1. Personaj principal într-o serie de benzi desenate creată de Marjorie Henderson Buell în 1935, populară în Mexicul anilor ’40-’50.

O văd ieșind dintr-un șifonier vechi: poartă o cămașă de noapte lungă și albă, iar pe cap are o bonetă de dormit cum apar în ilustrațiile din Biblioteca Roz a Contesei de Ségur. Când închide ușa batantă, mama o izbește de propriul trup și își ciupește nasul. Teama de ușă nu mă va părăsi niciodată. Canatul va strivi întotdeauna ceva, separând, lăsându-mă pe dinafară.

∗

„Doamna ducesă este servită.“ Doamna ducesă este bunica mea, iar ceilalți sunt tot duci, cei patru fii, Vladimiro, Estanislao, Miguel, Casimiro, cu cele patru soții ale lor: ducesa Alejandra, ducesa Ana, ducesa Constanza, ducesa Luz. Zece duci și copiii lor, ducișorii, iar sora mea și cu mine suntem nou-venitele. Duce, duce, duce, ducesă. La ceasul cafelei, în bibliotecă, când bucătarul-șef prezintă spre aprobarea marii ducese meniul din ziua următoare, îl salută pe rând: „Bonsoir, chef “, în afară de cea mai tânără, care se încurcă: „Bonsoir, duc“. Un duce în plus, cu bonetă albă și mare, ca a unui bucătar din gravurile Contesei de Ségur.

Ca să ajungem în sala de mese, traversăm salonul. Într-un tablou enorm, despre care acum știu că e de Hundercutter2, văd un pelican, un curcan, mai multe rațe, potârnichi atârnate de o sfoară, câteva bibilici vărgate. Din alt tablou se ivește un cerșetor. Restul nu mă impresionează, numai cerșetorul cu trei fire de păr în barbă și o căutătură feroce și rugătoare pe sub fruntea bandajată. Întinde mâna păroasă, mă urmărește, vrea să mă apuce de gât.

În fața fiecărui scaun, meniul scris cu penița, cu pleins și déliés pe care aveam să le învăț mai târziu la École Communale, după multă trudă, fiindcă picătura de cerneală e mereu prea groasă la început, și cum controlezi o picătură de cerneală, o picătură de suc, o picătură pe barbă, o picătură care îți cade pe fustă, o picătură sărată pe obraz? Nici eu, nici sora mea nu scoatem o vorbă. „Children should be seen and not heard“, avertizează bunica Beth. E nord-americană, vorbește prost franceza, zice „la fromage“, zice „le salade“, zice „le voiture“. Seara citește National Geographic Magazine. Bunicul are mustăți căzute și încărunțite pe care le șterge cu un șervet adus dimpreună cu desertul. Noi îl imităm, ne măturăm buza de sus cu degetele, iar musafirul zâmbește: „Parcă ar fi niște iepurași“. La prânz, vizitatorii sunt mai rari. Vin cel mult unul sau doi, care se mulțumesc să-l asculte cu evlavie pe bunicul. Nu vorbește mai nimeni, doar el și câteodată mama. Pentru noi, contează numai bunele maniere: să nu lăsăm nimic în farfurie. Într-o zi, la prânz, mama a uitat să ne taie carnea mie și Sofíei. Vine un maître d’hôtel să schimbe farfuriile și pe ale noastre le ia neatinse. Apoi râde de scăparea ei, o aud râzând, îmi place râsul, dar cel mai mult îmi place gura ei.

∗

Apa e foarte fierbinte, niciodată n-a mai fost așa, dar eu mă bag oricum, să nu observe nimic. Iată că vine, zâmbește, o să-mi zâmbească mie.

Are o strungăreață.

— E bună apa?

— Da.

— Așa vă place de obicei?

— Da, da.

