Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial nonfiction:

Victor Popescu

Redactare:

Raluca Hurduc

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriel Tudorie

Corectură:

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Enough. Your Health, Your Weight,
and What It’s Like to Be Free

Autori: ANIA M. JASTREBOFF, MD, PhD, OPRAH WINFREY

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3297-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-3381-9

Prefață

Nu m-am simțit niciodată mai bine, mai puternică sau într-o formă fizică mai bună. Nici măcar când am împlinit 40 de ani și am alergat primul și singurul maraton din viața mea nu am fost atât de plină de viață, de deschisă către noi aventuri sau de energică așa cum mă simt acum.

Fac drumeții. Merg cu bicicleta. Fac plimbări lungi. Fac antrenamente cu greutăți, inclusiv deadlift*, de cel puțin trei ori pe săptămână. Organizez petreceri pentru o singură persoană, la care dansez și mă joc pe peluză cu câinii mei. Acum îmi planific vacanțele nu doar în funcție de cele mai gustoase experiențe culinare, ci și de cele mai bune trasee de drumeție. Nu merg decât în locuri unde pot face sport. Abia o recunosc pe femeia în care m-am transformat.

Dar mi-a luat mai mult de jumătate de viață să ajung în acest punct în care, în sfârșit, mă simt eliberată de griji, vinovății și rușine pentru un corp care a insistat să păstreze mai multe kilograme decât mă simțeam confortabil să port. Acum înțeleg de ce. Cauza era biologia! Încercarea mea de a lupta, în toți acești ani, împotriva excesului de greutate a fost la fel de inutilă ca tentativa de a lupta împotriva faptului că am 1,68 metri înălțime.

Abia în 2023 am aflat că obezitatea nu este ceea ce crezusem eu. Nu este o mărime la haine. Nu este un număr. Nici măcar nu este o afecțiune provocată de supraalimentare. Este o boală, una recunoscută ca atare de Asociația Medicală Americană, în 2013.

Cumva, am ratat acea informație și am continuat să mă învinovățesc pentru fiecare kilogram pierdut și recâștigat în mod constant. În toți acești ani, am crezut că pot reuși singură. Și, așa cum Domnul și apostolii Săi știu, am încercat și am dat greș, am încercat și am dat greș, am încercat și am dat greș. În fața voastră, a tuturor celor care ați fost martori la asta. Eșecul a fost de două ori mai rușinos pentru că am acces la atât de multe: bucătari, antrenori personali și cele mai sănătoase alimente.

De ce nu am putut să slăbesc și să-mi mențin greutatea? Pentru că niciun succes, nicio sumă de bani, nicio faimă și nicio inteligență nu se pot compara cu biologia. Aveam o boală și mă învinovățeam că nu eram capabilă să mă vindec. Așa cum a spus un medic pe care l-am intervievat: „E ca și cum ți-ai ține respirația sub apă și ai încerca să nu ieși la suprafață.“

Iar acest chin a durat aproape toată viața mea de adultă. Îmi amintesc că, în 1985, aveam 31 de ani și fusesem invitată pentru prima dată la The Tonight Show. Mă aflam acolo pentru a vorbi despre micul meu talk-show din Chicago, care depășise deja cifrele de audiență ale legendarului Phil Donahue.

Nu fusesem nicicând mai entuziasmată și nu mă simțisem niciodată mai împlinită. Mi-am cheltuit salariul pe o săptămână întreagă ca să-mi cumpăr pantofi cu ștrasuri Stuart Weitzman. Și purtam o rochie albastră din piele întoarsă, realizată manual de un creator local. Pentru mine, a fost un moment de mare mândrie. Era prima dată când primeam recunoașterea națională pentru micul meu show local. Înainte de a intra în direct, producătorii lui Johnny Carson trecuseră în revistă toate subiectele pe care urma să le discutăm. Fie nu știau, fie au uitat să menționeze că prezentatoarea invitată, Joan Rivers, urma să creeze una dintre cele mai umilitoare situații din viața mea.

Nu voi uita niciodată clipa în care ea s-a uitat la mine și m-a întrebat direct:

— Cum ai reușit să te îngrași în halul ăsta?

Am izbucnit într-un râs nervos.

— Am mâncat mult.

— Nu, nu, nu, a spus Joan. Ești o fată drăguță și nu ești măritată. Trebuie să slăbești!

Joan a continuat să mă tachineze, insistând să slăbesc șapte kilograme imediat — cât mai repede cu putință, ideal chiar acolo, pe scenă, în timp ce purtam rochia albastră din piele întoarsă, creată special pentru mine. Am rămas, desigur, surprinsă și încurcată. Am căutat să-i explic că încercam să slăbesc și că o să slăbesc. Am încheiat discuția strângându-ne mâinile și convenind că pot reveni în emisiune dacă slăbesc șapte kilograme.

