[aprilie 1920]

Merano-Untermais, Pensiunea Ottoburg

Dragă doamnă Milena

tocmai a încetat ploaia care dura de două zile și o noapte, probabil doar temporar, ce-i drept, dar este totuși un eveniment demn de a fi sărbătorit, și asta fac când vă scriu. De altfel, chiar ploaia era suportabilă, aici mă aflu în străinătate, una restrânsă, într-adevăr, dar este un balsam sufletesc. Dacă nu m-am înșelat (evident, nu-mi pot scoate din memorie o scurtă întâlnire ocazională, pe jumătate mută1), și dumneavoastră v-ați bucurat de străinătatea vieneză2; mai târziu ea va fi devenit tristă din cauza situației generale, însă vă bucură străinătatea ca atare? (Ceea ce ar putea fi, de altfel, un semn rău și n-ar trebui să fie.)

Aici trăiesc destul de bine, cu greu trupul muritor ar suporta mai multă îngrijire, balconul camerei mele se cufundă într-o grădină, înconjurată și acoperită de tufe înflorite (aici vegetația este ciudată, pe o vreme când la Praga băltoacele stau să-nghețe, în fața balconului meu se deschid încet florile), o grădină expusă total la soare (sau sub cerul foarte înnorat, așa cum este de aproape o săptămână deja), șopârle și păsări, perechi diferite, vin să mă viziteze. Mi-ar plăcea foarte mult să vă bucurați de Merano, recent ați scris despre incapacitatea de a respira, această imagine este foarte apropiată de sensul ei, iar ambele pot deveni un pic mai ușoare aici.

Cu cele mai cordiale salutări,

Al dumneavoastră, F Kafka

[aprilie 1920]

Merano-Untermais, Pensiunea Ottoburg

Dragă doamnă Milena

de la Praga v-am scris un bilet, și apoi de la Merano. N-am primit niciun răspuns. E drept, biletele nu necesitau un răspuns foarte grabnic, iar dacă tăcerea dumneavoastră nu este altceva decît un semn al faptul că vă simțiți relativ bine, fapt ce se exprimă adesea printr-o aversiune față de scris, atunci sunt pe deplin mulțumit. Se mai poate însă — și de aceea vă scriu — ca eu să vă fi lezat cumva prin biletele mele (dacă s-ar fi întâmplat așa, cât de grosolan voi fi fost, împotriva voinței mele) sau, lucru care ar fi desigur mult mai grav, ca momentul de respiro să fi trecut deja și să fi venit din nou o perioadă proastă în ceea ce vă privește. În primul caz nu știu ce să spun, acest gând este departe de mine și oricare altul foarte aproape, iar în cel de-al doilea caz nu vă dau niciun sfat — cum v-aș putea sfătui? —, ci întreb doar: De ce nu ieșiți puțin din Viena? Totuși nu sunteți atât de lipsită de adăpost ca alții. O ședere în Boemia nu v-ar da forțe noi? Iar dacă din unele motive pe care nu le cunosc, poate că nu vreți în Boemia, măcar în altă parte, n-ar fi rău chiar la Merano. Cunoașteți locurile?

Aștept una din două. Ori tăceți chitic în continuare, ceea ce înseamnă: „Nu vă faceți griji, sunt destul de bine“. Ori îmi scrieți câteva rânduri.

Cât se poate de cordial, Kafka

Mi-am dat seama că nu-mi amintesc chipul dumneavoastră în anumite detalii. Numai cum ați plecat atunci printre mesele din cafenea, silueta dumneavoastră și rochia le mai văd.

[Merano, aprilie 1920]

Dragă doamnă Milena, vă dați osteneala cu traducerea3 în mijlocul posomorâtei lumi vieneze. Este cumva emoționant și penibil pentru mine. Trebuie să fi primit deja o scrisoare de la Wolff4, cel puțin mie mi-a scris de mai multă vreme despre o asemenea scrisoare. Nuvela „Criminalul“5, anunțată, pare-se, într-un catalog, n-am scris-o eu, este o neînțelegere; dar întrucât se zice că ar fi cea mai bună, poate că așa o fi.

Judecând după ultimele două scrisori ale dumneavoastră, se pare că v-ați eliberat total și definitiv de neliniște și grijă. Ceea ce este valabil pesemne și pentru soțul dumneavoastră6, așa cum vă urez din inimă amândurora. Îmi amintesc că într-o duminică după-amiază, sunt ani de atunci, când mă strecuram pe lângă peretele unei case de pe cheiul Franz, l-am întâlnit pe soțul dumneavoastră, care venea către mine cam la fel de neimpunător, doi experți în dureri de cap, desigur, fiecare într-un cu totul alt mod. Nu mai știu dacă atunci am mers mai departe împreună sau am trecut unul pe lângă altul, deosebirea dintre aceste două variante n-avea cum să fie foarte mare. Însă asta a trecut și trebuie să rămână departe, în trecut. Este frumos la dumneavoastră acasă?

Salutări cordiale,

Al dumneavoastră, Kafka

[Merano, aprilie 1920]

Așadar, plămânul. Toată ziua mi-am sucit mintea și nu m-am putut gândi la altceva. Nu fiindcă ar fi fost deosebit de înspăimântat de boală, probabil, să sperăm, că ea se manifestă cu delicatețe în cazul dumneavoastră — se pare că faceți aluzie la acest lucru — și însăși boala de plămâni reală, de care sufăr de 3 ani, mi-a adus mai mult lucruri bune decât rele (jumătate din Europa de vest are mai mult sau mai puțin probleme cu plămânii). În urmă cu vreo 3 ani, la mine a început în toiul nopții cu o hemoptizie. M-am ridicat în picioare agitat ca în fața a tot ce e nou (în loc să rămân întins, cum am aflat, ca prescripție, mai târziu); firește, și un pic speriat, m-am dus la fereastră, m-am aplecat în afară, am mers la lavoar, m-am plimbat prin cameră, m-am așezat pe pat — sângele nu se oprea. Atunci însă n-am fost nefericit, căci aveam un motiv anume: treptat, mi-am dat seama că după 3, 4 ani de insomnie voi dormi pentru prima oară, presupunând că încetează hemoragia. S-a și oprit (iar de atunci n-a mai revenit) și am dormit cât mai rămăsese din noapte. Dimineața a venit slujnica7 (pe vremea aceea locuiam în Palatul Schönborn8), o fată bună, destul de devotată, dar extrem de rațională, a văzut sângele și a spus: „Pane doktore, s Vámi to dlouho nepotrvá“9. Însă mie îmi era mai bine decât de obicei, m-am dus la birou și abia după-amiază la doctor10. Restul povestirii nu mai contează aici. Nu voiam să spun decât că boala dumneavoastră nu m-a speriat (mai ales că mă tot întrerup să-mi scormonesc memoria, recunosc, dincolo de toată fragilitatea dumneavoastră, o vigoare aproape țărănească, și atunci constat: nu, nu sunteți bolnavă, un avertisment, dar nu o boală de plămâni), deci nu asta m-a speriat, ci gândul la ceea ce va fi premers această perturbație. Aici elimin în primul rând alte chestiuni despre care îmi scrieți: de pildă, niciun heller11 — ceai și mere — zilnic de la 2 la 8. Acestea sunt lucruri pe care nu reușesc să le înțeleg și care pot fi explicate, evident, numai oral. Așadar, aici fac abstracție de ele (doar în scrisoare, ce-i drept, căci altfel nu le pot uita) și nu mă gândesc decât la explicația pe care am pregătit-o atunci în cazul îmbolnăvirii mele și care este valabilă pentru multe cazuri. Era ca și cum creierul nu mai putea suporta grijile și durerile ce-l împovărează. El zicea: „renunț; dar dacă aici mai este cineva căruia îi pasă de conservarea întregului, atunci să mă despovăreze cumva și treaba are să mai meargă un pic“. Atunci s-a anunțat plămânul, care nu prea avea mult de pierdut. Aceste tratative dintre creier și plămân, care se derulau fără știința mea, trebuie să fi fost îngrozitoare.

Și ce veți face acum? Dacă sunteți un pic protejată, pesemne că nu înseamnă mare lucru. Însă cine vă iubește trebuie să înțeleagă faptul că aveți nevoie de puțină protecție, iar restul trebuie să tacă. Aceasta să fie deci salvarea? Răspund afirmativ — nu, nu vreau să glumesc, nu sunt deloc vesel și nici nu voi fi înainte de a-mi scrie despre noul dumneavoastră mod de viață mai sănătos. De ce nu plecați puțin din Viena, nu vă mai întreb după ultima dumneavoastră scrisoare, acum înțeleg acest lucru, dar și foarte aproape de Viena există locuri frumoase, unde vă puteți îngriji. Astăzi nu vă scriu despre nimic altceva, nu există ceva mai important pe care să-l aduc în discuție. Restul mâine, inclusiv mulțumirile mele pentru revistă12, care mă emoționează și mă fac să mă simt jenat, trist și bucuros deopotrivă. Nu, încă un lucru azi: Chiar dacă folosiți doar un minut din timpul dumneavoastră de somn pentru activitatea de traducere, este ca și cum m-ați blestema. Căci dacă se va ajunge vreodată la un proces, nu se vor mai admite alte cercetări, ci se va stabili pur și simplu: el a lipsit-o de somn. Cu aceasta sunt judecat, și pe bună dreptate. Mă lupt, așadar, pentru mine când vă rog să nu mai faceți asta

[Merano, sfârșitul lui aprilie 1920]

Dragă doamnă Milena, astăzi vreau să scriu despre altceva, dar nu pot. Nu pentru că de fapt n-aș lua în serios acest lucru; dacă aș face asta, aș scrie altceva, însă din când în când ar trebui să fie pregătit pentru dumneavoastră un șezlong undeva în grădină, în penumbră, și să aveți la îndemână vreo 10 pahare de lapte. Ar putea fi și în Viena, chiar în vara asta, dar fără foame și în liniște. Nu se poate? Și nu există nimeni care să facă posibil acest lucru? Și ce zice doctorul?

Când am scos revista din plicul mare, am fost foarte dezamăgit. Voiam să aud despre dumneavoastră, și nu glasul prea bine cunoscut din vechiul mormânt. De ce s-a băgat acesta între noi? Până când mi-am dat seama apoi că tot el ne-a făcut legătura.13 În rest însă, nu pot înțelege cum v-ați asumat acest mare efort și sunt profund emoționat de fidelitatea cu care ați făcut-o de sus și până jos, cu fiecare propoziție cât de mică, o fidelitate pe care n-o bănuiam posibilă în limba cehă, ca să nu mai vorbim despre autoritatea firească pe care o exercitați. Atât de apropiate să fie între ele germana și ceha? Dar oricum ar fi, aceasta este în orice caz o povestire extrem de proastă, v-aș putea-o demonstra cu o ușurință nemaiîntâlnită, aproape rând cu rând, dragă doamnă Milena, numai că atunci dezgustul ar fi ceva mai puternic decât demonstrația respectivă. Firește, faptul că dumneavoastră vă place povestirea îi conferă valoare, însă îmi tulbură puțin imaginea asupra lumii. Despre asta nimic în plus. Veți primi de la Wolff Un medic de țară14, i-am scris.

Desigur, înțeleg ceha. De câteva ori am vrut să vă întreb de ce nu-mi scrieți în cehă. Nu pentru că n-ați stăpâni germana. În general, o stăpâniți uimitor, iar când n-o stăpâniți, ea se înclină de bună voie în fața dumneavoastră, ceea ce este deosebit de frumos; fiincă niciun german nu îndrăznește să spere acest lucru de la propria-i limbă, el n-ar cuteza să scrie atât de personal. Dar eu voiam să vă citesc în cehă, pentru că totuși îi aparțineți și numai acolo sunteți Milena pe de-a-ntregul (traducerea o confirmă), pe când aici sunteți doar Milena din Viena sau cea care se pregătește pentru Viena. Deci în cehă, vă rog! Chiar și foiletoanele15 pe care le menționați. Oricât ar fi ele de sărăcăcioase, dumneavoastră v-ați croit drum și prin sărăcia povestirii mele16 — nu știu până unde. Poate reușesc și eu, dar de n-am să pot, voi rămâne la cea mai bună prejudecată posibilă.

Mă întrebați de logodnă. Am fost logodit de două ori (dacă vreți, de trei ori, adică de două ori cu aceeași fată), așadar, m-am despărțit de trei ori după doar câteva zile.17 Prima este complet depășită (există deja o nouă căsnicie și chiar un băiețel, din câte aud), cea de-a doua e vie încă, dar fără nicio perspectivă de căsătorie, prin urmare, nu mai trăiește, de fapt, sau mai degrabă trăiește o viață independentă în detrimentul persoanelor implicate. În general, am constatat atât în cazul meu, cât și în altele, că bărbații, poate, suferă mai mult, sau dacă vreți s-o luați astfel, rezistă mai puțin în această privință; în schimb, femeile suferă mereu fără vină, și anume nu pentru că „nu pot face nimic pentru asta“, ci în sensul cel mai strict al cuvântului, care poate ajunge până la urmă tot la „nu pot face nimic pentru asta“. În rest, este inutil să ne batem capul cu lucrurile acestea. E ca și cum ne-am canoni să spargem un singur cazan din iad; în primul rând, nu vom reuși, iar în al doilea, dacă reușim, ardem complet în masa incandescentă care curge din el, în vreme ce iadul continuă să existe în toată splendoarea sa. Trebuie să procedăm altfel.

Dar mai întîi să vă întindeți într-o grădină și să extrageți cât mai multă dulceață din boală, mai ales dacă nu este una propriu-zisă. E multă dulceață în ea

Al dumneavoastră, FranzK.

[Merano, aprilie/mai 1920]

Dragă doamnă Milena,

în primul rând, ca nu cumva să înțelegeți asta din scrisoarea mea, împotriva voinței mele: de vreo 14 zile am o insomnie tot mai accentuată, în principiu nu consider că este grav, astfel de perioade vin și trec și au întotdeauna niște cauze (în mod caraghios, conform lui Baedeker, de vină poate fi chiar aerul de la Merano), mai multe decât e nevoie, și chiar dacă aceste cauze nu sunt deloc vizibile uneori, ele te fac totuși prost ca un buștean, dar și agitat ca un animal sălbatic.

Am însă o satisfacție. Ați dormit liniștită, cam „ciudat“, ce-i drept; deși ieri erați încă „dată peste cap“, ați dormit totuși liniștită. Dacă în timpul nopții mă ocolește somnul, știu care-i este drumul și-l accept. De altminteri, ar fi o prostie să mă revolt, somnul este cea mai nevinovată făptură, iar insomniacul cea mai vinovată.

Și acestui om care nu doarme îi mulțumiți în ultima dumneavoastră scrisoare. Dacă ar citi asta un străin care nu cunoaște cum stau lucrurile, el ar trebui să gândească în felul următor: „Ce om! El pare, în acest caz, să fi mutat munții“. Între timp el n-a făcut absolut nimic, n-a mișcat un deget (în afară de degetul cu care scrie), se hrănește cu lapte și alte bunătăți, fără a avea mereu în față „ceai și mere“18 (deși are deseori) și lasă în rest lucrurile să-și urmeze cursul, iar munții la locurile lor. Știți povestea primului succes al lui Dostoievski? Este o poveste care adună laolaltă o mulțime de lucruri și pe care, în plus, o citez doar din comoditate, pentru că este un nume mare, căci o poveste din vecinătate sau chiar mai apropiată ar avea aceeași semnificație. De altfel, nu prea știu bine povestea, nici chiar numele. Când a scris primul lui roman, Oameni sărmani, Dost[oievski] locuia împreună cu un prieten literat, Grigoriev. Acesta văzuse de luni întregi pe masă o mulțime de foi scrise, dar a primit manuscrisul abia când romanul a fost gata. L-a citit, a fost încântat și l-a dus, fără să-i spună ceva lui D[ostoievski], la un critic renumit pe vremea aceea, Nekrasov. În noaptea următoare, pe la 3, cineva sună la ușa lui D[ostoievski]. Erau Gr[igoriev] și N[ekrasov], intră în cameră, îl îmbrățișează și-l sărută pe D[ostoievski], Nekrasov, care nu-l cunoscuse anterior, îl numește „speranța Rusiei“, petrec o oră, două, discutând mai ales despre roman, și se despart abia către dimineață. D[ostoievski], care a numit mereu această noapte „cea mai fericită din viața sa“, iese la fereastră, se uită după ei, nu se mai poate controla și începe să plângă. Sentimentul dominant pe care l-a avut atunci și pe care l-a descris nu mai știu unde a fost cam acesta: „Acești oameni minunați! Cât sunt de buni și de nobili! Și cât de obișnuit sunt eu! Dacă ar putea vedea în interiorul meu! Chiar dacă le spun, nu mă vor crede.“ Faptul că D[ostoievski] și-a mai pus atunci în gând să rivalizeze cu ei nu este decât o înfloritură, e doar ultimul cuvânt pe care tinerețea invincibilă trebuie să-l aibă, și nu mai ține de povestea mea, care s-a sfârșit astfel. Remarcați, dragă doamnă Milena, misterul de nepătruns cu mintea al acestei povești? Eu cred că este următorul: Cu siguranță, Gr[igoriev] și Nekr[asov] n-au fost mai nobili decât Dost[oievski], în măsura în care putem vorbi la modul general despre acest lucru, dar acum lăsați privirea de ansamblu, pe care în acea noapte n-a reclamat-o nici D[ostoievski] și care în cazuri izolate nu folosește la nimic, ascultați-l numai pe Dost[oievski] și veți fi convinsă că Gr[igoriev] și N[ekrasov] erau cu adevărat minunați, D[ostoievski] impur și absolut obișnuit, că el nu-i va ajunge, firește, nici pe departe pe Gr[igoriev] și N[ekrasov], tocmai de aceea nu va fi vorba niciodată despre achitarea faptei lor bune, care era neobișnuită și nemeritată. Ei chiar pot fi văzuți de la fereastră, cum se depărtează, sugerând astfel faptul că sunt inaccesibili. — Din păcate, semnificația poveștii este estompată de numele uriaș al lui Dostoievski.

Unde m-a dus insomnia? Precis la nimic care să nu fi fost foarte bine intenționat.

Al dumneavoastră, FranzK

[Merano, mai 1920]

Dragă doamnă Milena, doar câteva cuvinte, poate că mâine vă scriu din nou, astăzi scriu doar pentru mine, în interesul meu, numai spre a risipi un pic impresia produsă de scrisoarea dumneavoastră, altminteri ea m-ar apăsa zi și noapte. Sunteți foarte ciudată, doamnă Milena, trăiți acolo în Viena, trebuie să îndurați unele și altele și totuși mai aveți timp să vă mirați că altora, mie bunăoară, nu le merge prea bine și că într-o noapte am dormit un pic mai prost decât în precedenta. Atunci cele 3 prietene pe care le am aici (3 surori, cea mai mare are 5 ani) au interpretat mai judicios situația, voiau să mă arunce în apă cu orice ocazie, fie că eram pe malul râului sau nu, iar asta nu pentru că le-am făcut ceva rău, absolut deloc. Când adulții îi amenință așa pe copii, o fac, firește, în glumă și cu dragoste, iar asta înseamnă: Acum haide să spunem spre amuzament cele mai imposibile lucruri. Dar copiii sunt serioși și nu știu ce-i imposibilul, nici zece eșecuri de a dărâma ceva nu-i vor convinge că următoarea încercare nu va reuși, ei nu știu nici măcar că în cele zece cazuri anterioare n-au reușit. Copiii sunt misterioși când le acoperim cuvintele și intențiile cu cunoașterea adulților. Când o astfel de fetiță de patru ani, care nu pare să aibă alt rost decât să fie sărutată și strânsă la piept și care mai e și puternică precum un ursuleț, având și o burtică rămasă de pe vremea când era sugar, se năpustește asupra cuiva, iar celelalte două surori o ajută, în dreapta și-n stânga, iar în spate nu mai este decât balustrada, în timp ce prietenosul tată al copilului și mama frumoasă, grasă și suavă (lângă căruciorul celui de-al patrulea) zâmbesc de la distanță, fără a intenționa să dea o mână de ajutor, atunci s-a cam terminat și ne este aproape imposibil să descriu cum m-am salvat totuși. Copiii judicioși sau plini de intuiții au vrut să mă arunce jos fără un motiv anume, poate pentru că mă considerau pe prisos și nu vă cunoșteau măcar scrisorile și nici răspunsurile mele.

Nu trebuie să vă sperie acel „bine intenționat“ din ultima mea scrisoare. Eram într-o perioadă, deloc singulară aici, de insomnie totală, scrisesem povestea19 pe care am pus-o adeseori în legătură cu dumneavoastră, însă când am terminat-o, chinuit de tensiunea din tâmple, n-am mai putut să-mi dau seama de ce am povestit-o; în plus, mai existau aici, informe, o mulțime de lucruri despre care voiam să vă spun afară pe balcon, stând în șezlong, și astfel nu mi-a mai rămas decât să mă refer la sentimentul acela dominant, și nici acum nu pot face mai mult.

Aveți tot ce a apărut scris de mine, în afară de ultima carte, Un medic de țară, o antologie de scurte povestiri pe care are să vi le trimită Wolff, eu cel puțin i-am scris despre asta cu o săptămână în urmă. Sub tipar nu am nimic și nici n-aș ști ce urmează. Tot ce veți face cu cărțile și traducerile va fi corect, păcat că ele nu sunt mai valoroase, din punctul meu de vedere, pentru ca predarea lor în mâinile dumneavoastră să exprime cu adevărat încrederea pe care o am în dumneavoastră. În schimb, mă bucur că am putut într-adevăr aduce o mică ofrandă prin cele câteva remarci despre „Fochistul“, solicitate de dumneavoastră; ea va prefigura acel supliciu infernal care constă în a ne reevalua viața știind că lucrul cel mai grav nu este revizuirea nelegiuirilor evidente, ci a faptelor pe care le-am considerat cândva bune.

Cu toate acestea, scrisul îmi face bine, sunt mai liniștit decât acum 2 ore afară, pe șezlong, în compania scrisorii dumneavoastră. Ședeam întins acolo și la un pas de mine era un gândac căzut pe spate, era disperat, nu se putea redresa, mi-ar fi plăcut să-l ajut, atât de ușor putea fi ajutat, îl ajutam, evident, dacă făceam un pas și îl împingeam puțin, însă l-am uitat din pricina scrisorii dumneavoastră, nici nu reușeam că mă ridic, abia o șopârlă m-a făcut din nou atent la viața din jurul meu, drumul ei trecea peste gândac, care deja se liniștise complet, n-a fost deci un accident, mi-am zis, ci o agonie, spectacolul rar al morții firești din lumea animalelor; dar când a alunecat peste el, șopârla l-a redresat, și după ce el a mai stat o clipă, întins ca mort, a luat-o la fugă în sus, pe zidul casei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că astfel mi-am recăpătat cumva un pic curajul, m-am ridicat, am băut lapte și v-am scris.

Al dumneavoastră, FranzK

Iată remarcile:

Coloana I, rândul 2, sărmani are aici și un sens secundar: vrednici de milă, însă fără un accent afectiv deosebit, este o compasiunea de neînțeles, pe care o are și Karl față de părinții săi, poate ubozí

I, 9, „vântul sufla“ este cam grandios, dar probabil nu există altă soluție

I, 17, z dobré nálady a poněvadž byl silný chapec trebuie să fie șters complet20

Nu, prefer să trimit scrisoarea așa, mâine vă trimit remarcile21; de altfel, vor fi foarte puține, în niciun caz multe pagini, adevărul indiscutabil al traducerii continuă să mă uimească, dacă nu țin seama de ceea ce este de la sine înțeles, este greu de găsit vreo neînțelegere; nici asta n-ar fi prea mult, dar descopăr mereu o înțelegere viguroasă și fermă. Nu știu însă dacă nu cumva cehii vă reproșează fidelitatea pe care eu o prețuiesc cel mai mult la traducere (nici măcar de dragul povestirii, ci al meu); simțul limbii cehe, pe care îl am și eu, este pe deplin satisfăcut, dar este extrem de părtinitor. În orice caz, dacă vi s-ar reproșa asta, căutați să compensați ofensa cu recunoștința mea.

[Merano, mai 1920]

Dragă doamnă Milena (într-adevăr, acest titlu devine supărător, dar este unul dintre lucrurile de care, într-o lume nesigură, bolnavii se pot agăța, și tot nu constituie o dovadă de însănătoșire, dacă respectivele lucruri devin supărătoare), eu n-am trăit niciodată printre germani, germana este limba mea maternă și de aceea este firească pentru mine, însă ceha mi-e mult mai aproape de inimă; iată de ce scrisoarea dumneavoastră sfâșie unele incertitudini, vă văd mai clar mișcările corpului, ale mâinilor, atât de rapide și de hotărâte, parcă vă întâlnesc; ce-i drept, atunci când dau să-mi ridic ochii spre chipul dumneavoastră, izbucnește focul pe parcursul scrisorii — ce mai poveste! — și nu văd altceva decât foc.

Asta ar putea ispiti pe cineva să creadă în legea pe care ați instituit-o pentru viața dumneavoastră. Este de la sine înțeles că nu vreți să fiți compătimită din cauza acestei legi pe care se pare că o respectați, căci instituirea ei nu este decât pură trufie și aroganță (já jsem ten který platí22); ce-i drept, probele pe care le-ați dat pentru această lege nu mai necesită alte discuții, așa că pot să vă sărut mâna liniștit. În ceea ce mă privește, cred în legea dumneavoastră, însă nu cred că ea se situează de-a pururi peste viața dumneavoastră, într-o manieră atât de exclusivă, de crudă și de caracteristică; ea este într-adevăr o cunoaștere, dar o cunoaștere asupra drumului, iar drumul este infinit.

În altă ordine de idei, este totuși îngrozitor pentru mintea limitată a unui muritor să vadă în ce cuptor supraîncălzit trăiți. Odată am să vă vorbesc numai despre mine. Dacă vedem totul ca pe o temă școlărească, aveați, în ce mă privește, trei variante. De pildă, puteați să nu-mi spuneți absolut nimic despre dumneavoastră, dar atunci m-ați fi privat de fericirea de a vă cunoaște, care depășește fericirea de a mă pune singur la încercare în această privință. Astfel nu mi-ați permis să țin blocată această ultimă fericire. Apoi mi-ați fi putut trece sub tăcere unele lucruri sau le-ați fi putut înfrumuseța și ați mai putea încă s-o faceți, dar așa cum sunt acum, aș simți asta, chiar dacă n-am spus-o, și mi-ar provoca o durere dublă. Deci nu permiteți nici așa ceva. Rămâne atunci doar a treia variantă: să căutați cumva o salvare pe cont propriu. O mică posibilitate se arată în scrisorile dumneavoastră. Adesea citesc despre liniște și stabilitate, frecvent, dar în treacăt, desigur, și despre altele, iar la urmă chiar despre: „reelní hrůza“23.

Nu mă mulțumește ce spuneți despre sănătatea dumneavoastră (a mea este bună, numai că dorm prost în aerul de la munte). Diagnosticul doctorului nu-l găsesc prea favorabil, mai degrabă nu e nici favorabil, nici nefavorabil, doar atitudinea dumneavoastră poate decide cum să-l interpretăm. Cu siguranță, medicii sunt proști sau, mai curând, nu sunt mai proști decât alți oameni, însă pretențiile lor sunt ridicole; în orice caz, trebuie să luăm în calcul că din clipa în care intri în relații cu ei, devin tot mai proști, iar ceea ce medicul solicită momentan nu este nici foarte prost, nici imposibil. Imposibil este ca dumneavoastră să vă îmbolnăviți cu adevărat și imposibil trebuie să rămână. Cum s-a schimbat viața dumneavoastră de când ați vorbit cu doctorul — iată principala problemă.

