Editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
Redactare:
Virginia Lupulescu
Design copertă: Alan Dingman si Albert Tang
Imagini copertă: © Getty Images si Shutterstock
Copyright copertă: © 2025 by Hachette Book Group, Inc
Director producţie:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Gabriel Tudorie
Corectură:
Irina Botezatu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlu original: Gone Before Goodbye
Autori: Reese Witherspoon & Harlan Coben
Copyright © 2025 by Harlan Coben and Reese Witherspoon
Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti
Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-3170-9
ISBN (EPUB): 978-606-40-3306-2
Numeroșilor medici și asistenți militari care s-au pus în pericol ca să ajute la salvarea oricărui suflet pe care-l puteau salva. Vă mulțumesc pentru curaj și compasiune.
TriPoint, Africa de Nord
Nu aud țipătul.
Îl aude asistenta. Și anestezistul. Sunt prea absorbit, așa cum nu pot fi decât când intru într-o sală de operații, când un stern este deschis ca acesta din fața mea, iar mâinile mele se află în pieptul băiatului.
Asta-i casa mea, biroul meu, refugiul meu. Aici sunt zen.
Alte țipete. Focuri de armă. Elicoptere. O explozie.
— Doctore?
Aud panica din vocea ei. Dar nu mă mișc. Nu-mi mut privirea. Mâinile mele, cele mai vechi instrumente medicale cunoscute omului, se află în cavitatea toracică, arătătorul pipăie pericardul. Sunt complet concentrat la asta. Nu se aude niciun fel de muzică. E ceva ciudat într-o sală de operații în zilele noastre, știu, dar eu savurez liniștea în spațiul ăsta sacru, chiar și când am făcut transplanturi de cord care au durat opt ore. Personalul e iritat. Au nevoie de o diversiune, de o distragere, de distracție — iar pentru mine asta e problema. Nu vreau nicio distragere. Seninătatea și măiestria mea vin din acest unic punct.
Dar zgomotele năvălesc.
Focuri de armă rapide. Încă o explozie. Țipete mai puternice.
Se apropie.
— Doctore?
Vocea e de-acum tremurată, panicată. Apoi, pentru că e clar că nu ascult:
— Marc?
— Nu putem face nimic, spun eu.
Ceea ce nu prea e o consolare.
Trace și cu mine am ajuns la Ghadames acum opt zile. Am venit cu avionul la aeroportul Diori Hamani, unde am fost întâmpinați de o tânără despre care știam că o cheamă Salima, dacă o fi fost numele ei adevărat, și de un șofer solid care nu s-a prezentat și nici nu ne-a adresat vreun cuvânt. Am mers toți patru spre nord-est două zile lungi, dormind într-o casă conspirativă lângă Agadez și apoi în corturi, în Bilma. L-am lăsat pe șofer în nordul Nigerului, după care am mers noaptea prin deșert, până am ajuns la altă mașină.
Salima și Trace sunt amorezați. Nu sunt surprins. Trace e întruchiparea seducătorului. Chiar și înconjurat de moarte… în fine, poate că tocmai de-asta.
Când ești în apropierea morții, te simți cel mai viu.
Salima ne-a dus tot mai departe spre nord, la granița dintre Algeria și Libia. La est de Djanet ne-au oprit vreo șase militanți cu armament greu. Erau toți tineri — adolescenți, aș zice — și drogați cu vreun narcotic puternic. Li se spune Armata Copiilor. În aer plutea miros de sânge. Cu ochii mari, m-au luat întâi pe mine, apoi pe Trace. Tinerii militanți m-au silit să îngenunchez.
Mi-au pus o armă în ceafă.
Eu aveam să fiu primul care moare. Trace avea să se uite. Apoi venea și rândul lui.
Am închis ochii și mi-am imaginat chipul lui Maggie, apoi am așteptat să apese cineva pe trăgaci.
Evident, Armata Copiilor nu ne-a împușcat. Salima, care vorbește fluent cel puțin patru limbi, a căzut în genunchi și a început să le vorbească repede. Nu știu exact ce a spus — nu avea să ne povestească —, dar copiii-soldați au trecut mai departe.