Se apropie de mine. Își sprijină mâinile pe marginea căzii. Mă uit la stânga. De pe inelar, își scoate cu îndemânare un tubușor bej de piele întoarsă, prins de încheietură. Și văd. Îi văd degetul ciung; începutul unui deget. Lasă peticul de piele întoarsă pe lavoar și zâmbește pentru a doua oară, iar strungăreața de la dinții din față fulgeră din nou.

— O să vă săpunesc pe spate și pe gât.

— Pot și singură, mademoiselle.

— Nu, nu puteți.

— Vă asigur că pot.

— Nu, Mariana.

Degetul ciung, degetul ciung, degetul fără buric, cârligul, degetul retezat, lipsit de căpătâi.

— Dați-mi săpunul și mănușa!

— Nu le am.

— Le aveți la picioare, le văd prin apă. Grăbiți-vă, n-am timp de pierdut!

Întind docil brațul. Când ies, mă învelește într-un prosop alb, enorm, cu glugă.

— Ștergeți-vă singură, asta puteți să faceți.

Nu mă șterg; tremur. Mademoiselle se duce după sora mea.

Între timp, cada se golește în vuiet de vârtej; aș vrea să mă scurg și eu așa, ca apa, dintr-o singură zvâcnire. Mademoiselle se întoarce:

— Nu dau de sora dumneavoastră. Chiar că e neascultătoare! Vă rog să vă ștergeți și să vă puneți cămașa de noapte și halatul.

Baia Sofíei e un chin. Zgârie, dă din picioare, apa se duce încolo și încoace, o aud cum stropește podeaua de mozaic. „Piatra ponce?“ întreabă mademoiselle, iar Sofía urlă printre zvârcoleli: „Nounou, Nounou!“. Sughițurile i se înfig în unde. Oare se îneacă dinadins? Mademoiselle a închis ușa de la baie, să astupe țipetele. Într-un târziu ies amândouă, mademoiselle agitată, cu șuvițe lipite pe frunte, Sofía împurpurată de-atâta țipat. Eu am toată apa din cadă în ochi; se scurge, se tot scurge, dar nu pot să închid robinetul.

Mademoiselle se face că nu vede; iar dacă vede, își spune că e pedagogic să nu-i dea importanță. Sună din clopoțel.

— Vă vor aduce cina în cameră.

Nounou n-ar fi făcut în veci așa ceva. Ea cobora la bucătărie să inspecteze conținutul tăvilor cu mâncare, să stea la taclale cu bucătarul, era prietenă cu restul personalului domestic și înainte de cină ne oferea acest răgaz de joacă în halat.

Îl văd pe maître d’hôtel intrând cu două tăvi pe care le așază pe masa rotundă, pe tăblia căreia ne înșirăm și jocurile de puzzle cu multe piese de lemn, pe care Sofía vrea să le îmbine cu forța, izbindu-le cu podul palmei. „Nu încape acolo, Sofía! Ce, nu vezi?“ „Ba încape, fiindcă vreau eu să încapă.“ Mademoiselle ridică clopoțelul. Ieri, acesta era privilegiul nostru. Cu brațul suspendat în aer, dispune:

— Vă rog să aduceți și tava mea. Doamna ducesă a poruncit să iau masa cu fetele.

Sofía urlă:

— Să mănânce cu noi? De ce? De ce? Nu e drept!

Se smucește, se trage de păr, mademoiselle o privește, maître d’hôtel-ul se întoarce pe călcâie și aduce tava cât ai zice pește. Sofía lasă mucii să-i curgă în supă, face un tărăboi de nedescris. Mademoiselle avertizează:

— Nu îmi doresc să mă văd obligată să vă pedepsesc în prima seară când mă aflu aici.

