Pentru băieți, Joe și Jack

PROLOG

CIOCÂRLIA

Stau lungită cu mama pe fundul unei bărci.

Îmi vine în minte ceva, pe jumătate vis, pe jumătate amintire.

Sunt din nou fetiță, în patul părinților mei. Suntem toți patru cuibăriți grămadă, înghesuiți unii în alții: fratele meu, Piper, cu un an mai mare decât mine, mă înghiontește cu picioarele lui lungi cu labe băiețoase; tata, cu brațul lui gros, de lucrător pe mare, întins peste noi amândoi; și mama, Curlew Crane. Pe chipul ei înflorește lent un zâmbet, ca o rază țâșnită din suflet, și tata îmi rostește numele.

— Elsa.

Îl aud în adâncul ființei mele.

Îmi e cald și bine, sunt în siguranță în amintirea-visul meu și mă străduiesc din răsputeri să nu mă trezesc, dar frigul se furișează înăuntru. Simt mișcarea valurilor, aud sfârâitul moale al turbinei bărcii. Bateria zumzăie sub corpul meu, împingându-ne spre sud.

Îmi amintesc.

Suntem patru și fugim peste valuri, în drum spre Brightlinghelm: mama, Heron Mikane, Yan Zeru, al cărui nume adevărat e Kingfisher, și eu. Piper nu e aici, și nici tata. Familia noastră e dezbinată de război și moarte. Tata trăiește acum doar în lumea viselor mele. Iar aseară, Piper s-a dovedit a fi dușmanul meu. Se pregătea să spună întregului sat că am cântlumină și să mă denunțe că sunt neom. I-am citit-o în privire când s-a uitat la mine și durerea pe care am simțit-o încă îmi pulsează în trup.

Cu un braț o strâng pe mama lângă mine. Chipul îi arată fantomatic în lumina lunii și ea miroase a sânge închegat. Am mâinile lipicioase de la el. Are un glonț înfipt în umăr care îi pune viața în pericol. Am plecat din Northaven sub o ploaie de gloanțe și zgomotul încă îmi răsună în urechi.

Mă sprijin în coate, trezită de tot. Kingfisher e întins lângă mama, odihnindu-se, încălzind-o cu trupul lui. Luna îi luminează faţa suficient ca să îi văd forma maxilarului, sprâncenele subțiri, părul lung, căzut pe obraz, umerii musculoși. Mă cuprinde imediat enervarea pe mine însămi pentru că, și într-o situație așa de disperată ca a noastră, eu tot mă las furată de frumusețea acestui băiat.

Mă ridic în capul oaselor și văd o siluetă masivă, stând aplecată peste cârmă — o formă neagră pe fundalul mării scăldate de razele lunii. Chipul îi e ascuns de întuneric, dar îi cunosc expresia: dârzenie frântă. Trecutul se ține după Heron ca un val din ce în ce mai mare, ce amenință să-l zdrobească. Se răsucește și se uită în urma noastră, la dâra lăsată pe apă, luminată de lună, de parcă însăși Moartea vine în goană spre noi.

Curl e rece sloi. Pieptul ei abia se mișcă atunci când respiră.

— Mamă…

— Nu o trezi, șoptește Kingfisher cu accentul lui aylandez. Se ține tare. Corpul ei are nevoie de somn.

Mâna lui o atinge în treacăt pe-a mea și într-o clipă mă simt transportată înapoi în tumultul și schimbul de focuri de care am fugit din Northaven. Cuprinsă de frică și furie, a țâșnit atunci din mine un răget sălbatic. Îmi trimisesem cântlumina departe și în ceruri. Privighetoare! strigasem.

Raza ei era plină de durere văzând la ce eram supuși.

Ciocârlie! Cântlumina ei parcă mi-a incendiat ființa, transformându-mă în puzderie de stele.

CIOCÂRLIE!

Privighetoarea m-a ajutat, deși e închisă în colivia de aur a Sorei Swan.

O voi găsi și o voi elibera.

