J. Elle

Pentru Naomi,

găsește-ți aripile, dezlănțuie-ți puterea!

Nota autoarei

Cadrul și întâmplările din Umbrele Casei Perl sunt inspirate din diverse părți ale lumii. Niciuna dintre ele nu se vrea o reprezentare fidelă a vreunui eveniment, a vreunei culturi sau comunități, în niciun moment al istoriei.

Labor operariī difficile est.

FATA NEÎNZESTRATĂ

Singurul lucru mai rece decât aerul friguros de toamnă bătea ritmic sub coastele fetei. A închis ochii pentru o clipă înainte să pornească spre cealaltă parte a muntelui înzăpezit. Amintiri calde în-cercau să i se ghemuiască în piept, dar înghețau de cum îi atingeau inima rece, moartă. Cândva, bătea cu putere, aprinsă de pofta pentru lucruri pe care nu le considerase niciodată posibile pentru cineva cu poziția și condiția ei. Dar băiatul pe care îl iubea dispăruse.

Și ceea ce fusese între ei dispărea acum ca numele scrise pe pietrele de mormânt care o înconjurau. Trebuia să-l uite. Și-a încleștat degetele pe buchetul de trandafiri negri, înaintând în teritoriul Ambrose. În timp ce alte Case arătau ca niște bijuterii regale în mijlocul unor pe-luze îngrijite, luxuriante, domeniul Dlaminaugh era o fortăreață construită la poalele abrupte ale unui munte, înconjurată de hectare peste hectare de cimitire.

S-a auzit un foșnet. Fata s-a oprit înfiorată. Ceața din jurul ei se mișca precum un steag în vânt. A in-spirat, așteptându-se la un miros acru, dar altitudinea

nu i-a permis să primească confirmarea căutată. Erau și ei aici. Le simțea prezența ca pe niște ace în piele. Morții Casei Ambrose rămâneau aici ca s-o protejeze de intruși. Iar în acea seară erau, în mod just, bănuitori în legătură cu ea.

Cu mâna liberă, a scos un flacon ornat și l-a strâns în mână, forțându-se să pășească, să-și mențină sângele în mișcare și curajul aprins, dar frica îi înțepenea genun-chii. Cotoroanța care-i vânduse fiola spusese că Praful de Soare aruncat în ochi întunecă privirea pentru tot-deauna. Părea convinsă. De asemenea, părea disperată după bani.

Fata a înaintat grăbită. Mâinile îi erau amorțite și înghețate în mănuși. A oftat. Poate că ar fi trebuit să ac-cepte calul pe care i-l oferise paznicul moșiei. Dar nu avea de gând să-și anunțe venirea sau să facă greșeala de a-i spune numele ei. În orice caz, era acolo cu un singur scop: să o forțeze pe mama ei s-o vindece.

S-a uitat peste tot în jur, dar nici urmă de cea care o născuse, nu încă. Coapsele îi ardeau în timp ce se forța să pună un picior înaintea celuilalt. De ore întregi, în-dura frigul, picioarele încălțate doar în pantofi de piele înghețaseră. Urcușul era anevoios, iar în acea perioadă ningea cel puțin o dată pe săptămână, astfel încât pă-mântul nu apuca să se dezghețe. Cu cât urca, cu atât mai violent îi flutura haina în jurul corpului. De parcă strămoșii Ambrose își doreau s-o spulbere de pe acel munte.

Și-a dres vocea și a țipat la ei:

— Întorceți-vă acasă!

Umbrele plutitoare nu s-au mișcat.

— Vă văd!

Strămoșii se ascundeau de obicei de ochii oamenilor.

Însă vântul care îi smucea hainele se întețea din ce în ce mai tare. Fata a continuat să înainteze, amintindu-și disprețul mamei sale. Acum avea un avantaj. Stăpâna Isla Ambrose urma să facă ce voia ea de data asta, altfel… Umbrele biciuiau aerul din jurul ei, de parcă i-ar fi putut auzi secretele. S-a aplecat împotriva vântului, ținându-se de câte o rădăcină groasă ca să se poată târî mai departe. Când a ajuns pe o pajiște, a cuprins cu privirea noua în-tindere de morminte.

