„Eu o duc de minune și pot recomanda cu îndrăzneală tuturor următoarea și singura rețetă pentru acest lucru: să te pregătești de moarte. Cu cât ești mai pregătit să mori, cu atât e mai bine să trăiești, cu atât e mai ușor să te desparți de viață și să rămâi în ea.“

Lev Tolstoi

(din corespondența cu Alexandra Andreevna Tolstaia, 26 martie 1888)

„Aruncă-ți pâinea pe ape şi, după multă vreme, o vei găsi iarăşi!“

Eclesiastul, 11:1 (versetul preferat al mamei)

INTRO

Mama se pregătește să moară.
Despre morminte, uitare și memorie

Bună dimineața. Soarele moldovenesc răsare leneș-grăbit de după dealuri. E cald și e ceață pe vale. Mama m-a trimis la „țintirim“: Mergi și strânge buruiana de pe morminte. Îmi spune numele ca la pomelnic.

Când eram mic, ai mei mă puneau să citesc Vechiul Testament, Tora, Talmudul — eram „popor al Cărții“. Cărțile erau dificile pentru un copil. Însă aveau partea lor frumoasă. Aveau şi partea insuportabilă: acele pasaje din Geneză în care sunt înşiruite nume, numai nume, pagini întregi. Şi eu trebuia nu doar să le citesc, ci să le şi interpretez.

Nu aveam răbdare. Noroc de bătrânul exeget care mi-a dat un sfat: fii atent la micile comentarii, rare, dar importante, care apar pe lângă listele nesfârşite! Ele dau sensul. Aveam să înțeleg mai târziu: aceste liste sunt despre memorie şi despre uitare. Un ritual de aducere aminte: cine de unde vine, unde se duce şi de ce.

Dar mai era un ritual. În fiecare an, primăvara, la țară bătrânii merg la cimitir ca în propria ogradă: strâng iarba uscată, pun flori noi, vopsesc masa şi gărduțul. Natura este nemiloasă — iarba creşte, materia se sfarmă, până şi metalul rugineşte. Doar nişte bătrâni i se opun cu încăpățânare. Când eram mai tânăr nu înțelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Mi se părea la fel de fără rost ca listele de patriarhi cu toți copiii, nepoții şi strănepoții lor.

Ce ascunde toată această poveste? Un anumit fel de a menține memoria vie. Singurul fel. E memoria omului simplu şi sărac. Dacă nu o ai, trebuie inventată. Altfel, intervine uitarea. Iar în viață există lucruri mult mai terifiante decât moartea. Uitarea este unul dintre ele.

Mama plivea mormântul tatei. Acum îl are şi pe al fratelui. Trei generații se odihnesc pe câmpiile Bugeacului. Nu e deloc simplu, la vârsta ei. Dar memoria are un preț.

În capătul cimitirului, depărtate de celelalte, sunt câteva pietre funerare foarte vechi. Au căpătat de-a lungul timpului culoarea pământului şi a ierbii. Pare că nu mai sunt morminte, că fac deja parte din natură. Nu mai sunt pietre de aducere aminte, ci pietre de uitare — care ne amintesc că am uitat ceva important, dar nu știm ce.

Mama are grijă şi de ele.

Soarele bate tot mai tare. Mama-mi spune ce să fac.

Ea vorbește despre morminte ca despre oameni vii. Ca o Sfântă.

Am mers la țintirim — locul de odihnă al oamenilor. E spectaculos. E un cimitir mare, văd balta Prutului, văd stepa Bugeacului. Simt mirosul ierbii de toamnă.

Pentru mine mama e un miros — pe tata îl asociez cu un sunet: el bătea abacul și cânta la fizgarmonică. Mama avea însă miros unic pentru mine.

Privesc dimineața moldovenească. Plivesc și plec. Adio, casă! Ne revedem peste alți mulți ani. Dacă vom mai trăi.

