Răpirea

Pantin1, pe cheiuri. Miroase a asfalt ud și a emisii metalice de hidrocarburi. Emma se întreabă dacă particulele fine chiar au miros sau îi joacă feste creierul. În ciuda oboselii, visează să fie în Bretania și să înoate până la epuizare în marea dezlănțuită. Noiembrie e cea mai bună lună pentru scăldat. Frigul și curenții marini i-au dat întotdeauna o senzație de putere.

A preferat să aștepte să se împrăștie stagiarii înainte de a pleca și ea. Nu prea se simte în largul ei în mijlocul lor, mai ales că Éric Martel, mentorul ei, i-a ordonat să păstreze tăcerea în privința aventurilor din Oman2. Grupul lor e format din tineri ofițeri de armată sau de poliție, masteranzi amatori de triatlon și o expertă în siguranță cibernetică. Toți au trecut prin Școala de Apărare ca formare inițială. Toți, în afară de ea. Emma e intrusa, o civilă fără competențe evidente protejată de unul dintre mahării de pe bulevardul Mortier3.

Stagiul la care participă ar trebui să conducă la formarea viitorilor agenți de teren din DGSE, Direcția Generală de Securitate Externă. Pe lângă cursurile teoretice, elevii beneficiază de o instrucție paramilitară riguroasă. CQC — tehnici de luptă la mică distanță —, tir cu pistolul și pușca de asalt, înot în ape repezi, triatlon... La asta trebuie adăugată o formare mentală zilnică, cuprinzând meditație, vizualizarea pericolelor, tehnici de interogare, gestionarea stresului, planificare și chiar exerciții de deconectare menite să te ajute să suporți presiunea pe teren.

Martel s-a arătat foarte insistent în această privință: Emma trebuie să dea dovadă de o discreție extremă. La Boîte, cum e supranumit DSGE, e o casă cu sertare care se deschide spre o infinitate de servicii care formează celule mai mult sau mai puțin autonome. Emma tocmai a intrat într-una dintre cele mai secrete.

O burniță neplăcută cade fără oprire. Emma își înfășoară eșarfa ca pe un hijab și se hotărăște s-o ia din loc, grăbită să se întoarcă în garsoniera ei de lângă Place de la Bastille. Mardi, motanul ei, probabil că moțăie, cuibărit într-un pulover vechi pe care ea i-l lasă anume pe jos.

Oboseala îi dă impresia că are plumb în vene. După o dimineață consacrată mânuirii armelor, au continuat cu două ore de krav-maga și o alergare de 20 de kilometri pentru „deschiderea poftei“ (instructorul lor de armament și luptă are un simț al umorului primitiv). Un prânz la botul calului și după-amiaza consacrată evoluției serviciilor de informații, Războiului Rece și tehnicilor de manipulare. Această inversare a ritmurilor școlare obișnuite — studii dimineața, sport după-amiaza — e menită să le construiască vigilența.

Ultimele ore au fost foarte lungi, mai ales când Vincent Rabot, instructorul lor de teorie, a revenit asupra celor patru mari piloni ai MICE, acronimul englezesc care desemnează metodele de recrutare a unei surse: M de la Money, I de la Ideology, C de la Coercion, Compromise sau Constraint, E de la Ego — bani, ideologie, constrângere, orgoliu.

— Chiar dacă, în epoca manipulării prin media, MICE sună vintage, încă nu s-a găsit ceva mai bun în materie de abordare, a precizat Rabot.

Instructorul lor aduce cu o caricatură a insului oarecare, profilul ideal al unui agent de teren, chiar dacă el nu calcă niciodată acolo: incolor, inodor, un omuleț cu un pic de burtă, mustață subțire și început de chelie. Aspectul îi e încununat de o pereche improbabilă de ochelari, în genul unui asistent social din anii 1980. Însă, de cum deschide gura, tipul dovedește o pasiune și un entuziasm molipsitoare.

— Ceea ce e valabil pentru abordarea unei surse nu e valabil și pentru metodele de manipulare. Uitați de războiul rece simplu de pe vremuri și de agenții deghizați în portari! Suntem în epoca deepfake-urilor și a dezinformării sistematice. Înainte, o operațiune de destabilizare dura luni, uneori chiar ani. Introduceai un agent sub acoperire în compania sau țara vizată și așteptai să se aclimatizeze. Amintiți-vă de Eli Cohen, care informa Mossadul despre sirieni! Odată stabilit la Damasc, omul a reușit să convingă statul-major sirian să planteze eucalipți în jurul avanposturilor de pe Înălțimile Golan, sub pretextul că-i protejează pe soldați de caniculă. Un reper așa de evident, că Tzahalul nu avusese nicio greutate în localizarea forțelor siriene ca să le bombardeze în Războiul de Șase Zile. Până la urmă sirienii l-au demascat pe Eli Cohen, l-au torturat și l-au judecat cu ușile închise, apoi l-au spânzurat într-o piață din Damasc ca să dea un exemplu.

Rabot a făcut o pauză, apoi a continuat pe un ton rece, aproape amar:

— Azi rețelele sociale sunt niște agenți de dezinformare perfecți. E floare la ureche. Cu boți și o armată de troli poți să schimbi cursul unor alegeri, să influențezi politici sau să decretezi că încălzirea globală nu există. Aici stă evoluția, în algoritmi. Strategia redusă la esență: minciuna și atacul. Să știi pe cine, unde și când să vizezi...

Emma scutură din cap ca să scape de polologhia care i se învârte întruna în minte. Cursurile cu Rabot sunt plăcute, dar șase ore de înghițit teorie i-au încins creierul.