Se va crăpa curând de ziuă și barca noastră va deveni vizibilă. Cei care ne urmăresc se vor apropia. Mă întind iar lângă mama, încercând să o încălzesc cu trupul meu, încercând să-mi odihnesc mintea neliniștită.

Respir, iar marea ne mișcă în sus și-n jos, ținându-ne între pământ și lună.

PARTEA ÎNTÂI

JURNALUL
PETREI

Celestis — Ziua a patra

Au trecut, cu greu, patru zile de când a început voiajul nostru pe Celestis. Zece zile de când l-am văzut ultima dată pe Fenan. Îi scriu numele peste tot pe această pagină, ca și cum îl crestez pe inima mea. Fenan Lee. Fenan Lee. Fenan. De ce să-mi bat capul să scriu orice altceva?

Cu toate că sunt atât de sus în văzduh, simt că mă apasă o greutate pe umeri. Această aeronavă plutește mai încet decât norii, dedesubtul ei e doar ocean cât vezi cu ochii. Aeronava Angelus zboară înaintea noastră. E o priveliște impresionantă, dar o privesc impasibilă. Angelus va vira prima spre nord, în susul coastei vestice a marelui continent. La scurt timp, vom face și noi la fel, luând-o de-a lungul coastei estice. Solarus, care zboară în urma noastră, își va continua drumul peste un alt ocean, în cea mai lungă călătorie dintre toate. În curând vom pierde contactul cu Sealand, casa noastră. În zilele din antichitate, înainte de Marea Extincție, exista peste tot în jurul globului o rețea de sateliți și comunicarea era la fel de simplă ca gândvocea mea. Vom fi complet singuri în călătoria noastră.

Atmosfera e încă tensionată, chiar și între mine și blândul meu tată. Are răbdare cu mine, dar ceva dinăuntrul lui s-a retras. Îi simt dezamăgirea și e mai rea ca mânia mamei. Toată ființa ei e acoperită de o chiciură de fier. Am surprins-o privindu-mă și parcă se uita la o străină.

Ziua a cincea

Cum voi putea rezista, captivă în această cabină, cu părinții mei? Încă cinci luni până ne întoarcem acasă.

Singura intimitate posibilă e acest carnețel. Fenan mi l-a îndesat în mână la ultima noastră întâlnire și a spus cuvinte pe care nu le voi uita, frumoase vorbe-din-gură, rostite cu vocea lui blândă.

— Nu pot schimba starea lucrurilor. Viețile noastre o vor lua pe drumuri separate, a spus el. Dar scrie-ți gândurile, Petra. Astfel, le pot citi, chiar dacă suntem departe unul de altul. Gândește liber.

— Așa voi face, am zis.

Și l-am sărutat, drăgăstos, din toată inima.

Ne-a prins mama. L-a concediat pe Fenan din postul de profesor de lingvistică și, cu gândvocea ei stridentă, a chemat Gardienii Separației — ah, cât O URĂSC; nu era nevoie să facă asta. Am țipat la ea, implorând-o, dar a refuzat să mă asculte. Mi-a spus TACI DIN GURĂ, că îi provocam DURERE DE CAP. Acum ea și tata m-au obligat să vin cu ei în TÂMPITA ASTA DE CĂLĂTORIE.

MI SE FRÂNGE INIMA. Vreau să fiu cu FENAN, acasă, în Sealand City.

ÎL IUBESC.

CE I-AU FĂCUT? CUM VA FI PEDEPSIT?

Ziua a șasea

Evit restul echipajului. Vorbesc cu ei la masă, dar îmi petrec mai tot timpul în cabină. Când intră părinții mei, ascund acest jurnal sub saltea. Seara, tata umple liniștea vorbind despre munca lui cu echipa de cartografie. Se poartă frumos cu mine, dar tot ce spune e incredibil de plictisitor. Mă uit pe geam la norii de sub noi.

