Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial nonfiction:

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Redactor:

Victor Popescu

Dtp:

Gabriel Tudorie

Corectură:

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3333-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-3442-7

Introducere

Despre ce și cum este această carte

Generațiile care au fost îndemnate să citească poeziile lui Mihai Eminescu — și care le-au savurat măiestria — au auzit probabil de „Călin (file din poveste)“. Unul dintre personajele poemului, descris cu un strop de verb ascuțit, este Craiul, socrul mare, cel „rezemat în jilț cu spată“. Acesta „șede-n perine de puf/ și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf“. Descrierea e suficient de explicită astfel încât să-l vedem „cu ochii minții“ pe socru’ mare, nu? E solemn, static, pătruns probabil de importanța poziției și a momentului, cocoțat pe așternuturi afânate. Nu se ostenește — totul vine spre el, i se cuvine. Pentru că… e crai.

Sigur, când a spus aceste vorbe, Eminescu nu s-a gândit la copiii despre care vorbesc în această carte: cei crescuți în puf. Dar cum înțelepciunea ne spune să ne raportăm cu umilință intelectuală la ideile valoroase de dinaintea noastră, am furat această imagine — tocmai de la „poetul național“ — pentru a descrie miezul cărții de față. O folosesc pentru a ilustra postura celor alintați de confortul pernelor moi și vă lansez, iată, și prima provocare: Vrem oare să avem copii a căror creștere să semene simbolic cu postura Craiului din poveste? Poate tânjim ca aceștia să aibă poziții importante în viață, să fie semnificativi, de luat în seamă și de ținut minte, așa cum este personajul nostru; dar, vrem ca ei să-și traverseze copilăria ca niște crai țepeni, tolăniți în fotolii de confort, cu sceptrul de importanță și autosuficiență în mână? Să fie afundați în pufuri ultra-protectoare, având la un deget distanță, pe tavă, lingura de argint și tot altceva ce și-ar putea dori, fără să facă un minim efort pentru acest răsfăț? Asta în timp ce supușii, „pagii“ educației lor — părinți, profesori —, să îi apere de orice disconfort al unor „muscuțe“ reale sau imaginare, legănându-le ritmic, pe deasupra capului, crengi protective și răcoritoare? Și vrem oare să le tamponeze frunțile pentru îndepărtarea unor urme de zăduf, deși craii de copii ar putea face asta singuri, cu batista din buzunar? Sau, hai să nu mai fim așa formali, chiar cu mâneca hainei, pe furiș. Așa cum mai fac cei mici, uneori…

Așadar, întreb din nou, ne dorim niște copii care să semene cu această descriere? Descriere care, recunosc, este deliberat îngroșată ca să fie provocarea mai mare de la început. Și să ne facă să ne întrebăm ce câștigam și ce riscăm atunci când le așternem copiilor „perine de puf“ de-a lungul copilăriei. Cum vor crește acești copii când confortul de pilotă moale, fără „musculițe provocatoare“ în jur, reprezintă singurul lor mediu de împlinire? Va fi o creștere bună? E ce ne dorim? Le face bine?

Despre astfel de dileme este această carte. Despre acele practici — adunate fără prea mare preocupare pentru acuratețea categoriilor de sub pălăria simbolică „crescuți în puf“ — care ilustrează o pedagogie a indulgenței, cu accente de grijă exagerată, de permisivitate împinsă până în margini, de libertate fără reguli, dar cu surplus de merite fără responsabilități. Este despre „educația-pernă“ și „școala-jilț“. Despre copiii care trăiesc printre metafore moi, de mătase, apărați de orice intemperie, încurajați din reflex, menajați din principiu, ținuți la adăpost de frustrare — cu cele mai bune intenții ale lumii adulte. Despre copii care primesc mai mult decât cer, în timp ce cresc mai puțin decât ar putea.

Dincolo de „starea de puf“. Întrebări de cititori

Expresia din titlul acestei cărți — „crescuți în puf“ — e veche, adânc înrădăcinată în imaginarul colectiv românesc, ca și obiceiurile pe care le desemnează. Dicționarul explicativ al limbii române ne spune că înseamnă „a crește în confort, neducând lipsă de nimic, a fi ținut în palme“. Iar limbajul popular îi mai adaugă și alte note explicative: cel educat în acest mod e „puiul mamii“, alintat, cocoloșit, corconit, râzgâiat, pus pe un piedestal, lipsit de griji. E un copil îngrijit „cu mănuși“, „făcut domn de mic“, ținut „sub clopot de sticlă“, care a primit totul de-a gata. E crescut „cu lapte și miere“, ca un „bibelou“. Eventual de porțelan.

