Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: LE RÊVE DE MARC AURÈLE. L’EMPEREUR
PHILOSOPHE QUI NOUS AIDE A VIVRE

Autor: Frédéric LENOIR

© Flammarion, 2024

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3042-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3255-3

EDITORI: Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Mihaela Stan

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: iStock/Getty Images

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Dan Crăciun

CORECTURĂ: Oana Aanei

Prolog

Visul lui Marcus Aurelius

Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă sapi întotdeauna.1

Marcus Aurelius

Care este punctul comun între personalități atât de diferite precum Goethe, Flaubert, Schopenhauer, Tolstoi, Cioran sau Simone Weil? Toate au fost marcate profund de lectura Gândurilor către sine însuși de Marcus Aurelius. Acest carnet intim al unui împărat din secolul al II-lea nu era destinat publicării. De-a lungul ultimilor zece ani de viață, când își petrece cea mai mare parte a timpului pe câmpurile de luptă de la marginile imensului său imperiu, Marcus Aurelius scrie, pentru el însuși, scurte sentințe care rezumă chintesența doctrinei stoice. Ele au drept scop să-l încurajeze în continuarea principalei sarcini care îi e destinată încă din tinerețe: „să se țină drept“ și să trăiască asemenea unui filosof, cu alte cuvinte să ducă o viață conformă cu rațiunea și să facă dreptate. Găsit de soldați în cortul său chiar în seara când a murit și păstrat aproape printr-un miracol, manuscrisul a fost difuzat abia în secolul al X-lea în Imperiul Bizantin, apoi în vremea Renașterii în Occident și a cunoscut un succes constant până în zilele noastre. Rămâne, chiar și azi, cartea cea mai citită a unui filosof al Antichității, fără îndoială din motivul expus de Ernest Renan: „Ea rezumă tot ce a fost mai bun în lumea antică și îi oferă criticii avantajul de a se prezenta fără mască, datorită unei scriituri intime de o sinceritate și de o autenticitate de necontestat“.2 Popularizată de două filme hollywoodiene — Căderea Imperiului Roman de Anthony Mann și Gladiatorul de Ridley Scott — figura lui Marcus Aurelius ne emoționează într-adevăr prin simplitatea, bunătatea și dorința sa intensă de a-și spori umanitatea: „Prin urmare, care este lucrul spre care trebuie să ne îndreptăm efortul? Unul singur: o gândire conform dreptății, acțiuni potrivite cu interesele comunității, un logos care să nu se înșele niciodată și o predispoziție sufletească în stare să primească orice întâmplare ca necesară, ca familiară“.3

Acest ultim punct face referire la acceptarea iubitoare a destinului, acest amor fati, după expresia lui Nietzsche, care se află în miezul gândirii stoice. Tânărul Marcus Aurelius o experimentează încă de la 16 ani, când află că împăratul Hadrian, bătrân și bolnav, îl desemnează drept succesor pe Antoninus și cere ca acesta să-l adopte la rândul lui pe Marcus Aurelius pentru a-i putea succeda într-o bună zi în fruntea unuia dintre cele mai mari imperii ale tuturor timpurilor. Tânărul devine atunci conștient de destinul care îl așteaptă și, după Istoria Augustă — una dintre cele mai bogate surse antice ale istoriei imperiului —, „mai mult s-a înfricoşat decât s-a bucurat. Cum cei ai casei îl întrebau de ce a trecut fără plăcere în adopţiunea împăratului, el a arătat care sunt neajunsurile pe care le implică domnia“4. Simțindu-se strivit de un asemenea destin, în noaptea următoare a avut un vis tulburător: se făcea că avea umerii de fildeș, ceea ce îi permitea să poarte greaua povară a puterii. A înțeles că va fi sprijinit de zei pentru a-și împlini misiunea. De atunci, a acceptat destinul și a făcut toate eforturile pentru a se pregăti cât mai bine cu putință. Descoperirea stoicismului, câțiva ani mai târziu, l-a condus spre o veritabilă manie pentru filosofie: decide să învețe să se guverneze pe sine însuși pentru a ști mai bine cum să-i guverneze pe alții. Va încerca astfel toată viața să-și însușească regulile fundamentale ale omului de bine, conform gândirii stoice: să acționăm drept, să gândim corect și să acceptăm cu seninătate ceea ce nu depinde de noi.