Pe mama aproape că nu o văd deloc, SLAVĂ CERU­LUI! E mai mult pe puntea de observație, uitându-se la poze cu animale de ocean dispărute, desenând diagrame plicticoase, făcând planuri plicticoase. În seara asta s-a întors în cabină arătând teribil de încântată de sine.

— Aceasta e prima evaluare globală făcută de noi, eximianii, în decurs de multe generații, a spus ea, confundându-mă cu cineva căruia îi pasă.

Noaptea îmi pun dopuri în urechi fiindcă părinții mei sforăie.

Ziua a șaptea

Mi-am reluat lucrul la lingvistică, dar nimic nu o mulțumește pe mama. Iar mi-a ținut o prelegere, spunându-mi că îmi dezamăgesc familia cu purtarea mea posacă. Trebuie să mă prezint punctuală și zâmbitoare la comuniunea de seară. Ieri am întârziat și aproape m-am ciocnit de Amiralul Aerian Xalvas, comandantul nostru, când intra ca să înceapă împărtășirea-gândurilor. A spus „Bună seara, Petra“, dar am simțit că era ofensat. Dacă întârzii iar, mama mă va strânge de gât. A spus că Xalvas e un bărbat de mare merit, din familiile suverane ale Sealandului. A ținut-o langa, până ce, după o vreme, nu am mai auzit decât bla-bla-bla.

Mă concentrez asupra limbilor sapiene străvechi pe care mi le preda Fenan. Când mă vede că lucrez, mama mă lasă în pace.

Nu sunt singura odraslă din acest voiaj. Xalvas și-a adus fiul, cu trei ani mai mare decât mine. Îl pregătește să devină conducător. Charlus. Îl antipatizez imediat. E prea înalt și aduce puțin cu o călugăriță. La șaptesprezece ani, sunt a doua ca vârstă, dar nu sunt destul de mare ca să fiu tratată ca membră a echipajului, precum Charlus. Poate de aceea simt că nu îmi găsesc locul aici. Mama spune că dacă mă port ca un copil, voi fi tratată ca un copil și îmi vine să îi spun DU-TE ȘI LASĂ-MĂ!

Ziua a opta

Dragă Fenan,

Vreau să îți trag gura spre gura mea și să îmi lipesc corpul de al tău. Parcă amândouă sferele existențelor noastre erau atrase în acel sărut și toate diferențele dintre noi se topeau. Ce contează că nu ești eximian? Fenan Lee, vreau să te sărut și să te strâng în brațe, să-ți ascult inima de sapien. Fiindcă, până la urmă, ce mare diferență e între noi?

Ziua a noua

În după-amiaza aceasta am parcurs pe jos toată lungimea navei Celestis, uitându-mă la albastrul de dedesubt, la albastrul de sus și simțindu-mă foarte măruntă în această lume albastră și crudă. Cer și ocean. M-au luat în această călătorie ca să mă pedepsească. Sau ca să mă salveze.

Ziua a zecea

În timpul comuniunii de astă seară am vorbit pentru prima dată. Xalvas mi-a cerut să descriu străvechea înregistrare audio sapienă pe care o studiez, voci ajunse la noi prin venele istoriei — strămoșii noștri. Le exersez gramatica și pronunția, vorbele-din-gură, așa cum m-a învățat Fenan, într-una din vechile limbi globale. Am spus echipajului că, deși trecuseră milenii de când erau vorbite acele limbi, probabil că unele dintre rădăcinile cuvintelor și structurile lor supraviețuiseră. Dacă găsim civilizații sapiene de orice fel, asta ne va oferi un punct de pornire pentru comunicarea cu ele. Amiralul Aerian Xalvas a remarcat cât de interesant era.

Stelele oferă o priveliște superbă în noaptea asta. Crucea Sudului e cea mai mare constelație. Celestis e o navă micuță ce traversează o planetă mică, aflată pe o spirală exterioară a unei galaxii comune. Suntem doar particule insignifiante și existența noastră e doar o secundă în trecerea timpului.

