Adesea ne cheamă antipozii, celălalt pol. În căutarea unui sens în lume și în viețile noastre, preferăm atunci deo­sebirile dintre noi în locul similitudinilor, diferitul între lucrurile asemănătoare, neputându-ne resemna să regăsim în ceilalți doar reflexia noastră, să trăim și să lucrăm doar prin identificare. De altfel, învățăm mai multe despre înțelegerea unei lumi comune urmărind mai degrabă căutarea pe care o fac alții decât o anevoioasă perseverență în propriile căutări, mereu la un pas de a renunța, mereu pe marginea prăpastiei. Acesta este modul în care lectura ne hrănește, ne poate salva de procesul întortocheat și chinuitor al scrisului și ne dă puterea de a merge mai departe. Ne confruntăm într-adevăr cu cele mai mari pericole, acceptăm să ne asumăm toate riscurile atunci când este vorba de a face pe cât posibil o investigație în care să fie pusă în joc întreaga ființă, mereu gata să descifrăm și să încercăm să lămurim lucrurile printr-o anamneză, urmând exemplul pe care ni l-au dat Montaigne, Chateaubriand, Rousseau sau Leiris.

Astfel, tocmai pentru că pare să se afle la polul opus, din punct de vedere formal, față de eforturile mele de scriitor, îndelungate și labirintice, deși puse și ele tot în slujba căutării unui adevăr despre trecutul personal, admir de douăzeci de ani traiectoria exigentă și riscantă a lui Annie Ernaux, scrisul ei care nu minte și care pătrunde până la os, dezgolind durerea, bucuria, complexitatea faptului de a exista. Admir că, dintr-o masă inevitabil complexă și foarte diversă de senzații, gânduri și sentimente, ea reușește să extragă esența în cărți de o mare concizie, care par clare, dar unde dificultatea abordării, a descifrării, nu este totuși obliterată, fiind mereu prezentă în fundal și semnalată chiar pe parcursul poveștii. Îmi plac propozițiile ei fără metafore, fără efecte, silexul lor ascuțit care taie în carne vie, jupoaie, și îmi place că această predispoziție a fost accentuată și mai mult în ultimii ani de o explorare din ce în ce mai curajoasă, dusă cu o precizie de entomolog, care merge până la limitele a ceea ce este acceptabil să spui, a ceea ce se spune sau nu se spune.

Rușinea și obtuzitatea, reacțiile de respingere declanșate la unii care pretind că citesc, că înțeleg explorările ei asupra întregii ființe, trup și suflet, și care o ponegresc astăzi au în spate, fără îndoială, motive mai obscure — fie ele politice, misogine sau conformiste — decât cele ale analizei literare. Astfel de reacții îmi par un bun simptom al rezistenței multiple pe care o provoacă orice încălcare a granițelor imuabile, etanșe sau, în orice caz, considerate ca atare între „ce se știe, ce se cunoaște“ și alte teritorii, intacte, neexplorate, „teritoriile din nord“, care se întind până la frontiera Hong Kongului spre ceea ce era, până de curând, o altă lume: China. Așadar, am vrut să încerc să o fac pe Annie Ernaux să vorbească despre motivațiile profunde și circumstanțele gestului ei, din postura sa de scriitoare. Pentru că, la rândul meu, la fel ca ea, am adoptat de mult obiceiul caravanierului insensibil la lătrături, al gabierului care nu schimbă niciodată direcția și nu se abate din drum: știu că trebuie să mergem invariabil spre pol, precum căpitanul Hatteras, să perseverăm, orice s-ar spune despre noi, și să nu facem cale întoarsă. Consider că disconfortul este singura metodă, singurul mijloc de a nu reproduce, ci dimpotrivă, de a depăși ceea ce ni s-a lăsat moștenire, ce a fost învățat, de a realiza în sfârșit ceea ce am fost descurajați să facem și de a forța astfel o trecere. Spre ce? Vom ști oare vreodată? Spre un adevăr, fără îndoială: al nostru.

Interviul, ca și alte genuri așa-zis „minore“, mi s-a părut întotdeauna capabil să dezvăluie, sub efectul unei solicitări externe, ceea ce în opera examinată rămâne adesea implicit; capabil să deschidă, poate, câteva ferestre noi. În cel mai bun caz, această formă poate duce chiar pe cărări pe care opera nu le urmează. De aici și acest vechi proiect, căruia Annie Ernaux i s-a dedicat cu bunăvoință, rigoare și amabilitate: este deci o convorbire, la singular, pentru că diferitele sale faze s-au legat între ele până când nu au mai format de-a lungul unui an decât o singură interogare dialogică, desfășurată în întregime de la distanță, între polii noștri și continentele res­pective, urmând ritmul specific poștei electronice.

