Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ana Niță

Design copertă și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Black Wolf

Autor: Louise Penny

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3242-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-3326-0

Capitolul 1

— Avem o problemă.

Acum, la câteva săptămâni distanță, inspectorul-șef Armand Gamache își dădea seama că aceea fusese o subestimare uriașă. La vremea respectivă însă, deși în mod evident ceva nu era în regulă, totul păruse să se rezume la atât.

Un iz slab. Un miros neplăcut, impresia că lucrurile începeau să se strice.

O problemă.

Nu o criză. Nu o catastrofă iminentă, care dacă nu cumva eclipsa cu totul complotul otrăvirii, măcar îl punea într-o nouă perspectivă.

Jean-Guy Beauvoir și Isabelle Lacoste, cei doi adjuncți ai săi la conducerea Sûreté du Québec, i se alăturaseră în Three Pines în zorii acelei dimineți de august și împreună recitiseră din nou și din nou a doua agendă, cea pe care o subestimaseră, ba chiar o ignoraseră.

Cea în care ei — el — consideraseră că erau doar însemnări preliminare. Nu cele finale, cele fatale, care deja omorâseră atâția oameni.

Când ajunseseră, Armand nu le spusese lui Jean-Guy și Isabellei ce credea. Voia să vadă dacă observau și ei același lucru. Știa că explozia din stația de tratare a apei din Montréal îi afectase grav auzul. Poate că și celelalte simțuri îi fuseseră zdruncinate. Așa că nu mai putea vedea și gândi clar. Nu mai putea avea încredere în ceea ce îi spuneau ochii, judecata, al șaselea simț, furnicătura aceea de la ceafă.

Dar atât Beauvoir, cât și Lacoste, cei mai buni și mai inteligenți oameni ai lui, ridicaseră privirea și încuviințaseră.

— Avem o problemă, fuseseră ei de acord.

De fapt, el nu-i putea auzi, din cauza milioanelor de cicade care îi umpleau capul de când cu explozia, dar devenise expert în cititul pe buze. Și, dacă gurile lor nu o spuseseră, o făcuseră ochii, expresiile și încordarea bruscă a trupurilor.

Dar încă nu era clar cu ce se confruntau acum. Ce le scăpase, ce ignoraseră.

Știau doar că se înșelaseră în privința ordinii agendelor pe care le ascunsese tânărul biolog. Presupuseseră că aceea care descria complotul otrăvirii era a doua. Concluzia. Finalul.

Dar se înșelau. Acela era doar începutul.

Chiar și acum, după câteva săptămâni, amenințarea exactă era încă ascunsă în cuvintele, notițele, desenele criptice și numerele pe care Charles Langlois le lăsase în urmă. Înainte să fie ucis. Secerat chiar în fața lui Armand, la mică distanță de el.

Murise ținându-l de mână pe Armand. Privindu-l în ochi. Un tânăr, aproape un puști, în pragul morții.

Când Armand îl implorase să-i dea un indiciu, o idee despre ce se întâmpla, Charles murmurase un singur cuvânt, scuipând sânge.

Familie.

Nimic mai mult.

Charles fusese primul dintr-un lung șir de morți, unii complici în complotul otrăvirii, alții încercând să-l oprească, inclusiv Lupul cenușiu însuși. Dându-și viața ca să împiedice o catastrofă.

Dom Philippe fusese cel care, cu ani în urmă, pe malul unui lac cristalin, îi povestise lui Armand despre lupul cenușiu și despre lupul negru, angrenați într-o luptă. Unul pledând pentru decență, pentru pace, pentru civilizație și curajul de a fi bun. De a ierta.

Celălalt mergând înainte împins de ură, de agresivitate. De răzbunare. În căutarea puterii și a dominației prin frică. Prin răstălmăcirea adevărului într-o mare minciună, o mare nedreptate.

Care dintre ei va câștiga?

Lupul cenușiu dispăruse. Ucis.

Crezuseră că Lupul negru fusese capturat. Dar acum, ieșind de sub duș în această dimineață de octombrie, Armand nu era deloc sigur.

Încă era întuneric afară când șeful secției Omoruri a Sûreté a șters aburul de pe oglinda din baie, dând la iveală imaginea unui bărbat de 50 și ceva de ani, cu jumătate din față acoperită de spumă de ras. Dimineață de dimineață, chipul care îl privea din oglindă reușea în continuare să-l surprindă.

Când nu avea nicio oglindă prin preajmă, se simțea ca la 40 și un pic de ani. Dar în fiecare dimineață i se reamintea că nu era chiar așa. Și era din ce în ce mai puțin adevărat, și-a spus în timp ce își dădea de pe frunte părul cărunt, umed și încâlcit de la duș, apoi a continuat să se bărbierească.

Ridurile care apăreau cu fiecare mișcare a aparatului de ras erau mai pronunțate, adâncindu-se pe fața lui cu fiecare an, fiecare lună, fiecare zi și fiecare grijă.

S-a întrebat cum ar fi arătat tatăl său dacă ar fi ajuns la această vârstă.

Aproape în fiecare zi de lucru, Armand Gamache îngenunchea lângă oameni care nu aveau să mai îmbătrânească niciodată; mulți nu aveau să-și dea părul cărunt de pe frunte și nici să-și vadă ridurile adâncindu-se pe chip. Nu aveau să-și cunoască niciodată copiii sau nepoții.