— Rândul treizeci, al doilea din dreapta când te uiți că-tre vest, și-a spus.

Mormintele erau atât de stranii. Terenul avea suișuri și coborâșuri, cu zone plate presărate ici și colo cu plăci de ciment, ca un puzzle pe care cineva l-a început, dar nu l-a terminat niciodată. Unele plăci erau lipite ca niște cărămizi așezate în grabă, împrăștiate și strâmbe. Una era complet cu susul în jos. A dat zăpada laoparte de pe lespede.

Wilma Ero Ghinson

Nu era nici măcar aproape. Și-a strâns haina în jurul ei și a mers mai departe. Când în sfârșit a ajuns la litera W, a atins cu piciorul marginea unei pietre de mormânt, iar ochii i-au căzut pe epitaf.

aici se odihnește Red Willow

cu numele nimănui, din sângele nimănui

a murit liberă, a murit iubită

A pus trandafirii negri lângă piatra funerară și a zăbo-vit acolo îndelung. Inima i s-a strâns în timp ce își trecea degetele peste literele scrijelite, insistând asupra câtorva. Frânturi de umbră adăstau printre ramurile copacilor: strămoșii, care încă o urmăreau. Însă sunetul copitelor a răsunat dinspre pădure și fantomele au dispărut. A răsu-flat ușurată și și-a dat jos gluga, dezvelind coronița simplă din argint. S-a mai uitat o dată în jur după strămoși înainte să-și împingă bentița în scalp până a simțit c-o doare, ca să se asigure că nu avea să arate decât ca o diademă reală. Ca să se asigure că arăta ca o Înzestrată, născută cu magie.

În depărtare a zărit un cal negru cu picioare albe, care semăna izbitor cu Daring: cadoul pe care îl primise la șapte ani, singurul lucru bun pe care îl făcuse vreo-dată mama ei. Aceasta nu se aventura niciodată în pă-dure. Ura cimitirele, ceea ce era bizar, având în vedere fascinația ei obsesivă pentru morți.

Fata și-a încordat buzele și a mijit ochii, așteptând. A recunoscut pasul calului ei, galopul lui agil străbătând cu ușurință terenul accidentat. A fost un gest disperat, dar inteligent, să vină aici cu el. Mama ei se afla cu ade-vărat aici. Mâna în care ținea flaconul îi tremura în timp ce derula planul în minte.

Daring s-a apropiat, iar ea și-a încleștat pumnii. Mama era înfășurată din cap până în picioare în haine

cu emblema Casei, dar chiar și de la distanță se vedea pe mantie un soare cu trei vârfuri. Câte un vârf pentru fie-care zeu. Ei erau singura Casă care știa că, deși Sola Sfenti era Împărăteasa, nu era singura zeitate. Încă de la începu-turi, strămoșii lor veneraseră Împărăteasa, Vrăjitoarea și Înțeleapta, cu mult înainte să existe Casa, în cele mai întu-necate zile ale lor. Dar ei nu-i păsa nici cât negru sub un-ghie de zeități. Cu ce o ajutaseră zeitățile vreodată?

Pe spatele calului mai era și o a doua haină, de culoa-rea albastrului regal. I-au zvâcnit buzele. Mama ei a des-călecat, sunetul ghetelor ei atingând pământul a ricoșat ca un glonț în pieptul fetei. Dar ceva era nefiresc. Mama ei se mișca prea rigid și era prea înaltă.

Stai…

I-a sărit inima din piept când părul lung și castaniu al fratelui ei s-a revărsat din glugă peste umeri. Mantia de culoarea chihlimbarului strălucea în contrast cu pă-durea nesfârșită, iar masca de argint îi îmbrăca fața. Și-a încleștat pumnii. Umerii săi au încercat să coboare, dar brațele fratelui ei s-au deschis larg, iar acum ea avea din nou doisprezece ani și i se urca în spate ca s-o scoată pe furiș în afara domeniului.

