Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Oana Aanei

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: YUJOKO

Autor: Kiyoko Murata

Original Japanese edition published in 2013 by SHINCHOSHA Publishing

Co., Ltd., Tokyo.

Romanian language translation rights arranged with SHINCHOSHA Publishing Co., Ltd. through The English

Agency (Japan) Ltd. and Simona Kessler International Copyright Agency SRL

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3300-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-3382-6

Pe valuri

Fata care a sosit în primăvară, de pe o insulă din sud, avea cincisprezece ani.

La plecare, mama ei îi îndesase într-o boccea câteva haine ponosite — două kimonouri, pe care un orășean le-ar fi luat drept cârpe de șters pe jos, și încă două–trei cămăși de corp. Acestea au fost toate pregătirile pentru fata care avea să părăsească pentru totdeauna casa părintească.

Insula unde se născuse era înconjurată pe trei sferturi de faleze înalte. De sus, se puteau zări broaștele-țestoase înotând agale la suprafața apei. Erau mai mari decât omul și stăteau întotdeauna în grupuri de câte două–trei. Marea era de un albastru tulbure, ca și cum cineva ar fi vărsat lapte în ea, din cauza sulfului de la vulcanul activ ce se înălța amenințător în estul insulei, gata să scuipe foc în orice clipă.

Când fata, plecată de pe insula ei din sud, a sosit în cele din urmă în portul Misumi din provincia Kumamoto, după două zile și două nopți petrecute pe mare, cu escale scurte în vreo două porturi, i s-a părut că a ajuns de-a dreptul într-o țară străină.

Pe țărm, de o parte și de alta a drumurilor se înșirau case minunate, cum nu mai văzuse vreodată. A fost condusă la o casă mai mare decât celelalte și băgată într-o cămăruță de lângă intrare. Acolo mai erau așezate patru fete, toate cam de vârsta ei, însoțită fiecare de bărbatul cu înfățișare dubioasă care o adusese. În cele din urmă, bărbații au plecat, iar fetele au fost chemate pe rând, pe nume. În fundul camerei era o ușă glisantă care ducea spre o altă încăpere. Li s-a spus să intre acolo.

La puțină vreme după ce prima fată strigată a intrat și ușa s-a închis, s-a auzit un „A!“ Nu era chiar un țipăt, dar în vocea ei se simțea surpriza, ca și cum i s-ar fi tăiat respirația. În încăperea aceea părea să mai fie un bărbat. S-a auzit poruncindu-i, înfundat: „Stai cuminte!“ O vreme, s-a lăsat tăcerea; de dincolo nu s-au mai auzit voci, doar un foșnet ca de haine.

După vreo trei minute, fata a ieșit, cu părul răvășit și kimonoul desfăcut în față. Și-a ridicat cu o mână poalele care-i atârnau și s-a dus să se așeze într-un colț. A fost chemată următoarea — a intrat și ea în încăperea din spate. S-au auzit din nou un „A!“ și mici strigăte înăbușite.

I-a venit rândul și fetei de pe insulă.

— Aoi Ichi!1

— Hă? a tresărit ea, ca și cum ar fi primit o lovitură în spate.

S-a ridicat și a intrat, circumspectă, în cealaltă cameră. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, gras și frumos, ședea pe un futon2, cu picioarele încrucișate. Avea părul negru ca cerneala, dat cu ulei, și purta un kimono strălucitor. Chipul cu ten deschis și obrajii rumeni, ca de altfel întregul său trup, radia de sănătate și bunăstare. Pentru Ichi, care crescuse pe o insulă săracă, așa arăta un om „frumos“. Tatăl ei era slab și urât.

Bărbatul i-a făcut semn să se apropie. Ichi l-a ascultat, hipnotizată de moliciunea așternutului din bumbac, ca o broscuță de privirea unui șarpe. Până să-și dea bine seama, bărbatul a culcat-o pe spate și, cu îndemânare, i-a depărtat coapsele și și-a vârât în trupul ei un deget călduț, iar apoi sexul fierbinte. Ichi a scos un strigăt scurt. O durea.

Bărbatul a început să-și miște ritmic șoldurile, părând că numără: unu, doi, trei… pe la „nouă“ sau „zece“ s-a retras și i-a făcut semn din bărbie să plece. Asta era „inspecția“ pe care o făcea patronul casei plăcerilor tuturor fetelor pe care le achiziționa.

Ichi s-a ridicat, dar îi era greu să meargă, de parcă-i rămăsese ceva înfipt între picioare. Clătinându-se, a deschis ușa glisantă și a ieșit din încăpere.

Cămăruțele fetelor erau la etajul al doilea.

Nou-venitele au primit toate lucrurile trebuincioase, așternuturi și îmbrăcăminte nouă. Li s-a poruncit să-și arunce toate hainele cu care veniseră de acasă. Kimonourile noi erau frumoase, cum Ichi nu mai văzuse niciodată pe insula ei. Celelalte fete și le-au pus pe umeri, încântate, dar Ichi încă nu-și putea lua gândul de la lucrul ciudat care tocmai i se întâmplase în cămăruța de la parter. Pesemne că toate câte le primiseră acum — kimonourile mai frumoase chiar decât cele ceremoniale de Anul Nou și așternuturile vătuite (pe insulă dormeau pe paie) — le fuseseră date ca răsplată pentru ciudatul ritual de mai devreme.

Ichi intuia că lucrul acela pe care patronul i-l vârâse între coapse era elementul cel mai important în jurul căruia gravitau toate câte se petreceau în conacul acela impunător. Pentru el alergau de colo-colo toți servitorii și slujnicele, iar fetele se dichiseau în veșminte elegante; pentru el se aprindeau lampioanele și se stropea cu apă pavajul din fața intrării. Peste toate se înălța, ca un rege… ei bine, lucrul acela.