Mâncăm toate trei sau ne prefacem că mâncăm. Mademoiselle Durand nu mai spune nimic. Și ea pare tristă. O așteaptă atâtea zile de: „Sofía, vă rog să apucați cuțitul cu mâna dreaptă. Mariana, nu mai înfigeți degetele în nas! Fetelor, vă rog să vă puneți mănușile, să nu trântiți ușile, fete leneșe, fete străine, fete străine, fete străine...“ Sofía îmi aruncă priviri negre, pline de furie. Eu mă supun orbește. „Ce vină am eu, Sofía, că-mi lipsește puterea să izbesc cu piciorul în mobile?“ Mademoiselle face un efort și întreabă cu glas delicat:

— Vreți să vă spun o poveste?

Sofía țipă:

— Nuuuuuuuu!

— Dar dumneavoastră, Mariana?

Se întoarce către mine căutând un sprijin, însă eu o trădez. La urma urmei, ce poveste ar putea să ne spună? Singura care m-ar interesa pe mine ar fi despre degetul ciung, dar mi-e prea frică să i-o cer.

— Nu, nici eu.

— Atunci mergeți să vă spălați pe dinți, fiindcă doamna ducesă vine îndată să vă ureze noapte bună.

Sofía se indignează:

— Nounou nu ne pune niciodată să ne spălăm pe dinți seara.

— Nounou era o femeie de la țară, zice mademoiselle Durand pe un ton sec.

Eu și Sofía stăm în picioare lângă fereastră, umăr la umăr, și ne uităm cum se întunecă grădina de afară.

— Doamna ducesă întârzie. Vă rog să vă băgați în pat, dar numai după ce vă spuneți rugăciunile.

— Mama nu e niciodată punctuală, o informează Sofía.

Ne dezbrăcăm de halate și ne rugăm cu voce tare, dar puțin, foarte puțin. Mă culcușesc între cearșafurile reci. Mademoiselle ne privește timid; nu știe dacă să se apropie, dacă să ne spună noapte bună, dacă să stingă lampa, dacă să întindă cearșafurile ca să nu ne dezvelim. Stăm toate trei încordate, iar ea pare deznădăjduită, lasă brațele să-i cadă pe lângă corp, cu degetul ei ciudat, ciung, ca al unui pirat, înăuntrul degetului fals de piele întoarsă bej (tăiase peticul ăla dintr-o mănușă veche, mă gândesc cu răutate). Înfruntă de una singură ostilitatea plină de cruzime a copilăriei. Ne privim în tăcere, două ființe mici și una mare, iar prin deșertul care se întinde între noi îi aud vocea, vocea ei de clopoțel din pădure; zarva ei silvestră se zorește pe coridor.

Grăbită, împinge ca de obicei ușa cu tot corpul, pe care ușa îl pune apoi în ramă, tablou viu al ei înseși.

— V-ați băgat la culcare, fetelor? V-ați purtat cum se cuvine? Ați ascultat de mademoiselle Durand?

Zburătăcește, rochia îi mătură podeaua, scrutează cele patru vânturi cu ochii ei de vijelie, dansează pentru noi fără să vrea, câte un glissando, câte un entrechat, mai face o piruetă, se întoarce pe călcâie:

— Dar ce-i cu fețișoarele astea? Ce-au pățit fetițele mele mârâite? (Mârâie ea însăși.) Sunteți prostdispuse? Vai de mine și de mine, ce mă grăbesc! E nepermis de târziu, mă ucide Casimiro. Ați mâncat bine de seară? (Nu așteaptă răspuns.) Trebuie să plec, rămas-bun, micuțele mele, noapte bună, iubitele mele! V-ați luat doctoriile? Dacă nu, trebuie să fie însemnate pe undeva, sigur le-a lăsat doica, să știi și dumneata, mademoiselle...

Sofía țipă:

— Nounou, Nounou, eu o vreau pe Nounou a mea!

— Sofía, nu se mai putea cu ea, Nounou vă răzgâia prea mult.

