Lui Séan și Nadine Harris,

care mi-au redat ceea ce credeam că pierdusem pentru totdeauna.

Trecut prin chinurile vieții și apoi ieșit-am iar

Rămas-am cu urme, colo, ușor a se vedea,

Când mi-am găsit lebăda și leacul era clar;

Neclarul a sclipit și albul ți-am văzut

Pe pieptu-mi: m-ai salvat — în zadar

Dacă tu te-ai distrus, și doar din vina mea!

Robert Browning

Mai rău decât orice

Partea întâi

În ce privește minele, el nu a fost chemat să-și spună părerea... nu trebuia să facă altceva decât să urmeze filoanele și să obțină minereu în cantități rentabile...

John Oxenham

O fecioară a mării argintii

1

Ah, adesea m-am spălat și îmbrăcat

Și ce s-a ales de truda mea?

Lăsați-mă ostenit în al meu pat:

De mii de ori imposibilul l-am încercat

Și totul se va repeta.

A. E. Housman

XI, Ultimele poezii

Ștergătoarele de parbriz trudeau încă de când BMW-ul intrase în ținutul Kent, iar fâșâitul și păcănitul lor adormitor accentuau oboseala lui Cormoran Strike, în timp ce privea prin ploaia deasă care transformase drumul pustiu într-o fâșie strălucitoare.

Cu o seară înainte, la puțin timp după ce luase din Cornwall trenul de noapte spre Londra, prietenul partenerei lui detective, căruia Strike îi spunea mereu în gând „Nenorocitul de Ryan Murphy“, sunase ca să anunțe că Robin făcuse febră mare și că o durea în gât, prin urmare nu avea cum să-l însoțească în vizita de astăzi la cel mai nou posibil client al lor.

Fiecare aspect al acestei convorbiri îl enervase pe Strike, iar faptul că știa că e nedrept — pentru că era prima oară în 6 ani când Robin își luase zi liberă pe motiv de boală, iar dacă avea temperatură de 40 de grade și gâtul inflamat era perfect rezonabil să-și roage prietenul să sune pentru ea — îi adâncea țâfna în loc să i-o atenueze. Se bazase pe Robin să-l ducă în Kent cu Land Roverul ei vechi și perspectiva celor câteva ore petrecute în compania ei fusese singurul motiv pentru care acceptase întâlnirea. Un amestec de profesionalism și masochism îl împiedicase să o contramandeze, așa că, după ce făcuse un duș rapid și își schimbase hainele în mansarda lui din Denmark Street, pornise spre satul Temple Ewell din Kent.

Faptul că trebuia să conducă el nu era doar deprimant, ci și dureros din punct de vedere fizic. Tendonul de la genunchiul piciorului a cărui gambă fusese înlocuită de o proteză era încordat și pulsa, deoarece sejurul lui din Cornwall presupusese efort intens.

Cu zece zile în urmă, se repezise până în Truro după ce bătrânul său unchi suferise al doilea infarct. Sora lui Strike, Lucy, tocmai îl ajuta pe Ted să-și facă bagajele ca să se mute într-un azil din Londra când acesta, după cum se exprimase ea, „s-a schimonosit la față și n-a mai putut să-mi răspundă“. Ted murise la 12 ore după ce Strike sosise la spital, cu nepotul și nepoata lui ținându-l de mână.

Strike și Lucy merseseră apoi la casa unchiului lor din St Mawes, care le fusese lăsată moștenire, pentru a pregăti înmormântarea și pentru a decide ce era de făcut cu toate lucrurile din locuință. În mod previzibil, Lucy fusese îngrozită de sugestia fratelui său de a angaja o firmă specializată care să o golească, după ce ei ar fi luat articolele cu valoare sentimentală pe care ar fi vrut să le păstreze. Lucy nu suporta ideea ca niște necunoscuți să atingă acele obiecte: vechile cutii Tupperware folosite cândva pentru picnicuri pe plajă, pantalonii de grădinărit uzați ai unchiului, borcanul cu nasturi de rezervă pe care regretata lor mătușă îl păstrase cu grijă, unii dintre ei provenind de la rochii donate de mult unor târguri de binefacere. Simțindu-se vinovat că Lucy trebuise să se descurce singură când unchiul lor își pierduse cunoștința pentru ultima oară, Strike fusese de acord cu dorința ei și rămăsese în St Mawes ca să care cutii, aproape toate etichetate „Lucy“, din casă într-o camionetă, să arunce gunoiul într-un container închiriat și să facă din când în când pauze în care îi oferea ceai și alinare surorii sale, ai cărei ochi fuseseră roșii tot timpul din cauza prafului și plânsului.

Lucy credea că stresul mutării la azil îi provocase lui Ted infarctul fatal și Strike fusese nevoit să-și impună să nu-și piardă răbdarea din cauza repetatelor ei izbucniri de autoînvinovățire, străduindu-se din răsputeri să nu răspundă irascibilității ei cu proasta lui dispoziție, să nu se răstească și să-i explice fără a se enerva că dacă el nu voia să ia mai multe obiecte care să-i amintească de cea mai stabilă perioadă din copilăria lor, asta nu însemna că nu suferă la fel de mult ca ea din cauza pierderii celui care fusese singurul lor tată adevărat. Strike nu oprise pentru el decât bereta roșie pe care Ted o purtase în cadrul Poliției Militare Regale, vechea lui pălărie de pescuit, fostul lui „retevei“ (o măciucă de lemn pentru omorârea peștilor care încă se zbăteau) și câteva fotografii îngălbenite. Toate acestea se aflau acum într-o cutie de pantofi în geanta de voiaj pe care Strike nu avusese timp să o despacheteze.