Apoi să-mi permiteți câteva întrebări suplimentare: De ce și de când nu mai aveți bani? Țineți legătura cu rudele dumneavoastră? (Probabil că da, fiindcă odată mi-ați dat o adresă de la care primeați regulat pachete; oare s-a terminat?) De ce anterior, după cum îmi scrieți, ați avut relații cu mulți oameni la Viena, iar acum nu mai aveți cu nimeni?

Nu vreți să-mi trimiteți foiletoanele dumneavoastră, prin urmare, nu aveți încredere în mine că le pot înscrie la locul cuvenit în imaginea pe care mi-o formez în ceea ce vă privește. Bine, în această problemă sunt deci supărat pe dumneavoastră, ceea ce de altfel nu este o nenorocire, căci fie și pentru echilibru este foarte bine dacă într-un ungher al inimii e pregătită pentru dumneavoastră puțină supărare.

Al dumneavoastră, FranzK

[Merano, 29 mai 1920]

Dragă doamnă Milena, ziua este atât de scurtă, am petrecut-o cu dumneavoastră și doar cu alte câteva mărunțișuri, și a și trecut. Aproape că nu mai rămâne un pic de timp să-i scriu adevăratei Milena, întrucât cea și mai reală încă a fost aici toată ziua în cameră, pe balcon și în nori.

De unde vin prospețimea, buna dispoziție și lipsa de griji din ultima dumneavoastră scrisoare? S-a schimbat ceva? Sau mă înșel și bucățile în proză24 vă dau o mână de ajutor? Ori vă stăpâniți și astfel țineți sub control și lucrurile? Ce se întâmplă?

Scrisoarea dumneavoastră începe sentențios, o iau în serios. Iar dumneavoastră aveți dreptate să reproșați „či ne tak docela pravdu“25, după cum aveți dreptate, în fond, și în ceea ce privește „dobře míněno“26. Este de la sine înțeles. Dacă aș fi mereu foarte îngrijorat, așa cum am scris, n-aș rezista să rămân în șezlong, iar după o zi aș apărea în camera dumneavoastră, trecând peste toate obstacolele. Iată singura dovadă a sincerității, restul sunt vorbe, incluzând-o și pe aceasta. Sau să invoc un sentiment fundamental, dar el este mut și stă cu mâinile în poală.

Cum se face că nu v-ați săturat încă de oamenii ridicoli pe care-i descrieți (cu multă dragoste și, ca atare, fermecător), apoi de cel care întreabă și de mulți alții. Trebuie totuși să dați un verdict, femeia dă totuși, la urmă, un verdict. (Legenda lui Paris întunecă puțin această impresie, dar și Paris decide numai în favoarea zeiței care are cel mai puternic verdict.) Nu s-ar ajunge la niște aspecte ridicole, ar putea fi doar ridicolul momentului, transformat apoi în ceva serios și bun în ansamblu. Este el această speranță ce vă ține legată de oamenii respectivi? Cine poate spune că știe gândul ascuns al judecătoarei, însă eu am impresia că dumneavoastră iertați, înțelegeți și iubiți ridicolul ca atare și-l înnobilați prin dragostea dumneavoastră. Totuși, acest ridicol nu este altceva decât fuga în zig-zag a unor câini, în vreme ce stăpânul merge de-a curmezișul, dar nu chiar prin mijloc, ci exact acolo unde duce drumul. Cu toate acestea, eu sunt convins că dragostea dumneavoastră va fi având un sens (însă trebuie să întreb și găsesc că este un lucru ciudat) și îmi vine în minte, doar spre a confirma această posibilitate, expresia unui funcționar din instituția la care lucrez27. Acum câțiva ani mergeam mult cu luntrea (maňas) pe Vltava, vâsleam în amonte, iar apoi, complet întins, mă lăsam dus de curent, trecând pe sub poduri. Uscățiv cum sunt, voi fi arătat foarte caraghios, văzut de pe pod. Acel funcționar, care m-a văzut la un moment dat de pe pod în această poziție, a sintetizat în felul următor impresia avută, după ce relevase îndeajuns comicul situației: Arăta ca la Judecata de Apoi. Așa trebuie să fie când capacul coșciugului are să se ridice, dar morții vor continua să stea întinși.

_______________

Am făcut o scurtă excursie (nu cea mare, pe care am menționat-o și care nu s-a realizat) și aproape trei zile am fost cam incapabil să fac ceva din cauza oboselii (plăcute), n-am putut nici măcar să scriu, doar am citit scrisoarea, foiletoanele, având deseori credința că o asemenea proză nu există, firește, de dragul ei, ci este un fel de ghid pe drumul către un om, pe drumul pe care continuăm să mergem tot mai fericiți până când, într-un moment de luciditate, ne dăm seama că nu mai putem înainta deloc, ci doar alergăm de colo-colo prin propriul labirint, mai agitați și mai confuzi decât de obicei. În orice caz însă: nu este o scriitoare obișnuită cea care a scris așa ceva. După ce am citit, am aproape la fel de multă încredere în scrisul dumneavoastră ca în dumneavoastră înșivă. Atât cât știu, în cehă nu cunosc decât un caz de muzicalitate a cuvintelor, cel a Boženei Němcová; aici este o altă muzică, dar una înrudită cu cealaltă în ceea ce privește fermitatea, pasiunea, drăgălășenia și înainte de toate clarviziunea. Să fie acestea abia rezultatul ultimilor ani? Ați scris și anterior? Firește, puteți spune că sunt ridicol de părtinitor și chiar aveți dreptate, sunt cu siguranță părtinitor, dar părtinitor nu din cauza a ceea ce am descoperit abia în aceste piese (de altfel, inegale, pe alocuri influențate negativ de ziare), ci din cauza a ceea ce am redescoperit. Puteți recunoaște însă imediat proasta calitate a judecății mele după faptul că, indus în eroare de două pasaje, am considerat că vă aparține și articolul despre modă pe care l-ați decupat. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-l opresc, măcar pentru a-l arăta surorii mele, dar întrucât aveți nevoie de el numaidecât, îl anexez, mai ales că văd că ați notat pe marginea lui niște socoteli.

Pe soțul dumneavoastră poate că l-am judecat altcumva. Din cercul de la cafenea28 mi s-a părut cel mai onest, mai înțelegător și mai calm, aproape exagerat de patern, dar și impenetrabil, totuși nu îndeajuns ca să anuleze cele spuse anterior. L-am respectat întotdeauna, n-am avut nici ocazia, nici posibilitatea de a-l cunoaște mai bine, însă prietenii, în special Max Brod, îl apreciază mult, mereu mi-am amintit acest lucru când m-am gândit la el. Mai cu seamă mi-a plăcut la un moment dat particularitatea lui de a primi de mai multe ori pe seară apeluri telefonice în orice cafenea. Pesemne că atunci stătea cineva lângă aparat, în loc să doarmă, picotea cu capul sprijinit de spătar și din când în când tresărea speriat, ca să telefoneze. O stare pe care o înțeleg atât de bine încât poate că doar de asta scriu despre ea.

În rest, îi dau dreptate lui și Stašei29; dau dreptate oricui mi-e inaccesibil; numai când nimeni nu mă vede, pe ascuns îi dau mai multă dreptate Stašei.

Al dumneavoastră, FranzK

Ce credeți? Mai pot primi o scrisoare până duminică? Ar fi posibil. Dar este absurdă această plăcere a corespondenței. Nu-i destul una singură, o singură cunoaștere? Desigur, e suficientă, însă cu toate acestea mă las comod pe spate și beau scrisorile, știind doar că nu vreau să mă opresc din băut. Explicați-mi asta, doamnă profesoară Milena!

[Merano, 30 mai 1920]

Cât de bine cunoașteți oamenii, Milena? Uneori mă îndoiesc de asta; de pildă, când ați scris despre Werfel30, a fost acolo și glasul iubirii și, poate, numai al iubirii; totuși el nu s-a făcut auzit, iar dacă ignorați tot ce este W[erfel] și rămâneți numai la reproșul că este gras (care, în plus, mie mi se pare nejustificat, fiindcă din punctul meu de vedere, W[erfel] devine mai frumos și mai simpatic de la un an la altul), nu știți oare că doar oamenii grași sunt demni de încredere? Numai în aceste recipiente cu pereți puternici se fierbe totul până la capăt, numai acești capitaliști ai spațiului aerian sunt protejați de griji și nebunie, atât cât este cu putință la oameni, și se pot ocupa liniștiți de misiunea lor și, așa cum zicea unul odată, doar ei sunt utilizabili ca adevărați cetățeni ai întregului pământ, căci în Nord ei dau căldură, iar în Sud fac umbră. (Ce-i drept, situația poate fi inversată, dar atunci n-ar fi adevărat.) […]31

Apoi iudaismul. Mă întrebați dacă sunt evreu, poate că este doar o glumă și întrebați numai dacă aparțin acelui iudaism anxios; în orice caz, ca pragheză nu puteți fi în această privință la fel de inofensivă ca, de pildă, Mathilde, nevasta lui Heine. (Poate că nu cunoașteți povestea. Mi se pare că aș avea de istorisit lucruri mai importante; de asemenea, sunt convins că îmi fac rău singur cumva nu cu povestea, ci dacă o istorisesc, însă trebuie să auziți odată și ceva drăguț de la mine. Meißner, un poet german din Boemia, nu un evreu, povestește asta în memoriile sale. Mathilde îl supăra mereu cu ieșirile ei împotriva germanilor: nemții ar fi malițioși, foarte spirituali, încăpățânați, pedanți, insistenți, pe scurt, un popor insuportabil. „Dumneavoastră nu-i cunoașteți totuși deloc pe germani“, a spus până la urmă Meißner într-o zi, „Henry are relații numai cu jurnaliștii germani, iar aici la Paris aceștia sunt toți evrei.“ „Ah“, a zis Mathilde, „aici exagerați, ici-colo trebuie să fie printre ei un evreu, Seiffert, de exemplu —.“ „Nu“, a răspuns Meißner, „el e singurul care nu este evreu.“ „Cum?“, a spus Mathilde, „Jeitteles, de exemplu (care era un bărbat blond, înalt și puternic), să nu fie evreu?“ „Ba da“, a zis Meißner. „Dar Bamberger?“ „Și el.“ „Dar Arnstein?“ „La fel.“ Astfel au trecut în revistă toți cunoscuții. La sfârșit, Mathilde s-a înfuriat și a spus: „Nu vreți decât să mă trageți pe sfoară, până la urmă veți afirma că și Kohn ar fi un nume evreiesc, însă Kohn este totuși văr cu Henry, iar Henry este luteran.“ Meißner n-a mai avut nicio obiecție.) În orice caz, nu păreți speriată de iudaism. Iar acest lucru este eroic, dacă ne referim la ultimele două generații de evrei din orașele noastre. Lăsând la o parte orice glumă, când o fată inocentă le spune rudelor ei: „Lăsați-mă!“ și se duce la oraș, înseamnă mai mult decât plecarea fecioarei din Orleans din satul ei.

Apoi le puteți reproșa și evreilor anxietatea lor aparte, deși un asemenea reproș general conține o cunoaștere umană mai mult teoretică decât practică, mai mult teoretică deoarece în primul rând reproșul nu-l vizează deloc pe soțul dumneavoastră32, conform descrierii dumneavoastră anterioare, în al doilea rând el nu vizează nici majoritatea evreilor, conform experienței mele, și în al treilea rând vizează doar cazuri izolate, însă pe acestea într-un mod foarte pregnant, cum e cazul meu, de pildă. Partea cea mai ciudată este că în general reproșul este inadecvat. Poziția incertă a evreilor, nesigură în sine și nesigură printre oameni, ar lămuri totul în legătură cu faptul că ei consideră că au voie să dețină numai ceea ce țin în mână sau între dinți, apoi că doar ceea ce dețin în mod evident le dă dreptul la viață și că nu vor redobândi niciodată ceea ce au pierdut cândva, căci lucrul acela este fericit că se îndepărtează de ei pentru totdeauna. Pericolele îi amenință pe evrei din cele mai improbabile părți, sau, ca să fim mai exacți, să lăsăm primejdiile și să spunem: „sunt amenințați de amenințări“. Un exemplu care vă stă la îndemână. Deși poate că am promis să nu vorbesc despre acest lucru (într-o perioadă când de-abia vă cunoșteam), n-am totuși nicio ezitare să vi-l amintesc, căci nu vă spune nimic nou și vă arată dragostea rudelor, iar numele și detaliile nu le menționez, fiindcă nu le mai știu. Sora mea cea mai mică urmează să se mărite cu un ceh creștin, el a vorbit cândva cu o rudă a dumneavoastră despre intenția lui de a se însura cu o evreică, iar persoana respectivă a zis: „Doar așa ceva nu, nu admit căsătoria cu evrei! Ascultați: Milena noastră ș.a.m.d.“

Unde v-aș duce cu toate aceste lucruri? M-am încurcat un pic, dar nu face nimic, căci dacă ați mers cu mine, ne-am rătăcit amândoi. Ceea ce este cu adevărat frumos la traducerea dumneavoastră este fidelitatea (certați-mă numai din cauza „fidelității“, puteți face orice, însă cel mai bine mă puteți certa, am vrut să fiu elevul dumneavoastră și să fac greșeli încontinuu, doar pentru a putea fi certat încontinuu; ca un școlar stau în bancă, de-abia îndrăznesc să mă uit în sus, sunteți aplecată peste mine și arătătorul cu care faceți observații tremură mereu deasupra, așa-i?), așadar, „fidelitatea“ și faptul că am sentimentul că v-am dus de mână prin galeriile subterane, întunecate, scunde și oribile ale istoriei, galerii aproape infinite (de aceea frazele nu se mai termină, nu v-ați dat seama de asta?), aproape infinite (doar două luni, ziceți dumneavoastră?), pentru ca apoi, când ieșim la lumina zilei, să sperăm că vom avea inteligența să dispărem.

Aceasta-mi reamintește că azi trebuie să mă opresc aici și să eliberez mâna care-mi aduce noroc. Mâine vă scriu din nou și, în măsura în care pot garanta pentru mine, am să explic de ce nu voi veni la Viena și nu-mi voi găsi liniștea înainte ca dumneavoastră să spuneți: El are dreptate.

Al dumneavoastră, F

Vă rog să scrieți adresa un pic mai clar, odată pusă în plic, scrisoarea dumneavoastră aproape că intră deja în proprietatea mea, iar dumneavoastră trebuie să tratați cu mai multă grijă și responsabilitate proprietatea altora. Tak.33 De altfel, am impresia, fără a putea aduce precizări, că s-a pierdut o scrisoare trimisă de mine. Spaimă de evreu! În loc să mă tem că scrisorile ajung cu bine!

Acum voi mai spune o prostie pe aceeași temă, adică este o prostie că spun un lucru pe care îl consider corect, fără să țin seama de faptul că îmi dăunează. Iar atunci Milena mai vorbește despre anxietate și îmi dă un ghiont în piept, sau întreabă jste žid?34, ceea ce în cehă este unul și aceleași lucru sub aspectul mișcării și al sonorității. Nu vedeți cum se retrage pumnul în „jste“, pentru […]35 a aduna la un loc toată forța musculară? Și apoi în „žid“ nelipsitul ghiont care zboară vesel spre mine? Limba cehă are deseori asemenea efecte secundare pentru urechea germană. Ați întrebat, de exemplu, la un moment dat, cum se face că șederea mea aici depinde de o scrisoare și v-ați răspuns singură numaidecât: nechápu36.* Un cuvânt bizar în cehă, chiar în limba dumneavoastră. El este atât de sever, de zgârcit și indiferent, are o privire rece și înainte de toate, când îl pronunțăm, fălcile se trosnesc una de alta de trei ori, ca la spărgătorul de nuci, sau mai exact: prima silabă încearcă să prindă nuca și nu poate, apoi cea de-a doua silabă deschide gura dintr-odată foarte larg, iar acum nuca este deja potrivită înăuntru, și cea de-a treia silabă o sparge, auziți dinții? În special această închidere definitivă a buzelor din final îi interzice interlocutorului orice altă explicație contrară, ceea ce uneori este foarte bine totuși, de pildă, când celălalt pălăvrăgește ca mine acum. La care palavragiul spune cerând iertare: „Dar oamenii trăncănesc numai când sunt un pic fericiți“.

În orice caz, scrisoarea dumneavoastră n-a ajuns azi. Și ceea ce voiam să spun de fapt la sfârșit, nici n-am spus încă. Data viitoare. Mi-ar face mare plăcere să aud mâine ceva vești de la dumneavoastră, ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la dumneavoastră înainte de trântirea ușii — toate ușile care se trântesc sunt oribile — sunt îngrozitoare.

Al dumneavoastră, F

* Este posibil ca semnificația celor 3 silabe să fie reprezentată de cele 3 mișcări ale apostolilor pe ceasul din Praga37: sosirea, defilarea și plecarea supărată.

[Merano, 31 mai 1920]

Luni

Iată explicația promisă ieri:

Nu vreau (Milena, ajutați-mă! Înțelegeți mai mult decât spun!), nu vreau (aici nu mă bâlbâi) să vin la Viena, fiindcă n-aș suporta presiunea psihică. Am sufletul bolnav, boala de plămâni nu este decât revărsare a bolii psihice. Sunt așa bolnav de 4-5 ani, de când cu primele mele două logodne. (Nu mi-am putut explica imediat voioșia din ultima dumneavoastră scrisoare, abia mai târziu m-am lămurit, mereu uit acest lucru: sunteți într-adevăr atât de tânără, poate că n-aveți nici 25 de ani, doar 23, probabil. Eu am 37, aproape 38, sunt aproape cu o generație mai bătrân, am părul cam alb de la vechile nopți și dureri de cap.) Nu vreau să vă expun toată această poveste lungă, cu mulțimea ei de amănunte, de care mă tem în continuare ca un copil în fața unei adevărate păduri, fără a avea însă capacitatea de a uita a unui copil. Istoria celor 3 logodne a avut în comun faptul că am fost vinovat de toate, vinovat în mod total neîndoielnic, le-am făcut nefericite pe ambele fete, și anume — aici vorbesc numai despre prima, despre cea de-a doua nu pot vorbi, este sensibilă, orice cuvânt, fie și cel mai binevoitor, ar fi pentru ea o jignire, o înțeleg —, și anume doar prin faptul că alături de ea (care s-ar fi sacrificat, poate, dacă eu aș fi vrut acest lucru) nu puteam fi vesel, liniștit, decis, în stare să mă căsătoresc pentru multă vreme, cu toate că o asigurasem mereu, absolut de bună voie, de aceste intenții, cu toate că am iubit-o uneori cu disperare și că nu aveam o năzuință mai mare decât căsnicia în sine. Timp de aproape 5 ani am năvălit asupra ei (sau, dacă vreți, asupra mea), însă din fericire, ea a fost de nezdruncinat, un amestec prusaco-iudeu, puternic și biruitor. Eu n-am avut atâta vigoare; ce-i drept, ea n-a avut decât de suferit, în vreme ce eu mă băteam și sufeream.

_______________

În fine, nu mai pot scrie și explica nimic, deși sunt abia la început; nu pot să descriu nebunia care ar urma să invoce alte motive pentru care nu vă vizitez, a sosit o telegramă: „Punct de întâlnire Karlsbad, pe opt, solicit un acord scris“38. Mărturisesc că am făcut o figură de groază când am deschis-o, cu toate că îndărătul ei se află cea mai altruistă, mai liniștită și mai modestă ființă și că totul își are de fapt originea în voința mea. Acum nu reușesc să mă fac înțeles, căci nu pot să apelez la o descriere a bolii. Până în momentul de față este sigur că luni plec de aici, mă uit din când în când la telegramă și de-abia pot s-o citesc, parcă ar fi într-o scriere secretă care șterge mesajul anterior și sună așa: Mergi prin Viena! Un ordin evident, lipsit însă de orice urmă de teroare, așa cum se întâmplă în cazul ordinelor. Nu fac nimic, chiar și aparent n-are niciun sens să n-o iau pe traseul scurt prin München, ci pe cel de două ori mai lung prin Linz, iar apoi și mai departe, prin Viena. Fac o încercare: pe balcon este o vrabie care așteaptă să-i arunc acolo resturile de pâine de pe masă, în loc să-i arunc pe podea, în mijlocul camerei, pâinea de lângă mine. Ea stă afară și vede acolo, în semiîntuneric, hrana vieții ei, care o ispitește peste măsură; vrabia se scutură, este mai mult aici decât acolo, însă aici este întuneric, iar lângă pâine sunt eu, puterea ascunsă. Cu toate acestea, țopăie peste prag, mai face câteva sărituri, dar nu îndrăznește mai mult și speriindu-se brusc, își ia zborul. Însă ce energii zac în această pasăre prăpădită, după o clipă revine, verifică situația, îi mai dau câteva firimituri, ca să-i fie mai ușor și dacă n-aș fi alungat-o printr-un mic gest intenționat sau nu, astfel acționează puterile ascunse, ea ar fi luat pâinea.

La sfârșitul lui iunie mi se termină concediul și, pentru a face trecerea, aș merge undeva la țară — aici se va face deja și foarte cald, ceea ce totuși în sine nu m-ar deranja. Ar vrea să vină și ea39, trebuie să ne întâlnim și să rămânem acolo câteva zile, iar apoi alte câteva zile la Konstantinsbad, la părinții mei, pe urmă plec la Praga. Dacă trec în revistă aceste călătorii și le compar cu starea mea psihică, mă gândesc că oarecum așa s-ar fi simțit Napoleon, dacă, în timp ce plănuia campania din Rusia, ar fi știut foarte bine ce deznodământ va avea.

Atunci când a sosit prima dumneavoastră scrisoare, cred că a fost cu puțin înainte de nunta care trebuia să fie (pe care am plănuit-o numai eu), m-am bucurat și i-am arătat-o. Mai târziu — nu, nimic în plus, și mai nu rup scrisoarea, semănăm în unele privințe, însă n-am la îndemână nicio sobă, iar anumite indicii mă fac să mă tem că i-am scris la un moment dat acelei fete40 pe versoul unei scrisori neterminate.

Dar toate acestea n-au importanță, chiar în absența telegramei n-aș fi fost în stare să vin la Viena; dimpotrivă, telegrama are mai degrabă efectul unui argument în favoarea unei asemenea călătorii. Cu siguranță nu vin, însă dacă aș ajunge la Viena, spre teribila mea surpriză — ceea ce nu se va întâmpla —, atunci nu-mi trebuie nici mic-dejun, nici cină, ci mai curând o targă pe care să mă pot întinde puțin.

Rămâneți cu bine, nu voi avea o săptămână ușoară aici.

Al dumneavoastră, F

Dacă ați vrea să-mi scrieți un cuvânt post-restant la Karlsbad; nu, mai întâi la Praga.

Ce școli groaznice sunt cele în care predați, 200 de elevi, 50 de elevi. Mi-ar plăcea să stau o oră pe un loc la fereastră, în ultimul rând; pe urmă aș renunța la orice întâlnire cu dumneavoastră (care oricum nu se va produce totuși), aș renunța la orice călătorie și — destul, hârtia asta albă, care nu vrea să se mai termine, îmi arde ochii și de aceea scriu.

_______________

Era după-amiază, acum e aproape 11. Am aranjat lucrurile în singurul mod posibil în acel moment. Am telegrafiat la Praga că nu pot veni la Karlsbad, voi explica asta prin surmenajul de care sufăr, ceea ce pe de o parte este adevărat, dar pe de alta nu este foarte logic, căci tocmai din pricina acestui surmenaj am vrut anterior să ajung la Karlsbad. Așa mă joc eu cu o ființă. Însă nu pot face altfel, căci la Karlsbad n-aș putea nici să vorbesc, nici să tac, sau mai exact: aș vorbi chiar dacă aș tăcea, pentru că acum nu sunt nimic altceva decât un singur cuvânt. Neîndoielnic, nu plec acum prin Viena, ci luni prin München, nu știu încotro, la Karlsbad, la Marienbad, în orice caz singur. Poate că vă voi scrie, scrisorile dumneavoastră am să le primesc abia la Praga peste 3 săptămâni. […]41 Pentru a vă imita întru totul.

[Merano, 1 iunie 1920]

Marți

Calculez: scrisă sâmbătă, în ciuda faptului că a fost duminica la mijloc, scrisoarea a sosit încă de marți la prânz, atunci a fost smulsă din mâna slujnicei, o legătură poștală atât de minunată, iar luni, când urmează să plec, o voi abandona.

Sunteți atât de bună încât vă faceți griji, duceți dorul scrisorilor, într-adevăr, săptămâna trecută n-am scris câteva zile, dar de sâmbătă în fiecare zi, ceea ce înseamnă că între timp veți primi 3 scrisori, în fața cărora veți lăuda timpul în care ați fost lipsită de scrisori. Vă veți da seama că absolut toate temerile dumneavoastră sunt îndreptățite, că în general sunt deci foarte supărat pe dumneavoastră și că în particular multe lucruri din scrisorile pe care mi le-ați trimis nu mi-au plăcut deloc, că foiletoanele m-au iritat ș.a.m.d. Nu, Milena, nu trebuie să vă fie frică de toate acestea, dar să tremurați de contrariul lor!

E așa de frumos că am primit scrisoarea dumneavoastră și a trebuit să vă răspund cu creierul nedormit. Nu știu ce să vă scriu, doar umblu pe aici printre rânduri, sub lumina ochilor dumneavoastră, simțind respirația gurii dumneavoastră ca într-o frumoasă zi fericită, ce rămâne frumoasă și fericită, deși capul este bolnav și obosit, iar luni plec prin München.

Al dumneavoastră, F

Ați fugit de acasă din cauza mea, rămânând fără suflu? Oare nu sunteți bolnavă și nu trebuie să-mi mai fac griji pentru dumneavoastră? Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, nu-mi mai fac griji — nu, exagerez acum ca atunci, însă este un fel de grijă de parcă v-aș avea aici, sub supravegherea mea, și în același timp v-aș hrăni cu laptele pe care îl beau, v-aș întări cu aerul pe care îl respir și care vine dinspre grădină, nu, doar atât ar fi prea puțin, el v-ar revigora mai mult decât pe mine însumi.

Din diverse motive, probabil că n-am să plec luni, ci abia un pic mai târziu. Dar atunci merg direct la Praga, există mai nou un accelerat direct pe ruta Bolzano-München-Praga. În cazul în care ați mai vrea să-mi mai scrieți câteva rânduri, o puteți face; dacă n-au să-mi parvină, îmi vor fi retrimise la Praga.

Rămâneți bună cu mine!

Există totuși o culme a prostiei. Citesc o carte despre Tibet; la descrierea unei așezări montane de la granița tibetană m-am întristat deodată, atât de dezolant și părăsit pare să fie satul acela, atât de departe de Viena. Ceea ce numesc eu prostie este ideea că Tibetul se află departe de Viena. Să fie oare departe?

