Partea întâi
Lucrurile care aduc moartea
(1918–1925)

Capitolul 1

Pentru ea, născută aproape odată cu izbucnirea războiului, acesta nu putea fi tăgăduit, la fel ca Dumnezeu, capra, zilele cu soare sau cele ploioase.

În clipa în care, fără să insiste prea mult, Mario îi spusese că războiul se terminase, Caterina avusese pentru prima oară senzația că are un bolovan în stomac.

În dimineața aceea cerul era plumburiu, iar norii mari și albi care deja acoperiseră piscurile munților din jur amenințau ca niște năluci și casele din cartier. Umiditatea făcea să picure stropi de pe olanele acoperișurilor, de pe ramurile scheletice ale copacilor și de pe acoperișurile din tablă ale șoproanelor cu lemne. Se adunau pe fațadele din piatră ale caselor înșiruite și pe frunzele putrede pe care nimeni nu le strânsese încă din curte. Zgomotul picăturilor ce cădeau pe pământ era întrerupt numai de croncănitul ciorilor ce zburau în jurul caselor și pe terasele muntelui. În noiembrie, pe câmpuri nu mai era mare lucru de făcut, iar grajdurile erau goale după atâția ani de război. În dimineața aceea, mulți stăteau în casă, în fața șemineului.

Dar nu și Caterina și Mario.

Ei doi n-aveau niciodată chef să stea în casă cu mamele lor, așa că rupeau frunze din dafinul care creștea lângă ușa casei lui Mario și, făcându-le bucățele, și le vârau în nări, să vadă la care dintre ei încap mai multe.

Atunci, în timp ce se jucau, i-a spus el că războiul se terminase, cu glasul lui monoton dintotdeauna, de parcă ar fi fost o știre fără importanță.

— Cum? a întrebat ea, oprindu-se din joc și aruncând frunzele pe care le mai avea în palmă.

— Da, e-adevărat. Mi-a spus fratele meu azi-dimineață, a răspuns el.

— Care dintre ei? Fortunato?

— Nu, Felice.

— Și el de unde știe?

— I-a zis preotul.

Spre deosebire de ea, Mario împlinise deja cinci ani, dar Caterina nu era nicidecum dispusă să-l creadă doar fiindcă era mai mare.

A făcut câțiva pași către ușa casei sale ca să-i ceară o confirmare bunicului Bortolo. Apoi și-a amintit că, în ziua aceea, ieșise din casă devreme ca să se ducă după lemne și că era puțin probabil să se-ntoarcă înainte de asfințit.

Așa că a fugărit găinile ce scormoneau printre frunzele căzute din nucul cel mare, care creștea de cealaltă parte a curții, și s-a apropiat de marginea terasamentului pentru a arunca o privire în jos.

Din coșurile caselor aflate în vale se ridicau fuioare lungi de fum gros. Pe drumul militar nu era țipenie de om, doar bunica Nena, care cobora la cișmea cărând în mână boccelele de rufe murdare. Când bătrâna a trecut pe lângă el, un câine de vânătoare nervos a lătrat puternic de după o poartă, dar era un nărav pe care-l avusese dintotdeauna animalul acela, așa încât nimeni nu-l mai lua în seamă.

Mai jos, dincolo de dealuri, se întindea câmpia, așa de neclintită și cenușie încât abia se deosebea de cer.

Mario, care între timp se așezase pe băncuța lipită de zidul casei Caterinei, construia pe scândura băncii o mică piramidă din frunze de dafin.

Caterina s-a întors la el țopăind.

— Cred că n-ai dreptate. Mie mi se pare că totul e normal.

El și-a ridicat privirea.

— Îți spun eu că războiul s-a terminat! a repetat el. Știu sigur asta.

Caterina s-a urcat în picioare pe bancă pentru a-i spiona pe soldații din bucătăria ei.

În fața șemineului, ca-n fiecare dimineață, bucătarul militar curăța cartofii așezat pe taburetul pe care-l folosea mereu, cu picioarele rășchirate ca să-i încapă și burta lui mare. Un alt soldat, mult mai slab, umbla de colo-colo prin odaia cu pereții murdari de funingine; punea unele peste altele oalele de cupru pe masa mare pe care o foloseau îndeobște pentru distribuirea rației. O tavă a căzut, iar înjurătura de rigoare a ajuns limpede până la urechile lor.

— Ai văzut? a întrebat Caterina, punând degetul arătător pe geamul prăfuit al ferestruicii și trasând o linie. Tot acolo sunt, ca-n fiecare dimineață.

— Nu știu. Poate pleacă peste câteva zile, a spus Mario desfăcând brațele.

Bolovanul din burta Caterinei a devenit atât de ascu­țit și de mare încât, pentru o clipă, i-a tăiat răsuflarea.

— Hai cu mine, i-a zis prietenului ei, sărind jos de pe bancă.

L-a luat de mână și, înainte ca el să poată riposta, l-a tras iute în sus pe povârniș, în spatele caselor, dincolo de terasele grădinilor, unde pajiștile de iarbă uscată se deschideau și îngăduiau o priveliște mai largă.

— Bunicul spune că frontul e acolo. Că austriecii sunt la o aruncătură de băț, a strigat ea, arătând spre o zonă oarecare de pe creasta înierbată a muntelui Serona, a cărui siluetă rotunjită se înălța în dreapta drumului, de cealaltă parte a văii.

Mario n-a răspuns.

O cioară a trecut croncănind pe deasupra capetelor lor.

Atunci Caterina s-a trântit cu fundul pe un mușuroi de pământ rece, unul dintre multele făcute de cârtițe.