Neavând altă companie decât povara emoțională a ultimelor zece zile și tendonul iritat, aversiunea pe care Strike începuse deja să o simtă față de potențialul client de astăzi sporea kilometru după kilometru. Decima Mullins avea tipul de accent pe care el îl asocia cu numeroasele soții bogate și nedreptățite care veneau la agenția lui de detectivi sperând să dovedească infidelitatea sau infracțiunile soților, ca să-și asigure un acord de divorț mai favorabil. Dacă se lua după singura lor conversație telefonică, era melodramatică și arogantă. Spusese că nu are cum să viziteze biroul lui Strike din Denmark Street, din motive pe care i le va destăinui în persoană, și insistase că nu putea să discute despre problemă decât față în față, în casa ei din Kent. Nu catadicsise să dezvăluie până acum decât că voia dovedirea unui lucru și, cum Strike nu-și putea imagina un posibil scenariu investigativ care să nu implice dovedirea unui lucru, nu era deosebit de recunoscător pentru acest indiciu.

În această dispoziție nefavorabilă, merse mai departe pe Canterbury Road, printr-un peisaj de copaci desfrunziți și câmpuri inundate. În sfârșit, în timp ce ștergătoarele de parbriz continuau să foșnească și să pocnească, coti la stânga pe un drum îngust și plin de bălți, luându-se după semnul pe care scria Delamore Lodge.

2

… l-am pierdut, căci acum nu mai vine,

Iar eu stau năucă… O, Doamne, curmă

Această neliniște rea, această nebună apatie,

Prin orice mijloc sau orice mesager!

Robert Browning

Clopote și rodii nr. 5

Onoarea pătată

Casa la care ajunsese nu era așa cum se așteptase. Departe de a arăta ca un conac de țară, Delamore Lodge era o locuință mică și părăginită din piatră închisă la culoare, care semăna cu o capelă părăsită, amplasată într-o grădină care părea să nu mai fi fost îngrijită de ani în șir. În timp ce parca, Strike observă că una dintre ferestrele gotice avea mai multe geamuri crăpate care fuseseră acoperite pe dinăuntru cu ceea ce părea a fi un sac de gunoi negru. Unele țigle lipseau. Pe fundalul cerului amenințător de noiembrie și prin ploaia torențială, Delamore Lodge părea tipul de casă despre care copiii din partea locului ar fi crezut cu ușurință că e locuită de o vrăjitoare.

Strike păși cu atenție cu piciorul fals, deoarece frunzele îmbibate cu apă de la câțiva copaci golași formaseră un covor alunecos pe aleea denivelată, se apropie de ușa de stejar și bătu. Ușa se deschise peste câteva secunde.

Strike și-o imaginase pe Decima Mullins ca o blondă îngrijită, îmbrăcată în haine de tweed bine croite, dar nici că se putuse înșela mai tare. Se trezi în fața unei femei palide și bondoace, al cărei păr șaten, lung și ciufulit, avea rădăcini cărunte și părea să nu mai fi fost tuns de multă vreme. Femeia purta pantaloni de trening negri și un poncho negru și gros de lână. În combinație cu grădina sălbăticită și casa dărăpănată, hainele ei îl făcură pe Strike să se întrebe dacă nu cumva avea în fața lui o excentrică din înalta societate care întorsese spatele lumii ca să picteze tablouri urâte sau să modeleze din lut vase strâmbe. Genul de oameni care nu-i trezeau nicio simpatie.

— Domnișoara Mullins?

— Da. Tu ești Cormoran?

— Eu sunt.

Observă că îi nimerise prenumele din prima. Majoritatea oamenilor îi spuneau „Cameron“.

— Aș putea să văd un act de identitate?

Ținând cont cât de improbabil era ca un spărgător hoinar să decidă să oprească la casa ei în plină zi, într-un BMW, exact în momentul în care ea aștepta un detectiv pe care îl chemase în Kent, Strike se simți iritat că trebuia să stea în ploaia torențială scotocind prin buzunar după permisul de conducere. După ce i-l arătă, ea se dădu laoparte și-l lăsă să intre într-un hol aglomerat, care părea neobișnuit de plin de suporturi pentru umbrele și pantofare, ca și cum fiecare nou proprietar le adăugase pe ale lui fără să le înlăture pe cele vechi. Strike, care îndurase prea multă mizerie în copilărie, nu le găsea nicio scuză celor care trăiau în dezordine și murdărie, deși erau perfect capabili să se ocupe de ele, așa că impresia lui negativă despre această aristocrată șleampătă se accentuă. Probabil că nu-și putuse ascunde cu totul dezaprobarea, pentru că Decima spuse:

— Casa a fost a strămătușii mele. Până acum câteva luni aici au locuit niște chiriași care nu au avut grijă de ea. O să o pun la punct și o să o vând.

Dar nu se vedea niciun semn de redecorare sau renovare. Tapetul din hol era rupt în unele locuri și una dintre lămpile de pe tavan nu avea bec.