Prefețe

Colecția de eseuri republicată acum a apărut prima dată în 1959, drept monografia 1, volumul 1 din seria Psychological Issues, publicată de International Universities Press. Referirile la o „problemă psihologică“, de la începutul și sfârșitul prefeței origi­nale — care urmează —, fac aluzie la publicația respectivă.

Prefața 1 (1959)

Republicarea unor lucrări selectate necesită de obicei un argument al rațiunii suficiente. Această monografie conține scrieri care sunt cerute ca sursă de documentare — o cerere atât de persistentă și din partea unor cercuri profesionale atât de diferite, încât indică o „problemă psihologică“ de actualitate.

Titlul enunță tema generală: unitatea ciclului vieții umane și dinamicile specifice fiecăreia dintre etapele sale, așa cum prevăd legile dezvoltării individuale și ale organizării sociale. În psihanaliză, această temă nu a fost extinsă până acum dincolo de perioada copilăriei, iar câteva lucrări nu pot avea drept scop decât să descrie sarcina psihosocială specifică tinereții, și anume formarea Eului, și să contureze eforturile care trebuie depuse în continuare.

Natura lucrărilor mele explică angajamentul inconstant al acestora față de teorie. Prima lucrare (o selecție de note clinice care au precedat și, de fapt, au reprezentat o sursă de documentare pentru cartea mea Copilărie și societate) ilustrează acea combinație de observații și impresii terapeutice din munca „aplicată“ care îl determină pe clinician să își regândească premisele. „Aplicație“ în acest caz nu înseamnă doar utilizarea ipotezelor psihanalitice în alte domenii — cum ar fi educația indienilor, munca în timpul războiului și studiul longitudinal cu copii —, ci împărtășirea condițiilor de observare din aceste domenii. Clinicianul abordează astfel de oportunități episodice de comunicare și serviciu prin prisma teoriei — oricare ar fi aceasta — care a devenit implicită în deprinderile sale de observare; doar treptat devine evident că aplicația extraclinică sugerează o nouă perspectivă asupra teoriei înseși.

Lucrarea Growth and Crises of the Healthy Personality (Creșterea și crizele personalității sănătoase) își datorează existența altei provocări. Un grup de experți în domeniul dezvoltării copilului, desemnat de Biroul pentru Copii din SUA să pregătească pentru conferința din 1950 de la Casa Albă o prezentare a dovezilor și teoriilor promițătoare legate de sănătatea mentală în copi­lărie, l-au întrebat pe scriitor, în calitate de clinician și cetățean, cum ar putea ca, la acea dată și în acel scop, să expună din nou ceea ce fusese formulat în cartea sa Copilăria și societate referitor la dezvoltarea unei „personalități sănătoase“. Autorul a nesocotit propriile rețineri legate de prematuritatea teoretică și posibila utilizare inadecvată a schemei normalității și, solicitându-i ajutorul lui Joan Erikson (în calitate de mamă și educatoare), a elaborat câteva perspective clinice. Perspectiva, desigur, este parte integrantă a muncii unui clinician; la o privire mai atentă însă, trebuie să includă (nu să treacă cu vederea) orice cunoștințe care pot fi verificate, teorii coerente și metode terapeutice aflate la dispoziția clinicianului (vezi Erikson, 1958b). Lucrarea de față este publicată în mare parte în forma în care a fost prezentată grupului de studiu care pregătea conferința de la Casa Albă. Am scris totuși cu caractere italice anumite puncte importante care, după cum a demonstrat experiența, merită să fie ignorate, în timp ce câteva note de subsol avertizează cu privire la utilizările inadecvate la care s-a pretat această disertație.

The Problem of Ego Identity s-a adresat unui public destul de diferit. Comitetul de programe al Asociației Americane de Psihanaliză m-a rugat să detaliez această temă într-una dintre secțiunile reuniunilor sale anuale de iarnă. Desigur, referințele la teoria psihanalitică, precum și la tehnicile terapeutice sunt mai numeroase aici, deși nu numai aici, ci în toate lucrările, am lăsat chestiunile metapsihologice în seama experților în acest tip de gândire.

În pofida diferențelor dintre ele însă, cele trei lucrări reunite aici descriu trei pași interconectați în gândirea clinică: ele restrâng treptat chestiunea dezvoltării psihosociale de la impresiile clinice generale la o primă prezentare a etapelor psihosociale, iar în cele din urmă la o formulare mai detaliată a unei etape, și anume adolescența. Cercetările viitoare trebuie să se concen­treze asupra comparării mai multor etape ale vieții studiate în acest mod și trebuie să-și îndrepte atenția către implicațiile unor astfel de studii pentru înțelegerea întregului ciclu al vieții umane.