Se duce la patul ei, o sărută, apoi plutește către mine și se apleacă; îi văd pieptul foarte alb, rotund, de lapte, pielea albă ca laptele, parfumul ei, părul care se lasă ca o ramură de copac peste chipul meu încruntat, gâtul ei, o, mama mea toată numai flori, mă sărută în grabă, îmi spune „micuța mea miozotis3“, cuvânt pe care îl cuprind în palmă, apoi dintr-o piruetă o îndeamnă pe guvernantă:

— Mademoiselle, dumneata vino puțin cu mine, am să-ți dau unele indicații cât coborâm scările.

Îi aud vocea în depărtare. Rochia ei continuă să măture coridorul. Se închide o ușă. Rămân singură cu acel nu-mă-uita întemnițat, palpitând unu, doi, unu, doi, cu zvâcniri albastre și mici.

∗

Mademoiselle Durand îmi spune:

— După ce veți învăța să citiți, o să v-ascundeți prin colțuri cu câte-o carte.

Aplecată deasupra cărții, eu nu înțeleg nimic, dar mă aciuez într-un colț și mă prefac, ca să mă iubească.

∗

Mergem în vacanță în La Baule, cu mademoiselle Durand și ciotul ei de deget acoperit cu o piele întoarsă de altă culoare, pe care și-o leagă de încheietură cu niște curelușe. Pe sora mea o pedepsește zilnic, îi interzice desertul care ni se servește într-un colț al sălii de mese pustii. Fețele de masă sunt așa de țepene, că am impresia că mesele stau gata să-și ia zborul pe fereastră; țesătura albă e aspră ca nisipul, îmi place s-o simt între degetul mare și arătător. O înghețată praliné spintecată de un fursec în cupa înaltă de argint cu perle de condens. Îmi place să dau cu limba peste bucățelele de alună. Sora mea nu zice nimic, se uită la noi cum mâncăm. E rebelă. A refuzat să deșerte oala de noapte a lui mademoiselle. Eu, în schimb, mă duc și o golesc în closetul de pe etajul nostru, la capătul coridorului. Le golesc pe ale noastre. O golesc pe a ei. Fac orice, numai să mă iubească. Pe mine nu mă pălmuiește; pe sora mea, mai mereu. Sora mea azvârle cuțite din priviri, i se înnegresc ochii, însă ai mei nu au culoare, sunt de un albastru palid, ca ai doicilor. Sora mea are un cărbune încins în fiecare scobitură. Intră tropăind în pas spaniol. La balul mascat, mama o îmbracă în straie andaluze. Ale mele sunt olandeze.

La plajă luăm găletușe și lopeți de metal. Facem grămăjoare. Umplem găletușele cu nisip și le răsturnăm. Ne băgăm în apă în pantalonașii albi petit-bateau. Marea vine domol spre mine, o întâmpin în genunchi. Apa sărată în ochi. Prin apă o văd pe ea, zâmbetul ei, aerul ei visător. Aș vrea s-o iau în brațe. Mi se risipește în spumă.

∗

În jurul copacilor de pe Rue Berton și de-a lungul Senei au pus grătare care să lase apa să se scurgă. O, cât mă fascinează grătarele acelea! Cu Sena nu am amintiri de atunci, doar de mai târziu; dar țin minte că Rue Berton coboară până la Sena, iar asta îmi place mult: pot să alerg cât mă țin picioarele până la colțul unde trebuie să le aștept pe mademoiselle și pe sora mea. „Vous avez encore marché sur une crotte.“ Asta e urât la străzi, că sunt pline de rahați de câine care ți se lipesc de pantofi, de-aia zic francezii „merde“. În camera noastră, la ora siestei, sora mea propune:

— Ne jucăm de-a câinii?

Facem un răhățel ici, unul dincolo, oriunde nimerim, până acoperim covorul. Apoi ne culcăm, fiecare în patul ei cu grilaj. Mademoiselle Durand intră și strigă:

— Doamna mama dumneavoastră o să afle despre asta. Ridicați-l! îi poruncește surorii mele. Iar dumneavoastră duceți-vă după apă și săpun, latră la mine.

