editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Ölmek Kolaydır Sevmekten

Autor: Ahmet Altan

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3151-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-3341-3

Oare de ce-ar purta cineva toată viața asupra sa o scrisoare pe care n-o va citi niciodată?

Osman căuta răspunsul la această întrebare rătăcind prin vechiul conac cu ferestrele străjuite de draperii închise și storuri coborâte, stând cu urechea ciulită la vântul care nu contenea niciodată și care-și schimba mereu șuierul pe potriva zilei ori a anotimpului și tăifăsuind cu morții din numeroasa sa familie, care se răzlețiseră în măruntaiele unui veac întreg, pierzându-și urma prin războaiele, răzmerițele, loviturile de stat, iubirile nefericite ori crimele care-l însemnaseră.

Hoinărea de colo până colo prin bătrâna casă de lemn, ce gemea aidoma unui moșneag beteag, înveșmântat într-un cămeșoi pe care-l purtase pe vremuri bunicul lui și pe care-l dibuise într-unul dintre cuferele acelea cu balamale ruginite, umbla dintr-o odaie în alta și dintr-un salon în altul și-și repeta necontenit aceeași întrebare.

Nu scotea deloc capul în lume, nu se uita pe fereastră, nu întorcea nicicând ornicele împodobite cu tot soiul de dichisuri, care oricum stătuseră de mult, și nu-și dădea seama de trecerea timpului decât după vuietul vântului: când acesta aducea cu niște clinchete de clopoței era primăvară, când mugea era iarnă, când se burzuluia însemna că venise toamna, iar când se schimba în șoaptă era vară.

Rupsese aproape orice legătură cu prezentul. Unul dintre slujitorii devotați ai familiei sale se abătea pe la el o dată pe săptămână, rânduia toate treburile casei și pe ale lui, ale lui Osman, așeza merindele la locurile lor, după care se făcea nevăzut, fără a i se fi înfățișat stăpânului casei.

Își ducea de multă vreme viața în semiobscuritatea aceea difuză. Acolo, în conac, își aflase morții, se pornise să stea la taclale cu ei și pătrunsese în altă existență, în care nu exista spațiu ori timp. Pe tărâmul acela, morții îi depănau povești și-și recreau viața de altădată, uneori deformând realitatea, alteori înșelându-se, uneori amestecând datele, alteori lăsându-se zguduiți de propriile mărturisiri, izvorâte din inimă.

Lunecase în trecut printr-o despicătură a timpului, care se închisese la loc în urma lui, lăsându-l captiv în vremurile din urmă. Dincolo de deschizătura aceea magică, timpul, care curge mereu către viitor și se îndreaptă întotdeauna în aceeași direcție pentru cei ce viețuiesc în prezent, se lățea în toate părțile, însă nu se mai rostogolea în nicio direcție, uneori o lua înainte, alteori, înapoi.

Trăia împresurat de neguri într-un timp flexibil, lax și haotic, își asculta morții glăsuind, stătea la taclale, bârfind cu ei, și se trudea să deslușească tot soiul de taine punându-le întrebări, plin de curiozitate.

Fiecare dintre întrebările care-i stăruiau în minte i se părea a fi cea mai însemnată de pe lume, așa încât o pornea pe urmele ei, convins că de îndată ce urma să găsească răspunsul la ea avea să pătrundă și taina vieții.

Mai de curând aflase că Ragıp Bey purta în buzunarul de la piept nu una, ci trei scrisori nedeschise. Dilara Hanım îi trimisese trei epistole, una după alta, numai că nu se alesese cu răspuns la niciuna dintre ele.

Scrisorile acelea rătăciseră de la un front la altul și de la un oraș la altul, scorojindu-se și îngălbenindu-se în buzunarul de la piept al vestonului lui Ragıp Bey.

Cele trei scrisori reprezentau cea mai de preț avuție a lui Ragıp Bey, care altfel nu acorda nicio însemnătate bunurilor lumești și nu se sinchisea deloc de averi.

Oare ce anume transformă o misivă într-un bun atât de prețios? se întreba Osman.

Nu putea să spună „conținutul“ ei, căci Ragıp Bey, care purtase acele epistole în buzunarul de la piept încă din momentul în care le primise, nu le deschisese niciodată, așadar n-avea idee ce scria în ele.

Ar fi spus „persoana care a scris scrisoarea“, însă Ragıp Bey afirma că nu mai vrea s-o întâlnească niciodată pe femeia care așternuse pe hârtie acele rânduri.

De deschis scrisorile, nu le deschisese și nici nu mai voia s-o vadă vreodată pe Dilara Hanım, cea care le plăsmuise, numai că în timpul Războiului Balcanic2, când o casă țărănească care se găsea ceva mai sus de fortificațiile de la Çatalca3 fusese nimerită în plin de tunarii bulgari și prinsese să ardă, iar el scăpase din ea ca prin urechile acului, năpustindu-se afară, pentru ca mai apoi să bage de seamă că vestonul în al cărui buzunar de la piept se găseau epistolele acelea rămăsese înăuntru, se smucise din mâinile sergentului care căuta să-l țină pe loc, trântindu-l la pământ, iar apoi se repezise în flăcări și-și salvase haina, cu scrisori cu tot.

