editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Gabriela Anghel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: вулкан

Autor: Elena Alexieva

Published by arrangement with Sofia Literary Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3158-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-3263-8

I. Art

Și în această dimineață omul pe nume Alois stătea lângă patul lui și i-a întins o țigară de foi în loc de mână. Bărbatul nu fuma. Însă îi era foame, iar țigara de foi semăna izbitor de mult cu un salam. A întins gâtul, a deschis larg gura și a mușcat din capătul gros, cafeniu al salamului. Gura i s-a umplut de sânge și de ceva moale, umed și sărat. Și de durere. Însă bărbatul a continuat să mestece, în ciuda durerii. Din colțul ochiului drept s-a rupt o lacrimă de mulțumire.

Omul pe nume Alois a început să râdă.

— Gata, Klaus, încetează! Îmi faci scârbă! Ți-ai mușcat limba.

Bărbatul s-a oprit din mestecat și a rămas cu gura întredeschisă.

Durerea i s-a scurs în jos, pe gât, și s-a oprit acolo.

— Tu cine ești? Ce vrei?

— Sunt Alois, prietenul tău cel mai bun și singurul.

Apoi omul i-a făcut scurt cu ochiul.

Bărbatul era încurcat.

— Tata?

— Nu sunt tatăl tău. Eu sunt Alois Alzheimer, medic psihiatru și generalist, a explicat el cu răbdare.

— Tata! a repetat bărbatul, înghițindu-și în cele din urmă durerea, care a trecut fulgerător din esofag în stomac, de unde s-a rostogolit drept în intestine. Imediat s-a simțit mai bine. Acum râdea și bărbatul.

— Ce facem azi? Omul pe nume Alois a mușcat din țigara de foi și i-a mestecat cu plăcere capătul virgin, fără să o aprindă.

— Vreau la toaletă.

— La toaletă? Minunat! Urmează-mă, Klaus! Ne așteaptă lucruri mărețe.

Cu aceste vorbe, omul pe nume Klaus a ieșit din cameră cu pasul vioi al unui sfânt înviat. Bărbatul s-a așezat în patul său. Iată că era mic copil, iar patul — din acela pentru copii, cu gratii. Știa cum să lase în jos bara de protecție, a apucat-o cu ambele mâini, s-a opintit cu toată puterea, dar ea nu a cedat.

— Tati, așteaptă-mă!

Mersul vioi al doctorului Alois răsuna deja în coridor. El fredona ceva, iar între dinți țigara de foi vibra ca o strună. Băiatul se opinti încă o dată. Apoi își sprijini fruntea de gratiile de lemn și începu să plângă fără zgomot.

Tatăl lui era funcționar notarial, măcar de asta își aducea aminte.

Nimeni nu voia ca Klaus Schimelhof să moară, nici măcar a patra lui fostă soție, mai tânără și decât fiica lui cea mică, care (fosta) fugise de el la momentul potrivit, în India, cu un actor de optzeci și șapte de ani, o vedetă de cinema de la Bollywood. Ea era ucraineancă, pe atunci încă și mai condamnabil de tânără, iar vedeta era cu zece ani mai în vârstă decât Schimelhof. Klaus a iertat-o. Nu și copiii lui — nu i-au iertat nici căsătoria, nici divorțul, rezolvat fără multă gălăgie de avocații lui. Doctorul Alois Alzheimer începuse deja să apară în fotografiile de familie, transparent, mut ca o fantomă, nevinovat ca un norișor pe cer, în umbrele copacilor, în mâna albă și subțire a fiicei celei mari, care îl susținea discret de cot pe tatăl ei. Klaus Schimelhof devenise demult nemuritor. De atâta vreme, că nemurirea lui se stingea de veche ce era. Celebrul Schimelhof amenința să supraviețuiască propriei nemuriri și, înainte de a cădea într-o deplină apatie, acest lucru îi provoca râsul. Viața însăși i se părea hilară și, la început, râdea să leșine când nu reușea să-și găsească ochelarii sau lingura din supă sau chiar supa sau numele copiilor săi prin grămada uriașă de nume care îi înnămolise memoria. Astfel a ajuns la concluzia că toți muriseră de tineri, lucru care l-a întristat o perioadă de timp, dar apoi a uitat. În schimb, îi ținea minte pe Andy Warhol și pe Roy Lichtenstein. Sfânta treime a curentului pop-art: Andy, Roy și Klaus. Doar că Andy și Roy erau americani, iar Klaus, german, al cărui tată luptase în război și nu ca un funcționar notarial, nici măcar ca un tată care își varsă sângele, ci ca Sturmbannführer al Reichului.

Totuși, nimeni nu-i dorea moartea lui Klaus Schimelhof, el cu atât mai puțin. Tablourile sale erau expuse în toate marile muzee de artă modernă ale lumii și în colecțiile particulare ale miliardarilor anonimi. În fine, nu chiar lângă cele ale lui Andy și Roy, nici măcar în aceleași săli, dar despre retrospectivele operei sale de la Viena și Frankfurt încă se vorbea, iar numele lui Klaus Schimelhof încă figura în manualele de istoria artei cu o prezentare laconică și însoțit obligatoriu măcar de o notă de subsol.