Aș vrea să nu ne vorbească cu dumneavoastră, să ne îmbrățișeze din când în când, dar sora mea zice că ce-i în capul meu, doar suntem ducese.

∗

Nounou a plecat cu toate rufele ei albe apretate, cu pălăriuța de soare din paie, rotundă ca fața ei și ca fețele noastre de copile, cu ciorapii albi, cu poala ca un munte, cu pieptul ei de doică, cu batistele mereu pregătite să sufle vreun nas rece, cu buzunarele largi ale șorțurilor, adevărate cutii cu surprize: un fir de ață, o aspirină, două elastice, inelul de chei, un rozariu minuscul cu Fecioara de la Lourdes, o caramea învelită în hârtie transparentă, un bănuț. A lăsat în urmă carnetul negru, simplu și obișnuit, cu copertă lăcuită, rezistentă, căci așa se făceau odinioară; acum sunt din carton sau din plastic, nu strălucesc ca onixul. Întocmai cum însemnează croitoresele măsurile – bust, talie, șolduri –, la fel a notat și Nounou în creion, cu litere căznite, de școlăriță care nu terminase ciclul primar, cum creștea zi de zi două fetițe, două vițelușe bucălate, două puicuțe de lapte, două vițici mărunte, două plante de seră, două cățelușe de rasă...

„Am primit-o pe bebelușa Mariana pe data de 21 mai. Bebelușa cântărește trei kilograme. Bea trei uncii de lapte la fiecare șase ore.“

Nounou consemna greutatea de dimineață și greutatea de seară. Cât de greu trebuie să-i fi fost să cântărească boțurile de carne pe talgerele balanței vechi, cu fel și fel de greutăți în limba engleză! Cu câtă conștiinciozitate nota fiecare moment când i se dezumfla balonașul uman!

„Scot bebelușa la soare zece minute; cinci pe spate și cinci pe burtă.“

„Bea o uncie apă de Vichy.“

Consemnează trecerea la mere răzuite, la banane zdrobite, la terciuri pe bază de grâu. Descrie leacurile aplicate: cataplasme cu muștar, băi calde la picioare, unguente purificatoare – ulei de migdale dulci, apă de trandafiri și hamamelis –, bubițele, băile cu buretele.

Treisprezece luni mai târziu, anunță:

„Am primit-o pe bebelușa Sofía pe 27 iunie. Bebelușa cântărește patru kilograme. Bea trei uncii de lapte la fiecare șase ore.“

Timp de șapte ani se îndoapă zi de zi cățelușele, se îngrașă purcelușele, se împănează gâsculițele, le apar gropițe în coate și în obraji, colăcei la picioare, au gușă și labe ca pernuțele de ace; sunt așa de grele, că numai Nounou le poate duce povara. Maldăre de proteină, de apă, de lapte îmbogățit, de grăsime moale, ca untul civernez4, de smântână groasă de la vaci fericite, de jambon de Westfalia, petit-suisse, cremă de brânză, și toate astea pentru ca cele două păpuși din gălbenuș de ou și zahăr caramelizat să se lepede de bunătăți, deșertându-le pe covorul din nursery.

— De ce n-ai spus dinainte, Nounou? Crești cumva porci? Au impresia că asta e cocină, nu nursery.

„Merde!“ a țipat mama fără să-și dea seama. „Nounou, dumneata m-ai dezamăgit.“ Între acel merde pe care îl încuraja Nounou și cel pe care îl invoca în mod inconștient mama, primul ieșea în pierdere. Nounou trebuia să plece.

Nici mademoiselle Durand nu ne poate face să uităm obsesia scatologică.

Douăzeci de ani mai târziu, Sofía va fi nevoită să explice moartea unchiului Pipo.

— A fost o moarte fericită. Bietul unchi Pipito a făcut caca și-a sfeclit-o.