Fiecare fată avea accentul ei puternic, provincial. Fuseseră cumpărate din multe locuri, din nord, din provinciile Chikuzen și Chikugo ori din mai apropiatele Hizen și Higo, ori din sud, din peninsulele Satsuma și Ōsumi, ba chiar și din insulele îndepărtate, aflate la mai bine de cincizeci de kilometri pe mare.

Le era interzis să folosească dialectul lor natal. Dacă fiecare dintre ele ar fi vorbit ca acasă, i-ar fi zăpăcit teribil și pe cei ai casei, și pe clienți. Aici lumea se exprima într-un anumit fel. În urechile lor, graiul lui Ichi suna ca un fel de cotcodăcit. Dacă ascultai atent, deslușeai în el crâmpeie din dialectul din Satsuma–Ōsumi, dar nu era chiar la fel. Nimeni din restul țării nu înțelegea graiul din Kagoshima.

Celorlalte fete le-a luat cam două săptămâni până să priceapă că ceea ce le tot zicea Ichi, fluturând din mână insistent, și care le suna a păsărească — Kokee! Koo! — însemna, de fapt, „Vino-ncoace!“ În cazul ăsta, kokee era „aici“, iar koo, „vino!“

Când luau masa, în bucătărie, întindea bolul pentru orez către slujnică, zicând Koo, kee! Ceea ce însemna „Dă-mi!“ Koo era „asta“; kee — „dă-mi!“

Iar ca lucrurile să fie și mai încurcate, kee nu însemna doar „dă-mi!“, ci și „mănâncă!“

Cum nici nu era prea vorbăreață de felul său, comunicarea ei se limita de obicei la aceste câteva silabe, care sunau ca un cotcodăcit.

O vreme, fetele n-au fost puse să lucreze. Erau ca niște legume proaspăt culese din grădină, care încă mai aveau pământ pe ele. Înainte să poată fi puse pe masă, se impunea să fie curățate de noroi, să li se îndepărteze frunzele și să fie spălate bine.

Cartierul Plăcerilor din Kumamoto se număra printre cele mai renumite din întreaga țară — care oricum puteau fi numărate pe degete —, pe lângă cartierele Yoshiwara din Tōkyō sau Shimabara din Kyōto. Era și cel mai prosper din insula Kyūshū. Patronul bordelului căruia îi fusese vândută Ichi se numea Hajima Mohei. El era omul care controla piața de orez de la Dōjima, în Ōsaka. Se spunea că, atunci când își făcea apariția în Dōjima, pentru câteva clipe se lăsa tăcerea peste toată piața.

Când se întorcea din Ōsaka în Kumamoto, aducea cu sine curtezane de primă mână, cumpărate din Yoshiwara sau Shimabara — și plătea oricât pe ele, fără să se zgârcească. Pentru a menține standardele înalte, toate fetele nou-venite primeau mai întâi o educație strictă. Cele mai promițătoare erau încredințate curtezanelor cu rangul cel mai înalt, oiran, care le învățau să se machieze, să vorbească și să se poarte.

Ichi a fost dată în grija lui Shinonome, o curtezană venită de la Shimabara, care era vedeta acelei case a plăcerilor. Localul se numea „Shinonome“, iar tradiția era ca aceea care aducea cel mai mult venit să ia numele localului. Ichi a ajuns să fie ucenica ei. Oiran aveau și ele mai multe niveluri de performanță. Oricine o privea pe Ichi, fătuca aproape mută, înțelegea imediat de ce-i fusese încredințată lui Shinonome.

Pe insula ei stâncoasă, unde încă mai existau vulcani activi și unde nimeni nu s-ar fi mirat dacă ar fi dat nas în nas cu vreun demon, oamenii descindeau fie din strămoși veniți din Kagoshima, cu bărbia pătrățoasă, fie din ultimii supraviețuitori ai clanului aristocratic Taira, refugiați aici după bătălia de la Dan-no-Ura3, cu chipuri ovale și frumoase. Ichi se trăgea din aceștia din urmă.

— S-ar putea zice că ești surioara mea mai mică! i-a spus Shinonome, zâmbind, în timp ce-i dădea pe buze cu un roșu aprins.

Ichi nu știa, dar fusese cumpărată mai scump decât celelalte fete aduse odată cu ea. Nu doar fetele frumoase la înfățișare aveau valoare mare, ci și cele născute pe insule, care înotau, și în special fiicele femeilor scufundătoare, ama.

Shinonome stătea sprijinită lângă fereastra iatacului său, într-o după-amiază devreme, și o privea pe Ichi, cu chipul încă ars de soare, cum lustruia stâlpii din lemn. Când se muta de la un stâlp la altul, picioarele ei se mișcau altfel decât cele ale fetelor de la țară, obișnuite să lucreze pământul.

Fetele de la țară își depărtau coapsele și înaintau cu fiecare picior, pe rând, ca șopârlele, ca și cum ar fi urmat niște linii paralele. Fetele din insule, obișnuite să înoate, mergeau cu coapsele strânse, punând fiecare pas înaintea celuilalt, pe o singură linie. Ele aveau jumătatea inferioară a trupului mai puternică.

— Ce se pescuiește pe insula ta? a întrebat-o Shinonome.

— Îs kee, șî keesoo, șî io, i-a răspuns Ichi, întorcându-se către ea.

Iarăși bâiguise ceva de neînțeles. Voia să spună „scoici, alge și pești“.

I-a zâmbit lui Shinonome.

Shinonome i-a zâmbit și ea.

— Nu se zice „îs“.