[Merano, 2 iunie 1920]

Miercuri

Cele două scrisori au sosit împreună, la prânz; ele n-au venit pentru a fi citite, ci pentru a fi desfăcute, să-mi pun fața-n ele și să-mi pierd mintea. Dar se dovedește că e bine că nu mi-am pierdut-o cu totul, fiindcă atunci am să mai păstrez restul cât am să pot de mult. Și de aceea, în fața celor 24 de ani de creștină ai dumneavoastră, cei 38 de ani de evreu ai mei spun următoarele:

Cum ar veni asta? Și unde sunt legile universale și întreaga poliție a cerului? Tu ai 38 de ani și ești mai obosit decât poți fi, probabil, din cauza vârstei. Sau mai exact: Nu ești deloc obosit, ci agitat și te temi să faci măcar un pas pe acest pământ plin de capcane; de aceea ai mereu în aer, simultan, ambele picioare, nu ești obosit, ci te temi doar de o groaznică oboseală ce va urma după această agitație teribilă, oboseală care (tu ești totuși evreu și știi ce este spaima) poate fi imaginată cumva, în cel mai bun caz, ca privirea fixă și tâmpă a unuia care șade în grădina ospiciului din spatele Pieței Carol.

Bine, asta ar fi deci poziția ta. Ai participat și tu la câteva lupte, prilej cu care ai nefericit prieteni și dușmani (în realitate, aveai numai prieteni, oameni buni și dragi, și niciun dușman), dar ai devenit deja un invalid, unul dintre aceia care încep să tremure când văd un pistol de copii, iar acum, acum deodată te simți ca și cum ai fi fost convocat la o mare bătălie menită să salveze lumea. Așa ceva ar fi totuși foarte ciudat, nu?

Gândește-te și la faptul că poate cea mai bună perioadă a vieții tale, despre care încă n-ai vorbit de fapt cu nimeni, au fost cele 8 luni petrecute într-un sat acum vreo 2 ani42, atunci când ai crezut că ai terminat cu toate, te-ai limitat doar la ceea ce ai mai presus de orice îndoială, ai fost liber, lipsit de scrisori și de vreo legătură poștală cu Berlinul timp de 5 ani43, protejat de boala ta, fără a trebui să te schimbi în multe privințe, ci doar să tragi mai aproape vechile contururi strâmte ale caracterului tău (la față, îndărătul părului alb, nu prea te-ai schimbat de pe la 6 ani).

Faptul că totul nu s-a terminat aici l-ai aflat din păcate în ultimul an și jumătate; cu greu puteai cădea mai jos în această direcție (nu mai pun la socoteală ultima toamnă, când am luptat onorabil pentru căsnicie), pentru a nu trage cu tine și mai jos un alt om, o fată bună și dragă, care se stinge singură în altruismul ei44, și nici măcar mai jos nu există, în nicio privință, vreo ieșire.

E limpede, iar acum Milena te strigă cu un glas ce-ți străpunge mintea și inima cu aceeași intensitate. Firește, Milena nu te cunoaște, câteva istorisiri și scrisori au orbit-o; ea este ca marea, puternică precum marea cu masele ei de apă, dar prăbușindu-se neînțeleasă cu întreaga ei forță, dacă așa vrea luna moartă și mai ales îndepărtată. Ea nu te cunoaște și poate că presimte adevărul dacă vrea să vii. Poți fi sigur de faptul că nu o va mai orbi prezența ta reală. Tu, suflet delicat, tocmai pentru că te temi de asta, nu vrei să vii până la urmă?

Să recunoaștem însă: ai 100 de alte motive interioare să nu vii (le ai cu adevărat) și încă unul exterior, și anume acela că nu vei fi în stare să vorbești cu soțul Milenei sau măcar să-l vezi și că la fel de puțin vei fi capabil să vorbești cu Milena sau s-o vezi când soțul ei nu va fi de față — recunoscând toate astea, există totuși două contraargumente:

În primul rând, când spui că vei veni, Milena poate că nici nu va mai vrea să vii, nu din cauza inconstanței, ci dintr-o oboseală firească, ea te va lăsa bucuroasă și ușurată să călătorești așa cum vrei.

În al doilea rând, chiar merg la Viena! Milena se gândește numai la momentul deschiderii ușii. Aceasta se va deschide, ce-i drept, dar pe urmă? Pe urmă va sta acolo un bărbat uscățiv și deșirat, zâmbind amabil (așa va face el mereu, e un obicei moștenit de la mătușă bătrână, care zâmbea continuu, însă ambii nu fac asta în mod intenționat, ci doar fiindcă sunt descumpăniți), iar apoi se va așeza unde i se va indica. Astfel se va încheia de fapt solemnitatea, căci el nu va vorbi aproape deloc, pentru asta îi lipsește vitalitatea (noul meu comesean de aici spunea ieri în legătură cu mâncarea vegetariană a bărbatului mut: „cred că pentru activitatea spirituală consumul de carne este neapărat necesar“), nu va fi nici măcar fericit, căci și pentru asta îi lipsește vitalitatea.

Acum vedeți, Milena, vă vorbesc deschis. Dar sunteți inteligentă și observați tot timpul că, deși spun adevărul (adevărul complet, necondiționat și foarte exact), o fac totuși prea deschis. Aș fi venit chiar și fără acest anunț și v-aș fi putut dezlega de vrajă fără multă vorbă. Faptul că nu am făcut-o este însă doar o dovadă în plus pentru adevărul meu, pentru slăbiciunea mea.

Mai rămân 14 zile, în principal pentru că mi-e rușine și mă tem să revin cu acest rezultat al curei. Acasă și la serviciu, ceea ce este foarte supărător, lumea se așteaptă la un fel de însănătoșire după acest concediu. Chinuitoare această întrebare: cu cât te-ai îngrășat? Iar eu am slăbit. Să nu faci economii! (La adresa avariției mele.) Și eu plătesc pensiunea, dar nu pot mânca. Și alte glume de felul ăsta.

Sunt încă multe de spus, însă atunci n-aș mai trimite scrisoarea. Da, atât aș mai vrea să spun: dacă spre sfârșitul celor 14 zile veți mai dori, la fel de hotărâtă ca vineri, să vin, voi veni.

Al dumneavoastră, F.

[Merano, 3 iunie 1920]

Joi

Vedeți, Milena, stau în șezlong dimineața, dezbrăcat, pe jumătate la soare, pe jumătate la umbră, după o noapte aproape nedormită: cum aș fi putut să dorm? Deoarece, fiind prea ușor ca să dorm, am tot zburat în jurul dumneavoastră și eram într-adevăr îngrozit, exact așa cum îmi scrieți azi, de „ceea ce îmi căzuse în poală“, îngrozit în același sens în care se povestește despre profeți care erau niște copii slabi (deja sau încă, ceea ce este cu totul indiferent) și ascultau cum îi striga vocea aceea, și erau îngroziți, și nu voiau, și se propteau cu picioarele în pământ, și simțeau o spaimă care le sfâșia creierul, și auziseră și mai devreme voci, și nu știau de unde venea tocmai sonoritatea înspăimântătoare din acea voce — era oare slăbiciunea urechii lor, sau forța acestei voci —, după cum nu știau, căci erau copii, că vocea triumfase deja și își găsise sălaș tocmai prin această spaimă anticipată și plină de presimțiri, pe care ei o aveau în fața ei, dar cu care spusese încă nimic în favoarea calității lor de profeți, pentru că mulți aud vocea, dar este încă foarte problematic dacă sunt demni de ea, chiar obiectiv vorbind, iar pentru mai multă siguranță este preferabil să nege categoric de la bun început — deci așa ședeam acolo când au venit cele două scrisori ale dumneavoastră.

Cred că avem o particularitate comună, Milena: suntem așa de timizi și fricoși, aproape fiecare scrisoare este altfel, aproape fiecare se sperie de precedenta și încă și mai mult de scrisoarea de răspuns. Dumneavoastră nu sunteți așa de la natură, asta se vede cu ușurință, și poate că nici eu nu sunt așa de la natură, însă asta aproape că a devenit natura mea și mai trece doar când sunt disperat și cel mult furios și, ca să nu uit, când mă tem.

Uneori am impresia că am avea o cameră cu două uși situate față în față și fiecare dintre noi ține clanța ușii sale, iar când unul clipește din gene, celălalt se află deja îndărătul ușii lui, și atunci primul nu trebuie să spună decât un cuvânt, că al doilea precis a și închis ușa după el și nu-l mai putem vedea. El va deschide ușa din nou, căci este o cameră ce nu poate fi părăsită. Dacă însă primul n-ar fi exact ca al doilea, el ar fi liniștit, aparent ar prefera să nu-l privească deloc pe al doilea și ar face încet ordine în cameră de parcă ar fi o cameră ca oricare alta; în loc de asta, face exact același lucru la ușa sa, câteodată sunt chiar amândoi îndărătul ușilor și frumoasa cameră este goală.

De aici se nasc neînțelegeri chinuitoare. Milena, vă plângeți de unele scrisori, care sunt întoarse pe toate părțile și nu cade nimic din ele, dar dacă nu mă înșel, în situația asta sunt tocmai cele în care v-am fost atât de aproape, înfrânând sângele meu și al dumneavoastră, intrând în inima pădurii, odihnindu-mă-n atâta liniște, încât nu mai este de fapt nimic de spus, decât, eventual, că sus, prin pomi, se poate vedea cerul, asta-i tot, iar peste o oră se repetă același lucru, unde nu există totuși „ani jediné slovo které by nebylo velmi dobře uváženo“45.Nici nu durează mult, cel mult o clipă, și trompetele sună din nou în noaptea din care lipsește somnul.

Mai presupuneți că vin la dumneavoastră, Milena, după ce am călătorit 38 de ani (iar pentru că sunt evreu, călătoria a fost chiar una mult mai lungă46), și dacă vă văd la o răspântie ce pare întâmplătoare și pe care nu m-am așteptat totuși s-o văd niciodată, iar acum, așa de târziu, nici atât, atunci, Milena, nu pot striga, nici în mine nu țipă nimic și nici nu spun 1000 de nerozii, fiindcă îmi lipsesc (excluzând-o pe cealaltă, pe care o am din belșug) și poate că aflu că stau în genunchi abia când vă văd picioarele foarte aproape de ochii mei și le mângâi.

Și să nu-mi cereți să fiu sincer, Milena! Nimeni nu-mi poate cere mai mult să fiu sincer decât eu însumi și totuși, cu siguranță, îmi scapă multe, poate-mi scapă totul. Dar încurajările nu mă stimulează în această vânătoare; dimpotrivă, atunci nu mai pot face un pas, deodată totul devine minciună, iar cei urmăriți par să devină vânători. Mă aflu pe un drum atât de periculos, Milena. V-ați oprit lângă un copac, tânără, frumoasă, ochii vă strălucesc privind în jos, către suferința lumii. Ne jucăm škatule škatule hejbejte se47, mă furișez căutând umbra pomilor, sunt la mijlocul drumului, mă strigați, mă faceți atent asupra pericolelor, vreți să-mi dați curaj, vă îngrozește pasul meu nesigur, îmi amintiți (mie!) că este un joc serios — nu pot, mă prăbușesc, sunt deja întins pe jos. Nu pot asculta în același timp vocile înspăimântătoare dinăuntrul meu și glasul dumneavoastră, dar le pot auzi pe cele dintâi, ca să vi le încredințez dumneavoastră, ca nimeni altcineva pe lume.

Al dumneavoastră, F

[Merano, 3 iunie 1920]

Acum, după ce am citit această scrisoare îngrozitoare, care în profunzime nu e totuși deloc îngrozitoare, nu este foarte ușor să mulțumesc pentru bucuria produsă de venirea ei. Azi este sărbătoare48, poșta curentă n-ar mai fi sosit, era incert ca mâine, vineri, să fi venit ceva de la dumneavoastră, a fost, așadar, în ceea ce vă privește, un fel de liniște apăsătoare, dar deloc tristă; în ultima dumneavoastră scrisoare ați fost într-adevăr atât de puternică, încât v-am privit așa cum m-aș uita din șezlongul meu la niște alpiniști, dacă i-aș putea distinge de aici sus, în zăpadă. Și totuși ea a venit chiar înainte de prânz, am putut s-o iau cu mine, s-o scot din buzunar, s-o pun de masă, s-o vâr iarăși în buzunar, exact așa cum mâinile s-ar juca cu o scrisoare; ne uităm la ele și ne bucurăm de copii. Pe generalul și inginerul care ședeau în fața mea (oameni excelenți, prietenoși) nu i-am recunoscut întotdeauna, îi auzeam și mai rar, astăzi am reînceput să mănânc, iar asta nu m-a deranjat prea tare (ieri n-am mâncat nimic), iar în urma artificiilor de calcul discutate după masă problemele scurte mi s-au părut mult mai clare decât rezolvările lungi, în timpul cărora însă prin fereastra deschisă aveam libertatea să privesc brazii, soarele, munții, satul și, mai presus de toate, presentimentul Vienei.

Apoi am citit totuși atent scrisoarea, mă refer la scrisoarea de duminică, amân lectura scrisorii de luni până vine următoarea, apar acolo lucruri pe care nu suport să le citesc mai în detaliu, evident nu sunt încă pe de-a-ntregul sănătos, scrisoarea mai este și depășită, după calculele mele sunt pe drum 5 scrisori, cel puțin 3 dintre ele trebuie să fie acum deja în mâna dumneavoastră, chiar dacă o scrisoare se va fi pierdut din nou sau scrisorile recomandate au nevoie de mai mult timp pentru a ajunge. Nu-mi mai rămâne acum decât să vă rog să-mi răspundeți imediat aici, este suficient un cuvânt, însă trebuie să fie unul care să îndulcească toate reproșurile din scrisoarea de luni, astfel încât să le pot citi. De altfel, a fost tocmai acea zi de luni49 în care eram aici cu mintea puternic zdruncinată (într-un mod nu tocmai lipsit de perspective).

Iar acum cealaltă scrisoare. — Dar este târziu, după mai multe promisiuni vagi, astăzi i-am făgăduit ferm acelui inginer că mă duc la el, pentru a vedea portretele copiilor săi, care sunt prea mari și nu le poate aduce aici. Este puțin mai în vârstă decât mine, bavarez, fabricant, un spirit foarte științific, dar și amuzant și înțelegător, a avut 5 copii, mai trăiesc doar 2 (însă din pricina soției nu va mai avea copii), băiatul are deja 13 ani, iar fata 11. Ce lume! Și el o ține în echilibru. Nu, Milena, n-ar trebui să spuneți nimic împotriva echilibrului.

Al dumneavoastră, F

Mâine revin. Dar dacă ar fi poimâine, să nu „urâți“ iarăși, vă rog, asta nu!

_______________

Am mai citit o dată scrisoarea de duminică, este totuși mai îngrozitoare decât o credeam după prima lectură. Milena, cineva ar trebui să vă țină capul cu ambele mâini și să vă privească fix în ochi, ca să vă recunoașteți în ochii celuilalt și apoi să nu mai fiți în stare nici măcar să gândiți lucrurile pe care le scrieți acolo.

[Merano, 4 iunie 1920]

Vineri

Mai întâi, Milena: ce fel de locuință este cea în care ați scris duminică? Spațioasă și goală? Sunteți singură? Zi și noapte?

În orice caz, trebuie să fie trist să stați singură acolo, într-o frumoasă după-amiază de duminică, în fața unui „om străin“, al cărui chip nu este decât „o hârtie de scris acoperită cu slove“. La mine este mult mai bine! Ce-i drept, odaia mea e mică, însă adevărata Milena este aici, cea care a fugit de dumneavoastră duminică, și crediți-mă, este minunat să fiu cu ea.

Vă plângeți de inutilitate. În alte zile a fost altfel și va mai fi. O singură propoziție (cu ce ocazie a fost rostită?) vă îngrozește, însă ea este totuși atât de limpede, iar în acest sens a fost spusă deja sau gândită de nenumărate ori. Omul chinuit de propriul diavol se răzbună inconștient pe aproapele său. În astfel de momente v-ați dorit o eliberare completă și fiindcă n-ați reușit, ziceți că sunteți inutilă. Cine-și permite o asemenea defăimare? Nimeni încă n-a izbutit asta, nici măcar Isus, bunăoară. El a putut spune doar: „Urmează-mă!“, iar apoi ceva măreț (pe care, din păcate, îl citez complet fals): respectă cuvântul meu și vei vedea că nu este cuvântul unui om, ci e cuvântul Domnului. Iar pe diavoli el i-a gonit din oamenii care l-au urmat. Dar nici aceasta mereu, căci odată ce ei îl părăseau, el își pierdea la rândul său efectul și „scopul“. Totuși — iată singurul lucru pe care vi-l conced — a căzut și el în ispită.

[Merano, 4 iunie 1920]

Vineri

Astăzi spre seară am făcut singur, pentru prima dată de fapt, o plimbare mai lungă; în rest, am ieșit cu alții sau de cele mai multe ori am rămas acasă, întins. Ce fel de ținut este ăsta! Pentru bunul Dumnezeu, Milena, dacă ați fi aici! Dar biata-mi minte incapabilă să gândească! Aș minți dacă v-aș spune că vă duc dorul, este magia perfectă, cea mai dureroasă, sunteți aici, exact ca mine, vă simt chiar mai intens; unde sunt eu, sunteți și dumneavoastră, la fel ca mine, dar senzația e încă mai puternică. Nu este o glumă, câteodată îmi imaginez că dumneavoastră, aici fiind, îmi duceți dorul aici și întrebați: „Unde-i el oare? Nu scrie că este la Merano?“

Ați primit cele două scrisori de răspuns de la mine?

[Merano, 5 iunie 1920]

Sâmbătă

Mă întreb încontinuu dacă ați înțeles că, având în vedere întreaga mea dispoziție, răspunsul meu trebuia să fie așa cum a fost, ba chiar a fost prea blând, prea amăgitor, prea frumos colorat. Mereu, zi și noapte, m-am întrebat acest lucru, tremurând în așteptarea răspunsului dumneavoastră, dar m-am întrebat zadarnic, de parcă aș fi avut sarcina de a bate un cui într-o piatră vreme de o săptămână, fără să mă odihnesc noaptea, fiind muncitorul cu ciocanul și cuiul în aceleași timp, Milena!

_______________

Conform unui zvon — pe care nu pot să-l cred —, în această seară se oprește, din cauza unei greve, circulația trenurilor din Tirol.

[Merano, 5 iunie 1920]

Sâmbătă

A sosit scrisoarea dumneavoastră, bucuria acestei scrisori. Dincolo de tot ce conține — există un punct central: că n-ați mai putea să-mi scrieți la Praga.

Evidențiez mai întâi acest lucru, astfel încât toată lumea să-l vadă separat, inclusiv dumneavoastră, Milena. Astfel deci este amenințat cineva și se pot cunoaște măcar de departe motivele persoanei respective. În plus, se mai pretinde că omul acela este bine tratat.

Dar poate că ați avea chiar dreptate să nu-mi mai scrieți, unele pasaje din scrisoarea dumneavoastră indică acest lucru ca fiind necesar. Nu pot invoca nimic împotriva lor. Sunt tocmai acele pasaje unde știu precis și-mi dau seama în mod foarte serios că mă aflu la o mare înălțime, însă tocmai de aceea aerul de acolo este prea rarefiat pentru plămânii mei și trebuie să mă odihnesc.

Al dumneavoastră, F

Mâine vă scriu

[Merano, 6 iunie 1920]

Duminică

Acest discurs pe 2 pagini din scrisoarea dumneavoastră, Milena, vine din adâncul inimii rănite (to — mně rozboleo50 scrie acolo, iar eu vi l-am făcut) și sună atât de curat și de mândru ca și cum n-ar fi nimerit în inimă, ci în oțel; el reclamă totodată cele mai evidente lucruri, și pe deasupra mă înțelege greșit (pentru că oamenii mei „ridicoli“ nu sunt în realitate alții decât ai dumneavoastră, iar atunci întreb: de partea cui m-aș situa între dumneavoastră două? Care-i fraza? Unde aș fi avut această idee infamă? Și cum aș ajunge să condamn tocmai eu, care în orice privință reală — căsătorie, serviciu, curaj, sacrificiu, puritate, libertate, independență, autenticitate — mă aflu atât de jos în raport cu dumneavoastră două, încât mi-e și scârbă să vorbesc despre asta. Și când aș fi îndrăznit să ofer un sprijin activ, iar dacă aș fi îndrăznit, cum l-aș fi putut da? Destul cu întrebările; ele au dormit bine în infern, de ce să le invoc să iasă la lumină? Sunt cenușii și triste și provoacă aceeași stare. Să nu mai spuneți că două ore de viață înseamnă fără îndoială mai mult decât două pagini de scris, scrisul este mai sărac, însă mai clar.) — așadar, mă înțelegeți greșit, totuși: discursul mă vizează și nu sunt nevinovat, în mod curios nu sunt nevinovat mai ales pentru că la întrebările de mai sus trebuie răspuns cu „nu“ și „nicăieri“.

Apoi a sosit drăguța dumneavoastră telegramă, care-mi oferă alinare împotriva nopții, această veche inamică (dacă nu reușește pe de-a-ntregul, sincer vorbind, nu este vina dumneavoastră, ci a nopților. Aceste scurte nopți pământești ar putea trezi cumva frica de noaptea veșnică), într-adevăr, scrisoarea constituie și ea o minunată alinare, dar e un tot unitar cu două pagini furioase, pe când telegrama este independentă și nu știe nimic din toate astea. Însă în privința telegramei, Milena, pot spune următoarele: dacă aș fi venit la Viena, făcând abstracție de orice alte considerente, iar dumneavoastră, privindu-mă în ochi, mi-ați fi ținut acel discurs (care, după cum spuneam, nu trece pe lângă mine, ci mă afectează, mă lezează pe bună dreptate, nu total, dar puternic) — și el ar fi trebuit să fie totuși gândit, privit, înfiorat sau măcar presupus într-un mod oarecare, dacă nu rostit neapărat —, atunci m-aș fi prăbușit dintr-o dată, cât sunt de lung, iar dumneavoastră nu m-ați mai fi pus din nou pe picioare, făcând pe infirmiera. Și dacă nu s-ar fi întâmplat așa, ar fi putut fi chiar mai rău. Să vedeți, Milena:

Al dumneavoastră, F

[Merano, 10 iunie 1920]

Joi

Acum nu vreau să vorbesc despre altceva decât despre aceasta: [în plus, încă n-am citit atent scrisorile dumneavoastră, doar le-am dat roată, ca o muscă în jurul luminii, și mi-am ars căpșorul de mai multe ori; de altfel, așa cum am descoperit deja, sunt două scrisori complet diferite, una care să fie savurată până la capăt, alta menită să înspăimânte, dar ultima este pesemne mai târzie]:

Dacă întâlnim un cunoscut și-l întrebăm curioși cât fac 2 x 2, întrebarea pare să fie pusă de un alienat mintal, dar în prima clasă din școala elementară ea este foarte adecvată. Or, cu întrebarea pe care vi-o adresez, Milena, este ca și cum în ea s-ar reuni ambele laturi, cea care ține de balamuc și cea oportună în școala primară; din fericire, aici este prezentă deci și școala. Fiindcă pentru mine a fost întotdeauna complet de neînțeles când cineva s-a încurcat cu mine, iar eu am distrus niște relații umane (cu Weiß51, de exemplu) din predispoziția logică de a crede tot mai mult în erorile celuilalt decât în minuni (în măsura în care mă privesc, altminteri nu). De ce să mai tuburăm cu asemenea lucruri, mă gândeam, apa tulbure a vieții. Văd în fața mea o bucată din drumul posibil și știu la ce depărtare teribilă, pentru mine pesemne inaccesibilă în raport cu locul meu actual, voi fi demn măcar de o privire ocazională (a mea, ca să mai vorbim despre a altora!) (asta nu e modestie, ci aroganță, dacă analizați bine), demn măcar de o privire ocazională, pe care acum am primit-o — scrisorile dumneavoastră, Milena. Cum să exprim această diferență? Cineva zace în mizeria și duhoarea patului său de moarte și vine îngerul morții, cel mai binecuvântat dintre îngeri, și se uită la el. Oare bărbatul acela poate îndrăzni să moară? Se răsucește, se îngroapă tocmai de aceea în patul său, dar îi este cu neputință să moară. Pe scurt, nu cred în ceea ce îmi scrieți, Milena, și nu există nicio modalitate de a mi se demonstra aceasta (nici lui Dostoi[evski] nu i-a putut demonstra cineva așa ceva în noaptea aceea52, iar viața mea durează o noapte), numai eu aș putea să dovedesc asta, îmi pot imagina (așa cum vi l-ați imaginat dumneavoastră odată pe bărbatul care stătea în șezlong), însă nu-mi vine să cred. Așa se face că această întrebare a fost un paliativ ridicol — firește, de asta v-ați dat seama imediat —, la fel cum, din cauza oboselii și a aleanului, un profesor se lasă înșelat uneori în mod intenționat de răspunsul corect al unui elev în legătură cu faptul că acel elev înțelege cu adevărat problema respectivă, în vreme ce el, în realitate, o cunoaște totuși numai sub unele aspecte neesențiale, dar n-o poate înțelege în profunzime, căci doar profesorul însuși l-ar putea învăța s-o înțeleagă astfel. Dar nu prin scâncete, tânguieli, mângâieri, rugăminți și visuri (aveți ultimele 5-6 scrisori? Ar trebui să le vedeți, ele fac parte dintr-un întreg), ci prin nimic altceva decât — s-o lăsăm baltă.

_______________

Văd în treacăt că în scrisoarea dumneavoastră o amintiți și pe fată53. Ca să nu mai existe niciun dubiu în această privință: dincolo de durerea de moment, i-ați făcut cea mai mare favoare acestei fete. Nu-mi pot imagina vreun alt mod în care ea ar scăpa de mine decât acesta. Ce-i drept, ea a avut atunci o anumită presimțire dureroasă, dar nu vedea câtuși de puțin de unde locșorul acela de lângă mine își lua de fapt căldura (neobișnuită, dar nu pentru ea). Îmi amintesc că ședeam unul lângă altul pe canapea în garsoniera din Wrschnitz54 (era probabil în noiembrie, locuința urma să devină a noastră peste o săptămână), ea era fericită că a obținut cu mult efort măcar această locuință, stătea alături de viitorul soț (repet: exclusiv eu avusesem ideea de a ne căsători, numai eu o împingeam să se mărite, ea era doar speriată și se conformase în silă, însă pe urmă, firește, se obișnuise cu gândul). Când mă gândesc la scena asta, cu toate amănuntele ei, mai numeroase decât bătăile inimii în momentele de febră, cred că pot înțelege în profunzime orice orbire omenească (în acest caz a fost și a mea luni de-a rândul, însă la mine n-a fost doar orbire, ci și un alt considerent, potrivit căruia ar fi rezultat și o căsătorie din rațiune, în cel mai bun sens al cuvântului) și mă tem să duc la gură paharul cu lapte fiindcă acesta ar putea totuși foarte bine să mi se spargă în față și să-mi arunce cioburile în ochi, nu din întâmplare, ci cu intenție.

O întrebare: În ce constau reproșurile care vi se fac? Da, am nefericit deja oameni, dar cu siguranță ei nu-mi fac mereu reproșuri, ci amuțesc doar, iar eu cred că ei nu-mi fac reproșuri nici înăuntrul lor. Am această poziție de excepție printre oameni.

_______________

Dar toate acestea sunt lipsite de importanță în raport cu ideea pe care am avut-o azi-dimineață, când m-am sculat din pat, și care m-a fermecat într-atât încât m-am spălat și m-am îmbrăcat fără să știu cum, și în același fel m-aș fi și bărbierit, dacă nu m-ar fi trezit un vizitator (avocatul care consideră necesar să mâncăm carne).

