editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial

anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Ruxandra Câmpeanu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Cemitério de Pianos

Autor: José Luís Peixoto

by arrangement with Literarische Agentur Mertin Inh. Nicole Witt e. K.,
Frankfurt am Main, Germany

Copyright © Editura Trei, 2026,
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3305-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-3395-6

RESURRECTURIS

„Dar soarta celor ca noi este să înfruntăm lumea ca nişte orfani, alergând ani în şir după fantomele părinţilor noştri dispăruţi. N-avem de ales: trebuie să ne ducem misiunea până la capăt cât putem de bine, pentru că nu avem voie să ne odihnim până nu facem acest lucru.“1

Kazuo Ishiguro, Pe când eram orfani

1. Kazuo Ishiguro, Pe când eram orfani, traducere de Magda Teodorescu, Editura Polirom, 2003, p. 390.

„Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una. Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei.“

Ioan, 17, 20-26

Când m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor.

În ultimele luni din viața mea, când mai puteam încă să merg pe jos de la casa noastră la atelier, mă așezam acolo pe o stivă de scânduri, fără să fiu în stare să ajut nici măcar la cele mai simple lucruri: să dau la rindea tocul unei uși, să bat un cui; mă uitam cum lucra Francisco, concentrat, învăluit de o ceață din fire de rumeguș. Așa eram și eu în tinerețe. În după-amiezile acelea, la imposibil de mult timp de când nu mai eram tânăr, mă încredințam că nu mă vede nimeni, iar când nu mai suportam, îmi sprijineam capul în mâini. Sprijineam greutatea imensă a capului meu: lumea; îmi acopeream ochii cu mâinile ca să pot suferi în întuneric, într-o tăcere prefăcută. După aceea, în ultimele săptămâni din viața mea, m-am dus la spital.

Marta n-a venit niciodată la spital să mă viziteze. Era însărcinată cu Hermes. Era în ultimele luni, iar Marta a avut nevoie de multe îngrijiri în timpul sarcinii, căci așa e ea clădită. Dintr-odată, mi-o amintesc pe când era mică și atât de fericită pe trotineta cumpărată la mâna a doua, îmi amintesc când se ducea la școală, îmi amintesc atâtea lucruri. În timp ce eu eram în spital, așteptând să mor, Marta era în alt spital, nu foarte departe, așteptând să-l nască pe Hermes.

— Ce mai face tata? întreba Marta, culcată, nepieptănată, cu cearșafurile de spital acoperindu-i burta.

— Ce să facă, tot așa răspundea cineva, mințind. Cineva care nu era nici soția mea, nici Maria, nici Francisco, căci nici unul din ei nu avea putere să o mintă.

În ultima după-amiază pe care am mai trăit-o, au venit să mă vadă soția mea, Maria și Francisco. Cât timp am fost bolnav, Simão n-a vrut să mă viziteze nici măcar o dată. Era duminică. Eu eram izolat de ceilalți bolnavi, căci urma să mor. Încercam să respir, iar respirația mea era un zumzet gros, răgușit, care umplea camera. La picioarele patului, soția mea plângea, înecându-se în lacrimi, cu chipul schimonosit de durere: suferința. Fără să le aleagă, pronunța vorbele în urlete întinse, chinuite, lungi, întrerupte numai de clipe în care își trăgea lacom sufletul. Erau vorbe care ardeau înlăuntrul corpului ei slăbit, îmbrăcat cu o jachetă tricotată, o fustă bine păstrată, pantofi lustruiți.

— Of, bărbatul meu drag prietenul meu cel mai bun, c-o să rămân singură fără tine, bărbatul meu bun omul meu prietenul meu cel mai bun.

Maria plângea și încerca să-și îmbrățișeze mama, să o consoleze, căci, în pieptul lor, simțeau amândouă același gol definitiv și îngrozitor pe care și eu l-aș fi simțit dacă într-o zi aș fi pierdut-o pe una dintre ele. Francisco se uita pe geam. Încerca să nu vadă. Încerca să nu știe lucrul pe care îl știa deja. Încerca să fie bărbat. După aceea, grav, s-a apropiat de mine. Într-un timp etern și concret, m-a mângâiat pe față, apoi și-a pus mâna pe mâna mea. Pe noptieră, pe suprafața de fier cenușiu, a descoperit un pahar cu apă și un bețișor de lemn cu puțină vată la capăt. A înmuiat vata în apă și mi-a așezat-o pe gura uscată și deschisă. Am mușcat-o din toate puterile, iar Francisco a fost surprins să simtă, pentru ultima oară, puterea mea. A retras bețișorul cu vata. M-a privit și a plâns și el, căci nu se mai putea abține. Maria l-a strâns în brațe și i-a vorbit ca atunci când era mic:

— Nu-ți fie teamă, băiețel, că n-o să te lăsăm singur. O să avem grijă de tine.