∗

Ne organizează micile vieți, ne scoate la aer, la promenade, îi zice ea. Ne încheie nasturii la rochie, la jerseu, la palton; în Paris ai mulți nasturi de încheiat. Apoi fularul, căciulița care acoperă urechile. „Il faut prendre l’air.“ Ridic brațele. „Dumneavoastră trebuie să respirați. Învățați să inspirați, să expirați. Mergeți dreaptă!“ Văd strada gri, frigul care urcă dinspre Sena către cerul gri, pietrele din pavaj și grătarele. Scormonesc cu bățul printre ele ca să scot pământul, frunzele moarte, cele de anul trecut, de acum doi ani. „Mergeți, ce tot faceți acolo? De ce vă aplecați?“ Sora mea aleargă pe picioarele lungi, ei nu-i spune nici să respire, nici să-și tragă umerii înapoi. Sora mea o ignoră. O ignoră până și pe mama când comentează: „Ești verde, vergelușa mea. O păstaie de fasole verde, asta ești“. Își croiește drum printre toți, eu mă împotmolesc, cu fiecare trosnet las în urmă un firicel din mine.

— Vreți să vă plimbați pe chei?

O privesc cu surprindere. Nounou nu ne ducea niciodată la Sena. Îi era frică de apă, de clochards care puteau să iasă din vreo gaură neagră, de mucegai. „Aerul tare al mării e prea puternic pentru voi.“ Credea că toată apa provine din mare și că Sena e un crâmpei de Mediterană care traversează Parisul. De aceea are pești și pescari, bărci și péniches. „Pe bună dreptate nu există nimic mai mare decât marea.“

Sofía se întoarce spre noi.

— Către Sena, către Sena, eu o să fiu căpitanul și tu, barca.

Se agață din nou de biata mea martingală.

— Sofía, lăsați odată paltonul surorii dumneavoastră, că-i smulgeți martingala! Și dumneavoastră grăbiți pasul, altfel degeaba am ieșit să facem mișcare. La ce vă tot gândiți? Asta vreau eu să știu. Vă rog să vă trageți ciorapii, uitați-vă la Sofía! Măcar sora dumneavoastră umblă întotdeauna cu toate la locul lor.

— Putem să coborâm scările?

— Da, sigur.

Nu e vuietul care vine dinspre mare, ci al apei izbindu-se de maluri, o apă cenușie ca zidurile cenușii, ca pavajul cenușiu, ca aerul cenușiu și alb, mat. Bărcile sunt negre și tot negri sunt și oamenii care trec pe-aici, negri și teii. Iubesc frasinii. Iubesc teii, în ciuda tizanei; dar poate că n-are a face cu ceaiul de tei.

— Pot să mă apropii de margine? întreabă Sofía.

— Da, sigur, de-acum sunteți mare.

E greu de crezut. Sofía se duce țintă și-și strecoară mânuța înmănușată în mâna cu deget ciung a lui mademoiselle. O trage de braț ca să meargă mai repede, să se apropie împreună. Deja a trădat-o pe Nounou; n-au trecut nici două săptămâni, că a și trădat-o. Mă cuprinde frica. N-am mers niciodată pe malul Senei, am văzut-o mereu de sus, când traversam podul Solferino, podul Beaux Arts, podul Mirabeau. Sena și-a lăsat urmele viiturilor pe zidurile mucegăite, creșterile bruște și răsunătoare care-i fac pe trecători să se îndepărteze speriați, văzând cum începe să se reverse peste marginile care n-o mai pot conține.

Sub pod e marcat nivelul fluviului; o dungă adâncă pe deasupra apei avertizează: „Până aici poate să urce“. Mai sus, ar mătura podurile și ar ajunge la copaci, la trotuare, la casa noastră. Și atunci... atunci s-ar face marea, Mediterana lui Nounou.