Pe scurt, lucurile stau cam așa: Veți pleca pentru un timp de lângă soțul dumneavoastră, ceea ce n-ar fi un lucru nou, s-a mai întâmplat o dată. Motivele sunt: boala dumneavoastră, nervozitatea lui (ar fi și pentru el o ușurare) și, în fine, condițiile de la Viena. Nu știu unde vreți să mergeți, cel mai bine ar fi pentru dumneavoastră o zonă liniștită din Boemia. Tot cel mai bine ar fi dacă eu personal nu m-aș amesteca și nici nu m-aș arăta. Banii necesari pentru asta îi puteți lua deocamdată de la mine (o să ne înțelegem asupra condițiilor de rambursare). (Menționez doar un avantaj secundar pe care l-aș avea de aici: aș deveni un funcționar încântat de munca lui — în rest, serviciul meu este ridicol și jalnic de ușor, nici nu vă puteți închipui, nu știu pentru ce primesc bani.) Dacă vor fi luni în care uneori suma n-are să fie suficientă, veți face rost cu ușurință de restul banilor; sunt sigur că acesta nu va fi o sumă mare.

Deocamdată nu mai spun nimic întru lauda acestei idei, dar prin felul în care o veți judeca, veți avea prilejul să-mi arătați dacă pot avea încredere în judecata dumneavoastră asupra celorlalte idei ale mele (căci valoarea acestei idei o cunosc).

Al dumneavoastră, Kafka

Ulterior am citit o remarcă în legătură cu mâncarea; da, cu siguranță că atunci și lucrurile astea se vor aranja în cazul meu, fiindcă aș deveni un bărbat foarte important. — Citesc cele două scrisori la fel cum vrabia adună firimiturile din camera mea, tremurând, ascultând cu atenție, iscodind, umflându-și penele.

[Merano, 11 iunie 1920]

Vineri

Când se va redresa un pic, în sfârșit, această lume întoarsă pe dos? Ziua umblu cu mintea scrum — aici există peste tot ruine atât de frumoase în munți și-mi vine să cred că tocmai așa trebuiau să devină —, dar în pat, în loc de somn, capăt cele mai bune idei. Astăzi, bunăoară, mi-a trecut prin minte în completarea propunerii de ieri că peste vară ați putea fi la Staša, despre care îmi și scrieți că este la țară55. Ieri am scris prostia că banii ar putea fi insuficienți în unele luni, este un nonsens, vor ajunge mereu.

Scrisoarea scrisă marți dimineața și seara nu face decât să confirme însemnătatea propunerii mele, ceea ce nu-i o întâmplare, căci însemnătatea propunerii trebuie să fie confirmată de orice, absolut de orice. Dacă propunerea conține un șiretlic — și unde să nu fie, acest animal monstruos, care poate deveni foarte mic, în funcție de necesități —, îl voi ține în frâu, însuși soțul dumneavoastră poate avea încredere în mine în această privință. Ajung la exagerări. Cu toate acestea, se poate conta pe mine. Nu vă voi vedea deloc, nici acum, nici atunci. Veți trăi la țară, ceea ce vă place. (Aici semănăm, prefer o zonă puțin agitată, nu prea muntoasă, cu păduri și lacuri.)

Nesocotiți efectul scrisorilor dumneavoastră, Milena. Pe cele de luni (jen strach o Vás56) încă nu le-am citit în întregime (azi-dimineață am încercat, am și reușit un pic, însă deveniseră deja istorie în urma propunerii mele și până la urmă nu le-am mai putut citi), în schimb, scrisoarea de marți (precum și ilustrata ciudată — scrisă în cafenea? —, mai am vă să răspund la acuzația pe care o formulați la adresa lui Werfel, de fapt nu vă mai răspund la nimic, dumneavoastră răspundeți mult mai bine, ceea ce îmi face foarte bine) mă face azi să fiu destul de liniștit și încrezător, în ciuda unei nopți aproape nedormite din cauza scrisorii de luni. Desigur, și scrisoarea de marți are ghimpii ei și-și croiește drum prin trupul meu, însă este condusă de tine57 și — acesta este, firește, doar adevărul unei clipe, al unei clipe care tremură de fericire și durere — ce lucru care vine de la tine să fie oare greu de suportat?

Scot încă o dată scrisoarea din plic, aici mai găsesc un loc unde să scriu: Te rog, mai spune-mi o dată — nu mereu, nu vreau deloc așa ceva — spune-mi odată tu!

Spuneți-i, vă rog, lui Werfel ceva drăguț din partea mea, dacă nu vă displace și se ivește ocazia. — Din păcate, la unele chestiuni nu răspundeți însă; de pildă, la întrebările despre ceea ce scrieți. […]58

De curând v-am visat din nou, a fost un vis lung, dar nu-mi amintesc mare lucru. Eram la Viena, despre asta nu știu nimic, însă pe urmă am ajuns la Praga și uitasem adresa dumneavoastră, nu numai strada, ci și orașul, totul, doar numele Schreiber mi-a mai apărut cumva, însă nu știam ce să fac cu el. Pe dumneavoastră deci vă pierdusem complet. În disperarea mea am făcut diverse încercări foarte viclene, dar care, nu știu de ce, n-au fost duse până la capăt și din care nu-mi amintesc decât una. Scriam pe un plic: M. Jesenská, iar dedesubt „Vă rog să înmânați această scrisoare, fiindcă altfel administrația financiară va suferi o pierdere imensă“. Prin această amenințare speram să pun în mișcare toate resursele statului pentru a vă găsi. O viclenie? Asta să nu vă incite împotriva mea. Numai în vis sunt atât de sinistru.

[Merano, 12 iunie 1920]

Sâmbătă

Mă înțelegi un pic greșit, Milena, dar sunt aproape una cu tine. Nu vreau să intru deloc în amănunte.

Azi nu pot încă să spun dacă vin la Viena, însă cred că nu vin. Dacă anterior aveam o mulțime de contraargumente, astăzi n-aș avea decât unul, și anume acela că o asemenea deplasare depășește puterea mea psihică; și mai este un motiv secundar, mai îndepărtat, poate, acela că pentru noi toți e mai bine așa. Am să adaug totuși faptul că ar fi tot peste puterile mele, sau chiar mai mult, dacă ai veni acum la Praga în împrejurările pe care le descrii (nechat člověka čekat59).

Necesitatea de a afla ceea ce voiai să-mi spui despre cele 6 luni60 nu este temporară. Sunt convins că este ceva înspăimântător […]61, că ai trăit lucruri îngrozitoare sau chiar le-ai făcut; sunt convins că nu le-aș fi putut suporta dacă aș fi fost de față (deși cu 7 ani în urmă puteam suporta chiar orice); de asemenea, sunt convins că nici în viitor n-aș suporta să fiu martor la așa ceva — bine, dar ce înseamnă toate acestea? Pentru mine contează experiențele și faptele tale, sau mai degrabă numai tu însăți? Pe tine te cunosc însă chiar și fără să-mi povestești, mult mai bine decât pe mine; dar cu asta nu vreau să spun că nu știu în ce stare sunt mâinile mele.

Scrisoarea ta nu se opune propunerii mele62; dimpotrivă, fiindcă îmi scrii: nejraději bych utekla třetí cestou která nevede ani k tobě ani s ním, někam do samoty63. Este propunerea mea, poate că ai scris-o în aceeași zi ca și mine.

Cu siguranță, dacă boala este în acest stadiu, nu-l poți părăsi nici măcar temporar pe soțul tău, însă, după cum scrii, nu este totuși o boală nesfârșită. Scrii doar despre câteva luni, mai mult de una a și trecut, iar după încă una poți deveni pentru un timp disponibilă. Atunci este abia august, cel mai târziu septembrie.

În rest, mărturisesc: scrisoarea ta face parte dintre cele pe care nu le pot citi imediat; de data asta am devorat-o însă de patru ori la rând, dar tot nu-mi pot spune părerea, cel puțin deocamdată. Cred totuși că spusele de mai sus sunt oarecum valabile.

Al tău

[Merano, 12 iunie 1920]

încă o dată sâmbătă

Aceste scrisori haotice trebuie să înceteze, Milena, ne înnebunesc, nu mai știm ce am scris, la ce să răspundem și tremurăm mereu, oricum ar fi. Înțeleg foarte bine ceha ta, îți aud chiar și râsul, dar tot mă mai îngrop în scrisorile tale, scormonind printre cuvinte și râs și pe urmă aud numai cuvântul care constituie chiar esența mea: frica.

Nu pot să-mi dau seama dacă mai vrei să mă vezi după scrisorile mele de miercuri și joi, cunosc relația mea cu tine (îmi aparții, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată) […]64 știu aceste lucruri, în măsura în care ele nu țin de domeniul confuz al fricii, dar relația ta cu mine n-o cunosc deloc, ea aparține exclusiv fricii. Nici tu nu mă cunoști, Milena, repet asta.

Pentru mine e nemaipomenit ceea ce se întâmplă, lumea mea când se prăbușește, când se edifică la loc, și uite, tu (acest tu care sunt eu) exiști în continuare. Nu deplâng prăbușirea, lumea se năruia deja, mă plâng de reclădirea ei, de forțele mele vlăguite, de faptul de a mă fi născut și de lumina soarelui.

Cum vom trăi mai departe? Dacă răspunzi cu „da“ la scrisorile mele, nu mai poți trăi la Viena, este imposibil. Astăzi, odată cu scrisorile tale a sosit o scrisoare de la Max Brod, unde el menționează printre altele: „S-a petrecut o poveste ciudată, pe care o redau pe scurt, cel puțin aluziv. Tânărul redactor Reiner65 de la Tribuna (din câte se spune, un tânăr foarte fin și realmente exagerat — cam de 20 de ani) s-a otrăvit. Cred că asta a fost când tu erai încă la Praga. Acum s-a aflat motivul: Willy Haas avea o relație cu nevastă-sa (una născută Ambrožová, prietenă cu Milena Jesenská)66, însă relația pare să fi fost strict platonică. Nu i-a prins nimeni asupra faptului sau ceva de genul ăsta; în schimb, femeia, care îl cunoștea pe bărbat cu mulți ani înainte de a se mărita, l-a tot chinuit mai ales prin cuvintele și prin comportamentul ei, astfel încât el s-a sinucis în redacție. În dimineața respectivă ea s-a dus în redacție cu domnul Haas, ca să-l întrebe de ce nu s-a întors acasă după serviciul de noapte. El zăcea deja în spital și a murit până să ajungă ei acolo. Haas, care se afla înaintea ultimului examen, și-a întrerupt studiile, s-a certat cu taică-său și acum conduce o revistă de film la Berlin67. Se pare că nu-i merge bine. Femeia trăiește tot la Berlin și se crede că se vor căsători.68 — Nu știu de ce îți povestesc istoria asta macabră. Poate doar pentru că suferim de același demon, astfel încât istoria asta ne aparține după cum și noi aparținem ei.“

Atât despre scrisoare. Repet că nu poți rămâne la Viena. Ce poveste îngrozitoare! Am prins cândva o cârtiță și am dus-o în grădina cu hamei. Când am aruncat-o, ea s-a afundat ca turbată în pământ, de parcă se scufunda în apă, și a dispărut. Așa ar trebui să ne ascundem de această poveste.

Milena, nu asta e ideea, tu pentru mine nu ești o femeie, ci o fată, iar eu n-am văzut ceva mai feciorelnic, nici nu voi îndrăzni să-ți dau mâna, mâna mea murdară, care zvâcnește și zgârâie, agitată și nesigură, fierbinte și rece.

În ceea ce privește comisionarul de la Praga, planul a fost greșit. Nu vei găsi decât o casă goală. Acolo este biroul meu69. Între timp voi sta la masa de scris, cu fața în mâni, pe Altstädter Ring, nr. 6, la etajul al treilea70.

Da, Milena, totuși nu mă înțelegi, „problema evreiască“ n-a fost decât o glumă proastă.

[Merano, 13 iunie 1920]

Duminică

Astăzi ceva care ar putea explica unele lucruri, Milena (ce nume bogat și greu, aproape imposibil de ridicat de atâta abundență, și care la început nu prea mi-a plăcut, mi se părea că e un grec sau roman rătăcit prin Boemia, violat de limba cehă și trădat în accent, dar este minunat ca formă și culoare, o femeie pe care trebuie s-o scoți pe brațe din lume sau din foc, nu știu, iar ea se strânge docilă și încrezătoare în brațele tale, doar accentul puternic pe „i“ este greșit, numele nu sare iarăși departe de tine? Sau poate că doar tu însăți sari de fericire cu povara ta?):

Tu scrii două feluri de epistole, nu mă refer la cele scrise cu tocul și cele cu creionul, cu toate că și scrierea cu creionul în sine sugerează unele lucruri și te face să ciulești urechile, însă această distincție nu este totuși hotărâtoare, ultima epistolă, de pildă, cea cu harta locuinței, este scrisă cu creionul și totuși mă face fericit; fiindcă mă fac fericit aceste epistole pașnice (înțeleg, Milena, vârsta mea, uzura și în primul rând frica, înțeleg tinerețea și prospețimea ta, curajul tău; iar frica mea devine tot mai mare, căci ea înseamnă o retragere în fața lumii, așa se explică sporirea presiunii lumii, ceea ce duce mai departe la creșterea fricii, în timp ce curajul tău înseamnă o înaintare, așa se explică reducerea presiunii, ceea ce duce la creșterea curajului), aș putea sta peste măsură de fericit la picioarele acestor scrisori, care cad ca o ploaie pe capul meu în flăcări. Dar când vin aceste scrisori, Milena, care, funciar, ar aduce mai multă fericire decât cele dintâi (dar din cauza slăbiciunii mele pot să răzbat abia după mai multe zile până la fericirea adusă de ele), aceste scrisori, care încep cu exclamații (eu am ajuns însă în acel punct) și despre care nu știu cu ce spaime se vor sfârși, atunci, Milena, încep în realitate să tremur ca sub un clopot de alarmă, nu le pot citi, dar firește că le citesc, așa cum bea un animal care moare de sete, fiindcă atunci e prezentă frica, urmată de o altă frică, caut un obiect de mobilier sub care să mă pot piti, iar din colțul acela mă rog tremurând și complet leșinat ca tu să te îndupleci să zbori înapoi din dreptul ferestrei, după cum ai spumegat în scrisoarea ta, însă eu nu pot reține furtuna din camera mea; în astfel de scrisori vei fi având capul grandios al Medusei, așa palpită șerpii groazei în jurul capului tău, iar în jurul capului meu șerpii și mai sălbatici ai fricii.

_______________

Scrisoarea ta de miercuri, joi. Dar copilașule, copilașule (eu sunt de fapt cel care mă adresez astfel Medusei), iei în serios toate glumele mele prostești (cu žid și nechápu și „a urî“), cu ele voiam doar să te fac un pic să râzi, de frică nu ne înțelegem între noi, te rog doar să nu mă constrângi să scriu în cehă, n-a fost nici urmă de reproș, mai curând ți-aș putea reproșa că despre evreii pe care-i cunoști (incluzând-mă și pe mine) — există și alții! — ai o părere mult prea bună, uneori i-aș îndesa pe toți, tocmai ca evrei (incluzând-mă și pe mine), în sertarul dulapului cu rufe, bunăoară, iar pe urmă aș aștepta și aș trage puțin sertarul, ca să verific dacă toți s-au sufocat deja, iar dacă nu, să împing sertarul la loc și să continuu așa până la sfârșit. — Ceea ce am spus despre „discursul“ tău a fost serios, ce-i drept (mereu se strecoară cuvântul „serios“71 în această scrisoare. Poate că îi fac o nedreptate îngrozitoare — nu pot reflecta asupra acestui lucru —, dar aproape la fel de puternic este sentimentul că sunt legat de el tot mai strâns, mai că aș zice: pe viață și pe moarte. De-aș putea vorbi cu el! Mă tem însă de el, mă copleșește. Știi, Milena, când ai plecat la el, ai coborât cu un pas mare de la nivelul tău, dar dacă vii către mine, sari în abis. Știi asta? Nu, în acea scrisoare nu mă refeream la „înălțimea“ la care că mă aflu eu, ci tu) — vorbeam despre „discurs“, și tu l-ai luat în serios, în această privință nu mă pot înșela.

_______________

Din nou aud de boala ta. Milena, ce-ar fi dacă ar trebui să stai la pat? Poate așa ar trebui să faci. Și poate că stai întinsă în timp ce-ți scriu asta. Acum o lună nu eram un om mai bun? Îmi făceam griji pentru tine (doar în capul meu), știam că ești bolnavă, acum nimic, acum mă gândesc numai la boala și sănătatea mea, deși ambele, atât prima, cât și cea de doua, ești tu.

Astăzi am făcut o scurtă excursie pentru a ieși din această atmosferă insomniacă împreună cu inginerul meu favorit.72 Ți-am scris acolo și o carte poștală, dar n-am reușit s-o semnez și să ți-o trimit, nu-ți mai puteam scrie ca unei străine.

Epistola de vineri a venit abia miercuri, scrisorile expres și cele recomandate ajung mai încet decât cele obișnuite.

[Merano, 14 iunie 1920]

Luni

Azi-dimineață, puțin înainte de a mă scula, dar și puțin după ce adormisem, am avut un vis oribil, ca să nu zic înspăimântător (din fericire, impresia lăsată de vis a dispărut repede), a fost deci doar un vis oribil. De altfel, îi datorez și un pic de somn, dintr-un asemenea vis te trezești abia după ce s-a terminat, nu te poți zvârcoli ca să ieși din el, fiindcă te ține strâns de limbă.

Eram la Viena, așa cum aș visa eu cu ochii deschiși în cazul în care aș călători acolo (în aceste visuri diurne Viena constă numai dintr-o piațetă liniștită, care are pe o latură casa ta, iar vizavi hotelul în care voi locui, în stânga lui se află Gara de Vest73, unde voi sosi, apoi mai la stânga Gara Franz Josef, de unde voi pleca, da, și la parterul casei mele mai are bunăvoința să se găsească un restaurant vegetarian, unde voi mânca, dar nu pentru a mânca, ci pentru a reveni la Praga cu o anumită greutate. De ce îți povestesc asta? Nu ține de fapt de visul respectiv, de care în mod evident continuă să-mi fie frică). Deci n-a fost chiar așa, era o metropolă adevărată, către seară, umezeală, întuneric, trafic mult, de neimaginat; casa în care locuiam era despărțită de a ta de o grădină publică lungă și rectangulară.

Ajunsesem deodată la Viena, lăsasem în urmă propriile scrisori, care erau încă în drum spre tine (ceea ce mai târziu m-a durut în mod deosebit). Totuși erai înștiințată și urma să te întâlnesc. Din fericire (aveam însă în același timp și sentimentul că sunt inoportun), nu eram singur, mă aflam în compania câtorva persoane, cred că era și o fată, dar nu mai știu niciun amănunt despre ele, mă secondau într-o oarecare măsură. Deși erau oameni liniștiți, vorbeau între ei continuu, probabil despre problema mea, nu auzeam decât murmurul lor enervant, dar nu înțelegeam nimic și nici nu voiam să înțeleg. Mă aflam în dreapta casei mele, pe marginea trotuarului, și supravegheam casa ta. Era o vilă joasă, care avea în față o logie simplă, frumoasă, boltită, făcută din piatră, la înălțimea parterului.

Atunci s-a făcut brusc timpul pentru micul dejun, masa era pusă în logie, am văzut de la distanță cum a venit soțul tău, s-a așezat în dreapta pe un scaun de trestie, era încă somnoros și s-a întins cu brațele desfăcute. Pe urmă ai venit tu și te-ai așezat îndărătul mesei, astfel încât te puteam vedea în întregime. Ce-i drept, nu foarte precis, erai prea departe, contururile soțului tău se vedeau mult mai clar, nu știu de ce, tu rămâneai doar ceva alb-albăstrui, fluid, fantomatic. Și tu țineai brațele desfăcute, dar nu pentru a te întinde, ci într-o poziție solemnă.

La scurt timp era însă din nou către seară, erai pe stradă alături de mine, stăteai pe trotuar, eu eram cu un picior pe partea carosabilă și te țineam de mână, iar atunci a început o discuție nebunesc de rapidă, formată din propoziții scurte, pleosc-pleosc!, care a durat aproape fără întrerupere până la sfârșitul visului.

Nu pot reproduce conversația, știu de fapt doar primele două și ultimele două fraze, mijlocul era chinuitor, o unică tortură ale cărei amănunte nu le pot împărtăși.

Ceva de pe chipul tău m-a făcut să-ți spun la repezeală, în loc de salut: „Mi te-am imaginat altfel“. La care tu ai răspuns: „Dacă e să fiu sinceră, mă gândeam că ești mai fercheș“ (de fapt, ai spus un termen și mai vienez, dar l-am uitat).

Acestea au fost primele 2 fraze (în acest context îmi vine în minte următoarea întrebare: știi de fapt că sunt complet lipsit de simț muzical, mai mult decât oricine, din câte știu eu?), în fond, cu ele se decisese totul, ce mai urma? Dar atunci au început negocierile în privința revederii, cu cele mai imprecise expresii din partea ta și cu întrebări mereu stăruitoare din partea mea.

Acum au intervenit cei care mă însoțeau, a rezultat părerea că am venit la Viena și pentru a vizita o școală agricolă din apropiere74, acum se părea într-adevăr că aș avea timp pentru asta, era evident că de milă voiau să mă ia de acolo. Le-am ghicit intențiile, dar am plecat cu ei la gară, probabil fiindcă speram că te vor impresiona niște intenții de plecare atât de serioase. Am ajuns cu toții la gara din apropiere, însă atunci s-a vădit că uitasem numele localității unde se presupunea că se află școala. Stăteam în fața panourilor mari pe care era afișat mersul trenurilor, ei parcurgeau încontinuu cu degetele numele stațiilor și mă întrebau dacă nu cumva este unul sau altul, dar nu era niciunul dintre ele.

Între timp am reușit să te privesc un pic; de altfel, îmi era absolut indiferent cum arătai, numai cuvântul tău conta pentru mine. Nu prea semănai cu tine, în orice caz erai mult mai întunecată, trasă la față, dar nici cu obrajii rotofei n-ai fi arătat prea crunt. (Dar era oare ceva crunt?) În mod straniu, costumul tău era din aceeași stofă ca al meu, era și foarte masculin și de fapt nu-mi plăcea deloc. Apoi mi-am amintit însă un pasaj dintr-o scrisoare (versul: dvoje šaty mám a přece slušně vypadám75) și puterea cuvântului tău asupra mea a fost atât de mare încât din momentul acela mi-a plăcut foarte mult cu ce erai îmbrăcată.

Dar acum se sfârșise, însoțitorii mei încă cercetau mersul trenurilor, iar noi stăteam deoparte și negociam. Ultimul stadiu al negocierilor era cam așa: a doua zi era duminică; pentru tine era atât de neînțeles încât ți se părea respingător modul în care eu puteam presupune că duminică ai avea timp pentru mine. În final însă, tu ai cedat în aparență și ai spus că ai vrea totuși să-mi rezervi 40 de minute. (Partea cea mai îngrozitoare a discuției n-au fost, firește, cuvintele, ci substratul, inutilitatea întregii desfășurări, ca și argumentul tău neîncetat și tacit: „Nu vreau să vin. Cu ce te-ar ajuta dacă aș veni totuși?“) N-am putut afla însă de la tine când ai avea libere cele 40 de minute. Nici tu nu știai; în ciuda unei concentrări aparente, n-ai putut preciza. La sfârșit te-am întrebat: „Trebuie cumva să aștept toată ziua?“ „Da“, ai răspuns și te-ai întors către însoțitorii aflați în așteptare la dispoziția ta. Sensul răspunsului era că nu vei veni deloc și că singura concesie pe care ai fi putut să mi-o faci era permisiunea de a aștepta. „Nu voi aștepta“, am spus încet și, întrucât am crezut că n-ai auzit și că acesta era ultimul meu atu, am strigat în urma ta cu disperare că nu voi aștepta. Dar ție-ți era indiferent și nu te-au mai interesat cuvintele mele. Oarecum clătinându-mă, m-am retras în oraș.

_______________

Dar două ore mai târziu au sosit scrisori și flori, bunăvoință și consolare.

Al tău, F

Adresele, Milena, sunt tot neclare, cei de la poștă au scris peste ele și le-au completat. Adresa scrisă după prima rugăminte era splendidă, un model de caligrafie diferit, deși nu tocmai lizibil. Dacă poșta ar avea ochii mei, ar putea citi aproape exclusiv adresele tale și nu altele. Dar fiindcă este poșta —

[Merano, 15 iunie 1920]

Marți

Azi-dimineață te-am visat din nou. Ședeam unul lângă altul și tu mă respingeai fără supărare, ci prietenește. Eram foarte nefericit. Nu din cauza refuzului tău, ci din cauza mea, pentru că te tratam ca pe o femeie mută oarecare și ignoram vocea care vorbea din tine și mi se adresa tocmai mie. Sau poate că o auzisem, dar eram incapabil să-i răspund. Am plecat mai dezolat decât în primul vis.

Atunci mi-am amintit ce am citit odată la cineva: „Iubita mea este un stâlp de foc care cutreieră pământul. Acum mă ține strâns în brațe. Însă ea nu-i călăuzește pe cei cuprinși de brațele ei, ci pe cei care văd“.

Al tău

(așadar, îmi pierd și numele, care a devenit tot mai scurt, iar acum el sună: Al tău)

[Merano, 20 iunie 1920]

Duminică

După o scurtă plimbare pe care am făcut-o cu tine: (Cât de ușor este să scriu asta: o scurtă plimbare cu tine. Ar trebui, de rușine, să încetez să mai scriu, fiindcă este atât de ușor).

Pentru mine cel mai îngrozitor lucru din întreaga poveste76 este în primul rând convingerea că evreii trebuiau să se năpustească în mod necesar asupra voastră, ca niște animale de pradă menite să ucidă, deși ei vor fi fost îngroziți, căci nu sunt totuși animale, ci foarte lucizi. Tu, care ești capabilă să înțelegi mai bine decât mine orice altceva din povestea asta, nu poți avea această reprezentare în toată deplinătatea și forța ei. Nu pricep deloc cum popoarele, până să se ajungă la astfel de fenomene recente, au putut avea ideea unei crime rituale (odinioară era vorba cel mult despre o frică și o gelozie generală, însă aici este o imagine fără echivoc, îl vedem pe „Hilsner“77 comițând fapta pas cu pas; ce mai contează că fecioara îl îmbrățișează în același timp), dar cu toate acestea nu pricep cum popoarele au putut crede că evreul ucide fără a se înjunghia el însuși în același timp, pentru că asta face, însă popoarele n-au nevoie, firește, de astfel de îngrijorări.

Exagerez din nou, toate aceste lucruri sunt exagerări. Sunt exagerări fiindcă cei ce caută să se salveze se aruncă întotdeauna asupra femeilor, care pot fi la fel de bine creștine sau evreice. Iar dacă se vorbește despre inocența fetelor, asta nu înseamnă castitatea obișnuită, ci nevinovăția sacrificiului lor, o inocență care este fizică în egală măsură.

Aș mai avea de relatat unele lucruri, dar prefer să tac: în primul rând îl cunosc doar puțin pe Haas (deși, în mod ciudat, felicitările lui la logodna mea78 au fost cele mai sincere pe care le-am primit), iar pe ceilalți deloc; în plus, te-ai putea supăra pe mine dacă mă amestec cu reflecțiile mele în această chestiune care te privește79; și în fine, aici ajutorul nu mai poate veni de la nimeni, totul n-ar fi decât un joc al presupunerilor.