Ziua a unsprezecea

Pe la jumătatea după-amiezei am început să trecem peste atoli și insule. A fost o mare ușurare să vedem pământ dedesubtul nostru. Aeronava Angelus ne-a părăsit și a virat spre nord ca să exploreze coasta de vest. Vor trece multe luni până o vom vedea din nou. M-am uitat după ea până a dispărut și mi s-a alăturat și Garena. E arhivista noastră, cu doar patru ani mai mare ca mine și simt bunătatea pe care o emană. Am ajutat-o să capteze imagini cu un străvechi orășel sapien — o îngrămădire de ruine ce se iveau din zăpadă. Nu a mai trăit nimeni acolo dinainte de Marea Extincție. Celestis a încetinit de-acum până a ajuns la viteza melcului, pentru ca echipa de cartografi ai tatei să poată desena mapa coastei.

Mai târziu

Mă întreb dacă Garena ar putea fi genul de persoană cu care să vorbesc despre Fenan. Am întrebat-o dacă a fost vreodată în cartierele sapiene și a spus că nu. Ar avea nevoie de permisiune scrisă de la comodorul Bradus, Gardianul Separației răspunzător de noi. Sapienii fac totul pentru noi. Dar nimeni nu pare să creadă că e aiurea să fim atât de separați.

Ziua a treisprezecea

Tata și-a pierdut cumpătul. Mi-a spus că sunt foarte norocoasă să fac parte din această misiune. A spus „Construim aici un nou viitor“. Spune că toată lumea e sătulă de proasta mea dispoziție și că îi dezamăgesc pe el și pe mama. M-a făcut să plâng.

A spus că Garena are nevoie de o asistentă la arhivă și că de acum încolo voi lucra cu ea. Când am ajuns la biroul Garenei, abia mai reușeam să vorbesc. Dar ea a fost drăguță și, după vreo două ore, mă făcea deja să râd. Mă întreb dacă știe de ce mă aflu aici. Dar Amiralul Aerian Xalvas? Oare el știe?

Mă gândesc la ziua aceea îngrozitoare, când m-au găsit cu Fenan. Gândvocea mamei era plină de șoc și durere.

— Cum ai putut să crezi că i-am permite vreodată să fie perechea ta? țipase ea.

— Nu pricepi? a strigat tata. Am fi nevoiți să te alungăm; nu te-am mai vedea niciodată.

Ziua a șaisprezecea

Toată lumea e azi în al nouălea cer. Am văzut jos, dedesubtul nostru, primii sapieni sălbatici. S-a vorbit despre posibilitatea de a trimite o echipă la sol, dar Xalvas ne-a îndemnat să mergem mai departe, spre nord.

— Aceasta e o călătorie de explorare preliminară, a spus. Următoarea va avea scopul de a lua contact cu localnicii.

Charlus m-a întrebat dacă vreau să văd vehiculele de recunoaștere. M-a dus în hangar și mi-a arătat cum funcționează unul. Se prefăcea că se pricepe să-l piloteze, dar știu că e încă în antrenamente. Nu a zburat decât pe simulator.

Ziua douăzeci

Garena are șapte frați și trei surori. Părinții ei au folosit surogate sapiene, ca și ai mei. Ce bine că trupurile noastre nu vor fi niciodată întinse și distruse de naștere. Am vorbit despre cât de scârbos și oribil trebuie să fi fost. M-a făcut să mă gândesc la sapienul care m-a purtat în pântece. Femeia aceea a avut grijă de mine până la vârsta de trei ani, fiindcă părinții mei erau plecați într-un stagiu de serviciu obligatoriu la colonia noastră marțiană, Terra Nova.

Când e vorba de surogatul meu am un mare gol în memorie. Probabil că îi spuneam mama și îmi amintesc senzația îmbrățișărilor ei strânse, dar nu am știut niciodată cum o chema. Oare ce credea despre faptul că eu creșteam în pântecele ei? Oare am rănit-o? Aș vrea să-mi amintesc mai multe despre ea și mă străduiesc din răsputeri.