Sofía și mademoiselle merg ținându-se de mână. Sofía a cules o crenguță uscată și o vâră în apă. Înaintează, iar crenguța le urmează. Nounou ar suferi un șoc. Poate au adus-o pe guvernantă ca să ne omoare, asta zicea cu doar două seri în urmă Sofía, căreia mama îi spune „Miss Catastrophe“, fiindcă aduce numai vești proaste. Poate că o s-o împingă pe Sofía în Sena, după aceea pe mine. Sora mea stă de vorbă cu mademoiselle, ea îi adresează cuvântul, nemernica, trădătoarea, am impresia că vrea s-o apuce de talie. Și, colac peste pupăză, frunza de frasin scoasă de sub grătar se sfărâmă de cât am mototolit-o între degete. Aș vrea să adun multe frunze, ca acelea pe care le ține bunica Beth într-o carte pe care n-o înțeleg. Cartea miroase a arbore. Pe unde o mai fi un grătar aici, dedesubt? Caut, dar nu văd decât apa cenușie, mai înaltă decât mine, mai umflată decât mine, mai întinsă decât mine, mai puternică decât mine. În depărtare se ițește un vapor cu coș de fum. Înaintează legănat. Se întoarce și mademoiselle să-l privească și mă vede pe mine. Mă strigă. Îmi vine să fug spre ea; să mă ia în brațe, să-mi spună că nu-i nimic. Face un gest cu mâna, un semn de sus să mă apropii și mănușa ei pare un corb. Nounou, Nounou, mă duc, Nounou, mă duc cu ele. Mi-e frică, Nounou, și lucrurile astea sunt mari, mari de tot.

∗

La întoarcere, descheiem tot ce încheiaserăm mai înainte. Cel mai greu e să scoatem galoșii de cauciuc, lipiți strâns pe cizme. Nu degeaba se îndrăgosteau unii membri ai Travellers Club de la demoiselle du vestiaire. După palton, sigur le scotea și cizmele.

∗

În Vouvray, ascultăm la radio știrile de pe front; pe chipurile oamenilor mari citim dacă sunt rele sau nu. Ne aflăm în război. Eu n-am văzut niciun neamț. Nici pe părinții mei. E mult de când eu și Sofía nu i-am mai văzut. Umblă îmbrăcați ca niște gemeni, amândoi în kaki, cu berete identice. Au rămas la Paris, în inima zonei ocupate. Auzim toată ziua cuvântul „ocupație“. A rămas și mademoiselle Durand. Chiar acum probabil că se plimbă prin orașul plin de oameni în uniformă, cu cartele de rații în traistă. Nici nu știu de când nu mai e cu noi.

— Sofía, ție ți-ar plăcea s-o vezi?

— Aș prefera un neamț.

Mademoiselle ne-a dus la zăpadă, fotografiile stau mărturie: ne ținem toate trei de mână și zâmbim în costume de schi; ea s-a aplecat, să fie la aceeași înălțime cu noi. Îi stă bine la soare. Sofía poartă o pereche de ochelari negri lipiți de față ca la motocicliști, parcă ar fi o pasăre slăbănoagă dintr-o specie din National Geographic Magazine. Cred că poza aceea a făcut-o tata într-un sfârșit de săptămână, când a urcat la munte să ne vadă. În altă poză el apare frumos, cu mustață, alunecând pe albeața orbitoare. Mama zice că mademoiselle Durand a pus-o la punct pe Sofía, că e singura persoană care are ac de caracterul ei îndărătnic. Într-o zi am văzut-o pe Sofía așezându-se atât de aproape de mademoiselle, că putea să-și frece capul de umărul ei. Oare se dădea bătută? Acum ne asigură că o urăște, că-și amintește numai loviturile, dar nu e adevărat, la urma urmei amândouă suntem puse pe rele. Mademoiselle intuia asta sau poate ne-a obișnuit ea prost.

Apoi ne-a lăsat la Vouvray. Nu am recunoscut Le Clos Badouin. Vopsiseră ferestrele în albastru.