(Mă tem permanent că m-ai putea condamna pe nedrept în cazul fetei cu care urma să mă întâlnesc la Karlsbad și căreia i-am spus adevărul, atât cât s-a putut, la scurtă vreme după ce i-am trimis o telegramă și două bilețele neclare80 — în acest sens îmi dau în continuare silința să nu spun nimic spre lauda ei. Trebuie să mă tem cu atât mai mult cu cât sunt de condamnat, firește, și încă foarte aspru, dar nicidecum în sensul celor povestite de tine în esență; așadar, poate chiar mai aspru, vei spune; ei bine, atunci prefer să suport o condamnare mai severă, dar meritată, decât una mai ușoară, care nu mi se cuvine. Iartă-mi neclaritățile! Este tot o chestiune pe care trebuie s-o trașez cu mine însumi, dar atunci vreau să-mi dai voie să te văd de la distanță.)

În ceea ce-l privește pe Max81, cred și eu că trebuie să-l cunoști mai întâi personal pentru a-l putea judeca în întregime. Pe urmă însă trebuie să-l îndrăgești, să-l admiri, să fii mândră de el și desigur să-ți fie milă de el. Cine nu se poartă așa cu el (presupunând că are bunăvoință) nu-l cunoaște.

[Merano, 21 iunie 1920]

Luni

Ai dreptate acum, când am citit reproșul tău referitor la „copilaș“82 — din păcate, am primit scrisorile aseară târziu, iar mâine dimineață vreau să fac o mică excursie la Bolzano împreună cu inginerul83 — , mi-am spus într-adevăr: Ajunge, azi nu poți citi aceste scrisori, trebuie să dormi totuși un pic dacă vrei să faci excursia mâine dimineață. — Și a fost nevoie de un scurt răgaz înainte de a citi mai departe, de a înțelege și a mă relaxa. Iar eu, dacă ai fi aici (și nu mă refer doar la apropierea fizică), mi-aș putea pune fața în poala ta, respirând ușurat. Asta înseamnă să fii bolnav, nu-i așa? Te cunosc și mai știu că totuși „copilaș“ nu este un apelativ atât de îngrozitor. De asemenea, știu de glumă, dar totul poate constitui pentru mine și o amenințare. Dacă îmi vei scrie: „Ieri am adunat la un loc «și»-uri din scrisoarea ta și erau atâtea, cum îți permiți să-mi scrii «și» și tocmai atâtea“, atunci, dacă rămâi serioasă, poate că voi fi convins și eu că te-am jignit spunându-ți așa și voi fi destul de nefericit. Până la urmă ar putea fi într-adevăr o insultă, asta-i greu de verificat.

Totodată nu trebuie să uiți că, deși în sine putem face ușor diferența între glumă și seriozitate, totuși când vorbim despre niște oameni care sunt atât de importanți încât propria noastră viață depinde de ei, atunci nu mai este ușor, riscul e atât de mare, căpătăm ochi de microscop și, odată ce-i avem, nu ne mai descurcăm deloc. În această privință, pesemne că nici în perioadele mele bune nu am fost puternic. De exemplu, în prima clasă din școala elementară. Bucătăreasa noastră84, una mică, uscată, slabă, cu nasul ascuțit și obrajii scobiți, gălbejită, dar neclintită, energică și superioară, mă ducea la școală în fiecare dimineață. Locuiam în casa care desparte Der kleine Ring de Der große Ring. Traversam deci mai întâi Ring-ul, apoi mergeam pe Teingasse, pe urmă treceam printr-un fel de poartă boltită pe Fleischmarktgasse și coboram în Fleischmarkt. Iar asta s-a repetat în fiecare dimineață timp de un an. Când ieșeam din casă, bucătăreasa spunea că îi va povesti învățătorului85 cât de obraznic am fost acasă. Probabil că nu eram foarte neascultător, însă eram încăpățânat, inutil, trist și supărat și din toate acestea s-ar fi putut alcătui mereu ceva drăguț pentru învățător. Știam asta și ca atare nu bagatelizam amenințarea bucătăresei. Totuși la început am crezut că drumul spre școală este îngrozitor de lung, că s-ar mai putea întâmpla multe (dintr-o asemenea nesocotință aparent copilărească se dezvoltă treptat, tocmai fiindcă drumurile nu sunt îngrozitor de lungi, acea anxietate și seriozitatea caracteristică ochilor de mort); totodată, cel puțin când mă aflam încă pe Altstädter Ring, aveam mari dubii dacă bucătăreasa, care, deși o persoană respectabilă, era totuși doar o menajeră, ar îndrăzni să vorbească într-adevăr cu învățătorul, o persoană respectată de toată lumea. Poate chiar ziceam așa ceva, iar pe urmă bucătăreasa răspundea de obicei scurt, cu buzele ei înguste și necruțătoare, că n-am să cred asta, dar ea îi va spune. Cam în zona intrării pe Fleischmarktgasse — pentru mine aceasta avea și o importanță oarecum istorică86 (în ce zonă ai trăit când erai copil?) — începeam să mă tem de amenințare. Acum școala în sine mă înspăimânta deja, iar bucătăreasa voia să-mi complice și mai mult situația. Începeam s-o rog, ea scutura din cap, cu cât o rugam mai mult, cu atât mi se părea mai de preț ceea ce o rugam, iar pericolul creștea și eu rămâneam pe loc și-i ceream iertare, ea mă trăgea mai departe, eu o amenințam cu represaliile părinților mei, ea râdea, în privința asta era atotputernică, mă agățam de portalurile magazinelor și de colțul caselor, nu voiam să mai înaintez înainte ca ea să mă fi iertat, o trăgeam îndărăt de fustă (nici ei nu-i era ușor), însă mă târa în continuare, asigurându-mă că are să-i povestească și acest lucru învățătorului, se făcea târziu, bătea de 8 la Biserica Sf. Jakob, se auzea clopoțelul de la școală, alți copii începeau să fugă, mereu cea mai mare frică era că întârzii, acum trebuia să alergăm și noi, având în minte un singur gând: „îi va spune, nu-i va spune“ — și ea nu spunea nimic, niciodată, însă avea întotdeauna posibilitatea și chiar una aparent tot mai mare, pe care n-o abandona niciodată (ieri n-am spus, dar azi voi spune cu siguranță). Iar uneori — gândește-te, Milena — o înfuriam atât de tare, încât chiar bătea din picioare pe stradă, sub privirile unei femei care vindea cărbuni prin apropiere. Milena, ce aiureală și cât îți aparțin cu toate bucătăresele și amenințările și tot acest praf îngrozitor pe care cei 38 de ani ai mei l-au ridicat în vârtejuri și mi l-au așezat în plămâni.

Dar nu voiam să-ți spun toate astea sau măcar să ți le spun altfel, acum este târziu, trebuie să mă opresc pentru a merge la culcare și nu voi putea dormi fiindcă am încetat să-ți scriu. Dacă vei vrea să știi cândva cum eram eu odinioară, îți voi trimite de la Praga o scrisoare uriașă, pe care i-am scris-o tatălui meu cu vreo jumătate de an în urmă, dar pe care nu i-am dat-o încă87.

Iar la scrisoarea ta răspund mâine sau, dacă seara are să se facă prea târziu, abia poimâine. Mai rămân câteva zile fiindcă am renunțat să-mi mai vizitez părinții la Franzensbad88, deși a rămâne pur și simplu întins pe balcon nu se poate numi de fapt renunțare.

Încă o dată îți mulțumesc pentru scrisoare.

[Merano, 23 iunie 1920]

Miercuri

Este greu să spui adevărul căci există un singur adevăr, dar el este viu și de aceea are un chip vivace schimbător (krásná vůbec nikdy, vážne ne, snad někdy hezká89). Dacă ți-aș fi răspuns în noaptea de luni spre marți, ar fi fost groaznic, eram întins ca pe un pat de tortură, toată noaptea ți-am dat răspunsuri, m-am plâns ție, am căutat să te îndepărtez speriindu-te și m-am blestemat singur. (Cauza era că am primit scrisoarea seara târziu și, fiind în apropierea nopții, eram prea emoționat și receptiv pentru niște cuvinte serioase.) Pe urmă dimineața am plecat la Bolzano, cu trenul electric spre Klobenstein, la 1.200 de metri altitudine, în fața primului lanț al Dolomiților respiram aerul curat, aproape rece, fără a mă simți însă în toate mințile, apoi la întoarcere ți-am scris următoarele, pe care le copiez acum, deși le găsesc, cel puțin astăzi, prea aspre; așa se schimbă zilele:

În sfârșit sunt singur, inginerul90 a rămas la Bolzano, mă întorc. N-am suferit chiar atât de mult din cauza faptului că inginerul și împrejurimile s-au infiltrat între noi, pentru că și eu eram dat peste cap. Ieri până la 12.30 mi-am petrecut seara cu tine, scriind și apoi mai mult reflectând, iar pe urmă am stat în pat până la ora 6, adormind cu greu câteva clipe. După aceea m-am ridicat brusc, așa cum un străin trage din pat un alt străin, și asta a fost bine, căci altfel aș fi moțăit și aș fi scris aiurea, rămânând toată ziua la Merano, lipsit de orice consolare. Nu contează că de-abia am conștientizat de fapt această excursie și că ea îmi va rămâne în memorie ca un vis cam neclar. Noaptea a fost așa cum a fost, deoarece tu, cu scrisoarea ta (ai o privire pătrunzătoare, care n-ar însemna însă mult, lumea hoinărește pe stradă și atrage privirea asupra sa, însă tu ai curajul acestei priviri și, înainte de toate, forța de a vedea și dincolo de această privire; acest fapt de a vedea mai departe este esențial, iar tu poți face asta), ai trezit din nou toți acești diavoli bătrâni care dorm cu un ochi închis, iar cu celălalt deschis așteaptă un moment potrivit, ceea ce este într-adevăr îngrozitor și-mi provoacă o sudoare rece (îți jur: din cauza a nimic altceva decât din cauza acelor forțe incomprehensibile), dar este un lucru bun, sănătos, sunt trecuți în revistă și se știe despre existența lor. Cu toate acestea, felul în care explici afirmația mea că „trebuie să pleci din Viena“ nu este tocmai corect. N-am scris asta într-un mod frivol (ci sub impresia acelei povești91; până atunci nu mă gândisem de fapt la asemenea corelații; în momentul acela eram atât de furios, încât plecarea ta imediată din Viena mi se părea cel mai firesc lucru, gândindu-mă într-un mod cât se poate de egoist că fie și numai ceea ce îl atinge din vina mea pe soțul tău mă lovește din plin pe mine în primul rând, mă izbește de zece ori sau de o sută de ori și mă toacă mărunt. Nu este altfel decât în cazul tău) și nu mă tem de povara concretă (nu câștig mult, dar ar ajunge pentru noi amândoi, cred eu, firește dacă nu apare vreo boală între timp); de asemenea, sunt sincer, atât cât pot eu să gândesc și să mă exprim (așa am fost și înainte, dar abia tu m-ai sprijinit văzând cu adevărat acest aspect). Singurul lucru de care mă tem cu ochii holbați și cufundat într-o frică absurdă (dacă m-aș putea cufunda în somn la fel de adânc ca în frică, n-aș mai fi în viață) este această conspirație interioară împotriva mea (pe care o vei înțelege mai bine din scrisoarea adresată tatălui meu, ce-i drept, nu pe de-a-ntregul, fiindcă scrisoarea își urmărește prea mult țelul propriu), această conspirație se bazează pe faptul că eu, care nu sunt nici măcar un pion într-un mare joc de șah, sunt foarte departe de așa ceva, iar acum mai vreau să iau și locul reginei, împotriva regulilor jocului și spre confuzia întregului joc — eu, pionul pionului, adică o piesă care nici nu există și nici nu participă la joc — și pe urmă, imediat, poate și locul regelui însuși sau chiar al întregii table de șah. În plus, dacă aș vrea asta cu adevărat, ar trebui să se întâmple într-un alt mod, mai inuman. De aceea propunerea pe care ți-am făcut-o are o importanță mult mai mare pentru mine decât pentru tine. Pe moment ea este ceva neîndoielnic, care nu mă îmbolnăvește și mă face neapărat fericit.

_______________

Asta a fost ieri, azi aș spune, de pildă, că voi veni cu siguranță la Viena, dar pentru că astăzi este astăzi și mâine e mâine, îmi las această libertate. Nu te voi surprinde în niciun caz și nici nu voi veni mai târziu de joi. Dacă vin la Viena, îți trimit o scrisoare cu poșta pneumatică — n-aș putea să văd pe nimeni în afară de tine, știu asta —, precis nu înainte de marți. Voi sosi în Gara de Sud, încă nu știu unde voi merge, voi locui deci în apropierea gării. Păcat că nu știu unde dai meditații lângă Gara de Sud, te-aș putea aștepta acolo în jur de 5. (Această frază voi fi citit-o deja într-un basm, undeva în apropierea alteia: Și dacă n-au murit încă, ei mai trăiesc și acum.) Astăzi am văzut o hartă a Vienei, preț de o clipă mi s-a părut de neînțeles că au construit un oraș atât de mare în timp ce tu ai nevoie doar de o cameră totuși.

Este posibil să-ți fi scris post-restant și pe numele de Pollak92.

[Merano, 24 iunie 1920]

Joi

Sunt mult mai deștept după o noapte de nesomn decât după ce am dormit pe săturate. Ieri am dormit un pic mai bine și ți-am scris numaidecât anumite prostii despre călătoria la Viena. Până la urmă această călătorie nu este puțin lucru și nu e de glumă cu ea. Nu te voi surprinde nicidecum, tremur numai când mă gândesc la asta. Nu vin deloc la tine acasă. Dacă nu primești joi o scrisoare cu poșta pneumatică, înseamnă că am plecat la Praga. De altfel, din câte aud, aș sosi totuși la Gara de Vest, ieri ți-am scris, cred, Gara de Sud, dar asta este oricum indiferent. Deși nu sunt peste măsură de neajutorat, netransportabil și neglijent (presupunând că am dormit un pic), nu trebuie să-ți faci griji în această privință, dacă urc în vagonul care merge la Viena, acolo cobor foarte probabil, numai urcarea îmi creează unele probleme. Așadar la revedere (dacă aceasta n-are să fie la Viena, poate fi și în scrisori).

Ropucha93 este frumoasă — frumoasă, dar nu foarte frumoasă — nu foarte frumoasă94, povestirea seamănă cu miriapodul95; odată ce a fost fixată printr-o vorbă de duh, înțepenește și nu se mai poate urni nici măcar înapoi, orice libertate și mișcare a primei jumătăți s-au pierdut. Făcând însă abstracție de asta, se citește ca o scrisoare a Milenei J.96, iar dacă este o scrisoare, atunci îi voi răspunde.

În ceea ce o privește pe Milena, numele n-are nimic de-a face cu germanitatea și evreimea. Cel mai bine înțeleg ceha (fără a-i socoti, firește, pe evreii cehi) domnii de la Našeřeč97, urmați de cititorii revistei, apoi pe locul trei vin abonații, iar eu sunt un abonat. Ca atare, îți spun că doar diminutivul milenka98este cu adevărat ceh la Milena. Fie că-ți place sau nu, așa spune filologia.

[Merano, 25 iunie 1920]

Într-adevăr, începem să nu ne mai înțelegem, Milena. Te gândești că voiam să te ajut, dar voiam de fapt să mă ajut pe mine. Nicio vorbă în plus despre asta. Și din câte știu, nici somnifere nu ți-am cerut.

_______________

Pe Otto Groß99 de-abia l-am cunoscut; dar am observat că la el a fost ceva esențial, care a încercat cel puțin să scoată o mână din „ridicol“. Starea de perplexitate a prietenilor și a rudelor lui (soția, cumnatul, până și copilul mic100, ce tăcea enigmatic printre valize — astfel n-avea cum să cadă din pat când era singur — și care bea cafea neagră, mânca fructe și tot ce voia) mi-a amintit într-o oarecare măsură de starea adepților lui Hristos când stăteau sub cel crucificat. Eu tocmai mă întorceam atunci de la Budapesta, unde o însoțisem pe logodnica mea101, și călătoream la Praga, îndreptându-mă, total distrus, spre hemoptizie. Groß, soția și cumnatul mergeau cu același tren de noapte. Kuh, sfios fără sfială ca-ntotdeauna, a cântat și a făcut gălăgie până la miezul nopții, soția s-a rezemat într-un colț, în mizerie — aveam locuri doar pe coridor — și a adormit (sub atenta protecție a lui Groß, dar fără un succes vădit). Groß mi-a povestit însă ceva, aproape toată noaptea (exceptând unele scurte întreruperi în timpul cărora își făcea probabil niște injecții102), cel puțin așa mi se părea mie, căci în realitate nu-l înțelegeam deloc. Mi-a explicat teoria lui despre un pasaj biblic pe care eu nu-l știam, dar din lașitate și oboseală nu i-am spus asta. A analizat fără încetare pasajul respectiv, mereu venea cu argumente noi și-mi cerea asentimentul. Dădeam mecanic din cap, în vreme ce el îmi cam dispărea din fața ochilor. De altfel, nu cred că l-aș fi înțeles nici dacă aș fi fost treaz, fiindcă am o gândire calculată și lentă. Așa a trecut noaptea. Au existat însă și alte întreruperi. Uneori el se scula în picioare și cu brațele ridicate se ținea strâns de ceva, timp de câteva minute, și scuturat zdravăn de mersul trenului, adormea total relaxat. Pe urmă la Praga l-am mai văzut doar în treacăt.

_______________

Nu este atât de neîndoielnic că lipsa de simț muzical constituie un ghinion; în primul rând, pentru mine nu este; moștenesc asta de la strămoși (bunicul meu din partea tatălui a fost măcelar într-un sat de lângă Strakonitz103, iar eu nu trebuie să mănânc atâta carne cât a tăiat el) și îmi oferă un oarecare sprijin, într-adevăr, rudele înseamnă mult pentru mine, dar până la urmă este totuși un ghinion omenesc, asemănător sau identic cu incapacitatea de a plânge sau de a dormi. Iar a înțelege oamenii cu simț muzical deja echivalează aproape cu a fi lipsit de simț muzical.

Dacă vin la Viena, îți voi telegrafia sau îți voi scrie la oficiul poștal. Marți sau miercuri.

Cu siguranță, am francat toate scrisorile. Pe plic nu se observă că timbrele au fost rupte?

[Merano, 25 iunie 1920]

Vineri seară

Azi-dimineață am scris o prostie, iar acum sosesc cele două scrisori ale tale, peste măsură de dragi. Le voi răspunde oral, marți voi fi în Viena, dacă nu se întâmplă nimic neașteptat înăuntru sau în afară. Ar fi foarte rezonabil dacă ți-aș spune încă de astăzi unde te voi aștepta (marți cred că este sărbătoare, poate că este închis oficiul poștal din Viena, de unde vreau să-ți telegrafiez sau să-ți scriu cu poșta pneumatică), dar până atunci m-aș sufoca dacă aș numi chiar acum un loc și apoi l-aș vedea trei zile și trei nopți cât este de gol, așteptându-mă ca marți să ajung acolo la o anumită oră. Milena, există oare pe lume atâta răbdare câtă îmi trebuie mie? Spune-mi marți asta!

[Viena, 29 VI. 20]

Marți, ora 10

Scrisoarea nu va sosi probabil înainte de ora 12 sau mai degrabă sunt foarte sigur că nu, fiindcă este deja 10. Atunci abia mâine deci, poate că este bine așa, căci, deși sunt la Viena și stau într-o cafenea pe lângă Gara de Sud (ce fel de cacao, ce produse de patiserie, din astea trăiești tu?), totuși nu mă aflu cu totul aici, n-am dormit de două nopți și nu știu dacă voi dormi în cea de-a treia la Hotelul Riva de lângă Gara de Sud, unde locuiesc în apropierea unui garaj. Nu-mi vine în minte ceva mai bun: te aștept miercuri începând cu 10 dimineața în fața hotelului. Te rog, Milena, să nu mă surprinzi venind din lateral sau din spate, n-o voi face nici eu. Astăzi voi vedea probabil ce este de văzut: Lerchenfelderstraße104, oficiul poștal, centura de la Gara de Sud până la Lerchenfelderstraße, femeia care vinde cărbuni ș.a.m.d., făcându-mă cât se poate de invizibil.

Al tău

[Praga, 4 iulie 1920]

Duminică

Astăzi, Milena, Milena, Milena — nu mai pot scrie altceva. Totuși. Deci astăzi, Milena, doar în grabă, oboseală și absență (ultima va fi și mâine). Cum să nu fiu obosit? I se promite unui bolnav un concediu de trei luni și i se dau 4 zile, iar din zilele de marți și duminică doar câte o parte, tăind în plus serile și diminețile.105 N-am dreptate că nu m-am însănătoșit complet? N-am dreptate? Milena! (Ți-o spun la urechea stângă, în timp ce stai întinsă pe patul jalnic într-un somn profund de sorginte bună și te întorci încet, fără să-ți dai seama, de la dreapta la stânga către gura mea.)

_______________

Călătoria? La început a fost foarte simplu, de pe peron nu se puteau cumpăra ziare. Un motiv de a alerga afară, nu mai erai acolo, ceea ce era în ordine. Pe urmă m-am urcat din nou, trenul a pornit, am început să citesc ziarul, totul era încă în regulă, după o clipă am încetat să citesc, dar apoi, dintr-odată, nu mai erai acolo, sau mai degrabă erai acolo, așa simțeam prin tot ceea ce sunt, însă acest mod de prezență era cu totul altfel decât în cele 4 zile și trebuia să mă obișnuiesc mai întâi cu el. Am reluat lectura, dar gazeta cu „Jurnalul“ lui Bahr106 începea cu descrierea localității Bad Kreuzen de lângă Grein pe Dunăre. Apoi am abandonat lectura, însă când m-am uitat pe geam, trecea un tren, iar pe vagon scria: Grein. M-am uitat iar în compartiment. În fața mea un domn citea Národní Listy de duminica trecută, am văzut acolo un foileton de Růžena Jesenská107, îl împrumut, încep să citesc fără scop, îl las deoparte și apoi rămân cu chipul tău, exact așa cum era când ne-am despărțit în gară. Acolo, pe peron, s-a petrecut un fenomen natural cum n-am văzut niciodată: lumina soarelui s-a întunecat nu din cauza norilor, ci din ea însăși.

Ce să mai spun? Gâtlejul nu se supune, mâinile nu mă ascultă.

Al tău

Mâine urmează minunata poveste a continuării călătoriei

[Praga, 4 iulie 1920]

Duminică, un pic mai târziu

Un curier îmi aduce scrisoarea alăturată108 (te rog, n-o rupe numaidecât, nici pe cea de la Max109) și așteaptă un răspuns imediat; îi scriu că la ora nouă voi fi acolo. Ce am de spus e-atât de clar, dar nu știu cum îi voi spune. Dumnezeule, de-aș fi căsătorit, aș veni acasă și în locul curierului aș găsi patul, unde nu mă pot ascunde în absența oricărui pasaj subteran spre Viena! Îmi spun asta pentru a-mi da seama cât de ușor este greul care mă așteaptă.

Al tău

Îți trimit scrisoarea ca și cum prin ea te-aș putea face să fii foarte aproape de mine când mă voi plimba acolo, prin fața casei ei110.

[Praga, 4 și 5 iulie 1920]

Duminică, ora 11.30

3) Număr111,

cel puțin aceste scrisori,

niciuna nu trebuie

să te piardă,

după cum nici eu

nu trebuia să te pierd

în părculeț.

Niciun rezultat112, deși totul este atât de clar și așa i-am și spus. Nu vreau să povestesc amănuntele, doar că ea n-a zis nici pe departe o vorbă rea despre tine sau despre mine. De-atâta claritate n-am fost nici măcar compătimitor. Numai atât am putut spune, respectând adevărul, că între mine și ea nu s-a schimbat nimic și că e greu să se mai schimbe vreodată ceva — nimic în plus, este dezgustător, meseria de călău nu este pentru mine. Doar un lucru, Milena, dacă ea este grav bolnavă (arată foarte rău și este disperată peste măsură, trebuie să ajung la ea din nou mâine după-amiază), deci dacă este bolnavă sau se întâmplă altceva cu ea, nu mai am nicio putere, căci nu pot decât să-i spun mereu adevărul, iar acest adevăr nu este doar adevăr, ci mai mult, este ființa mea dizolvată în tine, în timp ce te însoțesc — așadar, dacă se întâmplă ceva, atunci, Milena, trebuie să vii.

Stupizenii, poți să nu vii, desigur, din același motiv.

_______________

Mâine îți trimit acasă scrisoarea către tata113, te rog, pune-o bine, s-ar putea să vreau totuși să i-o dau tatălui meu la un moment dat. Dacă e posibil, nu i-o da nimănui s-o citească! Iar când o citești, să înțelegi toate tertipurile avocățești, este scrisoarea unui avocat. Și să nu uiți niciodată marele tău Totuși.

_______________

Luni în zori

Îți trimit azi „Sărmanul muzicant“114, nu fiindcă are o mare importanță pentru mine, a avut-o cu ani în urmă. Ți-l trimit însă fiindcă este atât de vienez, de lipsit de simț muzical, fiindcă este de plâns și s-a uitat de sus la noi în Volksgarten115 (la noi! Da, tu mergeai lângă mine, Milena, imaginează-ți, ai mers alături de mine), fiindcă este atât de birocratic și fiindcă a iubit o fată care se pricepea la afaceri.

[Praga, 5 iulie 1920]

Luni înainte de prânz

Dimineață am primit scrisoarea de vineri, mai târziu scrisoarea de vineri noaptea.116 Prima este așa de tristă, chipul trist din gară, tristă nu atât din cauza conținutului, cât pentru că nu mai e de actualitate, totul a trecut deja, ceea ce am văzut împreună, pădurea și cartierul, sau plimbarea noastră. Dar nu trece niciodată această plimbare împreună, am mers în linie dreaptă, urcând pe străduța pietruită, înapoi pe alee la asfințit, nu contenește și este totuși o glumă proastă să spui că nu încetează. Aici în jur se află documente, câteva scrisori pe care le-am citit acum, salutările adresate directorului (neconcediat)117 și altele, ici-colo, iar peste toate îmi sună în ureche un clopoțel: „ea nu mai este cu tine“, cu toate acestea undeva în cer mai există un clopot puternic, care spune: „ea nu te va părăsi“, dar clopoțelul este chiar în ureche. Și pe urmă apare din nou scrisoarea aceea din noapte, de neînțeles așa cum o pot citi, de neînțeles cum pieptul mi se umflă și se strânge destul ca să respire acest aer, de neînțeles cum pot fi departe de tine.

Și totuși nu mă plâng, toate acestea nu sunt o tânguire și am cuvântul tău.

