Lui Joe și Dianne

1

Era vineri, 6 iunie, iar în Richmond ploua.

Ploaia care căzuse neîncetat încă din zori lăsase crinii cu tulpinile goale, iar asfaltul și trotuarele erau acoperite de frunze. Pe străzi se formaseră pâraie mici, iar pe terenurile de joacă și pe peluze apăruseră bălți proaspete. Am adormit în sunetul ploii care bătea în acoperișul de ardezie, iar când noaptea se dizolva în primele ore difuze ale dimineții de sâmbătă visam ceva urât.

Dincolo de geamul brăzdat de ploaie am văzut un chip alb, un chip fără formă și inuman, ca fețele păpușilor diforme făcute din ciorapi de nailon. Fereastra dormitorului meu era întunecată și deodată chipul a apărut acolo, o inteligență malefică ce privea înăuntru. M-am trezit și am privit orbește în întuneric. Nu mi-am dat seama ce mă trezise, până când telefonul a sunat din nou. Am găsit receptorul fără să bâjbâi.

— Doamnă doctor Scarpetta?

— Da.

Am întins mâna spre lampă și am aprins-o. Era 2:33 dimineața. Inima îmi bubuia în piept.

— Sunt Pete Marino. Avem un caz pe Berkeley Avenue, 5602. Cred că ar fi bine să vii.

Numele victimei, a continuat el să explice, era Lori Petersen, o femeie albă, de 30 de ani. Soțul ei îi găsise cadavrul cu aproximativ o jumătate de oră în urmă.

Nu era nevoie de detalii. În clipa în care am ridicat receptorul și am recunoscut vocea sergentului Marino, am știut. Poate că am știut chiar în momentul în care a sunat telefonul. Oamenii care cred în vârcolaci se tem de luna plină. Eu începusem să mă tem de orele dintre miezul nopții și 3 dimineața, când vinerea devine sâmbătă și orașul e adormit.

De obicei, legistul de gardă este cel chemat la locul decesului. Dar asta nu era o situație obișnuită. După al doilea caz spusesem clar că, dacă mai avea loc o crimă, trebuia să fiu chemată, indiferent de oră. Lui Marino nu-i plăcea ideea. De când fusesem numită legistă-șefă a statului Virginia, cu mai puțin de doi ani în urmă, avea o atitudine dificilă. Nu eram sigură dacă nu-i plăceau femeile sau pur și simplu nu-i plăcea de mine.

— Berkeley e în Berkeley Downs, Southside, a zis el condescendent. Știi drumul?

Mărturisind că nu știam, am notat indicațiile pe blocnotesul pe care îl țineam mereu lângă telefon. Când am închis, picioarele îmi erau deja pe podea, în timp ce adrenalina îmi curgea prin vene ca un espresso. Casa era cufundată în tăcere. Mi-am luat geanta medicală neagră, zgâriată și uzată de ani de utilizare.

Aerul nopții era ca o saună răcoroasă și ferestrele caselor din vecinătate erau întunecate. În timp ce ieșeam în marșarier de pe alee cu brecul meu bleumarin, am aruncat o privire spre lumina aprinsă de pe verandă și spre fereastra de la parter a camerei de oaspeți, unde dormea Lucy, nepoata mea de 10 ani. Încă o zi din viața ei pe care o voi rata. O luasem de la aeroport miercuri seara. De atunci mâncaserăm împreună doar de câteva ori.

Traficul a fost lejer până am ajuns pe Parkway. Câ­teva minute mai târziu traversam râul James cu viteză. Stopurile din față erau ca niște rubine, iar conturul ora­șului se vedea fantomatic în oglinda retrovizoare. De o parte și de alta se întindeau câmpuri de întuneric, cu mici șiruri de lumină estompată la margini. Undeva, acolo, e un bărbat, m-am gândit. Ar putea fi oricine, merge drept, doarme sub un acoperiș și are numărul obișnuit de degete la mâini și la picioare. Probabil că este alb și mult mai tânăr decât cei 40 de ani ai mei. Este obișnuit după majoritatea standardelor și probabil nu conduce un BMW și nu frecventează barurile din Slip sau magazinele de haine de lux de pe Main Street.

Pe de altă parte însă, ar putea. Putea fi oricine și era nimeni. Domnul Nimeni. Genul de individ pe care nu ți-l mai amintești după ce urci 20 de etaje singură cu el în lift.

Devenise autoproclamatul stăpân întunecat al orașului, o obsesie pentru mii de oameni pe care nu-i văzuse niciodată și o obsesie pentru mine. Domnul Nimeni.

Deoarece crimele începuseră cu două luni în urmă, era posibil să fi fost eliberat recent din închisoare sau dintr-un spital de psihiatrie. Acestea erau speculațiile săptămâna trecută, dar teoriile se schimbau constant.

A mea a rămas aceeași de la început. Eram convinsă că nu era în oraș de mult timp, că mai făcuse asta și înainte în altă parte și că nu petrecuse nici măcar o zi în spatele ușilor încuiate ale unei închisori sau ale unui spital de psihiatrie judiciară. Nu era dezorganizat, nu era amator și, cu siguranță, nu era „nebun“.

Wilshire era la două semafoare mai jos pe stânga, Berkeley era prima la dreapta după aceea.