Alte țipete. Alte focuri de armă. Acum și mai aproape. Încerc să mă grăbesc.
Nu i-am spus lui Maggie adevărul despre cât de periculoasă era, din multe puncte de vedere, această ultimă misiune, și nu pentru că mi-aș fi imaginat că o să-și facă griji, ci din cauza promisiunilor pe care ni le făcuserăm unul altuia — ar fi insistat să vină și ea.
Așa suntem făcuți eu și Maggie.
Te întrebi ce te face erou? Altruismul, sigur. Dar mai există și egoul, nechibzuința și căutarea riscului.
Nu ne e teamă de pericol. Ne e teamă de normalitate.
Trace, cu o mască chirurgicală pe față, bagă capul pe ușă.
— Marc?
— Cât timp mai avem?
— Au incendiat partea de nord a taberei. Sunt deja zeci de morți. Salima scoate pe toată lumea de-aici.
Mă uit la asistentă și la anestezist.
— Plecați! îi îndemn.
— Nu-l poți salva, îmi spune asistenta cât se îndepărtează. Chiar dacă termini la timp, chiar dacă reușește cumva să supraviețuiască operației, n-o să-l lase să trăiască.
Nu știu cine n-o să-l lase. Nu știu care sunt justificările, originile, istoricul, facțiunile, triburile, liderii militari, fanaticii, extremiștii sau nevinovații. Nu știu cine sunt băieții buni și cine sunt băieții răi, de ce se află oamenii ăștia într-o tabără de refugiați, care e opresorul și care e oprimatul. Nu că nu m-ar interesa politica, dar pentru mine, Maggie și Trace nu are voie să conteze.
Lucrez mai departe la pacient, un băiat de 15 ani pe care-l cheamă Izil. Sper că toți cei pe care-i tratez sunt nevinovați, dar mă îndoiesc. Nu e treaba noastră să aflăm cine de care parte e. Treaba noastră, și nu vreau să devin pretențios, e să le salvăm viețile. Se zice „Omoară-i pe toți și lasă-l pe Dumnezeu să facă ordine între ei“. Pentru noi e aproape invers — salvează-i și lasă-l pe Dumnezeu… Ai prins ideea.
Nu sunt de principiul „ambele tabere“, ci „nicio tabără“.
— Toată lumea afară! spun. Vreau sala goală.
— Marc! intervine Trace.
Ne privim ochi în ochi pe deasupra măștilor chirurgicale. Ne știm de multă vreme, am făcut rezidențiatul împreună. Am dat ajutor umanitar în crize ca aceasta pe tot globul. E unul dintre cei mai dăruiți specialiști în chirurgie cardiotoracică din lume.
— Pot să te ajut să închizi, spune Trace.
— Mă descurc.
— Te așteptăm.
Clatin din cap, dar el știe.
— Lăsați-mi o ambulanță. N-o să tragă într-o Salvare.
Știm amândoi că nu mai e adevărat în zilele noastre.
N-ar fi trebuit să venim. N-ar fi trebuit să permit așa ceva. Ar fi trebuit să-mi văd de ale mele, să spun la revedere și să plec acasă.
Ar trebui să fiu cu Maggie.
Nu-i spun la revedere lui Trace. El nu-mi spune la revedere.
Dar o să fie ultima dată când îl văd.
După câteva secunde, am rămas doar cu Izil. Mă grăbesc, crezând prostește că o să reușesc. Tocmai închid pieptul băiatului, când ușile se dau de perete.
Intră mai mulți militanți înarmați. Nu știu câți. Toți au privirea aia înnebunită pe care am mai văzut-o. De prea multe ori. Am văzut-o acum doar câteva zile, la est de Djanet.
Și uneori o văd când mă uit în oglindă.
Închid ochii și-mi imaginez chipul lui Maggie, apoi aștept să apese cineva pe trăgaci.
