Lorenz, la problemele lumii contemporane, soluții care surprind prin ineditul perspectivelor care le întemeiază.

Ultimul capitol — „Contribuția etologiei la dezvoltarea eticii cognitive“ — sintetizează contribuțiile etologiei la cunoașterea științifică a moralei naturale.

1. Ideea de morală naturală în filosofia moralei și etică

Pe linie filozofică, cel mai important precursor al ideilor etologice asupra moralei poate fi considerat Rousseau. El este unul dintre susținătorii cei mai hotărâți ai tezei relative la existența unei morale naturale. Forma de manifestare a acestei dimensiuni naturale a spiritului uman este sentimentul de milă.

Dar nu numai ideea unei morale naturale îl situează pe Rousseau printre precursorii etologiei. De asemenea, prin modul cum valorizează această morală, el anticipează unele aspecte ale teoriei etologice contemporane. Ca și la K. Lorenz, de exemplu, la Rousseau morala naturală (sentimentul de milă) deține nu numai prioritate cronologică în raport cu morala culturală, dar și o prioritate valorică. Morala naturală nu este doar cea mai veche dimensiune a moralei umane, dar și cea mai importantă. În absența elementelor înnăscute ale moralei, ghidat doar de morala rațională, omul ar fi eșuat de mult, cred atât Rousseau, cât și Lorenz. Ambilor li se poate reproșa supraestimarea dimensiunii arhaice a moralei umane, așa cum raționaliștilor excesivi, cum este Kant, li se poate reproșa neglijarea totală a instinctului și sentimentului moral.

Similitudinile dintre gândirea lui Rousseau și etologie nu sunt doar de ordin ideatic; putem vorbi în egală măsură de unele asemănări și în plan metodologic. Pentru a-și documenta teza despre caracterul natural, înnăscut al sentimentului de milă, Rousseau recurge la comparația cu lumea animală. Sentimentul de milă este atât de natural încât el se manifestă și la animale, credea celebrul filozof. Or, comparația comportamentului diferitelor specii de animale între ele și, totodată, cu comportamentul uman constituie una dintre metodele importante ale etologiei. Desigur, la Rousseau această metodă este abia schițată.

Deși între etologie și rousseauism există importante puncte comune în privința înțelegerii moralei umane, totuși etologia nu poate fi calificată drept o reeditare modernă a tezelor lui Rousseau. Deosebirile pe care le am în vedere nu se referă atât la gradul de asigurare științifică a acelorași idei în etologie, ca ramură a biologiei contemporane, și în gândirea filozofică a lui Rousseau, unde aveau un caracter intuitiv, postulatoriu, ci la aspecte mai importante din perspectiva care ne preocupă. Este vorba de disonanțe ideatice. Nici un etolog, chiar și cei mai optimiști, o bună parte a literaturii etologice fiind de altfel impregnată de un optimism tonic, nu împărtășește viziunea idealizantă a lui Rousseau asupra naturii umane. Din perspectivă etologică, omul nu este bun de la natură, în el înfruntându-se forțe contrarii: agresivitatea și mijloacele contraagresivității. Totuși, nici agresivitatea nu este din punct de vedere biologic o forță distructivă, ea vizează conservarea speciilor și deci a vieții, rolul contraagresivității fiind de a împiedica-o să devină o forță malefică, opusă propriilor scopuri naturale. Zestrea naturală a omului „nu este prea rea“, nu poate fi valorizată negativ, crede Lorenz; ea nu este însă adaptată la condițiile civilizației contemporane, în acest context agresivitatea constituind o „povară istorică“.

Rousseau nu este doar cel mai important precursor al etologiei, ci și cel mai cunoscut. Un alt gânditor, relativ mai puțin cunoscut, care anticipează, cu mijloace filozofice, câteva dintre ideile etologiei este Shaftesbury. Considerat de Fr. Jodl una dintre cele mai importante personalități de la începutul secolului al XVIII-lea, Shaftesbury „pune accentul pe latura naturală a moralei“1. Ca și Rousseau, pe care-l precede, filozoful englez susține că omul este înzestrat cu înclinații naturale care vizează binele comunității. Spre deosebire de continuatorul său francez, Shaftesbury consideră că și înclinațiile egoiste sunt naturale. De aceea, în viziunea sa, eticul nu mai constă în lupta împotriva naturii din om, așa cum se întâmplă la eticienii raționaliști, ci într-o armonizare a forțelor naturale umane2.