Ajunsă la intersecție, evaluează instinctiv împrejurimile. E în aer un fel de palpitație care o pune în alertă.

Formarea e pe cale să-ți intre-n piele, fată! se gândește ea înainte de a se opri brusc, alarmată de două semnale contradictorii.

Mâinile încep să-i pulseze.

Se apropie o siluetă sumbră, cam 1,90 metri înălțime, cu o căciulă cu urechi mascându-i conturul feței.

O furgonetă Renault care nu demarează în ciuda semaforului care tocmai s-a făcut verde.

Burnița care a alungat trecătorii, noaptea care se lasă, geamul lucios al unei cafenele...

Prea departe ca să se refugieze acolo.

Într-un reflex animalic, Emma încearcă să se întoarcă pe călcâie. În același moment, ceva o orbește — O cagulă?... Mai degrabă un fel de sac... —, niște brațe puternice o cuprind, i se smulge geanta, cineva o apucă de picioare, e ridicată ca un pachet oarecare. Zgomotul unei portiere trase îi provoacă o mică tresărire.

Duba!

E împinsă pe tabla podelei, cineva îi leagă încheieturile la spate cu un colier de plastic. Sunt cel puțin trei în spate, așteptau livrarea. Unul dintre răpitori urcă la rândul lui în vehicul și o izbește fără menajamente. În față se trântește o portieră.

— Go!

Intonația e seacă, prea neutră ca să identifice un accent. Emma se străduiește să domolească valul de adrenalină care-i umple sângele. E blocată. Mâinile îi ard, legate la spate. Dacă încearcă să lovească, răpitorii o vor imobiliza în două secunde. Chiar și fără legături, n-ar avea nicio șansă cu patru tipi, ca să nu-i mai pună la socoteală pe cei doi din față.

Calmează-te! Gândește-te!

Îi revin în minte frânturi din sfaturile lui Rabot. Să evalueze situația. Să se concentreze pe detalii concrete pentru a nu cădea pradă fricii și speculațiilor inutile.

Tipii poartă bocanci. Cel cu căciulă era în blugi și geacă neagră. Niciun parfum deosebit, numai câteva efluvii de transpirație. N-au scos o vorbă.

Mai ales această tăcere o îngrijorează. Bărbații sunt profesioniști, nu niște drogați din cartierul alăturat. Ea știe ceva despre asta, a petrecut o zi umblând prin cartierul de blocuri sociale din apropiere, cu o instrucțiune simplă: să se piardă în decor. Un succes pe jumătate. Spre deosebire de Rabot, tânăra nu are un fizic potrivit pentru acest gen de misiune, nici măcar deghizată. Prea blondă, prea frumoasă. Într-un cuvânt: prea. Ca să te pierzi în peisaj e mai bine să treci neobservat.

Concentrează-te!

Au făcut trei viraje — la stânga, la dreapta, la dreapta. Sau invers? Au oprit de două ori, la un semafor și foarte scurt la un stop.

Cu cât trec secundele, cu atât Emma e mai sigură pe ea.

Încă o curbă. O accelerare.

Centura sau bulevardele exterioare?

Zgomotele de afară sunt parțial acoperite de zbârnâitul motorului. Un claxon în depărtare. Încă o oprire.

Deci nu e centura...

I se face greață de la lipsa de oxigen. Își mușcă limba ca să nu cedeze vertijului.

Cine sunt atacatorii ei? Nu răpești la întâmplare o stagiară DGSE. Dacă ar fi să aleagă, ar paria pe Paul, micul geniu al hackingului, sau pe Chloé, expertă în cibernetică și șefă de promoție la Sciences Po. Ceva îi atrage neapărat la Emma, dar ce?

Fluidul care-i iradiază mâinile? Imposibil. Nimeni nu știe despre puterea ei.

Duba virează brusc, făcând-o să se rostogolească și să se lovească de un picior. Tipul nici nu tresare.

Un tip antrenat. Militar? Agent din serviciile secrete?

Amintirea fugii pe străzile din Muscat, îmbrăcată într-o dishdasha împuțită, vine să-i zgândăre nervii4.

Oman.

Cuvântul crește în mintea ei, imposibil de alungat. Oman, cu siguranță. N-au încetat să o caute...

Sub efectul stresului, începe să nu mai aibă aer.

Stai calmă...

Încearcă să se îndrepte de spate, dar este împinsă pe jos. O mână îi apasă un punct sensibil al claviculei. Durere intensă. Mesajul e clar: tipii nu glumesc.

A uitat să numere curbele. Nu contează. Dacă scapă, ultimul lucru cu care își va bate capul va fi traseul lor.

Oman, e clar! îi suflă memoria.

Au găsit-o.

— Cum te cheamă?

— V-am zis de 20 de ori.

— Ei bine, repetă!

— Emma Morvan.

— Pentru cine lucrezi?

— Pentru nimeni. Sunt șomeră.

— Ce căutai în cartier?

— Fac niște cursuri de recalificare.

— În ce domeniu?

— Gestiune-contabilitate.

— Înainte cu ce te ocupai?

— Știți...

— Repetă!

— Maseuză-kinetoterapeută.

— De ce schimbarea asta? Aveai un post de aur la Quiberon.

Evident, îmi știu CV-ul pe de rost...

— Vreți să mă angajați?

Zgomotul unui pumn care izbește masa îi provoacă o tresărire. Tipul din spatele ei îi trage brusc scaunul și profită ca să o apese pe claviculă.