A oftat. Apoi a smuls un smoc de iarbă gălbuie și l-a aruncat în jos, spre râpă.

Amândoi s-au uitat cum smocul acela cu pământ s-a rostogolit până în grădinile de zarzavaturi.

— Dar ce ai de ești așa supărată? Eu mă bucur că s-a terminat războiul. Toată lumea se bucură, a spus el, așezându-se lângă ea.

Caterina l-a privit neîncrezătoare.

— Păi, și-acum ce facem, dacă nu mai e război?

Așa cum prevăzuse Mario, primii care au plecat au fost chiar soldații care ocupaseră bucătăria familiei Caterinei. Dintr-odată, odăile casei au devenit prea multe, până-ntr-atât încât se putea întâmpla ca adulții și copiii să nu se vadă chiar și o jumătate de zi: bunicii lucrau în grajd, mama tricota la gura sobei, iar ea și Linda, care era cu un an mai mică, stăteau la etaj și abureau geamurile ca să facă desene cu buzele și mâinile sau se strâmbau în fața oglinzii mari a șifonierului.

Uneori, în loc să rămână în casa aceea în care de-acum îi părea că se pierde, Caterina se așeza pe marginea drumului militar, iar de acolo urmărea procesiunea soldaților care coborau de pe munte.

Când treceau pe lângă ea, dădea să-i salute, dar ei nu ridicau privirea din pământ. De parcă abia ar fi așteptat să plece, de parcă muntele ar fi devenit dintr-odată un loc nefast. Nici la ușa Mariei nu se mai opreau, acolo unde, cu câteva săptămâni înainte, era întrecere mare între soldații care voiau să fie primiți.

Din când în când mai răgea câte-un măgar. Câte un soldat își striga vreun camarad aflat nu prea departe. Câte un șoim săgeta cerul cenușiu și țipa chiar deasupra capetelor lor. Apoi nu se mai întâmpla nimic, dăinuia doar scârțâitul pietrișului sub copite și bocanci. Puțin mai jos, convoiul trecea de cotitură și dispărea înghițit de pădure.

Din curtea casei, Caterina reușea să vadă procesiunea până la câțiva kilometri. Privea cum șirurile lungi de soldați ajungeau la cimitirul de la Calvene și ocoleau dealurile din Bregonze. Așezați sub nuc, ea și Mario își petreceau după-amiezi întregi stabilind cu precizie care era punctul în care șirurile de soldați în mișcare erau înghițite de peisajul nedefinit al câmpiei, încetând pentru totdeauna să mai existe. Uneori i se părea că asta se-ntâmpla pe la Zugliano. Alteori, dacă era cer senin, ceva mai la vale, către satele pe care știa de la bunicul că se numesc Thiene și Villaverla. Odată, Mario i-a spus că a văzut mișcare până la Vicenza.

În scurt timp a fost demontat și telefericul, care multă vreme îi încântase pe copii, făcând să zboare de-a lungul crestei muntelui niște pachete cât vacile de mari. În locul cablurilor sale nesfârșite, în mijlocul povârnișului a rămas o cicatrice lungă de copaci doborâți. Au fost lăsați doar stâlpii mari din ciment de la baza urcușului. Când cobora la cișmea cu mama ei, Caterina își rupea unghiile încercând să îndepărteze mușchiul care crescuse imediat pe suprafața lor aspră și rece.

Mario nu mai voia să se ascundă cu ea în crăpăturile stâncoase din Val Scura, unde obișnuiau să se adăpostească atunci când auzeau exploziile în depărtare. Acum, că soldații plecaseră și încetaseră bubuiturile, sumedenia de văi și văioage care brăzdau povârnișul aduceau de pe front doar foșnetul inofensiv al vântului prin grămezile de frunze uscate.

Capitolul 2

De vreo săptămână sosise de la Primărie scrisoarea prin care se anunța că unchii Lino și Vittorio muriseră în război, iar de atunci bunica se schimbase. Stătea zi și noapte nemișcată în fața vetrei, se ruga pentru sufletele fiilor ei și bolborosea cuvinte de neînțeles. Era neclintită, ca broaștele pe care Caterina le mai găsea uneori plutind în apa rece de la cișmea și pe care degeaba încerca să le împungă cu degetele.

Renunțase să mai vorbească, chiar și să mănânce. Și nici prin gând nu-i mai trecea să-i spună povești Caterinei.

Mama ei, în schimb, din ziua când primiseră scrisoarea nu stătea locului o clipă.

— Ați auzit? întreba ea la cel mai mic zgomot neobiș­nuit. Oare vine cineva?

— Nu, Virginia, nu, răspundea bunicul clătinând din cap.

Dar oricum pe ea n-o interesa răspunsul, de parcă ar fi vorbit singură.

Dacă erau acasă, uita mămăliga pe foc și-o lăsa pe Linda pe jumătate nepieptănată. Se repezea la grilaj și-și lipea fața de bare ca să vadă câțiva metri mai departe.

Dacă erau la cișmea, alerga până la cotitura din vale, lăsând rufele pe jumătate săpunite pe zolitorul din lemn. Când se întorcea, își ieșea din fire din pricina rufelor ude și, storcându-le sau frecându-le prea mult cu peria, îi sângerau nodurile degetelor, deja distruse de frig.

Noaptea nu mai reușea să se liniștească, pănușii din salteaua ei se frecau cu un zgomot înfundat și neplăcut care nu-i lăsa nici pe ceilalți să adoarmă. Uneori Caterina o auzea cum se ridică și coboară scările, care scârțâiau, deși mama ei avea pasul ușor. Într-o noapte a urmărit-o.