Ziua douăzeci și unu

Ne aflăm deasupra unui vast bazin fluvial. Garena mi-a arătat sub apă semnele unei străvechi așezări. A spus că, în urmă cu mii de ani, dedesubtul nostru exista o populație de cincisprezece milioane. Cincisprezece milioane — o lume gălăgioasă, mustind de mizeria și muzica vieții de sapien. Acum nu se mai aude decât plescăitul apei. O metropolă subacvatică locuită de peștișori. Caut prin arhivă o dovadă a numelui său. Găsesc o înregistrare audio în care o femeie sapien din epoci trecute îi spune Benos Arees.

Echipa de biologi e în culmea extazului fiindcă a zărit un stol de păsări migratoare rare. Nu am mai văzut chipul mamei strălucind așa de fericire de când am plecat din Sealand City.

Ziua douăzeci și cinci

Garena mi-a povestit cum, într-o frenezie sinucigașă a distrugerii, sapienii de aici și-au defrișat toată jungla. De ce au distrus Pământul când aveau știință, și cultură, și informații? Ce nebunie i-a apucat? E cel mai mare mister al timpurilor străvechi.

M-a întristat îngrozitor să învăț despre Marea Ex­tincție. Poate că noi, eximianii, purtăm în suflet această tristețe.

Nu aș putea fi niciodată cu Fenan. În adâncul inimii mele știu asta.

Ziua douăzeci și șapte

Aseară am mâncat la masa Amiralului Aerian. O onoare. Familia lui Xalvas e supraviețuitoare a coloniei noastre de pe planeta roșie, Terra Nova. Charlus și-a petrecut copilăria departe de Pământ. Probabil că de aceea arată așa bolnăvicios. Toți terranovanii arată așa, deși moștenirea lor genetică e de cea mai bună calitate și cea mai avansată. Își aminteau de vremurile când transporturile spațiale veneau și plecau întruna din Sealand City. Toți tinerii sealandezi trebuiau să facă un stagiu obligatoriu pe Terra Nova. Lui Xalvas și soției lui le-a plăcut acolo, așa că au rămas și după încheierea stagiului. Trebuie să fi fost cumplit când câmpul gravitațional a început să cedeze. Charlus și tatăl lui au plecat înainte de furtuna solară, dar mama lui a murit acolo. Am împărtășit durerea comună și ne-am amintit de cei pierduți.

Ziua treizeci

Atâtea de făcut. Azi mama e din nou plecată de pe navă. Vehiculul ei de recunoaștere se află la sol ca să ia mostre de pământ și floră și să testeze nivelurile de toxine. Charlus a primit sarcina de a ne împrospăta proviziile de apă și a coborât cu ea ca să analizeze un izvor cu apă dulce.

Ieri am văzut iar sapieni nomazi; păstori, un grup de familii călare pe cai, și vitele lor care mestecau peticele de iarbă. Se uitau în sus la noi, cu copiii în spinare. Mi-am trimis spre ei gândvocea și, ciudat, dar aș fi putut să jur că am simțit că mi se răspundea la salut, o întrebare curioasă venită de la una dintre siluetele minuscule de jos. Garena a râs și mi-a spus că visez. Aptitudinea noastră de a comunica a fost rafinată cu ajutorul intervenției genetice și prin generații de reproducere selectivă foarte atentă. E un concept romantic să ne imaginăm că sapienii de jos sunt la fel de perfecționați.

În seara aceasta am trecut peste un orășel viabil, construit pe ruinele unei metropole străvechi, dar, din nou, Xalvas a insistat să nu ne oprim. Rolul nostru nu e să stabilim contacte. Mama a adus de jos fragmente de plante și le analizează, în căutare de patogeni și radiații. Nu mai văd acum din ea decât costumul alb orbitor și viziera de pe față. Tata lucrează la hărțile lui și sforăie.