Moldova arată ca acest cimitir tihnit și gol. Ai mei toți sunt cu bagajele la ușă. Nici sub Stalin nu a fost așa. De ce? Nu am un răspuns.

Îmi vine să bocesc. Bocesc și strâng iarba din cimitir: e singurul meu rost aici.

Mama zice: O să mor eu și nu o să mai vii. Are aproape 90 de ani.

Așteaptă pe prispă moartea care o ocolește. E femeie împăcată cu viața. Se sfădește cu moartea, vrea să plece, dar moartea îi zice NU.

Vreau să-i las niște bani. Mă jenez teribil.

Ea zice: Moartea nu mă ia, cred că Dumnezeu mai vrea ceva de la mine. Să mai am grijă de tine.

Îmi arată hainele de înmormântare. Mă întreabă ce vreau să iau. Am moștenit fizgarmonica, instrumentul familiei de peste 120 de ani. Ce fac cu el? Mă gândesc să-l donez bisericii pe care ai mei au slujit-o toată viața.

La 90 de ani, mama e o forță fragilă teribilă: se teme și Dumnezeu de ea. Ascultă de ea.

Mă mângâie ca pe un copil. Așa sunt lângă ea: un copil.

— Pâine ai? întreabă îngrijorată.

— Am, mamă, pâine, cum să nu am…

— Ei atunci, e bine dacă ai pâine și Domnul e cu tine.

Am sentimentul că e ultima supraviețuitoare a Basara­biei. Dar pe teritoriul ei și moartea e neputincioasă. Așa e tot ținutul estic: vrea să moară, dar nu poate. Moartea e neputincioasă cu acest corp fragil. Oamenii sunt pregătiți să moară — nu e pregătită moartea să-i ia. E nehotărâtă.

Soarele își vede de treabă: răsare și anunță o nouă zi.

Și plec. Cu autostopul spre Iași. Vama. Bichirești, Cluj. Spre alte „triburi“, spre alte geografii.

Nu știu dacă o voi mai vedea pe mama.

Însă știu sigur: mama e pregătită să moară. Când m-am născut eu, mama se pregătea să moară.

Partea I

Naștere și frică

Cine sunt eu, cine e mama, de unde vine teama

Iarna în care m-am născut între doi morți

În anul în care m-am născut a fost o iarnă grea. A fost o iarnă tipică sudului, unde, pe cât e de cald vara, pe atât e de frig iarna.

Pe câmpiile Bugeacului, unde verile sunt toride și toamnele lungi, iernile sunt deseori năprasnice şi lovesc mai ales prin asprimea vântului.

Când eram mici, iarna eram avertizați şi îndrumați să mergem cât mai aproape de garduri, ca să nu ne bată vântul. Uneori vânturile erau atât de puternice încât pe noi, copiii, efectiv ne ridicau şi ne trânteau la pământ. Urmărind acest efect spectaculos, firește că noi nu mergeam pe lângă garduri, la dos, ci chiar prin mijlocul străzii, căci mașini erau puține. Săream ușor, ca să ajutăm vântul să ne ridice mai tare şi să ne împingă câțiva metri până ne arunca în nămeți.

Aşa am învățat să zburăm. Ne plăcea să ne jucăm cu vântul aspru de iarnă precum cu un balaur nevăzut. Îl provocam la luptă cu naivitatea şi inconștiența unor copii. Îl simțeam cum vine, nevăzut, cum se apropie nărăvaș de noi, cum ne agață și, în acel moment, tăbăram pe el fără a-l vedea. Îl simțeam și, pentru câteva secunde, zburam cu el. Acele câteva secunde păreau nesfârșite — iar azi, în vise și amintiri, revin de parcă era un zbor.

Din cauza viscolului, pe lângă case sau pe la garduri, nămeții se afânau în mormane imense. Cei mari ne interziceau să ne băgăm în ele, să facem cazemate sau tranșee.

