Editori

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

redactArE

Vlad Vedeanu

Design copertă

Andrei Gamarț

ilustrație copertă

Andrei Câmpan

Director producție

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Mihaela Gavriloiu

Corectură

Adina Preda

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90;
Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3195-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-3259-1

Introducere

„De ce să pierdem zeci de ani cu o analiză înterminabilă, când putem obține aceleași rezultate într-o oră?“ m-a întrebat într-o seară, la Viena, vecinul meu de masă — un coach austriac care devenise posesorul unei noi „maşinării psihice“. Aparatul era un „biohacker“ bazat pe un spirit gen Robin Hood, care revendica biologia de la laboratoarele elitei şi o readucea „cetăţenilor“, inspirată vag de spiritul tehnic al lui Nicolae Tesla. Coachul, un veritabil Mefisto contemporan, afirma că aparatul său făcea minuni cu clienții d-sale — oameni de afaceri dornici de o metamorfoză a sinelui.

M-a invitat să-l încerc în aceeaşi seară. Am declinat invitația cu un zâmbet, simțind că acceptarea ar fi avut un aer de profanare, mai ales în orașul lui Sigmund Freud, unde psihanaliza a fost aproape o religie. Și totuși, a doua zi m-am descoperit întinsă în mașinăria lui ce părea o navă spațială, cu o cască de realitate virtuală pe cap, care m-a purtat, ca un șaman digital, într-o odisee interstelară a propriului meu inconștient. Din căști se auzea o voce blândă, masculină, repetând în germană: „Uită cine ești… Uită de unde vii… Nu mai ești tu… Nu ești nimeni…“. Călătoria a fost atât de eficientă, încât la sfârșit nu mai știam nici cine sunt, nici pe ce planetă trăiesc. Coach-ul mi-a explicat atunci că şi-a echipat instalația cu un program de autohipnoză menit — după spusele lui — „să mă elibereze de Eul meu“. Într-o lume în care zeii au murit, părinții au fost destituiți de pe piedestal și reperele s-au topit ca plasticul la soare, cei neavizați rătăcesc, convinși de faptul că își cumpără rezolvarea problemelor la reducere. Dar Eul, acest chiriaș veșnic nemulțumit al propriei case, întrucât Eul, după cum spune Freud, nu este nicicând stăpânul casei lui, nu se lasă evacuat atât de ușor. Pentru Freud, Eul este instanța care mediază între pulsiuni și cerințele realității. A-l elimina nu înseamnă eliberare, ci dezintegrare psihică, o distrugere a motorului care ne face umani. Dorința de a transcende eul ascunde o angoasă de castrare, o fantasmă narcisică a completitudinii. În loc de o eliberare, am obține o reîncarnare a stăpânului absolut — nu cel divin, ci algoritmic. Așadar, proiectul biohackerilor e, în fond, o nouă formă de refulare: refularea inconștientului prin tehnologie. În dorința de a transcende limitele umane, ei nu scapă de inconștient, ci îl mută — în cod, în mașină, în rețea, dar acolo, cum ar spune psihanalistul francez Jacques Lacan, „Realul“, acest substrat nesimbolizabil legat de diferite traume, revine întotdeauna în același loc.

Vor înlocui acești biohackeri, sau mai bine spus „psiho-hackeri“, vreodată psihanaliza? Nu cred. Pentru adevăratele călătorii interioare nu există scurtături. Artiștii au știut dintotdeauna acest lucru. Noii meșteri ai lumii GAFA (Google, Apple, Facebook și Amazon), care ne trag sforile imaginației mai mult ca altădată, au înțeles și ei acest lucru. Dar Meta, legat de Facebook, este chiar acum pe punctul de a crea un Metavers virtual care va permite utilizatorilor săi să creeze o multitudine de vieți paralele într-un supermarket de „microversuri“ arhi-supravegheate, unde totul va deveni imagine, avatar, feedback vizual.

Acest lucru va oferi un teren ideal pentru proliferarea faptelor alternative și o distragere perfectă de la problemele reale ale societăților noastre. Metaversul nu va mai fi o rețea socială, ci o oglindă narcisică globală, unde subiectul își va consuma propria fantasmă, în buclă, fără legi simbolice care pot regla economia dorinței. Filosoful francez Jean Baudrillard, care a analizat mai bine ca nimeni altcineva trecerea de la simulare la hiperrealitate în postmodernitate, constatând în Simulacres et Simulation (1981)* că „lumea nu mai este reală, ci doar hiperreală — o copie fără original“, ar fi zis că metaversul este forma finală a simulacrului. Care va fi rolul artistului în această nouă fabrică de vise — dacă visul este, cum spune Freud, drumul regal către inconștient? E mai important ca niciodată pentru creatorii de astăzi să investească în acest teritoriu întunecat și periculos pe care îl numim inconștient.