Ziua treizeci și doi

Charlus mi-a spus că s-a întors de pe Terra Nova cu una dintre ultimele nave, când avea opt ani. Au trecut deja doisprezece ani de când am pierdut orice contact cu planeta roșie. Rămășițele mamei lui zac în ruinele coloniei. Nu am știut ce să-i spun. Am stat o vreme în tăcere, apoi a început să vorbească despre cât de diferită este această aeronavă față de călătoria în spațiu. Spune că e imposibil să îți imaginezi cum e fără gravitație până nu o trăiești pe pielea ta. După lungul drum de pe Terra Nova până acasă, pierduse așa de multă masă musculară, încât abia mai putea merge. Corpul lui a fost nevoit să reînvețe să meargă. Dar pe navă, dansa în aer. L-am întrebat cum se face. Spune că era cea mai minunată senzație, iar pe Pământ nu există nimic care măcar să se apropie de asta. Îi plăcea totul pe Terra Nova și îi e tare dor de ea. Spune că cei născuți acolo sunt uniți printr-o legătură specială.

Mai târziu

CE FERICIRE! Garena m-a întrebat dacă nu vreau să stau în cabina ei! Tocmai mi-am mutat toate lucrurile la ea. Cușeta ei e MINUSCULĂ, dar deja îmi place și înseamnă că în sfârșit am parte de intimitate!! E teribil de distractivă. Și ȘTIE chestii despre viață. Mi-a spus că a fost cuplată cu un geolog pe nume Marcus, dar a rupt relația și a cerut să fie transferată pe altă aeronavă. A zis că purtarea unora dintre bărbați lăsa mult de dorit. „Te înșela?“ am întrebat. S-a mulțumit să râdă, ca și cum răspunsul era „normal că da“. Mă duc la magazinul navei ca să-i cumpăr bomboane de ciocolată.

Noaptea încep să apară la nord noi constelații.

Ziua treizeci și patru

În seara aceasta, la cină, Xalvas m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să mă antrenez împreună cu Charlus, să fiu într-unul dintre echipajele navelor de recunoaștere. Am spus imediat da și am văzut că ambii mei părinți s-au bucurat. Am simțit o mare ușurare la gândul că poate, în sfârșit, sunt mândri de mine.

După masă, Charlus a venit la mine. Se umfla în pene fiindcă trecuse examenul de pilot pentru navele de recunoaștere și a spus că într-una din zilele următoare o să mă ia la o plimbare.

Sper că părinții mei nu vor să ne cuplăm.

Ziua treizeci și cinci

În hangarul navelor de recunoaștere sunt o mulțime de sapieni și niciunul dintre ei nu mă privește în ochi. Spun „da, domnișoară“, sau „nu am această informație“ oricât aș fi de prietenoasă și deschisă — și știu sigur că mă pricep bine la vorbe-din-gură. M-am resemnat cu gândul că nu vor să vorbească cu mine.

M-am prăbușit într-una dintre simulările de zbor fiindcă mă gândeam la Fenan. Charlus ar fi putut să fie drăguț, dar a râs de mine.

Ziua treizeci și opt

A scăpat ca prin urechile acului. Nava de recu­noaș­tere a mamei a fost atacată!!! Sapienii au ieșit din pădure înarmați cu arbalete otrăvite. Torens, asistentul ei, a fost rănit. Otrava e foarte puternică și el e foarte bolnav. O să-mi vină și mie rândul în noaptea asta să îl veghez. Mama e teafără, dar zguduită. Când Torens s-a prăbușit, ea a preluat blasterul și a fost nevoită să îi elimine pe sapieni. Cred că asta a îndurerat-o. Tata i-a amintit că sapienii vor dispărea oricum.

— Până la urmă, noi le vom lua locul, e inevitabil, l-am auzit șoptind când o ținea în brațe. Draga mea, acum aceasta e Terra Nova noastră.

Ziua treizeci și nouă

Torens a murit. În timpul ceremoniei solemne, Xalvas ni s-a adresat tuturor. După elogiul adus lui Torens, a spus:

— Noi, eximianii, am avut de îndurat pericole și greutăți incredibile când ne-am construit colonia de pe Marte. Poate că am crezut că, prin comparație, popularea Pământului va fi ușoară, dar nu este deloc așa. Nu trebuie să uităm cât de puternic e sapienul. În unele locuri poate că vom reuși să ne facem un aliat din sapien, dar acolo unde ne e dușman, trebuie să fim pregătiți să facem ce e necesar.