Toată puterea mea. Mi-am folosit toată puterea și nu am reușit să scot decât un sunet oribil de muribund. Voiam să le spun lui Francisco și Măriei că nici eu nu aveam să-i las singuri, niciodată, voiam să le spun că eu eram cel mai bun prieten pe care îl aveau în viață, că nu aveam să-i las niciodată singuri, că o să fiu tatăl lor pentru totdeauna, că o să am grijă de ei și o să îi apăr. În loc de toate astea, mi-am folosit toată puterea și nu am reușit decât să scot un sunet oribil, de muribund. Sunetul unei voci care nu mai putea vorbi, sunetul unei voci care, folosindu-și toată puterea, nu reușea să producă decât un zgomot răgușit din gât, un sunet oribil, un sunet de muribund. S-au uitat la mine și au plâns și mai tare, și au simțit în piept tot golul acela îngrozitor, negru, adânc, adânc, pe care și eu l-aș fi simțit dacă într-o zi l-aș fi pierdut pe unul din ei.

S-au dus acasă la Maria și fiecare din ei a rămas uitat într-un colț, închis în suferință. Departe, apărată, Ana avea doi ani și se afla acasă la bunicii ei din partea tatălui. Lipsiți de apărare, soția mea, Maria și Francisco așteptau să sune telefonul. Așteptau să sune cineva de la spital cu vestea că murisem. Așa spusese infirmiera:

— În principiu, vă sunăm chiar azi. Sunăm imediat cum decedează soțul dumneavoastră.

Așa spusese infirmiera. Fără să observe, poate, că soția mea nici nu mai era. Fără să observe că vorbele pe care i le spunea se pierdeau fără ecou prin întunericul ei.

Fără grabă, noaptea. Cu nemăsurata lipsă de grabă a lucrurilor universale, noaptea a acoperit toate locurile din lume care se aflau acolo, toate: casa Mariei, bibelourile imitând porțelanul pe etajere, cuverturile pe canapele, colțurile îndoite ale covoarelor, lustrele imitând cristalul, reproducerile înrămate după picturi; și casa cu petrecerile de aniversare la care cântam, fals, mulți ani trăiască, aplaudam, fiecare în ritmul lui, și râdeam; și casa petrecerilor de Crăciun, când mă așezam pe canapea și se punea o față de masă cu imprimeu cu brazi și clopoței și se foloseau paharele cu picior înalt. În casa aceea, fiecare dintre ei a rămas uitat într-un colț, în suferință.

La ora nouă seara, a sunat telefonul. Telefonul a sunat o vreme îndelungată, pentru că nimeni nu voia să răspundă, pentru că toți se temeau să răspundă, pentru că toți știau cu foarte mare certitudine că în clipa în care răspundeau se va duce definitiv acea ultimă speranță, se vor termina cei trei ani ai bolii mele care, dintotdeauna s-a știut, avea să mă ducă la moarte, avea să mă ducă până la telefonul acela care suna și la care nimeni nu voia să răspundă. Telefonul a sunat. Sunetul a străpuns casa și pieptul soției mele, al Mariei și al lui Francisco. A răspuns soțul Mariei. Vorbele lui într-o suspendare neagră a timpului, într-o umbră a timpului:

— Da, da. Bine. Am să le spun. S-a apropiat de copiii mei și de soția mea și le-a spus. Un zid invizibil între chipul lui și vorbele spuse de el. Un zid invizibil între lume și vorbele spuse de el. Un zid care nu îngăduia înțelegerea imediată a unor vorbe atât de simple. Tocmai se născuse Hermes.

Tocmai se născuse Hermes.

Cuvintele au fost:

— S-a născut băiețelul Martei.

Tocmai se născuse Hermes.

La spital, Marta se odihnea. Și nimeni nu știa cum să fie fericit, dar fericirea era extrem de puternică și creștea înlăuntrul lor. De parcă ar fi avut un izvor de apă în piept, iar apa aceea ar fi fost fericirea. S-a produs un miracol care a preschimbat lacrimile în lacrimi. Și aveau mâinile puse pe piept și pleoapele coborâte foarte încet peste ochi, pentru a simți ploaia blândă a acelei fericiri care îi acoperea, îi inunda.

A trecut o oră. Telefonul a sunat iarăși.

Eu tocmai murisem.

Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos, pe chiuvetă.

Trece soția mea. Nu observă agitația invizibilă, luminoasă a notelor de pian, pe care le lasă în urmă în timp ce trece. Ușoară, trece cu mânecile suflecate până la coate. Fără să-și dea seama, poartă pe chip limpezimea dimineții. Iese pe hol. Pielea ei strălucește sub umbre. Pașii ei înăbușiți de mochetă nu se deosebesc de liniște. Se apropie de ușa deschisă a sufrageriei ca să zâmbească, privind la corpul mic al lui Íris, așezată pe covor, înconjurată de jucării și bucăți rupte din jucării de plastic: picioare de păpuși.

Soția mea rămâne astfel, timp de o clipă. Íris are aproape trei ani și nu simte privirea care o acoperă și o protejează.