F.-Y. J., 28 iunie 2002

De șase ani, eu și Frédéric-Yves Jeannet, care trăiește în Statele Unite, întreținem o corespondență în același timp constantă și rară. În cartea sa Cyclone, publicată în 1997, am recunoscut angajamentul absolut al unui scriitor aflat într-o căutare al cărei obiect, rana mereu vie, se arăta și fugea neîncetat, întreaga frumusețe a unei scriituri ce relua și combina fără încetare aceleași motive, locuri și scene, într-o simfonie somptuoasă și frântă. Următoarele, Charité 1 și, recent, La lumière naturelle 2, continuă această întreprindere unică, fără compromis. Anul trecut, în timpul unei călătorii în Franța, Frédéric-Yves Jeannet m-a întrebat dacă aș fi dispusă să avem o convorbire despre scris și despre cărțile mele, folosind, eventual, poșta electronică. Se voia ceva foarte liber, fără durată definită sau scop precis. Absența constrângerilor, chiar această incertitudine a rezultatului, ca și forma în întregime scrisă a conversației m-au tentat. Mai presus de toate, știam că, prin felul său de a trăi scrisul, Frédéric-Yves Jeannet va fi un partener de dialog profund implicat. Până și diferențele de mijloace întrebuințate în scrierile noastre mi s-au părut de bun augur, un fel de garanție. Am simțit că tocmai distanța și diferența dintre punctele noastre de vedere mi-ar da cel mai puternic sentiment de libertate, constrângându-mă totodată să-mi clarific demersul.

Timp de aproape un an, fără vreo regularitate deosebită, Frédéric-Yves Jeannet mi-a trimis prin e-mail o serie de întrebări și de reflecții. Rareori răspundeam imediat. Între formularea unei întrebări și ceea ce credem că scriem se întinde un spațiu alarmant, chiar amenințător. În timpul unei discuții față în față, chiar dacă se desfășoară lent, ne străduim să ignorăm acest spațiu și să-l parcurgem cu mai multă sau mai puțină dezinvoltură și rapiditate — chestiune de obișnuință. Prin e-mail, în schimb, îmi puteam lăsa timp să îmblânzesc spațiul, să scot la iveală din neant ceea ce gândesc, ce caut, lucrurile prin care trec când scriu — sau când încerc să scriu —, dar care lipsesc când nu scriu. Odată ce aveam impresia că am surprins ceva cât de cât sigur, mă apucam să-mi scriu răspunsul direct pe computer, fără note și cu minimum de corecturi, după regula jocului pe care mi-o impusesem.

Pe tot parcursul acestui dialog, singura mea grijă a fost față de sinceritate și precizie, cea din urmă dovedindu-se mai greu de obținut decât prima. Nu e ușor să descrii experiența scrisului, începută în urmă cu treizeci de ani, fără să o unifici sau să o reduci la câteva principii. Fără să lași să se vadă contradicțiile inevitabile. Sau fără să oferi detalii concrete despre ceea ce de cele mai multe ori rămâne neconștientizat. Cea care construiește propozițiile cărților mele, cea care le alege cuvintele este dorința mea, pe care nu le-o pot împărtăși altora, pentru că mie însămi îmi scapă. Dar mi se pare că pot face cunoscut scopul textelor mele și pot numi „motivele“ pentru care scriu. Aceste motive țin de sfera imaginației, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că ele influențează cu adevărat însăși forma scrisului. Sper pur și simplu să fi reușit să exprim niște adevăruri individuale și provizorii — care pot fi revizuite, fără îndoială, de alții — despre ceea ce ocupă o mare parte din viața mea.

Am parcurs cu plăcere, curiozitate și uneori cu nesi­gu­ranță drumurile deschise treptat, tenace, subtil de Frédéric-Yves Jeannet. Am ajuns însă „în altă parte“, așa cum mi-am exprimat dorința la începutul convorbirii? Nu, această putere o are — în afară, poate, de dragoste — doar coborârea fără balustradă într-o realitate care aparține vieții și lumii, pentru a extrage de acolo cuvinte care vor avea ca rezultat o carte. Aici am scris despre scris, lumea nu era acolo. Există ceva ireal în relatarea unei experiențe a scrisului care este cu totul de nemărturisit. Care poate se dezvăluie altfel. De exemplu, în această imagine de neșters a unei amintiri care tocmai a ieșit la suprafață, încă o dată: e chiar după război, la Lillebonne. Am vreo patru ani și jumătate. Asist pentru prima dată la un spectacol de teatru, împreună cu părinții mei. Are loc în aer liber, poate în tabăra americană. Pe scenă se aduce o cutie mare. O femeie este închisă ermetic acolo. Bărbații încep să străpungă cutia cu sulițe lungi. Durează o veșnicie. Timpul fricii din copilărie nu are sfârșit. În cele din urmă, femeia iese din cutie, întreagă.

A.E., 8 iulie 2002

Punctul de plecare

Vă propun să explorați aici modalitățile și circum­stanțele scrisului care au condus la opera dumneavoastră și care stau la baza acesteia.

În pragul acestor convorbiri pe care le vom avea despre cărțile mele, despre experiența și relația mea cu scrisul, țin să menționez pericolele și limitele unui exercițiu în care mă voi angaja totuși cu o preocupare pentru adevăr și precizie. Rețineți că nu am folosit cuvântul „operă“. Din punctul meu de vedere, nu este un cuvânt la care mă gândesc și nici pe care îl scriu, este un cuvânt pentru alții, ca și cuvântul „scriitor“, de altfel. Sunt aproape cuvinte de necrolog, în orice caz de manuale literare, când totul s-a sfârșit.