— Din pricina bombardamentelor nocturne. Așa a dispus primarul. Ca să putem aprinde lămpile fără teama de avioane, a explicat Raquel, îngrijitoarea.

Pe timpul zilei, ferestrele par petice decolorate. În Vouvray pierd urma lui mademoiselle Durand, pur și simplu nu se mai ivește. Războiul schimbă viețile. Nu mi se întipărește în minte nicio scenă de rămas-bun, căci de pe o zi pe alta vine mama să locuiască cu noi, dulce și de neatins ca apa proaspătă căzută din cer. Se amestecă cu ploaia fină din Vouvray, atât de subțire, că abia o zărești. Mă lovește o angină în piept: cataplasmele cu antiflogistină se înfășoară una după alta. Ce euforică e febra! Simt că mă topesc între cearșafuri. Pe fereastră văd cum se coboară o perdea din firicele de apă, picătură cu picătură; dindărătul unui geam impalpabil o văd pe mama zveltă, cu fața ridicată către cer și toată ploaia căzând peste ea, mama mea dulce de apă. Întind mâna să-i șterg chipul ud. Nu ajung la ea.

— Fetița asta se trezește năclăită de sudoare. Nu mă recunoaște. Stă cu fața întoarsă la fereastră. Doctore, am impresia că nu-i priește clima de-aici, o să ajungă numai piele și os.

Într-o seară vine tata. Îi aud cizmele pe mozaicul din bucătărie și apoi le văd goale, uscându-se lângă cuptor. E îmbrăcat în kaki, dar în jurul gâtului are un fular de civil. Vorbește despre penuria de benzină; s-a văzut silit să ia trenul, el, care conduce mereu. Viața e tot mai dificilă. „Ce mâncați?“ ne întreabă.

Sofía se joacă legănându-se de poarta neagră și grea de la intrare. O împinge singură cu piciorul, apoi se cațără repede, se lasă să se legene înainte și sare tocmai în clipa când poarta se închide cu zgomot. Nu-i spune nimeni nimic, sau dacă da, n-o repetă. În vremuri de război, n-ai timp să acorzi atenție unor copile. S-au împuținat brioșele, s-au împuținat puii, s-au împuținat cartofii, s-a împuținat zahărul, s-au împuținat părinții. Sofía vestește cu voce de trâmbiță din Ierihon:

— N-a mai rămas nicio guvernantă în toată Franța.

La scurtă vreme intră urlând, cu brațul atârnând jalnic. Nu e rupt; i s-au sfâșiat ligamentele. În zilele următoare, brațul capătă toate culorile din Vouvray; albastru ca viile care se întind în jurul casei, violet ca frunzele de viță, cafeniu ca pământul, galben-pământiu ca peșterile în care trăiesc oamenii. Raquel și familia ei împart pivnița caldă și întunecată unde se stivuiesc vinurile. Vouvray este o singură cramă uriașă și peste capul ei, ca niște fire de păr bine netezit, cresc rânduri peste rânduri de viță-de-vie. Pe brațul Sofíei se desenează peisaje, cerul întunecat dinainte de furtună, cenușiul Loarei întinse și fioroase, castanii golași, casa noastră deasupra pivnițelor, străzile care ne duc spre școală, castelul Valençay, bulevardul pe care îl străbatem când mergem într-o după-amiază să-l vedem pe Francis Poulenc, iar el ne cântă la pian și ne numește „vecinuțele mele“. Pe brațul Sofíei se întipărește preocuparea mamei. La școală, mă molipsesc de varicelă, iar mama, care a făcut rost de câteva tichete de benzină, ne urcă în mașină:

— Luați-vă rămas-bun de la Raquel, mergem în sud, la casa bunicilor.

Acolo se respiră aer de Mediterană.

2. Cel mai probabil, Melchior d’Hondecoeter (1636-1695), pictor olandez specializat în arta reprezentării păsărilor.

3. Floare de nu-mă-uita.

4. Unt produs în localitatea Giverny din Normandia.