Mintea încețoșată a lui Osman, care rătăcea pe valurile fragile ale timpului, deasupra hotarului subțire ce desparte viața de moarte, fără a se atinge de vreuna dintre ele, îi surprinsese de nenumărate ori pe morți sporovăind despre acel război și, pe de altă parte, văzuse adesea cum se proiectau pe pereții generoși ai saloanelor casei, pustii ca-n palmă, felurite scene de pe câmpurile de luptă.

Nu uita niciodată cum stătuse Ragıp Bey la marginea tranșeelor în ziua în care se abătuse asupra lor ploaia aceea ciudată.

Norii, care se tot învălmășeau pe cer, pradă unei neorânduieli pline de neliniște, fuseseră sfâșiați de niște străfulgerări înspăimântătoare, sinistre, fosforescente, cu ape purpurii, portocalii, liliachii, verzi, după care ploaia prinsese să se reverse asupra pământului, schimbând treptat culoarea miilor de morți care-l împestrițau și-a clăzilor de noroi în care se cufundaseră aceștia.

Picăturile de ploaie răspândeau o lumină orbitoare.

Tranșeele, bulgării de noroi din fața tranșeelor, afeturile de tun, tuburile de cartușe îngrămădite pe lângă ele, părul îmbibat de apă al morților care zăceau cu chipurile afundate-n mocirlă, mustățile soldaților aflați în așteptarea unui nou atac, puștile pe care le țineau în mâini, toate împrumutau culoarea mereu schimbătoare a ploii — uneori erau purpurii, alteori liliachii, alteori albastre, alteori galbene.

Câmpia largă și golașă, care se întindea cât vedeai cu ochii, semănată cu tranșee, cu gropi în care se aduna apa ploii, cu stârvuri de cai, cu roți fărâmate, cu arbori răzleți, cu două-trei colibe pustii, acoperite cu paie, se vălura aidoma unei învelitori molatice, urmând nuanțele schimbătoare ale cerului, și-i lăsa celui care o privea de departe senzația că întregul șes fremăta, însuflețit de o armonie înfricoșătoare, de neînțeles.

Trupurile lipsite de viață ale oștenilor, înfășurate în mantale pământii, cocârjate, cu genunchii strânși la piept, pradă suferințelor de pe urmă, se alăturau acelei mișcări, acelor culori șovăielnice și tresăltau odată cu câmpia.

Pifanii contemplau cerul năpădiți de groază, se căzneau să se ascundă în tranșee, de parcă ar fi vrut să se apere de atacul acelor vuiete colorate pe care oricum nu le vedeau, erau siguri că luminile acelea care țâșneau din bolta cerului, sfârtecând-o, reprezentau un semn, dar se temeau că semnul acela era de rău augur.

Ragıp Bey, care stătea în picioare de unul singur la marginea tranșeelor, contemplând bolta cerului și câmpia, părea și mai voinic, și mai înalt decât era, cu fiecare dintre culorile acelea ce se proiectau asupra sa. El era singura ființă aflată în picioare de pe toată întinderea aceea, iar când reflexele stacojii ale norilor îi învăluiau părul, calpacul, mustățile și uniforma, ai fi zis că e o torță aprinsă. Putea să fie atins de vreun proiectil ori să fie sfârtecat de vreun șrapnel în orice clipă, însă pacea care stăruia pe chipul său, scăldat în apa de ploaie care i se prelingea de pe cușmă, te făcea să crezi că uitase de câmpul de luptă pe care se afla atunci.

Mai apoi urma să-i spună lui Osman „De fapt, pe vremea aceea uitasem și de moarte, și de viață“.

Faptul că femeia pe care o iubea nu putea să-i ofere dragostea aceea absolută după care jinduia cu înverșunare, convingerea că din dragostea Dilarei Hanım lipsea ceva îi răpise sentimentul acela de fericire după care tânjise întruna, acel ceva pe care și-l dorise mereu, cu o stânjeneală ciudată, la care visase dintotdeauna și despre care fusese convins că urma să se-mplinească într-o bună zi, făcându-l să-și piardă încrederea în oameni și, totodată, în viață. Viitorul nu-i mai promitea nimic, căci, după cum avea să-i spună mai târziu lui Osman, „Vieții și oamenilor le lipsea mereu câte ceva, iar eu n-aveam nici tăria de a acoperi acea scădere, nici vreo înclinație aparte pentru viață și oameni care să mă împingă să-i accept cu toate metehnele lor“.

După „povestea“ cu Dilara Hanım, cuvântul „scădere“ începuse să definească întreaga existență a lui Ragıp Bey, care părea să explice totul, să înțeleagă totul prin prisma lui. Până și Osman pricepuse, cu mintea lui încețoșată, că acel cuvânt reprezenta o cheie menită nu să deslușească sensul vieții, ci, dimpotrivă, să ferece ușa groasă pe care bărbatul acela cu spirit ofensiv i-o închisese în nas.

La început crezuse că un militar care-și petrecuse existența pe buza morții căuta și în viață același absolut nesfârșit care stăruie în moarte. Se gândise că-și dorea ca acea certitudine, acea deplinătate întunecată să-și găsească locul și în viață.

Mai apoi, pe măsură ce stătuseră de vorbă, băgase de seamă că acel cuvânt era, de fapt, o expresie a neputinței, a insolubilului, a incapacității sale de a-și destăinui suferința.