Tuturor clienților, studenților și stagiarilor mei,
de la care am învățat atât de multe

Capitolul 1

Introducere

Rușinea și furia — emoții complementare

„Nu ar trebui niciodată să faci pe cineva să se simtă copleșit de rușine. Tocmai existența prelungită a rușinii este cea care se transformă apoi în furie distructivă.“

Hannah Gadsby

„Tot ce izvorăște din furie sfârșește, inevitabil, în rușine.“

Benjamin Franklin

Și rușinea, și furia par să joace roluri esențiale în schimbarea terapeutică. Modul în care pot fi abordate în psihoterapie reprezintă adesea o provocare atât pentru terapeuți, cât și pentru clienți. În această carte voi discuta despre fiecare emoție în parte, despre relația dintre ele și despre cum se poate lucra cu ambele pentru a genera schimbarea.

Importanța rușinii în tulburările psihice a fost adesea nerecunoscută de terapeuți sau chiar evitată, tocmai pentru că provoacă atât de multă durere clienților. Adesea, terapeuții se feresc de rușine pentru că nu știu cum să o abordeze. Pe de altă parte, furia, probabil cea mai indezirabilă emoție din punct de vedere social și adesea confundată cu agresivitatea, este privită ca fiind ceva ce trebuie controlat. În această carte discut despre modul în care atât clientul, cât și terapeutul pot să abordeze rușinea și furia și despre cât de intim sunt acestea interconectate. Această abordare îi va ajuta pe psihoterapeuți să lucreze cu fiecare emoție atât separat, cât și împreună, pentru a facilita schimbarea terapeutică.

În cele din urmă, este bine cunoscut faptul că rușinea poate conduce la furie intensă, iar ciclul rușine-furie a fost documentat pe larg (Scheff și Retzinger, 1991). Prin urmare, atunci când abordăm furia este important să o vedem adesea ca protejând de rușine. Totuși, timiditatea și rușinea împiedică adesea oamenii să fie asertivi și să exprime o furie care le-ar da putere. În această carte fac distincția între diferite tipuri de rușine și furie și discut modul în care acestea interacționează. Această înțelegere îi va ajuta pe terapeuți să evalueze stadiul procesului terapeutic în diferite momente ale ședințelor și să știe cum să intervină.

De ce să abordăm rușinea și furia împreună?

Rușinea și furia sunt emoții importante, fiecare în felul său, și împărtășesc o relație complexă în societate, în boală și în schimbarea terapeutică. O experiență subiacentă de rușine se manifestă adesea prin furie evidentă. Este mai ușor pentru oameni să se înfurie decât să simtă rușine. La fel ca plânsul unui copil care suferă, furia poate fi o reacție și o distragere de la durerea emoțională a rușinii. De asemenea, poate afecta capacitatea noastră de conectare și intimitate și poate fi folosită chiar pentru a crea distanță. Din nou, furia poate fi văzută ca o protecție împotriva rușinii (Kaufman, 1996; Paivio, 1999). Pe de altă parte, oamenii se simt adesea rușinați sau vinovați din cauza furiei lor (Kim et al., 2011; H.B. Lewis, 1971a, 1971b). Deoarece furia este adesea inacceptabilă social, oamenilor le este rușine să fie văzuți că își pierd controlul. Așadar, rușinea și furia sunt adesea secvențiale și interconectate. Când oamenii se simt inadecvați sau defectuoși, devin furioși pentru a se proteja, iar ulterior se pot rușina că au devenit furioși. Această secvență se poate dezvolta într-un ciclu rușine-furie care poate erupe în violență domestică sau de alt fel (Retzinger, 1995). Dar furia care nu este exprimată sau recunoscută poate duce la lipsă de asertivitate, retragere, pierderea speranței și depresie (Bridewell și Chang, 1997; Gross și John, 2003; Gross și Levenson, 1997). Prin urmare, terapeuții trebuie să ia în considerare tipul de rușine și de furie cu care au de-a face și cum interacționează cele două emoții.

De exemplu, atunci când oamenii se simt mai ales rușinați, arată adesea furie secundară, dar mai târziu s-ar putea să se simtă rușinați de furia lor. Cu toate acestea, aproape paradoxal, furia adaptativă primară este în general o rezolvare a rușinii. A deveni stăpân pe tine, a exprima o furie asertivă și a simți că meriți respectul celorlalți ajută adesea la vindecarea rușinii. Oamenii se ridică, se simt mai puternici și mai demni, iar aceasta transformă rușinea în încredere în sine. Așadar, furia poate fi o consecință a rușinii, o cauză a rușinii sau chiar un remediu pentru rușine (Harper și Arias, 2004; Tangney, Miller et al., 1996). Uneori rușinea îi poate ajuta pe oameni să transforme furia în armonie și reconciliere sau într-o scuză vindecătoare ori într-o atitudine de supunere. Această din urmă legătură este mai rară și ceva mai fragilă, dar rămâne demnă de interes.