_______________

Acum povestea călătoriei și pe urmă mai adaug că nu ești un înger: am știut de mult că viza mea pentru Austria a expirat încă de acum 2 luni la propriu (precum și la figurat), dar la Merano mi se spusese că nu e nevoie de ea pentru cei care se află doar în tranzit și chiar acum, la intrarea în Austria, n-au avut obiecții. De aceea la Viena am uitat complet de această eroare. În Gmünd118 însă, funcționarul de la punctul de frontieră — un tânăr dur — a descoperit numaidecât eroarea. Pașaportul a fost pus deoparte, toți au avut voie să treacă prin controlul vamal, numai eu nu, ceea ce a fost destul de rău [sunt întrerupt încontinuu, este totuși prima mea zi de birou, nu sunt obligat să ascult palavrele celor de aici și mereu vine câte cineva și caută să mă îndepărteze de tine, de fapt să te îndepărteze pe tine de mine, însă nu vor reuși, Milena, nu-i așa?, niciodată, niciunul]. Așa a fost deci, dar atunci tu te apuci deja de lucru. Un polițist de frontieră vine — amabil, deschis, tipic austriac, plin de interes, sincer — și mă conduce pe scări și coridoare la inspectoratul de graniță. Acolo se află deja tot cu un pașaport fără viză o evreică româncă, în mod straniu tot o trimisă prietenoasă a ta, tu, înger al evreilor. Dar forțele ostile sunt încă puternice. Un inspector mare și adjunctul lui mic, ambii gălbejiți, uscățivi, înverșunați, cel puțin în momentul acela, preiau pașaportul. Inspectorul termină imediat: „Vă întoarceți la Viena și luați viza de la direcțiunea poliției!“ Nu pot spune altceva decât să tot repet: „Pentru mine asta e ceva îngrozitor“. Inspectorul îmi răspunde ironic și supărat, repetând și el de mai multe ori: „Doar vi se pare așa“. „Nu pot obține viza telegrafic?“ „Nu.“ „Nici dacă suport toate costurile?“ „Nu.“ „Nu există aici o instanță superioară?“ „Nu.“ Femeia care vede cum sufăr și rămâne impunător de calmă îl roagă pe inspector ca măcar pe mine să mă lase să trec. Mijloacele tale sunt prea slabe, Milena! Tu n-ai fi reușit să-i determini să mă lase. Trebuie să parcurg înapoi drumul lung până la biroul de pașapoarte și să-mi iau bagajul, deci s-a terminat definitiv cu plecarea mea azi. Iar acum stăm împreună în camera inspectorului de frontieră, nici polițistul nu știe cum să ne consoleze și atunci ne spune că valabilitatea biletelor de tren se poate prelungi ș.a.m.d., inspectorul a rostit ultimul cuvânt și s-a retras în biroul personal, doar adjunctul cel mic mai este prezent. Calculez: următorul tren spre Viena pleacă la 10 seara și ajunge la Viena noaptea la 2.30. Am mai fost ciuruit de gângăniile de la Riva119, cum va arăta camera mea de lângă Gara Franz Josef? Dar nu mai găsesc absolut niciuna și atunci plec (da, la ora 2.30) pe Lerchenfelderstraße120 și cer găzduire (da, la 5 dimineața). Însă orice ar fi, trebuie în orice caz să iau viza luni dimineață (dar o voi obține imediat sau abia marți?) și pe urmă să vin la tine, să te surprind la ușa pe care tu o deschizi. Pentru bunul Dumnezeu! Aici gândirea face o pauză, dar pe urmă pornește mai departe: Dar în ce stare voi fi după o noapte de călătorie, iar seara va trebui să plec totuși numaidecât, timp de 16 ore cu trenul, cum voi ajunge la Praga și ce va spune directorul căruia trebuie să-i cer din nou telegrafic prelungirea concediului? Cu siguranță, nu vrei să se întâmple toate astea, dar oare ce vrei tu de fapt? Totuși nu merge altfel. Îmi vine în minte un singur lucru, care m-ar ușura întrucâtva: să înnoptez la Gmünd și să plec la Viena abia de dimineață și, deja foarte obosit, îl întreb pe adjunctul liniștit dacă există un tren de dimineață spre Viena. La ora 5.30 și ajunge, înainte de prânz, la ora 11. Bine, cu el voi pleca și eu, deci și românca. Însă aici discuția ia brusc o altă întorsătură, nu știu în ce fel, în orice caz a licărit ideea că micul adjunct vrea să ne ajute. Dacă înnoptăm la Gmünd, în dimineața următoare, când el e singur în birou, ne va lăsa să plecăm în secret cu un tren personal la Praga, unde vom ajunge la 4 după-amiază. Inspectorului îi vom spune că vom călători cu trenul de dimineață la Viena. Minunat! Ce-i drept, este doar relativ minunat, căci la Praga va trebui să telegrafiez totuși. Oricum. Inspectorul vine, jucăm comedioara referitoare la trenul de dimineață spre Viena, pe urmă adjunctul ne expediază, seara urmează să-l vizităm pe ascuns pentru a pune la punct restul detaliilor. Sunt atât de orbit încât mă gândesc că totul ți se datorează, pe când în realitate nu este decât ultimul atac al forțelor ostile. Apoi plecăm încet din gară, eu și femeia (acceleratul care ar fi trebuit să ne ducă mai departe se află încă acolo, verificarea bagajelor durează într-adevăr mult). Cât facem până în oraș? O oră. Mai e și asta. Dar se vădește că și lângă gară sunt două hoteluri, vom merge într-unul. O linie ferată trece chiar pe lângă hoteluri, trebuie s-o traversăm, însă tocmai vine un marfar și, cu toate că vreau să trec repede prin fața lui, femeia mă reține, dar atunci marfarul se oprește chiar în fața noastră; trebuie să așteptăm. Un mic ghinion în plus, ne gândim noi. Însă tocmai această așteptare, fără de care n-aș mai fi ajuns duminică la Praga, reprezintă punctul de cotitură. Este ca și cum tu ai fi bătut acum pe la toate porțile cerului spre a interveni pentru mine, așa cum ai cutreierat hotelurile de lângă Gara de Vest, căci tocmai apare polițistul tău, alergând după noi pe drumul destul de lung de la gară, și strigă gâfâind: „Veniți repede înapoi, inspectorul vă lasă să treceți!“ Este posibil? Un astfel de moment te sufocă. De zece ori trebuie să-l poftim pe polițist până să accepte banii noștri. Dar acum alergăm îndărăt, luăm bagajele de la inspectorat, ca să fugim la punctul de frontieră și apoi la controlul vamal. Însă acum, când ai pus totul în ordine, constat că nu pot căra mai departe bagajul și deja apare întâmplător lângă mine un hamal, la punctul de frontieră este înghesuială, polițistul îmi eliberează calea, la controlul vamal pierd, fără să-mi dau seama, etuiul cu butonii de aur pentru cămașă, un funcționar îl găsește și mi-l înmânează. Suntem în tren și plecăm imediat, în sfârșit pot să-mi șterg transpirația de pe față și piept. Rămâi mereu cu mine!

[Praga, 5 iulie 1920]

Luni

5) cred

Firește, ar trebui să merg la culcare, este ora unu noaptea, ți-aș fi scris încă de aseară, dar Max a fost aici, m-a bucurat mult vizita lui, voiam să merg la el, însă m-au împiedicat până acum fata121 și grijile pe care mi le fac din pricina ei. Până la 8.30 am fost împreună cu fata, la 9 se anunțase Max, pe urmă ne-am plimbat până la 12.30. Imaginează-ți, el nu și-a dat seama de ceea ce am crezut că i-am spus izbitor de clar în scrisori, și anume că tu, tu, tu — din nou mă opresc puțin din scris — ești cea despre care vorbesc; abia acum ți-a aflat numele (e-adevărat, nu-l scrisesem foarte clar fiindcă nevastă-sa122 putea citi totuși scrisorile). Iar acum, Milena, din nou una dintre minciunile mele, cea de-a doua: m-ai întrebat odată speriată dacă povestea cu Reiner din scrisoarea [Mile] Max (am vrut să scriu „Max“, dar am scris „Milena“, ți-am tăiat numele, nu mă condamna pentru asta, mă doare efectiv și-mi vine să plâng) n-ar trebui luată ca un avertisment. Atunci n-o luasem chiar ca pe un avertisment, ci drept o muzică menită să acompanieze un text; * față de tine, când te-am văzut atât de speriată, am negat orice legătură, mințind conștient [a trebuit să mă ridic, unul din temuta șoricime roade undeva]. Acum se dovedește totuși că a lipsit într-adevăr orice legătură, dar eu nu știusem și, ca atare, mințisem.

Fata: Astăzi ea a fost mai bine, însă am plătit scump că i-am permis să-ți scrie. Mă căiesc rău. Un semn că mi-e teamă pentru tine este telegrama pe care ți-am trimis-o azi la oficiul poștal („Fata îți scrie, răspunde-i amabil și — aici am vrut să adaug de fapt un «foarte» — fără menajamente și nu mă părăsi“). În ansamblu, lucrurile au decurs azi mai calm, m-am întrecut pe mine însumi ca să povestesc în liniște despre Merano, atmosfera a fost mai puțin amenințătoare. Dar când a venit din nou vorba despre chestiunea capitală123 — fata a tremurat lângă mine din tot corpul minute nesfârșite în Karlsplatz —, n-am mai putut spune decât că lângă tine totul dispare și se transformă în nimic, chiar dacă în sine rămâne neschimbat. Ea a pus ultima întrebare, în fața căreia am fost mereu lipsit de apărare, și anume: „Eu nu pot pleca, dar dacă mă expediezi, plec. Mă expediezi?“ (Dincolo de aroganță, ceva profund oribil se ascunde în faptul că povestesc asta, însă îți povestesc din teamă pentru tine. Ce n-aș face din teamă pentru tine? Vezi totuși ce fel de teamă nouă și ciudată este aceasta!) Am răspuns: „Da“. La care ea zice: „Nu pot totuși să plec“. Și atunci a început să povestească, locvace peste puterile ei, ființa bună și dragă, că nu înțelege toate astea, că tu îți iubești soțul și că vorbești cu mine pe ascuns etc. Ca să spun adevărul, s-au alăturat și cuvinte urâte despre tine, pentru care mi-a venit s-o bat și ar fi trebuit, dar oare nu trebuia s-o las să-și verse focul, cel puțin acesta? Ea a menționat că intenționează să-ți scrie și că, din grijă pentru ea și având o infinită încredere în tine, o să-i permit, cu toate că știu că asta are să mă coste câteva nopți de nesomn. Mă neliniștește tocmai tocmai faptul că permisiunea mea a liniștit-o. Fii amabilă și fără menajamente, dar mai mult fără menajamente decât amabilă, însă ce spun eu, nu știu oare că îi vei scrie cât se poate de bine ceea ce trebuie să scrii. Iar teama mea că de necaz ar putea să-ți scrie ceva perfid, ca să te influențeze împotriva mea, nu este profund înjositoare pentru tine? Este înjositoare, dar ce să fac când în locul inimii în trup îmi bate această teamă? N-ar fi trebuit să-i permit totuși. Mâine o văd din nou, este sărbătoare (Hus)124, mi-a cerut insistent să facem o excursie după-amiază, tot restul săptămânii, zicea ea, nu va trebui să mai vin. Poate mai reușesc s-o abat de la scrisoare dacă nu va fi scris-o deja. Însă ** atunci îmi spun: poate că nu vrea de fapt decât o explicație, poate că vorbele tale o vor liniști tocmai prin fermitatea lor amabilă, poate chiar — așa mi se derulează acum toate gândurile — cade în genunchi în fața scrisorii tale.

Franz

* Și în ciuda tuturor acestor lucruri, cred uneori că, dacă este posibil să mor de fericire, atunci să mi se întâmple așa. Iar dacă cineva destinat morții poate rămâne în viață de fericire, atunci să rămân în viață.

** Încă un motiv pentru care i-am dat voie să-ți scrie. Voia să vadă scrisorile tale către mine. Dar nu pot să i le arăt.

[Praga, 6 iulie 1920]

Marți în zori

Un mic șoc pentru mine: O telegramă de la Paris, potrivit căreia mâine seară vine încoace un unchi bătrân125, pe care îl iubesc de fapt foarte mult și care trăiește la Madrid; n-a mai fost aici de mulți ani. Un șoc fiindcă îmi va răpi timpul, iar eu am nevoie de tot timpul și de o mie de ori mai mult decât tot timpul, iar cel mai mult mi-ar plăcea să am pentru tine tot timpul care există, ca să mă gândesc la tine și să respir în tine. Nu voi avea liniște nici aici, acasă, serile nu-mi vor da pace, voi dori să fiu în altă parte. Multe aș vrea să fie altfel, iar la birou n-aș mai merge deloc, însă pe urmă cred din nou că merit să fiu plesnit peste față dacă exprim niște dorințe dincolo de acest prezent care îți aparține.

_______________

Pot merge oare la Laurin?126 El îl cunoaște pe Pick127, de exemplu. Oare nu s-ar putea afla lesne, întâmplător, că am fost la Viena? Scrie-mi despre asta.

_______________

Max este foarte iritat fiindcă povestești despre sanatoriul unde se găsește Přibram128; își reproșează că a curmat din nechibzuință ceea ce începuse să facă deja pentru el. În același timp, el are acum asemenea relații cu autoritățile, încât ar putea obține fără mari dificultăți tot ce e necesar. Te roagă foarte mult să sintetizezi ceea ce se poate spune despre nedreptatea care i s-a făcut lui Přibram. Dacă poți și ai ocazia, trimite-mi acest scurt rezumat. (Rusul se numea Sprach)129.

_______________

Din Viena mi-a rămas o amărăciune, am voie s-o spun? Sus, în pădure, în cea de-a doua zi, cred, ai spus cam așa: „Multă vreme nu mai poate dura lupta cu anticamera“. Iar acum, în penultima scrisoare de la Merano130, îmi scrii despre boală. Cum să găsesc o ieșire printre aceste două lucruri? Nu spun asta din gelozie, Milena, nu sunt gelos. Fie lumea este atât de infimă, fie noi atât de uriași; în orice caz, o umplem complet. Pe cine să fiu gelos?

[Praga, 6 iulie 1920]

Marți seară

Vezi, Milena, acum îți trimit singur scrisoarea131, fără să știu ce conține. Lucrurile s-au petrecut așa: îi promisesem că voi fi azi după-amiază la 3.30 în fața casei ei. Urma o excursie cu vaporul cu aburi; dar ieri ajunsesem foarte târziu în pat și nu prea dormisem, de aceea i-am scris dimineață cu poșta pneumatică: trebuie să dorm după-masă și ajung abia la ora șase. În toată neliniștea mea, care nu voia să se declare mulțumită cu orice asigurări din telegrame și scrisori, am adăugat: „Trimit scrisoarea la Viena numai după ce vom fi discutat despre ea“. Pe jumătate inconștientă, ea scrisese însă chiar din primele ore ale dimineții această scrisoare — nici ea nu poate spune ce a scris — și o expediase numaidecât. Când primește scrisoarea mea cu poșta pneumatică, aleargă sărmana, stăpânită de frică, la Poșta centrală, înhață de undeva scrisoarea și, de fericită ce este, îi dă unui funcționar toți banii pe care îi are; abia după aceea se sperie de suma respectivă și seara îmi aduce scrisoarea. Ce să fac acum? Speranța mea într-o soluționare fericită, completă și grabnică, se bazează pe această scrisoare și pe efectul răspunsului tău, recunosc că este într-adevăr o speranță absurdă, dar e singura mea speranță. Dacă deschid acum scrisoarea și o citesc înaintea ta, în primul rând mă întristez și în al doilea sunt sigur că pe urmă nu voi mai fi în stare să ți-o trimit. Așadar, ți-o predau totul nedeschisă, așa cum m-am predat ție deja eu însumi.

La Praga este un pic mohorât, n-a sosit nicio scrisoare, inima mi-e puțin grea și, cu toate că este absolut imposibil ca să mai fie aici vreo scrisoare, explică-i asta inimii.

Adresa ei132: Julie Wohryzek

Praga II

Na Smečkách 6

[Praga, 6 iulie 1920]

Marți, și mai târziu

De-abia expediasem scrisoarea, că mi-a și venit în minte o întrebare: Cum am putut oare să-ți cer una ca asta? Făcând abstracție de faptul că nu e totuși decât problema mea să fac ceea ce este necesar și corect în acest caz, probabil că ție îți va fi imposibil să scrii și să încredințezi o asemenea scrisoare de răspuns unui străin. Așa că, Milena, iartă-mi scrisorile și telegramele, le poți atribui minții mele slăbite din cauza despărțirii de tine; nu-i absolut nicio problemă dacă nu-i răspunzi133, va trebui să găsesc o altă soluție. Nu-ți face griji din pricina asta. Nu sunt decât obosit de atâtea plimbări, azi pe panta de la Vyšehrad, asta este situația. Mâine vine și unchiul, voi fi singur puțină vreme.

Pentru a vorbi despre lucruri mai bune: Știi de fapt când ai fost cel mai frumos, dar chiar absolut demențial de bine îmbrăcată la Viena? Fiindcă e mai presus de orice discuție: duminică134.

[Praga, 7 iulie 1920]

Miercuri seară

Doar câteva cuvinte foarte grăbite despre inaugurarea noii mele locuințe135; foarte grăbite, fiindcă la ora 10 îmi vin părinții de la Franzensbad136, iar la 12 unchiul de la Paris și toți vor să fie aduși; noua locuință, fiindcă, pentru a-i face loc unchiului, m-am mutat în locuința goală a surorii mele, care este la Marienbad. O locuință mare și goală este într-adevăr ceva frumos, însă strada este mai gălăgioasă, în orice caz un schimb nu prea rău. Și trebuie să-ți scriu, Milena, fiindcă din ultimele mele scrisori tânguitoare (de rușine, pe cea mai rea am rupt-o azi în zori; imaginează-ți acum n-am încă nicio veste de la tine, dar să mă plâng de poștă este o prostie, ce am eu de-a face cu poșta?) ai putea trage concluzia că nu sunt sigur de tine, că mă tem să nu te pierd, nu, nu sunt nesigur. Oare ai putea fi pentru mine ceea ce ești dacă n-aș fi sigur de tine? Ceea ce a trezit această impresie a fost pentru mine scurta apropiere fizică și brusca despărțire fizică (de ce tocmai duminică? De ce tocmai la ora 7?137 De ce s-a întâmplat asta, în general vorbind?), așa ceva îți zăpăcește un pic simțurile. Iertare! Iar acum, seara, acceptă drept „noapte bună!“ întreaga revărsare a ceea ce sunt și am și întreaga fericire de a-mi găsi liniștea în tine.

[Praga, 8 iulie 1920]

Joi în zori

10)

Strada este zgomotoasă, se și construiește peste drum, dar lateral cumva; n-am în față Biserica rusă138, ci locuințe pline de oameni. Cu toate acestea, dacă a fi singur în cameră, constituie, poate, o premisă a vieții, a fi singur într-o locuință — ca să fiu mai precis: una temporară — reprezintă o premisă a fericirii (o premisă, căci la ce mi-ar folosi o locuință dacă nu trăiesc, n-am un cămin în care să mă odihnesc — bunăoară, doi ochi albaștri, luminoși și vii datorită unei îndurări de neînțeles), dar așa locuința face parte din fericire, este liniște peste tot, baia, bucătăria, antreul, alte 3 camere, nu gălăgia, destrăbălarea, relațiile incestuoase ale unor trupuri, gânduri și dorințe depravate, care nu mai sunt ținute în frâu de multă vreme, precum în locuințele comune, unde în orice ungher, printre toate mobilele posibile, apar raporturi nepermise, se petrec lucruri nepotrivite, se nasc copii din flori și unde nu se întâmplă niciodată ca duminică în cartierul tău liniștit și gol, ci la fel ca într-o nesfârșită seară de sâmbătă în cartierul dezlănțuit, arhiplin și sufocant.

_______________

Sora139 a făcut un drum lung să-mi aducă micul dejun (ceea ce nu era necesar, căci m-aș fi dus acasă) și a trebuit să sune câteva minute înainte de a mă trezi din izolarea în care mă cufundase această scrisoare.

Ce-i drept, locuința nu-mi aparține, deseori în timpul verii va locui aci și cumnatul140.

[Praga, 8 iulie 1920]

Joi înainte de prânz

11)

În sfârșit, scrisoarea ta! Doar câteva cuvinte, la repezeală, despre chestiunea capitală, chiar dacă s-ar putea ca din grabă să survină unele inexactități pe care am să le regret ulterior. Este un caz care nu seamănă cu nimic din ceea ce știu în relațiile dintre noi trei și ca atare nici nu trebuie să-l întunecăm cu experiențele din alte cazuri (cadavre — chin în trei141, în doi — oarecum o dispariție). Nu sunt prietenul lui142, n-am trădat niciun prieten, dar nu sunt nici doar un cunoscut de-al său, ci sunt foarte legat de el, în unele privințe poate mai mult decât un prieten. La rându-ți, tu nu l-ai trădat, căci îl iubești, orice ai spune, iar dacă ne unim (vă mulțumesc, umerilor!), totul se petrece la un alt nivel, unde nu e domeniul lui. Consecința este că aceasta nu este numai problema noastră, care trebuie ținută secret, și nu e nici doar chin, spaimă, durere și grijă — scrisoarea ta m-a speriat foarte tare prin calmul ei relativ, care provenea tot din faptul că suntem împreună și care se îndreaptă acum din nou spre vâltoarea de la Merano, deși există obstacole puternice în privința revenirii la situația de la Merano —, ci este o problemă în trei, deschisă și clară în franchețea ei, chiar dacă tu ar trebui să mai taci pentru moment. Și eu mă opun categoric analizării variantelor posibile — mă opun fiindcă te am pe tine, iar dacă aș fi singur, nimic nu m-ar putea reține de la o asemenea analiză. Cine procedează astfel, devine chiar de acum un viitor câmp de luptă, cum să suporte atunci un teren răscolit casa viitorului?

Acum nu știu mai mult, m-am întors de 3 zile la birou și n-am scris niciun rând încă, poate voi reuși acum. De altfel, în timp ce am scris această epistolă, a fost în vizită aici Max, tăcerea lui este de la sine înțeleasă, pentru toți am venit prin Linz, mai puțin pentru el, soră-mea, părinți și fată.143

Pot să-ți trimit niște bani? Eventual prin Laurin, căruia îi zic că mi-ai împrumutat bani la Viena, iar el ți-i trimite odată cu onorariul tău de colaborare?

Sunt un pic speriat și din cauza a ceea ce anunți că vei scrie în privința fricii.

[Praga, 9 iulie 1920]

Vineri

Tot ce scriu mi se pare fără valoare și chiar așa este. Cel mai bine ar fi pesemne să vin la Viena și să te iau cu mine, poate chiar așa voi face, deși tu nu vrei asta. Există realmente doar două posibilități, una mai frumoasă decât cealaltă, fie vii la Praga, fie la Libešic144. Neîncrezător, potrivit vechii tradiții evreiești, m-am furișat ieri la Jílovský145 și l-am prins chiar înainte de plecarea spre Libešic; avea la el scrisoarea ta către Staša. Este un om admirabil: vesel, deschis, inteligent, te ia de braț, trăncănește dezlănțuit, este gata de orice, înțelege totul și ceva în plus. Avea intenția să meargă cu nevastă-sa la Florian146 lângă Brünn, iar de acolo ar călători mai departe la Viena, să vină la tine. Azi după-amiază el se întoarce la Praga, va aduce răspunsul Stašei, vorbesc cu el pe la 3 și pe urmă îți trimit o telegramă. Iartă trăncăneala din cele 11 scrisori147, aruncă-le cât colo, acum urmează realitatea, care este mai mare și mai bună. Momentan, teamă trebuie să-ți fie, cred, de un singur lucru, de dragostea față de soțul tău. În ceea ce privește noua sarcină148 despre care îmi scrii, ea este dificilă, desigur, dar nu subestima forțele pe care mi le dă apropierea ta. Deocamdată, deși nu dorm, sunt totuși mult mai liniștit decât credeam ieri-seară în privința celor două scrisori ale tale149 (întâmplător, Max a fost de față, ceea ce n-a fost neapărat bine, căci era problema mea intimă, ah, începe deja gelozia cuiva lipsit de gelozie, biată Milena). Telegrama ta de astăzi îmi aduce și un pic de mângâiere. Acum, cel puțin acum, nu-mi fac griji prea mari și insuportabile pentru soțul tău. El și-a asumat o sarcină uriașă, pe care în esență a îndeplinit-o onorabil măcar parțial, dacă nu în totalitate, dar mi se pare incapabil s-o ducă mai departe, și anume nu pentru că i-ar lipsi forțele să facă asta (ce înseamnă oare forțele mele față de ale lui?), ci pentru că el este prea împovărat și apăsat de cele petrecute până acum și îi lipsește concentrarea de care are nevoie. Pe lângă celelalte, poate că aceasta va fi totuși o ușurare pentru el. De ce să nu-i scriu?

[Praga, 9 iulie 1920]

Vineri

Doar câteva cuvinte despre scrisoarea Stašei; unchiul, altminteri foarte drăguț, mă așteaptă, și asta mă deranjează un pic acum. Ei bine, scrisoarea Stašei: este foarte amabilă și sinceră, numai că îi lipsește totuși ceva, ceva mărunt și, poate, doar formal (aici nu vreau să spun că scrisorile ar fi mai sincere fără această carență, ba dimpotrivă), ceea ce totuși îi lipsește sau poate că are în exces este puterea de reflecție, care, de altminteri, pare să fie de resortul soțului150, căci exact așa mi-a vorbit el ieri; astăzi, în schimb, când am vrut să-i cer iertare din cauza neîncrederii mele de ieri (z Kafky to vytáhl151) și să mă descarc puțin, aproape că m-a expediat, în ciuda sincerității, înmânându-mi scrisoarea Stašei și informându-mă despre rendez-vous-ul pe care Staša mi l-a făgăduit luni. Dar oare de ce vorbesc așa despre acești oameni cu adevărat buni? Gelozie, realmente despre gelozie este vorba, însă îți promit, Milena, că niciodată nu te voi chinui cu ea și o voi lăsa să mă tortureze doar pe mine. Dar în scrisoare mi se pare totuși că există o neînțelegere, tu nu voiai de-a dreptul un sfat de la Staša și nici s-o lași să vorbească tocmai cu soțul tău, voiai mai întâi ceva ce nu poate fi înlocuit de nimic: prezența ei. Așa mi s-a părut. Iar problema banilor n-are chiar nicio importanță, i-am spus soțului ei încă de ieri. Așadar, voi vorbi luni cu Staša (în plus, azi Jílovský este foarte scuzabil, este foarte prins cu afacerile, Pittermann și Ferensz Futurista ședeau la aceeași masă și așteptau deja nerăbdători începutul conferinței privitoare la un nou cabaret)152. Într-adevăr, dacă nu m-ar aștepta unchiul, aș rupe scrisoarea și aș scrie una nouă, mai ales întrucât în scrisoarea Stašei este un pasaj care justifică totul în ceea ce mă privește: s Kafkou žít153.

Sper că astăzi mai primesc o veste de la tine. De altfel, sunt un capitalist care nici nu știe ce are. Acum, după-amiază, când eram la birou, am întrebat zadarnic despre vești, mi s-a adus o scrisoare de la tine, care sosise la scurtă vreme după plecarea mea spre Merano (însoțită de o carte poștală de la Přibram); a fost ciudat s-o citesc.

Al tău

[Praga, 10 iulie 1920]

Sâmbătă

14)

Este grav, alaltăieri au venit cele două scrisori nenorocite, ieri doar o telegramă (deși era liniștitoare, părea totuși cam peticită, așa cum sunt telegramele) și astăzi absolut nimic. Iar acele scrisori n-au fost totuși foarte încurajatoare pentru mine, în nicio privință, și acolo se spunea că îmi vei scrie din nou numaidecât și n-ai scris. Iar alaltăieri-seară ți-am trimis o telegramă urgentă cu răspuns urgent, plătit anticipat, răspuns care ar fi trebuit să sosească de mult. Repet textul: „A fost singura soluție corectă, fii liniștită, aici ești acasă, probabil că Jílovský vine cu soția peste 8 zile la Viena. Cum să-ți trimit banii?“ La care n-a venit deci niciun răspuns. „Plec la Viena“, mi-am spus. „Dar Milena nu vrea asta, absolut categoric nu! Tu ai însemna o decizie, pe tine nu te vrea, are griji și îndoieli, de aceea o vrea pe Staša“. Cu toate acestea, ar trebui să plec, însă nu sunt sănătos. Liniștit, relativ liniștit sunt, ce-i drept, așa cum n-aș fi sperat niciodată în ultimii ani că mai pot fi, dar tușesc puternic ziua și câte un sfert de oră noaptea. Este vorba, probabil, doar despre o primă perioadă de aclimatizare la Praga și despre urmările perioadei furtunoase petrecute la Merano, înainte să te cunosc și să mă fi uitat în ochii tăi.