— Ellery! a exclamat ea și i s-a aruncat în brațe.

Trecuse atât de mult timp de când o ajutase să eva-deze de la Dlaminaugh și să se retragă la ferma pe care o cumpărase discret special pentru ea. Nu-l mai vă-zuse de când scăpase ca prin urechile acului din mâinile Dragonilor. Ellery a strâns-o cu putere în brațe, iar căl-dura lui a liniștit-o, ca o ancoră.

— Draga mea soră!

A sărutat-o pe frunte. Maxilarul puternic al fami-liei Ambrose, nasul ușor ridicat, pe care îl moșteniseră amândoi, și ochii adânciți și blânzi, la fel ca ai ei. Ai lui, albaștri. Ai ei, cenușii, furtunoși, ca ai tuturor fe-meilor din familie. Și-a trecut degetul peste cicatricea zimțată ce-i străbătea linia bărbiei, chiar sub lobul ure-chii. Cicatricile erau singurul lucru pe care nici măcar Anatomologii Casei Ambrose nu-l puteau schimba. I-a studiat toate trăsăturile. Era chiar el.

— Sunt eu, în carne și oase.

Și-a strâns în brațe fratele. Dacă învățase ceva de la băiatul pe care îl iubise în ultimele luni era că familia avea mai puțin de-a face cu sângele, cât cu loialitatea. Acum, că el dispăruse, Ell era singura familie pe care o avea. A simțit lacrimile inundându-i ochii, dar le-a alun-gat și a învârtit flaconul în mână.

— Ești singur?

— Nu chiar, i-a răspuns fratele ei, mângâind calul. I-a fost dor de tine.

Fata a gâdilat nasul catifelat al lui Daring, iar el și-a frecat botul de mâna ei.

— Unde e mama?

Bucuria a dispărut de pe chipul lui Ellery ca ori-zontul înghițind un apus. A prins-o de încheietura mâinii.

— Deschide palma!

A încercat să se elibereze, dar strânsoarea fratelui ei, deși blândă, era fermă. Avea silueta tipică a unui bărbat

Ambrose: solid, cu brațe musculoase și incredibil de pu-ternice. A încercat să-i descleșteze degetele, dar ea s-a ținut tare. Până când a gâdilat-o. A slăbit strânsoarea și de pe buze i-a alunecat un râs șovăielnic.

— Ellery! Dă-mi-l înapoi! a spus, potrivindu-și dia-dema falsă între cârlionții castanii.

Nu avea să-i ia singura armă împotriva mamei lor. Trebuia să înțeleagă asta.

A scos capacul fiolei, iar ea nu a putut să nu observe marcajele de pe spatele palmelor lui. Privirea ei a zăbo-vit asupra lor.

— O fiolă cu Praf de Soare? Puteai fi mai predictibilă? Ce-aveai de gând să faci cu el? Să i-l bagi pe gât?

— Aș fi amenințat că i-l arunc în ochi, a șuierat ea prin-tre dinți. Aș fi făcut-o să retragă otrava pe care a pus-o în mine.

Acum, că-și spusese planul cu voce tare, suna atât de stupid. A roșit.

— Chiar nu știi nimic despre magie, nu-i așa? a excla-mat fratele ei, cuprinzându-i umerii cu un braț și ciufu-lindu-i părul.

— Sunt inteligentă, n-am nevoie de magie.

Căuta cuvinte care să-i dovedească faptul că planul ei era unul bun. Pentru a-l convinge s-o ajute sau s-o lase în pace. Dar nu-i venea nicio idee.

— Așa e, ești inteligentă. Ești sora mea preferată.

— Sunt singura ta soră.

El i-a răspuns cu un zâmbet.

— De ce ești aici, Ellery? Spune-mi!