A lăudat curajul și prezența de spirit a mamei când a respins atacul sapienilor.

I-am spus că o cred nemaipomenit de curajoasă. Cred că începe să mă ierte.

— Pentru tine facem asta, a spus ea. Ne riscăm viețile ca să punem stăpânire pe un nou teritoriu, pentru tine, pentru cei tineri. Tot ce vezi dedesubtul nostru… într-o zi va fi teritoriu eximian.

Cuvintele ei m-au însuflețit. Vreau să contribui la această misiune importantă. Sunt mândră să muncesc din greu pentru Celestis, pentru viitorul tuturor eximianilor.

Ziua patruzeci și patru

Prea ocupată ca să scriu. Suntem acum mult la nord de ecuator, plutind deasupra unei mări de cristal. Instrucția mea continuă: folosirea tehnologiei, antrenamente cu arme, primul ajutor. Mama e un om de știință fenomenal. Nu e de mirare că Xalvas se bazează tot mai mult pe ea. Acum stăm la masa principală aproape în fiecare seară.

Ziua patruzeci și șapte

Ținutul de sub noi e jalnic de pustiu. Fără sapieni sălbatici, aproape fără niciun animal de dimensiuni mari. Sute de mile de pustietate și deșert — ruine după ruine de orașe. Războaiele străvechi au lăsat locul acesta părăsit, rămânând doar cele mai simple forme de viață. Nava s-a ridicat mai sus ca să evite radiațiile și acum suntem la o altitudine suficient de mare ca să vedem curba planetei. Trecem peste nesfârșitele ținuturi sterpe, toxice și golașe. Apa potabilă e pe sfârșite, dar de cinci zile încoace niciun grup de cercetași nu a mai primit permisiunea să plece. Xalvas a insistat să accelerăm. Nu vrea să fim prea mult timp aici, sus, în stratosfera înghețată, așa că tata lucrează nonstop ca să cartografieze ținuturile sterpe.

Ocupată toată ziua — extenuată seara. În depărtare, spre nord, se văd culmi de munți acoperite de zăpadă. Sperăm să marcheze sfârșitul pustietății. Celestis începe să coboare.

Ziua patruzeci și nouă

Mă instruiam, cu Charlus ca partener, în tehnici de luptă și l-am pus pe spate, dar m-a apucat de gleznă și m-a tras jos, peste el. Adevărul e că a trișat. A spus că sapienii nu se vor bate conform regulilor noastre și că trebuie să fiu pregătită. I-am simțit oasele bazinului când m-am ridicat de pe el.

Garena spune că Charlus mă place. Ar trebui să fiu fericită la acest gând. Provine dintr-o familie suverană. Dar, când eram peste el, nu mă puteam gândi decât la cât de inferior îi era lui Fenan.

Ziua cincizeci

Mă uitam cum apune soarele când am auzit-o. O voce.

Lie…

A venit iar, ca transmisă printr-un satelit de pe vremuri. Lie…

Cuvântul era strigat cu nespusă emoție și venea din cel mai îndepărtat punct nordic. Un eximian. A intrat Garena. S-a străduit să audă vocea, dar nu a reușit să o prindă.

— Probabil că ți se pare.

— Ascultă, am țipat. S-a auzit iar. Lie…

Garena nu auzea nimic.

— Petra, toată lumea știe cât de puternică e gândvo­cea ta. Poate că auzi Angelus din cealaltă parte a continentului.

Nu mă bagă în seamă. Strigătul mi-a zăbovit în suflet, plin de durere și îngrijorare. Lie…

O fată. Am ascultat, încordându-mi mintea până am auzit iar. Când a venit, am simțit forța iubirii și disperării din țipătul ei. Mi-am dat seama că striga un nume.

Ciocârlie.