Pe un promontoriu îndepărtat din Scoția se înălțau odinioară patru pietre mari: Surorile din Skara.

Legenda spune că au fost ridicate de un tată îndurerat,

pentru a-și ghida spre casă fiicele răpite.

Cine îndrăznea să culce la pământ pietrele abătea
asupra sa blestemul de a-și vedea
familia risipită în cele patru zări,

fără nicio speranță de-a mai găsi vreodată drumul înapoi spre casă.

Pentru Caroline Sheldon, cu dragoste și recunoștință

PROLOG

Skara, cca 2800 î.H.

Se întorsese la timp, s-a gândit el, trăgând barca pe plajă. În zilele însorite, nisipul era de un alb orbitor, în contrast cu albastrul mării, dar în acea zi apa era agitată, întunecată și neliniștită, valurile lovind amenințător țărmul. Nori negri se adunau în spatele dealurilor, iar un tunet anunța primii stropi de ploaie. Avusese noroc că nu-l prinsese furtuna în larg.

Mai târziu avea să-și amintească acest gând, că avusese noroc.

Trebuia să ancoreze repede barca printre dune, înainte ca vântul să se întețească. Chila se târa cu greutate pe nisip când o trăgea în sus, abia răsuflând din cauza efortului. De obicei, cele două fiice ale sale mai mici alergau să-l întâmpine, dornice să-l ajute. Vorbeau, se tachinau ori se certau vesele și, în timp ce cuvintele zburau de pe buzele lor, mâinile mici și agile eliberau plasa, eviscerau peștii, mânuind silexul cu mișcări îndelung exersate sau, cum ar fi făcut acum, îl ajutau să tragă barca la mal.

Când a ajuns la dune, deja ploua torențial, dar el încă nu-și dăduse seama.

Era convins că fetele mai mici se adăposteau împreună cu surorile lor. Cea mai mare dintre fiice era chibzuită, chiar dacă celelalte nu erau. Trebuie să fi văzut furtuna apropiindu-se și să le fi spus să rămână în colibă. A doua fiică, temperamentală și aprigă, probabil că era și ea acolo. Și le-a închipuit luându-i peștii din mână și făcându-i loc lângă foc. Le-ar fi privit mișcându-se cu hotărârea specifică femeilor, le-ar fi ascultat vocile, urcând și coborând, și acel râs gâlgâitor, cald ca turba încinsă.

Ceilalți bărbați îl compătimeau că nu avea băieți, dar lui nu-i păsa. De ce ar fi avut nevoie de fii când avea fiice, toate cu picioare lungi și puternice? Era mândru de felul în care mergeau toate, cu spatele drept, de felul în care priveau fără teamă în ochii străinilor. Fiecare era diferită în felul ei, dar toate patru râdeau cu ușurință. Alergau pe nisip, cu părul fluturând în vânt, iar glasurile lor răsunau printre algele uscate pe dune și dansau printre tufele de iarbă-neagră. Când erau mici, chicoteau când le gâdila, iar acum îi arătau la fel de multă iubire, înlănțuindu-i gâtul cu brațele și lipindu-și obrajii de ai lui.

Într-un final, a reușit să fixeze barca și, tocmai când scotea peștele, a zărit cu coada ochiului pantoful.

Din piele moale, cu șireturi și, ieșind din el, câteva fire de iarbă uscată, pe care fiicele lui le foloseau să-și încălzească picioarele. Zăcea pe nisip, cu zgârieturi pe ambele părți.

Stomacul i s-a strâns într-un nod de gheață. Nu ajunsese la timp, a înțeles imediat. Întârziase mult, mult prea mult.

— Nu!

Era prea târziu, dar a început să alerge. În goană, a aruncat peștele și s-a împiedicat printre dune și smocuri de iarbă țepoasă. Vântul a luat numele pe care le striga și le-a aruncat cu dispreț în mare, fără să le facă auzite.

Când a ajuns la colibă, ploaia bătea cu putere, lipindu-i părul de cap. Urmele luptei erau deja șterse. S-a învârtit neputincios în furtună, strigându-și fiicele, fetele lui iubite, cu râsul lor luminos și cu vorbele lor calde, în timp ce vântul urla nepăsător, cerul era brăzdat de fulgere, iar tunetele îi acompaniau disperarea.

Coliba era goală. Turba încă fumega sumbru. Pe podea era o oală spartă. O amforă fusese răsturnată și grânele se revărsaseră din ea.

— Nu, nu, nu…

Limba îi era atât de grea de durere și șoc, încât doar atât putea rosti.

— Nu, nu, nu…

Le spusese că vor fi în siguranță aici. În sfârșit, aveau o casă, le făgăduise el. Acesta era locul lor, pe care nu vor fi nevoite să-l părăsească niciodată.

De ce, de ce nu se întorsese mai devreme acasă? Oare l-au strigat când au fost răpite? Cum a putut să continue să pescuiască în timp ce lumea lui se sfârșea? Ar fi trebuit să știe.

Fără să-i pese de ploaia torențială și de fulgerele sălbatice, s-a repezit din nou afară. Și-a îndreptat pumnul spre cer și i-a blestemat pe zeii care au permis să-i fie răpite fiicele. Torturat de durere și de furie, a căzut în genunchi în noroi. Unde erau acum fetele lui? Se ascundeau într-o barcă sau fuseseră târâte pe țărm? Mintea lui țipa la gândul a ceea ce li se putea întâmpla. Trebuia să le găsească! Erau puternice, a încercat el să se liniștească. Vor găsi o cale de-a se întoarce acasă dacă vor putea, dacă nu le va găsi el înainte.