Ani întregi, până când am revăzut recent clipul pe YouTube, am crezut că ea spusese de fapt: „Rușine să-ți fie!“ Pentru că asta era tot ce-mi răsuna în minte, în timp ce stăteam pe scenă, încălțată cu pantofii mei cu ștrasuri. Dar de fapt ea nu spusese asta! Eu inventasem acele cuvinte și i le atribuisem. Mai rău, eu acceptasem că ar trebui să-mi fie rușine. M-am gândit: „Are dreptate… Cum de îndrăznesc să stau aici, la The Tonight Show, cu greutatea asta?“ Am plecat jenată, umilită, deși, în mod surprinzător, nu mă simțeam supărată. Pentru că eram întru totul de acord cu Joan! În mintea mea, ea avea dreptate. Nu meritam să mă întorc în emisiune până nu dădeam jos kilogramele promise.

Curând, umilirea mea a devenit un sport public. Eram efectiv un subiect pentru glumele recurente ale tuturor. David Letterman a râs de mine un an întreg. Și nu doar comedienii de la emisiunile de noapte voiau să facă glume prostești pe seama mea. Tabloidele urmăreau urcușurile și coborâșurile greutății mele mai bine decât orice dispozitiv de monitorizare. În fiecare săptămână acei jurnaliști câștigau bani umilindu-mă cu titluri precum „Oprah, mai grasă ca niciodată“, „Oprah ajunge la 112 kilograme: problemele din cuplu cu Stedman** o fac să mănânce în disperare“ și „Oprah, avertizată: «Slăbește sau mori»“.

M-am autoculpabilizat. Am încercat toate trucurile de slăbire pe care le-am găsit prin cărți. Eram mereu la dietă și, după ce o încheiam, mă apucam din nou: dieta cu varză, dieta cu pepene verde, postul cu fructe, în care nu mâncai decât un fruct diferit în fiecare zi, dieta Atkins. Îmi amintesc de o dietă care îți impunea să mănânci doar alimente verzi, fără niciun produs alimentar de culoare albă.

Decenii întregi, rușinea de a nu-mi putea controla greutatea mi-a dominat mintea. Am încercat totul, dar nimic nu a funcționat. Eram convinsă că aveam nevoie doar de mai multă voință.

Pentru că nu fusesem întotdeauna așa. Fiind crescută de bunica mea, aveam o mică fermă în spatele proprietății ei din Kosciusko, Mississippi. Creșteam propriile noastre găini, ne cultivam propriile legume. Mesele erau simple și delicioase. Pe atunci, faptul că aveai ce pune în farfurie era un semn că erai suficient de prosper. Dar ani mai târziu, când m-am mutat la Baltimore, a trebuit să mănânc singură, în bucătăria mea. Ca să am companie, mergeam la mall și „făceam cumpărături“ pentru cină în zona restaurantelor fast-food. Mai întâi vizitam standul cu cartofi copți, de unde îmi făceau cu ochiul o mulțime de bunătăți. Apoi pe cel cu salate, unde eram ispitită cu alte bunătăți, majoritatea cu mult bacon. Apoi intram în standul de prăjituri cu ciocolată.

Pentru cine mă privea din afară, reușisem — eram una dintre cele mai tinere prezentatoare de știri locale din oraș. Dar pe platou, coprezentatorul meu, Jerry Turner, nu era fericit să mă aibă lângă el. Acest bărbat de vârstă mijlocie, cu părul alb, fusese obișnuit să prezinte emisiunea de unul singur și nu voia ca o tânără de 22 de ani să-i ocupe timpul de emisie. Și a spus asta foarte clar. Îmi amintesc că m-a întrebat:

— La ce școală ai învățat? E acreditată?

Altă dată mi-a spus:

— Ești din Mississippi? Poți să-mi spui toți afluenții fluviului Mississippi?

L-am privit și deodată m-am simțit inferioară. Oricât ar părea de incredibil, m-am gândit: „Trebuie să mă duc direct acasă și să învăț pe de rost toți afluenții fluviului Mississippi.“

Acasă, după zile întregi de asemenea umilințe, mâncarea a devenit mângâierea, alinarea și recompensa mea. Nu mi-am dat seama că o foloseam pentru a evita conflictele sau tristețea. Am mers pentru prima oară la un medic, pentru a vedea ce pot face în privința greutății mele, în 1977.

De atunci, pentru mai bine de cinci decenii, aveam să-mi dedic o mare pare a vieții luptei cu kilogramele.