Magda ieși din lift. Ea era femeie. Mai exista un lift, dar acela fusese construit de către arhitectul clădirii special pentru maestru, chiar după proiectul acestuia. Ascensorul din care ieșise Magda avea doar două opriri: în holul de la intrare și la ultimul etaj, unde se aflau apartamentul și atelierul pictorului. Acesta funcționa cu o cartelă anume, de care dispuneau doar Schimelhof, copiii lui, profesorul Zeipert și Magda. Profesorul Zeipert era psihiatrul curant al lui Klaus și totodată fratele producătorului de produse pentru protejarea plantelor cunoscute sub marca Zeipert. Deși era un psihiatru bun și respectat, el nu se bucura nici pe departe de aceeași reușită ca a fratelui său. Era un tip depresiv, avea simțul umorului, dar și o articulație artificială la șoldul stâng, despre care îi plăcea să glumească cu pacienții săi atunci când nimic altceva nu-i mai ajuta. Odată îi povestise o astfel de glumă și Magdei, dar ea nu a înțeles-o. De atunci profesorul Zeipert discuta cu Magda doar pe teme profesionale.

Ascensorul oprea chiar în atelier și era imens. Nu era destinat transportului de persoane, ci tablourilor monumentale ale maestrului, ca și operelor sale de mai mici dimensiuni, dar și acestea ocupau destul loc. Magda a ieșit din lift cu două sacoșe pline de cumpărături — produse alimentare, legume, un pachet de scutece Pampers de la farmacie și un bidon din chestia aceea verde cu care spăla baia și toaleta și care în loc să miroasă a eucalipt, cum scria pe etichetă, puțea a Granofurin, medicamentul împotriva durerilor de gât și a aftelor. Pentru ea își cumpărase doar cafea, țigări și un set de trei chiloți din bumbac, care era la reducere în săptămâna aceea. Căci, cu toate acestea, Magda era femeie. Și în plus nu era doar femeie prin natura ei, ci și femeie de profesie. O dovedea situația ei actuală. Cu banii cu care o plăteau copiii celebrului Klaus Schimelhof ca să aibă grijă de tatăl lor dement, Magda ar fi putut să-și cumpere un set de chiloți în fiecare zi din an și nu la preț redus.

Cândva, nu aici și nu cu mult timp în urmă, ea visase la așa ceva.

Din fericire, mirosul nu ajunsese încă la lift. Ușa liftului glisa fără zgomot și se închidea ermetic, asigurând astfel o tranziție lină, un soi de însingurare spirituală pentru tablourile maestrului, premergătoare apariției lor ireversibile în lume. Și, pentru că lumea artei este cinică și nemiloasă — cine altul, dacă nu el, conștientizase atât de bine acest lucru —, ascensorul fusese conceput ca un pântec, ca un canal de naștere prin care odraslele lui îl părăseau pregătite întru totul pentru a face față impactului, strigătului triumfător al gloriei. Maestrul se despărțea de tablouri fără durerile facerii și fără regrete. Apoi, câteva zile, rămânea singur, închis în atelier, bând coniac și ascultând Bach. Dar nu compozițiile de orgă, din spatele cărora deseori Dumnezeu aruncă câte o privire, ci acele invențiuni pe două și trei voci, sonate și partituri de vioară, în care El tace la umbra unei tristeți melancolice calculate matematic. Sau poate că doar Klaus simțea așa. Umplea paharele — pentru el și El. Iar când îl termina pe al său, întindea mâna spre paharul Lui. Uneori plângea. Râdea mai des. Tăceau amândoi. La fel ca doctorul Alois Alzheimer, Dumnezeu se așeza lângă capul lui. Klaus râdea. Acela îi oferea țigara de foi, care semăna cu un salam. Totuși, și Klaus și Bach și dr. Alzheimer erau germani. Klaus rupea din vârful salamului, lua din coniac. Și se contopea, se contopea cu infinitul.

De fapt, profesorul Zeipert nu interzicea nimic pacienților săi: nici țigările de foi, nici coniacul, nici măcar salamul. Îl interzicea doar pe Bach.

— Pentru un creier normal — îi explica el Magdei —, Bach este chiar recomandabil. Dar pentru un creier bolnav este ca insecticidul pentru gândacul de Colorado: îl distruge complet și definitiv. Iată de ce în astfel de cazuri eu îl recomand pe Wagner. Dar doar pentru faza incipientă a bolii. Când e vorba de un stadiu avansat, ca în cazul pacientului nostru drag, eu aș prescrie ceva mai neutru, mai blând din punctul de vedere al sugestiilor. De exemplu, Joseph Bodin de Boismortier. Un francez, înțelegeți...

Magda tot nu înțelegea. De aceea și adormea profund.

— Cine?

— De Bois-mor-tier. Un compozitor francez de muzică de salon. Sonate pentru flaut și alte asemenea. Compoziții moderate, dar nu lipsite de complicații. O muncă de maestru pentru eșalonul de mijloc.