Vedeam luminile albastre și roșii clipind la două străzi distanță. În fața numărului 5602 strada era luminată ca locul unui dezastru. O ambulanță cu motorul huruind zgomotos era alături de două mașini de poliție fără însemne, cu luminile de pe grila radiatorului intermitente, și trei mașini de poliție albe cu barele luminoase pornite la maximum. Echipa de știri de la Canalul 12 tocmai sosise. Luminile clipeau de-a lungul străzii și mai multe persoane în pijamale și halate de casă ieșiseră pe verande.

Am parcat în spatele dubei echipei de știri, în timp ce un cameraman traversa strada în pas alert. Cu capul plecat și gulerul hainei de ploaie kaki ridicat până la urechi, am mers repede de-a lungul zidului de cărămidă, până la ușa de intrare. Întotdeauna am avut o aversiune aparte pentru apariția mea la știrile de seară. De când începuseră strangulările din Richmond, biroul meu era asaltat de aceiași reporteri care sunau din nou și din nou cu aceleași întrebări lipsite de tact.

„Dacă este vorba de un criminal în serie, doamnă doctor Scarpetta, asta nu înseamnă că este foarte probabil să se întâmple din nou?“

De parcă își doreau să se întâmple din nou.

„Este adevărat că ați găsit urme de mușcături pe ultima victimă, doamnă doctor?“

Nu era adevărat, dar indiferent cum răspundeam la o astfel de întrebare, nu aveam cum să câștig.

„Fără comentarii“, și ei presupun că e adevărat. „Nu“, și în ediția următoare apare „Dr. Kay Scarpetta neagă că s-au găsit urme de mușcături pe corpurile victimelor...“. Criminalului, care citește ziarele la fel ca toată lumea, îi vine o idee nouă.

Știrile recente erau exagerate și înfiorător de deta­liate. Depășeau cu mult scopul util de a avertiza cetățenii orașului. Femeile, în special cele care locuiau singure, erau îngrozite. Vânzările de pistoale și de încuietori cu zăvor au crescut cu 50% în săptămâna de după a treia crimă, iar adăposturile pentru animale au rămas fără câini — un fenomen care, desigur, a ajuns și el pe prima pagină. Ieri, faimoasa și premiata reporteră de poliție Abby Turnbull și-a demonstrat tupeul obișnuit venind la biroul meu și amenințându-mi angajații cu Legea privind libertatea de informare, într-o încercare eșuată de a obține copii ale rapoartelor de autopsie.

Relatările despre crime căpătaseră un ton agresiv în Richmond, un vechi oraș din Virginia cu 220 000 de locuitori, care în anul precedent fusese clasat de FBI pe locul al doilea în Statele Unite la rata omuciderilor pe cap de locuitor. Nu era neobișnuit ca medici legiști din țările Commonwealth-ului britanic să petreacă o lună la institutul unde lucram, ca să aprofundeze studiul plăgilor prin împușcare. Nu era neobișnuit ca polițiști de carieră precum Pete Marino să părăsească nebunia din New York sau Chicago doar ca să constate că în Richmond era și mai rău.

Aceste crime sexuale erau neobișnuite. Cetățeanul obișnuit nu se poate identifica cu schimburile de focuri legate de droguri și violență domestică sau cu un bețiv care înjunghie pe altul pentru o sticlă de Mad Dog. Dar aceste femei ucise erau colegele lângă care stai la serviciu, prietenele pe care le inviți la cumpărături sau la un pahar, cunoștințele cu care discuți la petreceri, cele alături de care stai la rând la casa de marcat. Erau vecina cuiva, sora cuiva, fiica cuiva, iubita cuiva. Erau în propriile case, dormind în propriile paturi, când domnul Nimeni pătrundea pe una dintre ferestre.

Doi polițiști în uniformă flancau ușa de la intrare, care era larg deschisă și baricadată cu o bandă galbenă, avertizând: LOCUL CRIMEI — NU TRECEȚI.

— Doc!

Puteam să-i fiu mamă acestui băiat îmbrăcat în albastru care s-a dat laoparte în capătul scărilor și a ridicat banda de marcaj, să mă lase să trec pe sub ea.

Camera de zi era impecabilă și decorată cu gust, în nuanțe calde de roz. Într-un colț, un dulap frumos din lemn de cireș adăpostea un televizor mic și un CD player. În apropiere, pe un suport erau niște partituri și o vioară. Sub o fereastră cu perdele, cu vedere spre peluza din față, era o canapea modulară, iar pe măsuța de cafea din sticlă din fața ei erau câteva reviste așezate ordonat. Printre ele, Scientific American și New England Journal of Medicine. De-a lungul unui covor chinezesc cu un dragon și un medalion cu trandafiri pe un fundal crem era o bibliotecă din lemn de nuc. Volumele provenite direct din programa unei facultăți de medicină umpleau două rafturi.

O ușă deschisă ducea într-un coridor care se întindea pe toată lungimea casei. În dreapta mea erau niște camere, iar în stânga era bucătăria, unde Marino și un polițist tânăr vorbeau cu un bărbat care am presupus că era soțul.

Eram vag conștientă de blaturile curate, de linoleumul și electrocasnicele într-o nuanță alb-murdar pe care producătorii o numesc „migdală“, precum și de galbenul-pal al tapetului și al perdelelor. Dar atenția mea era fixată pe masă. Acolo era un rucsac roșu de nailon, al cărui conținut fusese verificat de poliție: un stetoscop, o lanternă de buzunar, un recipient Tupperware în care fusese odată o masă sau o gustare și ediții recente ale Annals of Surgery, Lancet și Journal of Trauma. Deja eram complet tulburată.

Marino m-a privit distant când m-am oprit lângă masă, apoi mi l-a prezentat pe Matt Petersen, soțul.