Exact asta făceam. Orice interdicție devenea un imbold şi o motivație pentru a o încălca. Erau cele mai plăcute jocuri de iarnă. Părinții ne speriau cu pericolul morții şi ne povesteau tot felul de atrocități. Moartea însă era ceva ce nu ne înspăimânta, pentru că nu o cunoșteam şi încă nu o văzusem.

Am venit pe lume într-o iarnă teribilă din epoca brejnevistă. M-am născut între doi morți. Cum s-a întâmplat asta? Aveam să aflu mult mai târziu.

În acea noapte de sfârșit de ianuarie — început de februarie, mamei îi venise sorocul. Probabil nu știa încă, dar, la al cincilea copil, cred că era bine pregătită.

Maternitatea se afla la 20 de kilometri de casă, undeva în Bugeac, în localitatea devenită centrul raional Vulcănești, care era un oraș găgăuz. Găgăuzii sunt turci creștinați, iar cel mai bun prieten al meu din copilărie e un amestec de găgăuz cu moldovean. El avea să se nască peste câteva luni tot aici.

Mama îmi povestea că drumul spre Vulcănești a fost tare lung. Acei 20 de kilometri din sat până la maternitate au durat mult, pentru că viscolul era cumplit şi drumurile abia se mai zăreau, îngropate în nămeți mișcătoare.

A fost urcată într-un camion GAZ, o mașină a colhozului Grănicerul sovietic, în care cu greu încăpeau doi oameni pe lângă șofer. Mama, împreună cu tata, a urcat şi a plecat în noapte pentru a-l naște pe cel de-al cincilea copil al familiei.

Spre Paraipan, cea mai faimoasă vale şi deal ce duc spre raion, drumul se blocase. Erau nămeți peste care nu se putea trece. Cei doi bărbați, tata şi șoferul, au trebuit să dea la lopată pentru a face drum mașinii, ca mama să ajungă la maternitate.

— Era să te nasc la Paraipan, mai glumea mama peste ani. Dar ai fi înghețat pe loc, căci nu aveam prea multe haine la mine — am plecat în grabă.

Nu m-am născut la Paraipan, în zăpezi, cum ar fi putut să se întâmple, ci în maternitatea din Vulcănești.

Limba turcă a fost, cred, prima limbă pe care am auzit-o: o turcă vorbită de moașă. A doua a fost rusa, vorbită de medici, şi abia după aceea a fost vocea mamei. Moașe erau o găgăuză şi o bulgăroaică vorbitoare de rusă. Oameni din Bugeac.

Așa că, în prima zi de februarie, părinții mei, la peste 40 de ani, s-au trezit cu un al cincilea copil. M-au numit după unul dintre bunici, cel de pe linia mamei, care purta numele Manole, iar în popor li se spunea alde Culachi. Noi îi spuneam Butu Vasile. Butu însemna bunel, bunic.

Culachi era numele unui stră-străbunic. În zonă toți aveau un nume de familie oficial şi unul moștenit sau o poreclă după care se orientau sătenii. Primul nume era cel popular: alde Culachi era mai ușor de identificat decât cel de familie, Manole. E adevărat că în anii 70 ai secolului trecut oamenii uitau deja de unde li se trage porecla sau numele de bază: căci Culachi era prim — Manole, secundar, în ordinea ancestrală.

Dacă eu nu m-aş fi documentat când încă mai trăiau ai mei şi cei bătrâni, cred că azi nu aş mai fi știut. Memoria țăranului e foarte scurtă la astfel de detalii, e precum crucea de lemn de la cimitir — se duce în două generații, pentru că natura îşi face treaba. La țară memoria cuvintelor e vie atât timp cât comunitatea e vie. Dar aceasta e o altă poveste.

M-au numit Vasile în cinstea bunelului din partea mamei, care şi-a ținut familia muncind ca cizmar. Avea un mic atelier acasă şi asta era activitatea lui de bază, pe lângă lucratul pământului şi animalele pe care le ținea. Meseria de cizmar ținea de o breaslă.

Am venit pe lume într-o perioadă deja prosperă a familiei, când ce fusese mai greu trecuse.