Profesioniștii din alte domenii vor găsi în bibliografia mea trimiteri la transcrierea mai multor întâlniri interdiscipli­nare în cadrul cărora au fost prezentate și discutate conceptele mele (Erikson, 1951a, 1953, 1955a, 1955b, 1956, 1958c; Erikson și Erikson, 1957). În zilele noastre, când comunicarea orală și socială directă între discipline și continente înlocuiește într-o mare măsură studiul solitar și minuțios al cărților, o anumită repetiție, cu variațiile corespunzătoare, este inevitabilă. Cărțile mele Copilărie și societate (1950a) și Tânărul Luther (1958a) zugrăvesc atât cât am reușit să prezint o integrare a abordărilor clinice și aplicate. Psihanalistul clinician va remarca însă că abia în ultimii ani am început să mă aplec cu atenție asupra dovezilor clinice (1954, 1958b) și metodei terapeutice, în lumina extinsei noastre conștiințe istorice. Și în această privință, această monografie — retrasând o porțiune din parcursul unui muncitor clinician — prezintă în spiritul adevărului o problemă psihologică ce rămâne totuși deschisă.

Prefața 2 (1979)

Dacă republicarea, la sfârșitul anilor 1950, a selecției de eseuri scrise în cele două decenii anterioare a impus necesitatea unui „argument al rațiunii suficiente“, ce explicație pot da pentru re­editarea aceleiași publicații în acest an, 1979 — iar asta deși o parte din lucrările prezentate aici au fost între timp incluse într-o carte, Identity: Youth and Crisis (1968)? Într-adevăr, probabil că editorul meu știe ce face când consideră că încă este valabilă „rațiunea suficientă“ oferită în Prefața 1, aceea că pare a exista o „cerere persistentă“ pentru această compilație de eseuri de început. Un singur lucru pot să confirm: întregul expozeu al ceea ce am numit eu atunci „parcursul unui muncitor clinician“ pare să fi suscitat un interes deosebit în rândul îndrumătorilor și studenților din diverse domenii și țări. Poate că observațiile inițiale care au condus la recunoașterea unei noi afinități contextuale între fenomene considerate anterior izolate unele de celelalte pot conduce la ceea ce un prieten a numit „autenticitatea“ exprimării care încă merită citită, chiar dacă unele detalii conceptuale rămân larg deschise.

În prima ediție, pentru nou-înființata publicație Psychological Issues răposatul nostru prieten David Rapaport a oferit o intro­ducere amplă, „A Historical Survey of Psychoanalytic Ego Psychology“ (1957–1958). Întorcându-se la începuturile reflecțiilor lui Freud, el a împărțit istoria psihologiei eului în patru faze, prima încheiată în 1897, iar ultima pornind în anii 1930, cu lucrările importante ale Annei Freud (1936) și ale lui Heinz Hartmann (1939). Rapaport a cartografiat aceste faze admirabil și extrem de detaliat, iar eseul său a devenit o parte solidă și independentă a operei sale de-o viață, studiată acum de un public care s-ar putea suprapune cu publicul acestui volum, dar fără a coincide cu el. Accentul deosebit pus de Rapaport pe detaliile istorice și terminologice nu este de fapt — am decis împreună cu editorul meu — indispensabil și ar putea fi derutant pentru mulți cititori care își doresc în primul rând să înțeleagă ideile de bază ale relației dintre psihologia eului din vremea mea și teoria mea evolutivă a dezvoltării psihosociale. Așadar am decis să omitem din această versiune reeditată mare parte din eseul lui Rapaport.

Aș dori totuși să extrag cu recunoștință câteva dintre sugestiile sale de încheiere referitoare la rolul enunțurilor mele în structura psihologiei Eului:

Teoria adaptării a lui Hartmann include o teorie generalizată a relațiilor din realitate, care subliniază rolul deosebit al relațiilor sociale (Hartmann, 1939; Hartmann și Kris, 1945; Hartmann, Kris și Loewenstein, 1951). Nu oferă însă o teorie psihosocială specifică și diferențiată.

Erikson se axează pe epigeneza Eului (Erikson, 1937; 1940a), pe relațiile din realitate (1945) și mai ales pe elaborarea teoriei rolului realității sociale (1950b), iar acestea constituie nucleul teoriei sale psihosociale a dezvoltării (1950a), care completează teoria lui Freud din cea de-a treia fază și dezvoltarea ei de către Hartmann.

Teoria lui Erikson conturează secvența fazelor epigenezei Eului (1950b) și particularizează astfel conceptul dezvoltării autonome a Eului, a lui Hartmann, care a generalizat concepția lui Freud despre dezvoltarea anxietății.

Această secvență a fazelor dezvoltării Eului merge în paralel cu cea a dezvoltării libidoului (1950a, Capitolul 2) și dincolo de ea, întinzându-se de-a lungul întregului ciclu al vieții (Capitolul 7).