Așa că nu îi displăceau aceste semne ale vârstei, ci doar îl surprindeau ușor.

În spatele lui, în oglindă, Armand putea să vadă dormitorul lor din satul Three Pines. Covoare orientale uzate erau întinse ici-colo pe podelele din scânduri late de pin. Pereții erau acoperiți cu rafturi cu cărți și tablouri moștenite de la părinți și bunici. Stiluri diferite și poate nu de mare valoare artistică, dar reconfortante prin familiaritatea lor. Și cu atât mai apreciate pentru asta.

Pe un fotoliu mare din colț erau hainele de care se dezbrăcaseră cu o seară înainte și le aruncaseră acolo, ale lui peste ale ei, pentru că el se culcase mai târziu. Deși Reine-Marie rămăsese să citească după ce el adormise cu cartea deschisă pe piept și cu ochelarii alunecați de pe nas.

În fiecare dimineață le găsea pe amândouă în siguranță pe noptiera de lângă pat.

O adiere rece pătrundea prin ferestrele întredeschise, făcând să fluture perdelele și aducând aerul proaspăt al dimineții, cu iz de pin, dar și mirosul greu al frunzelor de toamnă.

Câinii, Henri și Fred, dormeau la picioarele patului dublu, în timp ce Gracie, care putea fi la fel de bine o veveriță dungată sau un dihor, își făcuse culcuș din hainele lor și acum aproape că nici n-o mai vedeai din ele.

Dar, în timp ce Armand își lăsa privirea să alunece peste toate acestea, ochii lui căutau un singur lucru. Parcă mânați de un instinct de orientare, s-au oprit pe Reine-Marie. Dormea ghemuită sub plapumă. Părul grizonant îi era răsfirat pe pernă. Avea gura întredeschisă, fără îndoială, sforăind ușor. Un sunet la care nu se gândise niciodată, dar care acum îi lipsea.

A zâmbit și ridurile i s-au adâncit. Bucuria i-a străbătut chipul și le-a risipit pe cele săpate de stres, de grijă, de durere și de tristețe.

Zâmbetul lui le-a acoperit. Deși unul a rămas. Cicatricea adâncă de la tâmplă, care vorbea despre o suferință care nu avea să dispară niciodată, nu putea și nu trebuia să dispară pe de-a-ntregul. Avea s-o poarte cu el, Armand știa, în viața următoare și în cea de după. Până când avea să-și ispășească vina. Pentru eșecul acela teribil.

Acum, la început de octombrie, soarele răsărea din ce în ce mai târziu, deși Armand se trezea tot mai devreme, împins din pat de țiuitul din capul său și de chinuitorul sentiment de spaimă că făcuse o greșeală.

Avem o problemă.

Cuvintele acelea — rostite la unison de Jean-Guy și Isabelle cu săptămâni în urmă, în timp ce stăteau în living și citeau a doua agendă — deveneau din ce în ce mai răsunătoare.

Avem o problemă.

După ce a terminat cu bărbieritul, și-a șters fața cu prosopul umed. Apoi, apucând marginile chiuvetei, s-a aplecat și s-a privit atent în oglindă. Trebuia să fie brutal de sincer cu sine.

Citise de nenumărate ori a doua agendă a lui Charles Langlois. Practic, memorase toate însemnările ciudate pe care le făcuse tânărul biolog.

Aveau o problemă, iar problema era că încă nu știau care era problema. Știau doar că exista una. Ceva îngrozitor urma să se întâmple. Înainte să fie ucis, Langlois descoperise ceva care implica otrăvirea apei potabile din Montréal, dar nu se limita la atât. Acel teribil act de terorism intern nu fusese decât un preludiu, poate chiar o diversiune. Menită să ascundă ce se petrecea cu adevărat.

Iar Armand căzuse în capcană.

E drept, el și echipa sa opriseră otrăvirea, dar le scăpase un aspect căruia ar fi trebuit să-i acorde aceeași importanță. Un alt strat, mai profund, mai întunecat. Acum Armand se culca tot mai târziu și se trezea tot mai devreme, smuls din somn de urletul din capul său și de sentimentul insuportabil că făcuse o altă greșeală cumplită, cumplită. Concentrându-se pe un singur complot, îi dăduse celuilalt timp să crească, să supureze, să înainteze spre deznodământ.

Undeva acolo, în întuneric, un lup negru se hrănea, era hrănit. Creștea.

Creatura devenea imensă, grotescă. Puternică. Se înălța deasupra lor. Poate atât de aproape încât nici nu-și dădeau seama ce este cu adevărat.

Privea și aștepta.

Așteptăm. Așteptăm.

Armand începea să creadă că problema nu era doar acolo, în afară, ci și aici. În oglindă. Problema era el. Dar poate, poate că și soluția era tot el.

O boală se apropie de noi. Așteptăm. Așteptăm.

— Nicio problemă.

— Cum poți să știi asta? L-ai mai subestimat o dată.

În timp ce asculta vocea caldă a lui Joseph Moretti la telefon, a simțit gheața subțire crăpând sub ea.

Ajunsese aproape, foarte aproape de țărm. De un adăpost. După ani petrecuți în sălbăticie, reușise în sfârșit să zărească uscatul. Chiar să-i simtă mirosul. Mirosul acela dulceag de pin, care întotdeauna vestise vremuri fericite. Bradul de Crăciun, cu luminițele lui jucăușe, cu ornamentele și darurile.