Adică așa cum sunt puii cei mici, abia ieșiți din găoace; cei care își întind aripile în cuibul matern, moale, protector, de care cu greu s-ar dezlipi, căci ține de cald, apără de rele, venite de niciunde. Viața aceea de dinainte de zbor și de contactul cu lumea și cu provocările ei, asta e viața crescuților în puf. Cuibul e cald și primitor, încă suficient de mare pentru întinderi minime de articulații; mâncarea e procurată de părinți care fac raiduri repetate pentru odraslele înfometate, ce așteaptă cu ciocuri larg deschise, parcă disproporționat de mari în raport cu gingășia capului. Ploaia nu se simte, nici vântul, nici prea mult soare, doar cât e cazul. Numai bine, nu?

Dar cum natura e înțeleaptă, păsările-părinți își lasă puii să zboare când vremea statului în cuib se duce. Îi învață să se înalțe, le construiesc autonomia, cum s-ar spune, și le dau drumul spre o viață plină de provocări și de cunoaștere pe cont propriu. Atunci când sunt pregătiți, după ce i-au antrenat pentru asta. Când învelișul care le încălzește pielea fină se transformă în aripi de zbor, mușchii devin mai viguroși și mediul din jur, studiat cu atenție de părinți, le e prielnic, iar înălțarea e posibilă și oferă perspective nebănuite. Asta face natura.

Din păcate, oamenii și copiii lor mai ratează sau întârzie astfel de momente de zbor. Iar cartea aceasta e despre aceste obiceiuri ale celor care, din prea multă dragoste, ar vrea să continue la nesfârșit „starea de puf“, odraslele lor pierzând mult din aventura de dincolo de cuib.

Această metaforă concentrează o întreagă filosofie educațională care vorbește despre o copilărie ferită de disconfort, în care fiecare pas e ghidat, orice năzuință e anticipată. Povestește despre cadouri înainte de dorință, sărbătoriri înainte de liniște, explicații înainte de întrebări, medalii înainte de progres. Adică o copilărie petrecută după draperii ce țin frigul departe și nu lasă lumina să provoace; cu mobilier rotunjit la colțuri, cu trepte amortizate, cu geamuri care nu se aburesc de nerăbdare, ci, să zicem, de un ceai adus fără a fi cerut. Eventual răcit înainte de un adult și cărat cu lingurița spre setea imaginară a unui copil ce n-a cunoscut așteptarea și autonomia. Un copil care nu s-a lovit niciodată — căci, am convenit deja, stă în perne moi și folie de protecție — , și care nu știe ce e efortul, nu-l trăiește, un copil care e prins înainte de a aluneca.

Simplu spus, despre astfel de realități este această carte: despre creșterea în căldura unui cuib neperceput ca limitativ, cu prea multe resurse în jur, fără responsabilități de zbor, ca și când am avea în față, cum spune înțelepciunea populară, buricul pământului. Cu alte cuvinte, schimbând referința de la lumea aviară la cea pedagogică, am scris o carte despre practici de creștere a copiilor care, cumulativ, îi fac pe aceștia să fie protejați excesiv, să primească prea multe și să aibă responsabilități insignificante. Adică un amestec care include: un răsfăț cu deficit de provocare, un sprijin peste necesități și niște recompense debalansate în raport cu meritele și condițiile specifice momentului. O combinație între obiective de creștere prea joase, nesolicitante sau, din contră, nerealist de înalte, cu practici nepermis de permisive, susținute de un hiperconsum de resurse, ceea ce poate duce la ne-exersarea comportamentelor de autonomie, la lipsa de provocări, la neasumarea unui drum cu propriile puteri, la gratificarea abundentă, uneori fără temei. Situație care nu-l lasă pe copil să simtă greul, să fie plictisit, obosit, nemulțumit, în numele unei pedagogii a lejerității, plină de evaluări înțelese ca ritualuri de validare afectivă, de note care urcă spre cer și standarde care coboară vertiginos. O pedagogie plină de artificii didactice distractive, adesea golite de conținut, cu diplome prea multe pentru prezență prea puțină.

Adică o carte despre „lumea lui prea“: prea mult, prea repede, prea devreme, prea dintr-odată sau… prea puțin (când vorbim de reguli, de exemplu), prea moleșitor — o lume insuficient de eficientă.

Vă temeți că faceți parte din această lume? Dacă v-a sărit în ochi titlul acestei cărți și ați și pornit la lectură — o decizie înțeleaptă, vă asigur — , poate că vă traversează o temere dacă ați făcut ce trebuie pentru copiii din familie, pentru elevii sau studenții voștri. Sau dacă sunteți suficient de pregătiți ca să vă asumați responsabilități de creștere și educare în viitor. Sau citiți doar de curiozitate sau pentru a vă exersa spiritul critic. Ceea ce este, de asemenea, de bine. Dar, pentru această posibilă perspectivă critică, vă rog să aveți răbdare și să duceți lectura, perseverent, până la sfârșit.

Ca să vă lămuriți dacă locuiți sau nu în „țara lui prea“, iată un exercițiu, deloc pretențios, ce include câteva întrebări utile pentru gestionarea acestor dubii. Veți vedea, aceste incitări la reflecție sunt un obicei al acestei cărți.