A doua zi dimineață, sătenii și-au făcut apariția de peste deal, rușinați. Marea devenise brusc agitată, așa cum se întâmpla uneori, aducând cu ea lupii mării. Abia după ce se risipise ceața, văzuseră bărcile îndepărtându-se în larg. Auziseră strigătele disperate, îi zăriseră fiicele legate fedeleș, dar nu făcuseră nimic. Nu putuseră face nimic, i-au zis.

— Nu vei mai da de ele. Nu vor mai găsi niciodată drumul spre casă. Le-ai pierdut, i-au spus ei.

Dar el nu voia să-i asculte. A jurat că le va găsi, chit că avea să încerce până la sfârșitul vieții. Le promisese o casă și o casă avea să le ofere, indiferent dacă el va mai fi acolo sau nu.

Înainte de-a pleca, a ridicat patru pietre mari, câte una pentru fiecare dintre fiicele sale, pentru a le ghida înapoi către insulă. Sătenii, temându-se de nebunia durerii lui, l-au ajutat să care pietrele, înalte și zvelte ca fiicele sale, sclipind în lumina soarelui. Una, două, trei, patru, le-au așezat pe promontoriu, îndreptate spre mare, spre insulele și munții din depărtare.

Și le închipuia pe fiicele sale pe corabie, căutând cu privirea un reper pe țărm, și le închipuia strigând și arătând bucuroase spre pietre. „Uite! În sfârșit, am ajuns acasă!“ ar fi exclamat ele.

Blestemat să fie cel care le va răsturna, a strigat el după ce pietrele au fost înălțate. Familia îi va fi distrusă, așa cum fusese a lui, copiii îi vor fi împrăștiați peste mări și țări, fără să mai aibă vreodată un cămin, până când toate fiicele sale vor fi din nou împreună acasă.

I-a însărcinat pe săteni să aibă grijă de pietre cât era el plecat și aceștia, văzându-i disperarea și temându-se de zei, au fost de acord.

Blestemat să fie cel care va schimba acest loc, i-a avertizat el, întinzând brațul pentru a-i cuprinde pe toți.

Apoi a luat pantoful pe care îl găsise și a pornit în căutarea fiicelor sale, lăsând în urmă cele patru pietre mari pentru a le ghida către casă.

1

Iris

Skara, aprilie 1931

După ce s-a terminat totul, iar doamna Grierson se apucase să spele zgomotos cănile și farfuriile, s-au dus la pietre.

Odinioară, cele patru pietre, Cele Patru Surori, se înălțau pe promontoriu, dar Iris nu le văzuse decât așa cum erau acum, răsturnate pe-o parte, aranjate într-un semicerc aproximativ, cu fața spre mare. Acesta era locul lor special, locul unde cele patru surori Blackmore veneau pentru a visa și a face planuri, pentru a șopti secrete și a se supăra, pentru a râde și a se înfuria.

Uneori, Iris stătea aici singură, ținând în mână caietul de schițe. Desena priveliștea ce se întindea de la ierburile ascuțite până la curba de nisip alb și apoi peste mare, până la insulele din depărtare, un peisaj neschimbat de mii de ani. Se gândea adesea la cele patru surori din legendă și își închipuia cum trebuie să fi privit și ele aceleași dealuri, aceeași mare. Oare iubiseră acest loc la fel de mult ca ea?

Promontoriul Rubha Clachan era agățat de capătul Skarei, o peninsulă îngustă de pe coasta de vest a Scoției. La vest se zăreau dealurile albastre îndepărtate ale insulei Lewis și Harris și, în zilele senine, North Uist. La nord, se înălțau munții impunători ai continentului, iar la sud, vârful nordic al insulei Skye.

Alteori, Iris desena chiar acel golf, unde castelul Dundonan se ridica îndrăzneț pe celălalt promontoriu, turnurile și turnulețele lui vechi contrastând cu casa modernă pe care Charles Blackmore o construise pe Rubha Clachan.

Dar acum nu voia să se uite la Dundonan.

În schimb, avea privirea ațintită către dealurile de peste mare. Îi plăcea priveliștea în astfel de momente, cu marea agitată de o briză vioaie, dansând și strălucind în nuanțe de turcoaz, în timp ce munții păreau atât de aproape, încât mai că putea să-i atingă.

Îi plăcea și când apa era calmă, palidă și lăptoasă în lumina liniștită, tulburată uneori de o adiere ușoară, iar dealurile se întindeau în nuanțe delicate de albastru. Sau când soarele apusului picta colinele în violet și auriu. Îi plăcea chiar și când apa era cenușie și mohorâtă, iar ploaia mătura golful în rafale și munții erau acoperiți de nori, apărând fantomatic prin ceață o clipă, înainte de-a fi înghițiți din nou de întuneric.

Desenase golful în toate înfățișările lui și le iubea pe toate. Acesta era Rubha Clachan, acesta era căminul ei.

Și trebuia să plece.

Gândul îi apăsa pieptul ca o lespede.

Nu voia să plece.

Trebuia să plece.

De obicei, surorile stăteau fiecare pe piatra pe care o considera a ei, dar astăzi se strângeau una lângă alta, căutând alinare. Daisy se sprijinea de Iris, Rose o îmbrățișa pe Lily, cele două surori mai mari încadrându-le pe cele mici. La doisprezece ani, Daisy creștea repede, dar Iris avea s-o considere mereu un bebeluș. Lily, acum în vârstă de cincisprezece ani, fusese întotdeauna ageră și inteligentă. Iris și-o amintea la trei ani, dându-le instrucțiuni clare ei și lui Rose cum să construiască un castel de nisip pentru zâne.

Și mai era Rose.