Roman și, totodată, cetățean al lumii prin aderarea sa la stoicism, visează să împlinească idealul regelui-filosof pe care îl descrie Platon în Republica: „Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăți, ori cei ce sunt numiți acum regi și stăpâni nu vor filosofa autentic și adecvat, […] nu va încăpea contenirea relelor, dragă Glaucon, pentru cetăți și neamul omenesc“5. Istoria Augustă o atestă limpede: „Avea pe buze întotdeauna această maximă a lui Platon că cetățile înfloresc dacă sunt conduse de filosofi sau dacă cei ce le conduc se comportă ca niște filosofi“6. Totuși, Marcus Aurelius face diferența între două ordini distincte — pe de o parte reflecția filosofică și lucrul asupra sinelui, pe de altă parte acțiunea politică —, fiind totodată convins că cea dintâi o va servi pe cea de-a doua. De altfel, la Roma, în epoca sa, sunt utilizate în mod curent două limbi: greaca pentru filosofie și latina pentru politică și drept.

Marcus Aurelius le stăpânește la perfecție pe amândouă și, în timp ce actele de magistratură și guvernanță erau promulgate în latină, Gândurile au fost scrise în greacă. Practicarea filosofiei nu-i inspiră vreo măsură concretă, ci îi permite să judece bine și să aibă un comportament potrivit fiecărei situații ca urmare a rectitudinii rațiunii sale și a virtuților (prudență, dreptate, cumpătare și curaj) pe care le-a asimilat datorită ei. El e de asemenea convins că, tocmai pentru că va fi senin și fericit, suveranul va ști să guverneze bine și să-și facă poporul fericit. O spune și biograful său, Pierre Grimal: „Constrâns să iasă din el însuși și să acționeze asupra lumii, se va strădui să se disciplineze, să vadă limpede în el însuși, să dobândească acel instinct care îi va permite să discearnă între Bine și Rău și o privire de ansamblu grație căreia se va ridica deasupra meschinăriilor vieții cotidiene“7.

Istoricii Antichității salută în mod unanim virtuțile și strălucirea lui Marcus Aurelius. Autorul Istoriei Auguste subliniază că „Marcus Antoninus a fost un om care toată viața s-a ocupat de filosofie și care a întrecut în puritatea vieții pe toți ceilalți împărați“8. Aurelius Victor îi laudă înțelepciunea, bunăvoința, onestitatea, cultura9. Eutropius scrie: „Acesta chiar din anii copilăriei a arătat o atât de mare liniște sufletească că, în pruncia sa chiar, nu arătă în înfățișare nicio schimbare, nici la bucurie, nici la durere“10.

Totuși Marcus Aurelius trebuie să învețe să-și păstreze această serenitate într-un context de crize grave. Imperiul cunoaște o perioadă de pace și prosperitate în timpul celor 23 de ani pe care îi petrece alături de Antoninus, dar cei 19 ani ai domniei sale sunt tulburați de numeroase evenimente dramatice: creșterea excepțională a Tibrului la Roma, cutremure, foamete, o teribilă epidemie de variolă, revolte la marginile imperiului, trădarea unuia dintre generali etc. Această serie de catastrofe — inedită în ultimii 150 de ani ai imperiului — nu-l descurajează pe Marcus Aurelius, ci îl întărește în încercarea sa de a găsi calmul, această virtute a stoicilor care îți permite să rămâi senin în toate împrejurările. Ea nu îl împiedică să schimbe uneori legea (mai ales în favoarea femeilor și a sclavilor), să dezvolte artele liberale, să înfrumusețeze orașele, să fortifice granițele imperiului.

Lăudat pentru virtuțile sale și pentru guvernarea sa plină de înțelepciune, Marcus Aurelius nu e însă scutit de unele critici. Biografii săi din Antichitate i-au reproșat slăbiciunea față de membrii familiei: Faustina, soția lui, pe care zvonurile o acuză de adulter cu marinari și gladiatori și căreia el îi acordă un sprijin de neclintit, și mai ales fiul lui, Commodus, pe care îl desemnează pentru a-i succeda în fruntea imperiului, iar acesta se dovedește încă de la începutul domniei un om crud și fără scrupule, la antipodul înțelepciunii tatălui său. În Evul Mediu, i se reproșează mai ales politica inflexibilă față de creștini, căci persecuțiile, printre care cea de la Lyon (martiriul Sfintei Blandina), continuă în timpul domniei sale, în numele interesului imperiului. În fine, modernii îi reproșează că a fost prea conservator și n-a mers până la capăt cu principiile filosofiei stoice — care consideră că toate ființele umane sunt egale —, emancipând femeile și abolind sclavia. În fapt, Marcus Aurelius a fost mai degrabă un reformator decât un revoluționar, căci se consideră, ca împărat, depozitarul tradițiilor romane seculare, care trebuie păstrate și totodată făcute să evolueze spre mai multă umanitate.

***

Chiar dacă rămâne foarte departe de noi prin atașamentul față de cultura romană a timpului său, Marcus Aurelius ne emoționează pentru că este orice, dar nu cineva care dă lecții. Livrează cu sinceritate, uneori cu o anume melancolie sau cu dezamăgire, gânduri despre el însuși, despre grandoarea și josnicia ființei umane, despre ce îl emoționează, îl întristează sau îl bucură.