Inconștientul nu este întotdeauna întunecat. În Trilogia cunoașterii (1943-1946), Lucian Blaga discută despre „inconștientul abisal“, pe care îl consideră izvor al creației și al cunoașterii luciferice (acea cunoaștere care tinde să pătrundă misterele existenței, dar nu le poate epuiza). Spre deosebire de Freud, care vedea inconștientul mai ales ca pe un depozit de pulsiuni și traume reprimate, Blaga îl înțelege ca pe o forță creatoare pozitivă, sursă a mitului, artei, religiei și metafizicii, sau, mai bine zis, ca pe o fântână cosmică ascunsă sub cuvinte care pot reinventa lumea.

De la începuturi, psihanaliza a fost o resursă de neprețuit pentru artiști, dar, în același timp, artiștii au știut întotdeauna, într-un fel sau altul, să reziste psihanalizei. Chiar și Freud, care se folosise de artă pentru a-și inventa conceptele psihanalitice — opera lui Sofocle, de exemplu, pentru complexul lui Oedip — a fost nevoit să constate că esența realizării artistice este inaccesibilă psihanalitic. Lacan, care nu a încetat să-și îmbogățească învățătura cu reflecții asupra artei — folosind Ambasadorii (1533) lui Holbein pentru a-și dezvolta teoriile asupra impulsului scopic, Hamlet (1603) al lui Shakespeare pentru a arăta ce se întâmplă cu cineva care nu-și poate găsi locul în lume și Diavolul îndrăgostit (1772) al lui Cazotte pentru a identifica întrebarea terifiantă pe care psihanaliza o pune subiectului — Che vuoi? (Ce vrei?), a amintit în articolul lui Hommage à Marguerite Duras (1987) că artistul îl precede întotdeauna pe psihanalist. Psihanaliza și arta nu încetează să se caute și să se confrunte, afirmând în același timp punctul lor comun — cunoașterea inconștientă.

Arta este cea care ne permite să explorăm vestigiile unei amintiri personale sau colective, să tragem cu ochiul la coșurile de gunoi ale societății, să ne liniștim sau să reactivăm rănile uitate, să ne stârnim fanteziile, temerile și dorințele, și să ne conducă pe căi pe care nu ni le-am fi imaginat vreodată. Arta nu oferă un leac, dar ne poate aduce împăcare cu natura traumatizantă a experienței umane. Potrivit filosofului francez Jacques Diderot, critica de artă începe cu autocritica.

În celebrele sale Saloane (1759-1781), el dezvăluie enigmele operelor de artă și încearcă să descrie și sentimentele pe care opera le trezește în el, rămânând în același timp conștient de discrepanța între gândire și limbaj. Când Jean-Jacques Rousseau constată, în Despre contractul social (1762) că omul se naște liber, dar că pretutindeni se află în lanțuri, la ce se referă, în fond? La dimensiunea alienantă a limbajului, care ne face să gândim una, dar să spunem alta, în ciuda noastră.

Relația cu arta necesită întotdeauna un anumit know-how. Cineva care, în timpul unei vizite la un muzeu, se concentrează doar pe imagini care îi amintesc de propria istorie, exclamând când se uită la un portret al lui Rembrandt: „Ah! Seamănă cu unchiul meu!“, sau cei care neostenit caută, iar și iar, cu orice preț, intenția ascunsă a artistului sau interpretarea exactă a unei opere, ratează adesea esențialul. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să menținem o relație intimă cu lucrările, ci dimpotrivă! Istoria umanității este plină de ekphrase (descrierea detaliată, vie și sugestivă a unui obiect sau a unei opere de artă) care devin portrete indirecte ale propriilor comentatori, așa cum s-a întâmplat în cazul volumului La Solitude Caravage (2019), cartea scriitorului francez Yannick Haenel care a dezvăluit nu numai modul în care Caravaggio a căutat să demaște violența realității lui, dar și modul în care lucrarea i-a dezvăluit lui Haenel lucruri pe care încă nu le înțelesese despre el însuși. Aceasta este o practică pe care o găsim și la Rosalind Krauss — cofondatorul revistei americane October Magazine. Ea a fost cea care a introdus The French Theory (Teoria franceză) și psihanaliza lacaniană în Statele Unite în anii 1980, în special prin cartea sa, The Optical Unconscisous (Inconștientul optic) (1993), în care arată cum arta poate transforma subiectul într-un investigator atât al propriei sale vieți psihice, cât și al lucrării în cauză.

Odată cu revoluția digitală, invenția Google, Chatgpt și a GPS-ului, artiștii nu par să mai aiba o terra incognita de explorat. Cu toate acestea, nimic nu e mai departe de adevăr, deoarece călătoriile lor internautice și geografice pierd teren în fața călătoriilor „psihonautice“. Psihonautica este arta de a călători spre inconștient prin artă. Şi de ce spre inconștient? Pentru că inconștientul este ultimul teritoriu încă necolonizat. Cu siguranță, există încă un număr semnificativ de artiști „semionauți“ care călătoresc prin semnele societății de consum, dar principala bătălie se află astăzi în labirintul necunoscut și proliferant al inconștientului nostru.

Inconștientul nu este structurat doar ca un limbaj, după cum zicea Jacques Lacan, ci și ca o narațiune fragmentară, care se reconstituie și se metamorfozează constant. Freud a văzut miezul narativ din inima discursului psihanalitic drept fundamentul fiecărei ființe umane.