Ce întunecată a devenit Viena și a fost totuși atât de luminoasă timp de patru zile!154 Ce mi se pregătește în vreme ce eu stau aici, abandonez scrisul și-mi sprijin fața în palme?

Apoi am privit din fotoliu ploaia de afară prin fereastra deschisă, mi-au venit în minte diverse variante, că poate ești bolnavă, sau obosită și stai în pat, că doamna Kohler155 ar putea face pe mijlocitoarea și atunci — în mod ciudat, cea mai firească și mai evidentă variantă — se va deschide ușa, iar tu vei fi acolo.

[Praga, 12 iulie 1920]

Luni

15)

Au fost cel puțin două zile oribile. Dar acum văd că tu ești complet nevinovată, un diavol rău a reținut toate scrisorile tale începând de joi. Vineri am primit doar telegrama ta, sâmbătă nimic, duminică nimic, azi 4 scrisori — de joi, vineri și sâmbătă. Sunt prea obosit ca să-ți mai pot scrie cu adevărat, prea obosit ca din cele 4 scrisori, din acest munte de disperare, suferință, iubire oferită și iubire împărtășită, să descopăr numaidecât ceva care să-mi rămână mie, atât de egoist sunt, când sunt obosit și mi-am consumat două zile și două nopți cu cele mai îngrozitoare închipuiri. Dar cu toate acestea — iar asta ține tot de forța ta dătătoare de viață, mamă Milena —, cu toate acestea, poate că sunt, în fond, mai puțin zdruncinat decât în toți acești ultimi 7 ani, exceptând anul petrecut la țară.

De ce n-a sosit încă niciun răspuns la telegrama mea urgentă de joi seară, asta nu înțeleg totuși. Atunci am telegrafiat doamnei Kohler, tot fără răspuns. Nu te teme că am să-i scriu soțului tău, nu prea am chef de asta. Chef am doar să plec la Viena, dar nu voi face nici asta, chiar dacă n-ar mai exista obstacole precum respingerea de către tine a călătoriei mele, dificultățile cu pașaportul, serviciul, tusea, oboseala, nunta surorii mele (joi). În orice caz, ar fi mai bine să plec decât să petrec asemenea după-amieze precum cele de sâmbătă și duminică. Sâmbătă: m-am plimbat puțin cu unchiul, puțin cu Max și din două în două ore am mers la birou să întreb de corespondență. Seara a fost mai bine, m-am dus la Laurin, nu aflase nimic rău despre tine, a menționat scrisoarea ta, care m-a făcut fericit, i-a dat telefon lui Kisch de la Neue Freie Presse156. Nici el nu știa nimic, dar urma să se intereseze de tine, nu la soțul tău, iar astă-seară va telefona înapoi. Așa ședeam la Laurin, îți auzeam adesea numele și îi eram recunoscător. Totuși nu este nici ușor, nici plăcut să vorbesc cu el. Este ca un copil, ca unul nu foarte isteț, așa cum * se laudă, minte, joacă teatru și ți se pare exagerat de viclean și respingător de teatral când stai liniștit și-l asculți. Mai ales fiindcă el nu mai e chiar un copil, ci ditamai adultul foarte serios în ceea ce privește bunătatea, implicarea și disponibilitatea de a ajuta. Din acest conflict interior nu există ieșire, iar dacă nu mi-aș fi spus mereu: „încă o dată, măcar încă o dată vreau să-ți aud numele“, aș fi plecat de mult. El povestea cu același ton și despre propria-i nuntă (marți).157

Duminică a fost mai rău. De fapt, am vrut să merg la cimitir158 și așa ar fi fost bine să fac, însă am zăcut toată dimineața în pat, iar după-amiaza a trebuit să merg la socrii surorii mele159, unde nu mai fusesem niciodată. S-a făcut ora 6. Înapoi la birou, să întreb dacă a sosit vreo telegramă. Nimic. Ce urmează? Să verific afișul de teatru, căci în graba lui, Jílovský menționase în treacăt că Staša merge luni la o operă de Wagner. Acum citesc că reprezentația începe la ora 6; or, la 6 noi avem rendez-vous. Rău. Ce să mai fac? Să cercetez casa de pe Obstgasse. Este liniște acolo, nimeni nu intră și nu iese, aștept puțin, pe o latură a casei, apoi pe partea de vizavi, nimic, asemenea case sunt mult mai ** înțelepte decât oamenii care se holbează la ele. Și acum? În pasajul Lucerna, unde a fost la un moment dat o vitrină a lui dobré dílo160. Nu mai e acolo. Pe urmă, așadar, eventual la Staša, ceea ce pot face foarte ușor, fiindcă acum, în mod cert, ea nu este acasă. O casă frumoasă și liniștită, cu o mică grădină în spate. La intrare un lacăt, așadar, se poate suna fără teamă de pedeapsă. La parter, o scurtă discuție cu intendenta în ceea ce privește pronunția cuvintelor „Libešic“ și „Jílovský“, din păcate nu și „Milena“. Iar acum? Acum urmează cea mai mare prostie. Merg la Café Arco161, unde n-am mai fost de mulți ani, pentru a găsi pe cineva care te cunoaște. Din fericire, acolo nu era nimeni și am putut pleca imediat. Să nu mai am parte de multe asemenea duminici, Milena!

Mâine s-ar putea să nu-ți scriu, toate mi s-au întunecat aici în Viena.

* Ai înțeles greșit cuvântul „nivel“, nu asta am vrut să spun; rămâne pe data viitoare.

** Multe mulțumiri pentru fotografii, dar Jarmila nu-ți seamănă totuși, cel mult într-o anumită lumină, într-o anumită strălucire care vă trece amândurora peste chip.

[Praga, 13 iulie 1920]

Marți, ceva mai târziu

17)

Ce obosită ești în scrisoarea de sâmbătă seară! Aș avea multe de spus despre această scrisoare, dar fiindcă ești obosită, nu-ți spun nimic azi, sunt și eu ostenit, de fapt, pentru prima oară de la sosirea mea la Viena îmi simt capul foarte chinuit de nesomn. Nu-ți spun nimic, ci te așez doar în fotoliu (tu zici că n-ai fost destul de iubitoare cu mine, dar există mai multă dragoste și prețuire decât a mă lăsa să stau acolo, în fața ta, și să fii cu mine?), acum te așez deci în fotoliu și nu știu cum să cuprind cu vorbele, ochii, mâinile și biata-mi inimă fericirea că ești aici și chiar îmi aparții. Și în același timp nici nu te iubesc totuși, ci mai degrabă îmi iubesc existența pe care tu mi-ai dăruit-o.

Despre Laurin nu-ți povestesc nimic azi și nici despre fată162, toate își vor urma cumva cursul, oricât de lung va fi.

Ceea ce spui despre „Sărmanul muzicant“ este în totalitate corect. Dacă ți-am zis că pentru mine povestirea asta nu înseamnă nimic, a fost doar din prevedere, fiindcă nu știam cum o vei scoate la capăt cu ea, apoi și pentru că mi-e rușine cu povestirea asta de parcă aș fi scris-o eu însumi; într-adevăr, ea începe greșit și conține o mulțime de inadvertențe, caraghioslâcuri și amatorisme, ornamente ucigătoare (aceste aspecte se observă în special când o citești cu voce tare, aș putea să-ți indic pasajele respective); mai ales soiul ăsta de exercițiu muzical este totuși o invenție de un jalnic ridicol, fiind capabilă să o provoace pe fată să arunce în această povestire cu tot ce are în magazin, într-un acces de furie supremă, la care va participa toată lumea, și mai cu seamă eu, până când povestirea, care nu merită nimic mai bun, se va nărui din cauza propriilor sale elemente. Ce-i drept, nu există un destin mai frumos pentru o povestire decât să dispară și în acest mod.163 Chiar și povestitorul, acest psiholog amuzant, va fi absolut de acord cu asta, căci probabil el este adevăratul muzicant sărman, care cântă această povestire în cel mai nemuzical fel cu putință, lacrimile din ochii tăi constituind pentru el o splendidă mulțumire, exagerată însă.

[Praga, 13 iulie 1920]

Marți

Au sosit cele două telegrame de la tine, înțeleg, câtă vreme au fost scrisorile către Jarmila, n-ai întrebat la poștă de Kramer, totu-i în ordine; în primul rând nu trebuie să-ți fie deloc teamă că voi întreprinde ceva de capul meu, fără a avea acordul tău prealabil. Chestiunea capitală este însă aceea că după o noapte aproape complet nedormită stau în sfârșit în fața acestei scrisori, care mi se pare infinit de importantă. Toate epistolele pe care ți le-am scris de la Praga ar fi trebuit să nu fie scrise, nici măcar ultimele, și numai aceasta ar trebui să existe, sau mai degrabă celelalte ar putea exista, ceea ce ar fi indiferent, însă această scrisoare ar trebui să fie în frunte. Din păcate, nu voi putea spune câtuși de puțin din ceea ce ți-am spus ieri-seară după ce am părăsit-o pe Staša164, sau din ceea ce ți-am povestit azi-noapte ori de dimineață. Chestiunea capitală este totuși următoarea: orice ar spune despre tine ceilalți — din cercul mai larg de prieteni care te înconjoară, începând cu Laurin, continuând cu Staša și ajungând la alții pe care nu-i cunosc —, în inteligența lor sublimă, în stupizenia lor animalică (deși animalele nu sunt așa), în bunătatea lor demonică, în iubirea lor ucigătoare de oameni, eu, eu, Milena, știu foarte precis că procedezi bine, orice ai face, fie că rămâi la Viena, fie că vii încoace, fie că planezi între Praga și Viena sau că faci când una, când alta. Oare ce m-aș face cu tine dacă n-aș ști asta? Așa cum în adâncul mării nu există niciun locșor care să nu stea permanent sub cea mai grea presiune, tot astfel și în cazul tău, dar orice alt trai este o rușine și îmi face rău; până acum mă gândeam că n-aș putea suporta viața, oamenii, și mi s-a făcut foarte rușine, însă tu îmi confirmi acum că nu viața a fost cea care mi se părea insuportabilă.

Staša este groaznică, iartă-mă. Ți-am scris ieri o epistolă despre ea, dar n-am îndrăznit s-o expediez. Așa cum ziceai, este sinceră, amabilă, frumoasă, blândă, zveltă, dar îngrozitoare. A fost prietena ta și odinioară trebuie să fi fost în ea ceva ca o lumină cerească, dar s-a stins cu desăvârșire într-un mod înspăimântător. Stai în fața ei înfiorat, ca în fața unui înger căzut. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, probabil a stins-o soțul ei165. Este obosită și moartă, fără să știe asta. Dacă vreau să-mi imaginez iadul, mă gândesc la ea și la bărbatul ei și-mi repet clănțănind din dinți propoziția: „Atunci vom alerga prin pădure“. Iartă-mă, Milena, dragă, iubită Milena, iartă-mă, dar așa este.

Ce-i drept, n-am fost împreună cu ea decât un sfert de ceas în locuința ei și apoi pe drumul spre Teatrul german. Am fost peste măsură de amabil, vorbăreț, încrezător, însă aveam în sfârșit și eu * ocazia să vorbesc numai despre tine, iar tu mi-ai ținut ascunsă multă vreme adevărata ei față. Ce frunte de piatră are și cu ce litere de aur e scris acolo: „eu sunt moartă și-l disprețuiesc pe cel care nu este mort și el“. Dar a fost amabilă, firește, și am discutat toate detaliile în privința călătoriei la Viena, însă nu reușesc să mă conving că ar putea însemna ceva bun pentru tine dacă ea ar veni; poate pentru ea.

Seara am fost pe urmă la Laurin, nu era în redacție — întârziasem —, am stat puțin cu un vechi cunoscut166 pe canapeaua pe care a fost întins ultima oară Reiner acum câteva luni. Respectivul a petrecut cu el seara lui de pe urmă și mi-a povestit unele lucruri.

Așa că ziua a fost prea grea pentru mine și n-am putut dormi, a mai venit de la Marienbad pentru 2 zile și soră-mea, împreună cu soțul și copilul, ca să-l vadă pe unchiul din Spania167, și frumosul apartament n-a mai fost gol. Dar să vezi ce bine se poartă cu mine (spun asta doar ca și cum ei ar fi răsplătiți pentru bunătatea lor prin faptul că ți-i prezint), ei mă lasă singur în dormitor, de unde au scos un pat, s-au repartizat în celelalte camere, nedereticate încă, îmi lasă baia, se vor spăla în bucătărie ș.a.m.d. Da, mă simt bine.

Al tău

* Susțin cu tărie planul Chicago168, cu condiția ca să fie folosiți și curieri care nu pot să alerge.

Cumva nu sunt deloc de acord cu scrisoarea, nu sunt decât rămășițele celei mai intense și mai tainice discuții.

[Praga, 14 iulie 1920]

Miercuri

Scrii: „Ano máš pravdu, mám ho ráda. Ale F., i tebe mám ráda“169 — citesc foarte atent fraza, fiecare cuvânt, mă opresc mai ales la i170, totul este corect, n-ai fi Milena dacă n-ar fi corect, și ce aș fi eu dacă n-ai fi tu, și este chiar mai bine că scrii asta la Viena decât să mi-o spui la Praga, înțeleg totul exact, poate mai bine decât tine, și totuși, dintr-o slăbiciune oarecare, nu pot termina fraza, este o lectură nesfârșită, și la urmă transcriu aici fraza încă o dată, ca s-o vezi și tu și s-o citim împreună, tâmplă lângă tâmplă. (Părul meu pe tâmpla ta.)

_______________

Asta scrisesem când au sosit cele două epistole ale tale scrise cu creionul. Crezi că aș fi știut că vor veni? Dar am știut numai în adâncul meu și nu trăim mereu acolo, ci preferăm să trăim pe pământ sub cea mai jalnică formă. Nu știu de ce ți-e teamă permanent că fac ceva de unul singur. Nu ți-am scris suficient de clar despre asta? Și doamnei Kohler i-am trimis doar o telegramă, fiindcă timp de aproape 3 zile, zile mizerabile, n-am avut nicio veste, niciun răspuns la telegramă și mai că mi-a venit să cred că ești bolnavă.

_______________

Ieri am fost la medicul meu171, m-a găsit cam în aceeași stare de dinainte de Merano, 3 luni au trecut aproape fără să lase urme la plămâni, boala instalată în vârful plămânului stâng este la fel de proaspătă ca înainte. El consideră că acest rezultat este dezolant, eu cred că este destul de bun, căci cum aș fi arătat dacă aș fi petrecut aceeași perioadă la Viena? Tot el crede că n-am luat deloc în greutate, deși după calculele mele sunt vreo 3 kg în plus. La toamnă vrea să încerce cu niște injecții, însă nu cred că le voi suporta.

Uneori, când compar acest rezultat cu modul în care îți risipești sănătatea172 — fapt absolut necesar, firește, poate că nici nu mai este nevoie să adaug asta —, mi se pare că, în loc să trăim împreună, nu facem decât să ne așezăm confortabil și mulțumiți unul lângă altul, pentru a muri. Dar orice s-ar întâmpla, va fi în preajma ta.

De altminteri, contrar doctorului, știu că mă voi însănătoși întrucâtva, numai că am nevoie de liniște, și anume de un anumit tip de liniște sau, dacă privim altfel lucrurile, am nevoie de un anumit tip de neliniște.

_______________

Ce-mi scrii despre scrisoarea Stašei173 mă bucură foarte mult, însă era și de la sine înțeles. Ea consideră starea ta actuală drept o capitulare, îl amintește și pe tatăl tău174, mențiune care, rostită de gura ei, mi-e suficientă ca să-l urăsc pe cel pe care în fond îl iubesc — pe scurt, ea spune cea mai mare prostie care poate fi imaginată cu mare efort despre acest caz, dar care ei îi se scurge de pe buzele-i frumoase. Și desigur, n-avem voie să uităm asta, este numai iubire, ea-și întinde din mormânt brațele către tine.

_______________

Este sărbătoarea națională a Franței, jos trupele mărșăluiesc spre casă după paradă. Ceva măreț simt că respiră din scrisorile tale. Fără fast, muzică și marșuri, fără vechiul francez, îmbrăcat cu pantaloni roșii și veston albastru, și care, evadat dintr-un panoptic (german), mărșăluiește în fața detașamentului, ci manifestația unor forțe care strigă din adâncul inimii: „cu toate acestea, voi, oameni muți, împinși de la spate, care mărșăluiți încrezători până la barbarie, nu vă vom părăsi nici când faceți cele mai mari prostii, mai ales atunci“. Și mă uit cu ochii închiși în acele profunzimi, aproape cufundat în tine.

_______________

La sfârșit mi-au adus grămada de documente care s-au adunat pentru mine, imaginează-ți, de când m-am întors la birou, am scris, la un calcul exact, 6 scrisori oficiale, iar ei mă tolerează. Din cauza lenei celor din departamentul unde sunt depozitate numeroasele lucrări care mă așteaptă, n-am putut primi până azi aceste documente, spre marea mea satisfacție. Dar acum au sosit. Și totuși asta n-ar conta, dacă aș fi dormit un pic. Ce-i drept, astăzi a fost încă destul de rău.

[Praga, 15 iulie 1920]

Joi

Îți scriu doar în grabă, înainte de a pleca la birou, voiam să tac, de 3 zile îmi stă în gât, cel puțin acum, când tu duci acolo această luptă îngrozitoare175, voiam să tac, însă este imposibil, trebuie s-o fac, este și lupta mea. Ai remarcat, poate, că nu dorm de câteva nopți. Sunt pur și simplu cuprins de „frică“176. Un sentiment care mă face să fiu realmente lipsit de voință și mă aruncă de colo-colo, după cum vrea el; nu mai știu ce e sus și ce e jos, unde este dreapta sau stânga. De data asta a început cu Staša. Într-adevăr, deasupra fricii stă scris: „Lăsați orice speranță voi, care intrați aici!“ În plus, în ultimele tale scrisori intervin 2-3 remarci care m-au făcut fericit, dar doar disperat de fericit177, întrucât ceea ce spui despre asta convinge numaidecât mintea, inima și corpul, însă aici există și o convingere mai profundă, pe care, evident, nu o poate convinge nimic, iar eu nu știu unde se află ea. În sfârșit, ceea ce a contribuit foarte mult la această istovire a mea, minunatul efect neliniștitor de liniștitor al apropierii tale fizice s-a volatilizat cu timpul. De-ai fi aici! Așa n-am pe nimeni aici decât frica; încleștați unul în altul, ne rostogolim prin nopți. Este totuși ceva foarte serios cu frica aceasta, care într-un anumit sens poate fi înțeleasă și prin faptul că îmi trasează permanent necesitatea unei importante destăinuiri: și Milena nu este decât un om. Ceea ce îmi spui despre acest lucru este într-adevăr bine și frumos, nici nu-ți vine să mai auzi altceva după ce ai auzit asta, dar faptul că aici nu este vorba despre o chestiune de cel mai înalt ordin este totuși foarte discutabil, frica aceasta nu este doar a mea, personală — fie și numai așa, ea este îngrozitoare —, ci e deopotrivă, dintotdeauna, frica oricărei credințe.

Chiar faptul că ți-am scris asta îmi răcorește mintea.

Al tău

[Praga, 15 iulie 1920]

Joi, mai târziu

Epistola-scrisă-noaptea-la Der-Weiße-Hahn178 și cea de luni au sosit, prima a venit desigur mai târziu, dar nu e foarte sigur. Le-am citit în grabă, doar o dată, și trebuie să-ți răspund imediat ca să te rog să nu mai gândești rău despre mine. Ceea ce a scris Staša a fost o absurditate goală și dezgustătoare, cum să crezi că-i dau dreptate? Cât de departe să fie Viena de Praga ca tu să poți gândi așa ceva și cât de aproape să stăm împreună în pădure și cât timp să fi trecut de atunci?179 Și nu e gelozie, este doar un joc în jurul tău, fiindcă vreau să te prind din toate părțile, deci și din perspectiva geloziei, însă este o prostie și nu se va întâmpla așa, nu sunt decât niște visuri bolnave ale singurătății. Și despre Max ai idei greșite, ieri i-am transmis în sfârșit salutările tale, supărat (vezi mai sus!) pentru că le primește mereu. Întrucât el are însă de obicei o explicație pentru orice, a zis că probabil îl saluți frecvent numai pentru că nu ți-a transmis încă niciodată salutările lui cele mai cordiale, are s-o facă în sfârșit, iar atunci se va termina povestea asta, ca să mă liniștesc.

Nici în rest să nu-ți faci griji din pricina mea, Milena, asta ar mai lipsi, ca tu să-ți faci faci griji pentru mine. Aș fi aproape complet sănătos dacă n-ar fi „frica“ aceasta, care mă cuprinde de câteva zile și în legătură cu care m-am plâns ție azi-dimineață.

Cum s-a ajuns, de altfel, ca tu să spui atunci în pădure că nici tu nu ți-ai închipuit lucrurile în mod diferit? Eram sus, în pădure, în cea de-a doua zi. Disting exact zilele, prima a fost mai incertă, a doua a fost prea sigură, a treia a fost plină de căință, a patra a fost cea bună.

Doamnei Kohler îi trimit imediat așa cum am chiar acum la mine, 100 de coroane cehe în bancnote de 50 de coroane și 100 de coroane austriece. Pentru data viitoare, știi un alt mod de expediere mai bun decât o scrisoare recomandată? Banii se pot trimite, de exemplu, și telegrafic la post-restant, nu însă sub un pseudonim, e nevoie de numele real. Cât privește luna petrecută la țară, de ce sunt mai buni banii tatălui tău sau ai lui Laurin decât ai mei? De altminteri, asta-i chiar indiferent, numai să nu-mi spui niciodată că-mi ceri mult. Și Jarmila? Vine și ea?

Acum trebuie să merg însă la nunta surorii mele.180 — De altfel, de ce sunt un om cu toate chinurile acestei stări cât se poate de incerte și îngrozitor de responsabile. De ce nu sunt bunăoară dulapul fericit din camera ta, acela care are imaginea ta completă când stai în fotoliu sau la masa de scris, ori când te întinzi și dormi (binecuvântat să-ți fie somnul!). De ce nu sunt asta? Căci m-aș fi prăbușit de durere dacă te-aș fi văzut în starea deplorabilă din ultimele zile sau chiar dacă — ar urma să pleci de la Viena.

Sentimentul că vei avea în curând un pașaport îmi face foarte bine.

Adresa lui Max este: Praga V, Ufergasse 8, dar din cauza soției poate că n-ar fi bine să-i scrii acolo. În rest, el mai are două adrese, tocmai din cauza ei, sau, dacă vrei, a lui: adresa doctorului Felix Weltsch, Praga, Biblioteca Universității, sau chiar adresa mea.

[Praga, 15 iulie 1920]

Joi

După-amiază, mirt la butonieră, oarecum rațional, în ciuda minții chinuite (despărțire, despărțire!), la nuntă am încheiat masa stând între două surori binevoitoare ale cumnatului meu181. Dar sunt terminat.

Vezi prostia unuia care nu reușește să doarmă! După cum am aflat la poștă, scrisoarea recomandată pentru doamna Kohler trebuia să fie deschisă, ceea ce nu era posibil din cauza banilor; în aceste condiții i-aș fi putut trimite altfel, dacă nu într-o scrisoare simplă, atunci măcar ție direct, la post-restant. Cum mă aflam însă deja cu plicul în fața cutiei poștale, i l-am trimis deci doamnei Kohler, pur și simplu la noroc. Să sperăm că ajunge.

Ce viață ușoară ar fi, să fim împreună — scriu despre asta ca un nebun! —, întrebări și răspunsuri, priviri pentru priviri. Iar acum trebuie să aștept cel puțin până luni răspunsul la scrisoarea mea de dimineață. Înțelege-mă corect și să rămâi bună cu mine!

[Praga, 16 iulie 1920]

Vineri

Voiam să mă remarc în fața ta, să dovedesc că am voință, să aștept înainte de a-ți scrie și să rezolv mai întâi un document, dar camera e goală, nimeni nu se interesează de mine, este ca și cum s-ar spune: lăsați-l, voi nu vedeți cât de preocupat este de ceea ce face, parcă ar avea un pumn în gură. Așa că am scris doar o jumătate de pagină și sunt iarăși cu tine, aplecat asupra acestei scrisori, așa cum am stat lângă tine atunci, în pădure.

Azi n-a sosit nicio epistolă, dar nu mă tem, te rog, Milena, să nu mă înțelegi greșit, niciodată nu mi-a fost teamă pentru tine, dacă așa pare vreodată și așa pare de multe ori, este doar o slăbiciune, un capriciu al inimii, care cu toate acestea știe precis pentru cine bate, și uriașii au slăbiciuni, cred că Hercule însuși a leșinat la un moment dat. Dar cu dinții încleștați și privindu-ți ochii în zilele senine pot îndura orice: depărtarea, neliniștea, îngrijorarea, absența scrisorilor.

_______________

Cât de fericit sunt, cât de fericit mă faci! A venit un client, imaginează-ți, am și clienți, omul m-a întrerupt din scris, m-am supărat, dar el avea o față binevoitoare, amabilă, grasă și corectă totodată, tipic germană, era atât de drăguț să ia glumele drept îndeplinirea unor sarcini de serviciu; totuși mă deranjase, nu puteam să-i iert asta, pe urmă trebuia să mă și ridic, ca să merg cu el în alte departamente, ceea ce era însă deja prea mult pentru tine, buna mea, și tocmai când mă sculam în picioare, a venit omul de serviciu și mi-a adus scrisoarea ta, pe care am deschis-o pe scări, Dumnezeule mare, înăuntru este o fotografie, ceva absolut inepuizabil deci, scrisoarea anului, scrisoarea eternității, și este atât de bine, nimic nu poate fi mai bine, o biată poză, ce poate fi privită numai printre lacrimi și cu multe palpitații, nu altfel.

_______________

Și din nou stă un străin la masa mea.

_______________

Pentru a continua cele de mai sus: Pot suporta orice, cu tine în inimă, și dacă am scris odată că zilele erau oribile fără scrisorile tale, n-a fost corect, nu erau decât oribil de grele, barca era grea, avea un pescaj îngrozitor, dar plutea dusă de șuvoiul tău. Un singur lucru nu pot suporta, Milena, fără ajutorul tău expres: „frica“, pentru ea sunt mult prea slab; nu pot nici măcar s-o cuprind cu privirea, atât de uriașă este, mă duce cu ea ca un puhoi.

Ceea ce spui despre Jarmila este tocmai una dintre acele slăbiciuni ale inimii, preț de o clipă inima ta a încetat să-mi fie fidelă, și atunci ți-a venit un asemenea gând. Mai suntem oare doi oamenii în acest sens? Și este oare „frica“ mea foarte diferită de teama de onanie?

_______________

O altă întrerupere, nu voi mai putea scrie la birou.

_______________

Marea scrisoare anunțată aproape că m-ar putea speria dacă n-ar fi această scrisoare atât de liniștitoare. Ce are să conțină?

Scrie-mi numaidecât dacă au sosit banii. Dacă se vor fi pierdut, îți trimit alții, iar dacă au să se piardă și ăștia, îți mai trimit alții și tot așa, până când nu vom mai avea absolut nimic și abia atunci va fi totul în ordine.