Capitolul 1
Baltimore
DUPĂ UN AN
Maggie McCabe știe că n-ar fi trebuit să vină.
— Unde ești? întreabă Marc.
Maggie coboară privirea spre fața soțului ei de pe ecranul telefonului.
— Ți-am spus.
— Johns Hopkins?
— Da.
— Ești în curte?
— Da.
— Unde ne-am întâlnit. Săptămâna de orientare la facultatea de medicină. Ții minte?
— Sigur că țin minte.
— Am știut că tu ești aleasa din clipa în care te-am văzut.
— Mă faci să vărs.
— Încerc să-ți ridic moralul.
— Nu funcționează.
— Și ce faci?
Maggie își aduce aminte de prima dată când a ajuns în campus, înlăcrimată toată și fără nicio experiență, cum se spune, plină de speranțe, optimism, entuziasm și toate prostiile. Ce naivă era! Dar când lumea ta se prăbușește — când ai avut totul și chiar ai înțeles și ai apreciat că aveai totul și nu-l luai de bun nici măcar o secundă, știai ce noroc ai și, pentru că erai așa de recunoscător, te așteptai cumva, cu naivitate, să fii răsplătit de karma sau măcar să te lase într-ale tale —, înveți pe pielea ta că soarta e capricioasă, că viața e haotică și nimeni nu scapă nevătămat, că poți să ai totul acum și să-ți fie luat cu mare ușurință…
— Îmi plâng puțin de milă, răspunde ea.
— Stop! Du-te înăuntru.
— Vreau să mă întorc acasă.
Marc se încruntă.
— Nu te întoarce.
— Nu sunt pregătită.
— Ba da, ești pregătită. Te rog. Vreau să te duci. Du-te pentru mine.
— Pe bune?
Maggie ridică privirea spre cupola albă de pe Shriver Hall și clipește ca să alunge o lacrimă. Cu o oră în urmă își pusese, fără tragere de inimă, o rochie de gală bleumarin până la jumătatea gambei, cu mâneci lungi. Nu neagră. Ar fi fost prea morbid. Bleumarinul părea o alegere sigură — arăta respect pentru ocazie, dar nu încerca să atragă atenția. De fapt, ar fi preferat să se topească în podea decât să iasă în evidență în seara asta.
— Maggie?
— Aici sunt.
— Du-te înăuntru! Ar însemna mult pentru mine. Și pentru mama ta.
— Uau!
— Ce-i?
— Pe vremuri nu erai așa sentimental și manipulator.
— Sigur că eram, răspunde Marc.
— Sigur, erai, spune ea cu glas blând. E nasol.
— Ce-i nasol?
— Nimic, nu contează.
Cu 22 de ani în urmă, Maggie absolvise cursurile în aceste săli respectabile, cu toate onorurile pe care le-ar fi putut primi un student la medicină. Își făcuse rezidențiatul în chirurgie la NewYork-Presbyterian, devenise un specialist renumit în chirurgie plastică reconstructivă, fusese în armată pe fronturile din Afganistan și Orientul Mijlociu ca medic militar cu codul ocupațional 62B, se căsătorise cu Marc și se mutase cu el peste ocean ca să-i vindece pe cei defavorizați.
— Alo? se aude vocea lui Marc din telefon.
— O să se holbeze la mine.
— Sigur că o să se holbeze. Ești superbă.
Maggie se încruntă. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
— Du-te! o îndeamnă el din nou.
Ea încuviințează, pentru că el are dreptate, și deconectează aplicația. Pe husa telefonului ei se află două personaje M&M, băiatul-bomboană galben care-i întinde flori fetei-bomboană verde. Marc cumpărase fețe de pernă cu M&M. Cumpărase perne cu M&M. Lui Marc i se păruse că e adorabil. Maggie credea că e absolut dezgustător, ceea ce, evident, nu făcea decât să-l încurajeze.
— Maggie?
Tresare când aude vocea și dă drumul telefonului în poșetă. Se întoarce și-l vede pe fostul ei coleg de facultate Larry Magid, care acum e dermatolog.