Atât rușinea, cât și furia joacă un rol crucial în societate atunci când vine vorba de moralitate și normele care se dezvoltă cu pri­vire la experiența și exprimarea acestor emoții (Plaks et al., 2022). Ceea ce influențează modul în care aceste emoții apar în disfuncții, în travaliul terapeutic și în diferite contexte culturale. Furia este emoția cea mai evitată în multe culturi, în timp ce rușinea este, dimpotrivă, adesea favorizată (Matsumoto et al., 2010). Unele culturi sau țări cu viziuni mai individualiste, cum ar fi țările din America de Nord, au mai multe moralități de tip furie-vinovăție. Furia este exprimată mai liber, iar copiii sunt socializați prin furie, ceea ce duce la vinovăție. Alte culturi mai colectiviste, precum cea din Japonia, au norme de tip rușine-dispreț în care furia este evitată, iar disprețul este folosit în socializare, ceea ce duce la rușine (Flanagan, 2022). Prin urmare, normele societale legate de rușine și furie joacă un rol în modul în care aceste două emoții dau naștere la disfuncții.

O privire de ansamblu asupra emoțiilor și a terapiei centrate pe emoții

O abordare terapeutică centrată pe emoții acordă prioritate percepției corporale în locul limbajului și emoției în locul cogniției. Pentru a înțelege cum să lucrăm terapeutic cu rușinea și furia, este important să începem cu o înțelegere de bază a emoției în general. Emoția este o stare complexă care duce la modificări fizice și psihologice care ne influențează gândirea și comportamentul. În esență, emoția poartă cu ea cele mai elementare nevoi ale noastre, care au evoluat pentru a ne ajuta să supraviețuim și să ne dezvoltăm. Natura și funcția emoției, precum și schemele emoționale sunt discutate în detaliu în Capitolul 2.

Tipuri de emoții

Evaluarea emoțională, care constă într-o evaluare moment-de-moment a experienței emoționale a clientului în aici și acum este crucială în abordarea emoțiilor. În acest proces, terapeuții încearcă să înțeleagă experiența subiectivă a clientului în timp real. Această evaluare se face prin atenția acordată atât indicatorilor nonverbali, cum ar fi vocea, expresia facială, gesturi corporale, postură, cât și comunicării verbale despre stările emoționale. Este crucial pentru terapeuți să facă distincția între emoțiile primare, secundare și instrumentale și între emoțiile primare adaptative și emoțiile primare dezadaptative. Nicio emoție anume, cum ar fi rușinea, nu aparține exclusiv unei categorii, și toate pot trece de la a fi primare, secundare sau instrumentale la adaptative sau dezadaptative în funcție de situație și de activarea specifică. Prin urmare, terapeuții trebuie să evalueze tipul de emoție exprimată și să intervină corespunzător. Aceste distincții se dovedesc foarte utile în ajutarea clientului să gestioneze rușinea și furia și succesiunea lor.

Emoții primare adaptative sau dezadaptative

Emoțiile primare sunt primele reacții instinctive ale unei persoane, resimțite imediat ca răspuns la semnale interne sau la situații externe. Oamenii vin pe lume cu un sistem emoțional adaptativ, derivat evoluționist, pe care se bazează pe tot parcursul vieții pentru a supraviețui și a se dezvolta. Emoțiile primare nu pot fi reduse la alte emoții sau la procese cognitive anterioare. Ele reprezintă reacții directe, nemediate, la evenimente și comunică către ceilalți intențiile persoanei respective (Izard, 1990).

Emoțiile primare pot fi fie adaptative, fie dezadaptative. Emoțiile adaptative susțin adaptarea și supraviețuirea. Ne orientează în mediul înconjurător și ne oferă informațiile necesare. Emoțiile adaptative se potrivesc cu situația declanșatoare și ajută persoana să îi facă față (de exemplu, tristețea legată de pierdere caută alinare; frica legată de amenințare pregătește individul să se apere). Ele îl organizează pe individ pentru a reacționa adaptativ și îl ajută să-și satisfacă nevoile (Frijda, 1986). În terapie, aceste emoții trebuie recunoscute și exprimate pentru a putea valorifica informațiile utile pe care le transmit și pentru a conștientiza impulsurile naturale de acțiune care ne ajută să rezolvăm problemele. Deoarece sunt răspunsuri fundamentale și ireductibile, emoțiile primare nu sunt analizate pentru a le descifra componentele cognitive sau afective, ci sunt validate așa cum sunt. De exemplu, furia față de o încălcare a limitelor personale este un răspuns emoțional primar, rapid și ireductibil. Este util ca în terapie să fie facilitat accesul la această emoție și să se valorifice impulsul natural al furiei de a ne proteja și de a stabili limite adecvate.