N-am primit floarea care ți s-a părut în ultimul moment că este prea mult pentru mine.

[Praga, 17 iulie 1920]

Sâmbătă

Am știut bine ce va conține scrisoarea182, mesajul s-a aflat îndărătul majorității scrisorilor tale și a fost scris în ochii tăi — cum să nu-l recunosc în adâncul lor clar? —, a fost scris în ridurile frunții tale, am știut bine asta, așa cum unul care a petrecut toată ziua, cufundat într-un fel de somn-vis-spaimă îndărătul obloanelor închise, deschide seara fereastra și nu e deloc uimit, firește, știind că acum este întuneric, un întuneric profund și minunat. Și văd cum te chinuiești și te zvârcolești, fără să te poți elibera, și — să dăm foc magaziei de muniții! — nu te vei elibera niciodată. Văd asta și totuși n-am voie să spun: Rămâi unde ești! Dar nu spun nici contrariul, stau în fața ta și mă uit în ochii dragi și sărmani (e totuși jalnică fotografia pe care mi-ai trimis-o, este un chin s-o vezi, un chin la care mă supun de 100 de ori pe zi, iar ca s-o păstrez, din păcate, aș fi în stare să mă lupt cu 10 bărbați puternici), și-ntr-adevăr, sunt puternic cum scrii, am o anumită vigoare căreia, dacă ar fi s-o numesc concis și neclar, i-aș zice lipsa simțului muzical. Această forță nu este însă atât de mare, încât să pot scrie acum în continuare, cel puțin imediat. Un șuvoi de durere și iubire mă ia cu el și mă poartă departe de scris.

[Praga, 18 iulie 1920]

Duminică

Alte lucruri despre cele petrecute ieri:

Referitor la scrisoarea ta, încerc să privesc totul dintr-o perspectivă din care m-am ferit adesea să mă uit până acum. Din această perspectivă, lucrurile arată ciudat:

Nu mă lupt cu soțul tău pentru tine, lupta se dă doar în tine; dacă decizia ar depinde de o luptă între soțul tău și mine, totul ar fi de mult hotărât. Aici nu-l supraestimez deloc pe soțul tău, foarte probabil chiar îl subestimez, dar asta știu: dacă el mă iubește, este vorba despre dragostea unui om bogat pentru sărăcie (ceva din aceasta e și în relația ta cu mine). Într-adevăr, în atmosfera în care trăiți împreună, eu nu sunt decât șoarecele din „marea gospodărie“, căruia i se permite cel mult o dată pe an să traverseze nestingherit, în fugă, covorul.

Așa stau lucrurile, iar asta nu este ciudat și nu mă miră. Dar mă uimește și este, probabil, total de neînțeles faptul că tu, care trăiești în această „mare gospodărie“, căreia îi aparții cu toate simțurile, îți tragi toată vitalitatea din ea, ești acolo o mare regină, deși — asta știu precis — ai posibilitatea nu doar să mă iubești, ci și să fii a mea și să alergi peste propriu-ți covor (dar asta numai pentru că tu poți orice, já se přece nezastavím ani před — ani před — ani před —183).

Acesta nu este însă punctul culminant al uimirii. El constă în faptul că tu, dacă ai vrea să vii la mine, deci dacă tu — judecând din punct de vedere muzical — ai vrea să renunți la întreaga lume, ca să cobori aici la mine atât de jos încât, din perspectiva ta, nu doar că se vede puțin, ci nu se mai vede absolut nimic; pentru asta n-ar trebui să cobori — ciudat, ciudat lucru! —, ci ar trebui să întinzi mâna într-un mod supraomenesc dincolo de tine, dincolo de tine, ca să apuci cu atâta putere încât s-ar putea să fii nevoită să sfâșii, să răstorni și să dispari (iar eu atunci odată cu tine). Și toate astea spre a ajunge într-un loc unde nimic nu te atrage, unde stau lipsit de fericire și nefericire, de merite și vină, doar pentru că am fost așezat acolo. Pe scara omenirii sunt ca un negustor din cartierul tău de dinainte de război (nici măcar un muzicant, nici măcar atât); chiar dacă aș fi cucerit prin luptă acest loc — dar nu l-am obținut luptând —, tot n-ar fi un merit.

_______________

Extrem de limpede este ceea ce scrii despre rădăcini, precis așa este. La Turnau184 principala sarcină era totuși să găsesc mai întâi toate rădăcinile secundare și să le înlătur; atunci când mai rămânea doar tulpina, treaba propriu-zisă era gata, căci era de ajuns să ridic cu lopata rădăcina respectivă, și totul ieșea afară. Am încă în urechi trosnetul acela. Ce-i drept, putea fi smuls cu ușurință, fiindcă era un copac despre care se știa că va crește bine și într-un alt sol și, în afară de asta, încă nu era un copac, ci un copil.

_______________

N-am niciun chef să vorbesc cu Jarmila în general. Numai dacă ai avea o însărcinare specială, care să te intereseze, m-aș duce, bineînțeles, imediat la ea.

_______________

Cu Laurin am vorbit ieri din nou. Suntem complet de acord în privința lui. Există totuși unele lucruri care pledează în favoarea lui. De exemplu, faptul că, atunci când vorbește despre tine, se concentrează un pic, da, are totuși un fond bun. Ce mi-a povestit? Am fost deci de două ori cu el și în principal mi-a spus de fiecare dată aceeași poveste, cu o mulțime de circumstanțe secundare. O fată, logodnica altcuiva, vine la el, stă la el 8-10 ore, în ciuda aversiunii lui extreme (o fată dimineața în apartamentul său, alta în redacție noaptea, așa repartizează el lumina), îi declară că trebuie să-l aibă neapărat și că ea are să se arunce pe geam dacă n-o acceptă. El o refuză într-adevăr, făcându-i loc spre fereastră. Ce-i drept, fetele nu sar pe fereastră, dar se întâmplă ceva groaznic: una face o criză de isterie, iar cealaltă — am uitat deja. Și acum, cine sunt fetele. Prima (cea din apartament) era Jarmila înainte de nuntă, cea din redacție este femeia cu care el s-a cununat joi185 (despre ea a vorbit, desigur, ceva mai delicat, dar nu cu mult, fiindcă într-un anumit sens el vorbește mereu delicat). Acum nu contest că în realitate totul s-a petrecut exact așa sau chiar mai rău, însă nu înțeleg de ce este atât de plictisitor.

Drăguț a fost, de altfel, un episod din ceea ce a povestit despre mireasa lui. Tatăl acesteia a suferit doi ani de melancolie și ea l-a îngrijit. În camera bolnavului, fereastra trebuia să fie mereu deschisă, dar trebuia închisă repede și doar pentru o clipă, ori de câte ori trecea pe jos o mașină, deoarece tatăl nu suporta zgomotul. Fata avea grijă să închidă fereastra. Când Laurin a povestit asta, a adăugat: „Imaginați-vă, se ocupă cu istoria artei!“ (Fiindcă ea este istoric de artă.)

Mi-a arătat și fotografia ei. Un chip de evreică, melancolic și probabil frumos, cu nasul turtit, ochii obosiți, mâini lungi și delicate, rochie scumpă.

_______________

Mă întrebi de fată186, n-am nicio noutate despre ea. De când mi-a dat scrisoarea pentru tine n-am mai văzut-o. Deși intenționam să ne întâlnim, tocmai atunci au sosit scrisorile tale despre discuțiile cu soțul tău și nu m-am simțit în stare să vorbesc cu ea, așa că am anulat totul, dintr-un motiv conform cu adevărul, expus cât se poate de amabil. Ulterior i-am mai scris un bilet, pe care în mod evident l-a înțeles însă greșit, căci am primit de la ea o scrisoare maternă și didactică (în care, printre altele, mi-a cerut adresa soțului tău), eu i-am trimis imediat cu poșta pneumatică un răspuns corespunzător, a trecut deja mai mult de o săptămână de atunci și n-am mai auzit nimic de auzit, nici nu știu ce i-ai scris și ce efect a avut asupra ei.

Știu răspunsul tău, dar aș dori să-l văd scris.

_______________

Îmi scrii că poate vei veni la Praga luna viitoare. Aproape că îmi vine să-ți cer: nu veni. Lasă-mi speranța că, dacă-ți voi cere să vii când sunt la cea mai mare ananghie, ai să vii numaidecât, dar acum prefer să nu vii, ar trebui să pleci din nou.

_______________

Cât o privește pe cerșetoare, desigur, n-a fost nici bine, nici rău, eram pur și simplu prea distras sau prea preocupat de ceva ca să pot acționa altfel decât în virtutea unor amintiri vagi. Iar o asemenea amintire spune, de pildă: „Nu le da prea mult cerșetorilor, vei regreta mai târziu“187. Odată, când eram foarte mic, primisem o monedă de zece creițari și mi-ar fi plăcut mult s-o ofer unei cerșetoare bătrâne care obișnuia să stea între Der kleine Ring și Der große Ring. Dar atunci suma mi s-a părut enormă, o sumă ce n-a fost dată probabil încă niciodată unui cerșetor și de aceea mi-a fost rușine de cerșetoare să fac ceva atât de nemaipomenit. Trebuia totuși să i-o dau și de aceea am schimbat moneda, i-am dat cerșetoarei un creițar, am înconjurat în fugă întregul complex al Primăriei și pergola de pe Der kleine Ring, am ieșit prin stânga ca un binefăcător nou-nouț, i-am dar cerșetoarei din nou un creițar, am reînceput să alerg și am făcut asta, fericit, de zece ori. (Sau chiar de mai puține ori, deoarece cred că cerșetoarea și-a pierdut până la urmă răbdarea și a dispărut.) În orice caz, la sfârșit eram atât de epuizat, chiar și din punct de vedere moral, încât am fugit imediat acasă și am plâns până când mama mi-a înlocuit moneda de zece creițari.

Vezi, n-am avut noroc cu cerșetorii, dar mă declar gata ca acolo lângă operă să achit unei cerșetoare întreaga mea avere prezentă și viitoare în cele mai mici bancnote vieneze188, una câte una, cu condiția ca tu să fii de față și […]189 să-ți pot simți apropierea.

Franz

[Praga, 19 iulie 1920]

Luni

Tu înțelegi greșit unele lucruri, Milena:

În primul rând, nu sunt chiar atât de bolnav și, după ce am dormit puțin, mă simt așa de bine cum nu prea îmi amintesc să fi fost la Merano. De obicei, bolile de plămâni sunt totuși cele mai drăguțe dintre toate, chiar și într-o vară fierbinte. Cum voi încheia toamna târziu, încă este o chestiune secundară. Momentan am doar câteva mici dureri, de exemplu, nu pot face nimic la birou. Bunăoară, dacă se întâmplă să nu-ți scriu, stau în fotoliu și mă uit pe geam. Se pot vedea destule, căci casa de vizavi are un singur etaj. Nu vreau să spun că privind afară mă întristez în mod deosebit, nu, deloc, numai că nu mă pot smulge de-acolo.

În al doilea rând, nu-mi lipsesc deloc banii, am prea destui, o parte din ei, de pildă, banii pentru concediul tău, mă apasă de-a dreptul prin faptul că se află încă aici.

În al treilea rând, am făcut deja, o dată pentru totdeauna, un lucru decisiv pentru însănătoșirea mea și, în plus, faci mereu, în fiecare clipă în care te gândești frumos la mine.

În al patrulea rând, este absolut corectă toată îndoiala ta, exprimată delicat, despre călătoria la Praga. „Corectă“, ți-am și telegrafiat asta, dar acolo mă refeream la * discuția cu soțul tău, iar aceasta a fost și singura soluție corectă. Azi-dimineață, de exemplu, am început brusc să mă tem, să mă tem din dragoste, să mă tem cu o strângere de inimă că ai putea să vii la Praga pe neașteptate, indusă în eroare de vreun fleac întâmplător. Dar te-ar putea decide oare un fleac, pe tine care îți trăiești viața de-adevăratelea, în mod intens, până la asemenea profunzimi? Și nici despre zilele de la Viena n-ai voie să te lași indusă în eroare. Nu e posibil să datorăm noi înșine unele lucruri petrecute acolo speranței tale inconștiente că-l190 vei putea revedea seara? Atât despre asta. Sau încă un lucru: Din scrisoarea ta am aflat recent două noi realități: în primul rând, planul Heidelberg; în al doilea, planul Paris și fuga de la bancă. Primul îmi arată că eu mă număr totuși cumva printre „salvatori“ și agresori. Dar nici nu fac parte dintre ei. Cel de-al doilea îmi arată că și acolo există totuși viață în viitor, planuri, posibilități, perspective, chiar perspectivele tale.

În al cincilea rând, o parte din autotortura ta îngrozitoare — este singura durere pe care mi-o provoci — constă în faptul că îmi scrii în fiecare zi. Scrie-mi mai rar, dacă vrei, îți trimit în continuare zilnic câte un bilet. Vei avea mai multă liniște de care să te bucuri la muncă.

_______________

Mulțumesc pentru Donadieu. (N-aș putea să-ți trimit cumva cărțile?191) Cu greu le mai pot citi, aceasta este a doua mică durere: nu pot citi, dar, pe de altă parte, asta nu mă afectează în mod deosebit, este pur și simplu o imposibilitate în ceea ce mă privește. Trebuie să citesc un manuscris voluminos de la Max (Iudaism, Creștinism, Păgânism — o carte mare, voluminoasă192), aproape că el mă presează deja, de-abia l-am început; astăzi un tânăr poet193 îmi aduce 75 de poezii, unele dintre ele pe mai multe pagini, am să mi-l fac dușman, cum s-a mai întâmplat o dată, de altfel; atunci am citit imediat eseul lui Claudel194, însă doar o dată și prea repede; totuși eu nu eram avid nici de Claudel, nici de Rimbaud și nu voiam să scriu despre articol decât după ce l-aș fi citit a doua oară, ceea ce nu s-a întâmplat nici astăzi, dar m-a bucurat deja foarte mult faptul că l-ai tradus — în întregime? (Ce înseamnă pamatikální195? Așa spune acolo, dacă îmi aduc bine aminte.) Mi-a rămas însă foarte clar în memorie numai momentul cu „Ave Maria“, descris pe prima coloană și care este trăit cu evlavie.

Scrisoarea de răspuns a fetei, pe baza căreia poți recompune și scrisoarea mea, o anexez aici, ca să vezi cum sunt respins, nu fără noimă. Nu voi mai răspunde.

Ieri după-amiază n-a fost mai bine decât duminica trecută. Ce-i drept, a început foarte bine; când am ieșit din casă, ca să mă duc la cimitir, erau 36 de grade la umbră, iar cei de la tramvai intraseră în grevă, dar tocmai asta m-a bucurat în mod deosebit, la fel cum m-a bucurat drumul în general, aproape ca în sâmbăta aceea când am mers către părculețul de lângă Bursă.196 Dar apoi, după ce am ajuns la cimitir, n-am putut găsi mormântul, biroul de informații era închis, niciun om de serviciu, nicio femeie care să știe ceva, am verificat și într-un registru, care nu era însă bun, m-am plimbat pe acolo ore în șir, eram deja năucit de câte inscripții citisem și am ieșit la fel de confuz din cimitir […]197

* Iar în afară de asta, fii foarte liniștită în ceea ce mă privește, aștept în ultima zi ca în prima.

[Praga, 20 iulie 1920]

Marți

Între dictările pentru care m-am mobilizat azi198:

Astfel de mici epistole vesele sau măcar firești, precum cele două de astăzi, sunt deja aproape (aproape aproape aproape aproape) o pădure, și vântul care-ți flutură mânecile, și privirea întreptată către Viena. Milena, ce bine este cu tine!

Azi fata îmi trimite, fără vreo explicație, scrisoarea ta doar cu câteva sublinieri cu creionul. Evident că nu este mulțumită de scrisoare; acum, ca orice scrisoare însemnată cu creionul, are lipsurile ei; uitându-mă la ea, îmi dau seama ce imposibilitate absurdă ți-am cerut în epistola mea și te rog de o mie de ori să mă ierți199.Ar trebui totuși să o rog și pe ea să mă ierte, căci, indiferent cum ar fi fost scrisă, n-avea cum să n-o supere. Dacă tu scrii, de exemplu, cu deplină considerație „poněvadž o Vás nikdy ani nepsal ani nehovořil“200, este inevitabil s-o superi; la fel ar fi rănit-o și contrariul. Încă o dată, iartă-mă.

Cu o altă scrisoare, cea către Staša, m-ai ajutat de altfel foarte mult.

După-amiază

La serviciu am reușit să stau departe de această scrisoare, dar nu mi-a fost deloc ușor, mi-am cheltuit aproape toată energia dând această luptă și nu mi-a mai rămas nimic pentru munca de birou.

Scrisoarea către Staša: Jílovský a fost ieri dimineață la mine și a menționat că a sosit o scrisoare de la tine, el a văzut-o pe masă când a plecat de-acasă la prima oră, dar nu știe încă ce scria în ea, Staša are să-mi spună diseară. Amabilitatea lui mi-a creat un sentiment destul de neplăcut, căci câte lucruri la care contribuisem și eu nu putea conține scrisoarea ta! Dar seara s-a dovedit că scrisoarea fusese totuși foarte bună și amândoi au fost mulțumiți de scrisoare, cel puțin sub aspectul bunăvoinței ei (eu nu o citisem). Înainte de toate era acolo o scurtă frază de recunoștință pentru soț, o frază ce-și putea avea originea doar în ceea ce-ți comunicasem eu și care pe Staša o făcuse cu adevărat fericită, aducându-i un pic mai multă lumină în ochi decât de obicei. Ei sunt totuși oameni buni, dacă ne străduim să uităm unele lucruri și ne facem comozi, iar stomacul, stomacul nervos, suportă asta, în special când ei sunt împreună sau el e singur (St[aša] singură este mai dubioasă), iar Staša a avut un moment minunat când s-a uitat la fotografia ta, a privit-o de fapt incredibil de lung, încordat, tăcut și serios. Poate-ți mai povestesc câte ceva despre aseară, eram obosit, mă simțeam gol, plictisit, indiferent, meritam o bătaie și de la început nu voiam altceva decât să stau în pat. (Trebuie să-ți trimit biletul alăturat, un desen al Stašei, cu explicațiile lui Jilovský — vorbeam despre poziția camerei tale). În rest, ei o duc foarte bine, au nevoie de peste 60.000 de coroane pe an201 și spun că nu le-ar ajunge mai puțin.

Cu traducerea ta202 sunt, firește, întru totul de acord. Numai că relația ei cu textul este ca relația dintre Frank și Franz203, dintre modul tău de a urca dealul și al meu204 etc. Iar dacă bărbatul găsea forța pentru nutno și abych205, n-ar fi trebuit să se ajungă atât de departe și el s-ar fi putut însura totuși, prostănacul, holtei prostănac. În orice caz, las-o însă cum vrei, te rog, și acordă-mi o dată șansa să respir ușurat de mine.

Ieri te-am sfătuit să nu-mi mai scrii zilnic, azi sunt de aceeași părere și ar fi foarte bine pentru amândoi, și te mai sfătuiesc și astăzi încă o dată și încă mai categoric — însă te rog, Milena, nu te lua după mine și scrie-mi totuși în fiecare zi, poate fi ceva foarte scurt, mai scurt decât cele două scrisori de azi, numai două rânduri, doar unul, un singur cuvânt măcar, dar de acest cuvânt nu m-aș putea lipsi decât suferind îngrozitor.

[Praga, 21 iulie 1920]

Miercuri

Dacă ai curaj, obții totuși anumite rezultate:

Mai întâi: Groß are, poate, dreptate, atât cât îl înțeleg; pledează pentru el cel puțin faptul că sunt încă în viață și că, altfel, n-ar mai fi trebuit să trăiesc de mult, având în vedere modul în care îmi risipesc forțele interioare.

Apoi: Nu vorbim despre ce se va întâmpla mai târziu, sigur e doar că nu pot trăi departe de tine decât dând dreptate fricii, îi dau mai multă dreptate decât îmi cere și fac asta fără nicio constrângere, cu încântare, mă descarc în ea.

Tu ai dreptate să-mi faci reproșuri în numele fricii din cauza comportamentului meu de la Viena, dar în realitate această frică este ciudată, nu-i cunosc legile interne, ci doar mâna ei pe beregata mea, iar acesta este cu adevărat cel mai îngrozitor lucru pe care l-am trăit vreodată sau pe care l-aș putea trăi.

Atunci rezultă, poate, că acum suntem căsătoriți amândoi, tu la Viena, eu cu frica la Praga și că nu doar tu, ci și eu tragem zadarnic de căsniciile noastre. Căci, vezi tu, Milena, […]206 dacă la Viena ai fi fost absolut convinsă de mine (potrivindu-ne până la acel pas de care nu erai sigură), n-ai mai fi la Viena în ciuda tuturor lucrurilor, sau mai degrabă nici n-ar exista „în ciuda tuturor lucrurilor“, și ai fi pur și simplu la Praga. Și tot ce te consolează în ultima ta scrisoare nu este decât o consolare. Nu crezi?

Dacă ai fi venit numaidecât la Praga sau măcar te-ai fi decis imediat să faci asta, pentru mine n-ar fi fost o dovadă în ceea ce te privește, eu n-am nevoie de dovezi în privința ta, pentru mine nimic nu este mai limpede și mai sigur decât tine, însă ar fi constituit o dovadă importantă în ceea ce mă privește, și ea îmi lipsește acum. Și din aceasta se hrănește frica, atunci când are ocazia.

Situația este, poate, și mai gravă și tocmai eu, „salvatorul“, te rețin la Viena, așa cum n-a făcut-o nimeni până acum.

_______________

Deci asta a fost furtuna care amenința încontinuu pădurea, dar noi ne-am simțit bine. Să trăim mai departe sub amenințarea ei, fiindcă nu se poate altfel.

Laurin mi-a spus la telefon că a apărut o traducere în Tribuna207, însă întrucât tu n-ai pomenit-o, n-am știut dacă voiai s-o citesc și, ca atare, n-am citit-o încă. Acum voi încerca să fac rost de ea.

Nu înțeleg ce ai împotriva scrisorii acelei domnișoare. Ea și-a împlinit totuși scopul de a te face un pic geloasă, ei și? În curând voi născoci din când în când asemenea epistole, și chiar le voi scrie mai bine decât cea despre care vorbim, iar ele nu vor conține nici refuzul final.

Te rog, câteva cuvinte despre munca ta! Cesta? Lipa? Kmen? Politika?208

_______________

Mai voiam să-ți spun ceva, dar a fost aici din nou un tânăr poet209 — nu știu, de îndată ce vine cineva, îmi amintesc de documentele mele și cât ține vizita, nu mă pot gândi la altceva — sunt obosit, nu știu nimic și n-aș vrea decât să-mi așez fața în poala ta, să-ți simt mâna pe capul meu și să rămânem așa pe vecie.

Al tău

Aici, asta mai voiam să-ți spun: în scrisoarea ta apare un mare adevăr (printre alte adevăruri): že vlastně ty si člověk který nemá tušení o tom…210 Este adevărat cuvânt cu cuvânt. Totul n-a fost decât o mizerie, cea mai nenorocită oroare, ca o coborâre în infern, și în această privință eu mă aflu efectiv în fața ta ca un copil care a făcut ceva foarte rău, iar acum stă în fața mamei și plânge și promite solemn că nu va mai face niciodată. Însă frica își extrage forța din toate acestea: „Chiar așa!“, zice ea, „nemá tušení!211 Încă nu s-a întâmplat nimic. Așadar-el-mai-poate-fi-salvat!“

_______________

Sar ca ars. Telefonul! La director! Pentru prima dată de când sunt la Praga sunt chemat jos, în probleme de serviciu. Acum iese la iveală, în sfârșit, toată escrocheria. De 18 zile n-am făcut altceva decât să scriu și să citesc epistole, în primul rând să mă uit pe fereastră, să țin scrisori în mână, să le pun jos, să le ridic din nou, apoi să primesc vizite, în rest, nimic. Dar când cobor, el este amabil, zâmbește, povestește ceva oficial fără să-l înțeleg, își ia rămas-bun fiindcă pleacă în concediu, un om incredibil de bun. (Am mormăit totuși neclar că am totul aproape gata și că mâine voi începe să dictez.) Iar acum să mai relatez ceva la repezeală spiritului meu protector. În mod ciudat, pe biroul lui se află încă scrisoarea mea de la Viena, iar deasupra o altă scrisoare de la Viena; inițial am avut o vagă bănuială că este vorba despre tine.

[Praga, 22 iulie 1920]

Joi

Da, această scrisoare212. Este ca și cum ne-am uita jos, în iad, iar unul de acolo strigă către cineva de sus, descriindu-i cum trăiește și se descurcă acolo. La început se prăjește într-un cazan, pe urmă în altul, iar apoi se așează într-un colț, ca să iasă un pic aburii din el. Dar pe ea213 n-o cunosc dinainte (doar pe M214, un pitomec215, îl cunosc demult, și Laurin îl numește la fel, nu remarcasem asta), poate că ea e cu adevărat zăpăcită sau nebună. Cum să n-o fi zăpăcit un asemenea destin, care ne zăpăcește chiar și pe noi, iar eu cred că aș fi foarte agitat în prezența ei, fiindcă ea nu mai este doar un om, ci și altceva. Și nu pot să-mi imaginez că nu bagă de seamă și ea acest lucru și nu simte ea însăși dezgustul pe care ți-l trezește scrisoarea ei. Deseori spunem lucruri care nu par rostite de noi, însă poate că așa trebuie să vorbim mereu, ca Jarmila!

De altfel, Haas nu pare s-o fi părăsit de tot, dacă înțeleg bine — dar nici nu este o scrisoare, este o durere beată pe care n-o înțeleg deloc.

_______________

Milena, hărnicuțo, camera ta se schimbă în amintirile mele216, biroul și toate celelalte nu arată de fapt ca după muncă, acum însă ai atâta de lucru și eu simt asta, și sunt convins că așa este; trebuie să fie nemaipomenit de cald, și de frig, și de vesel în camera ta. Numai dulapul rămâne greoi, iar uneori broasca se strică și nu mai poți scoate cheia, el se înverșunează să stea închis și refuză să-ți dea mai ales rochia pe care o aveai „duminică“217. Ăsta-i dulap; dacă ai să reamenajezi vreodată, aruncă-l.

_______________

Îmi pare foarte rău de unele lucruri pe care le-am scris în ultimul timp, nu te supăra pe mine. Și te rog să nu te mai chinuiești permanent cu ideea că este doar vina ta sau că e în general vina ta că nu te eliberezi. Este mai degrabă vina mea, am să-ți scriu cândva despre asta.

[Praga, 23 iulie 1920]

Vineri

Nu, în realitate n-a fost deci așa de rău. Și pe urmă, cum să se elibereze sufletul de povară altfel decât cu un pic de malițiozitate? În plus, și azi mai consider corect aproape tot ceea ce ți-am scris. Ai înțeles greșit unele lucruri, de exemplu, acolo unde era vorba despre unica durere; căci autotortura ta este această unică durere, iar nu scrisorile tale, care-mi dau în fiecare dimineață forța să îndur ziua și chiar s-o trec atât de bine încât în perioada asta n-aș renunța la niciuna (dintre scrisori, se înțelege, dar absolut la niciuna). Nici scrisorile de pe masa din antreu nu mă dezmint totuși, până și posibilitatea de a le scrie și de a le pune deoparte a însemnat ceva. Iar gelos nu sunt deloc, crede-mă, însă este într-adevăr greu de înțeles faptul că ar fi de prisos să fiu gelos. Mereu izbutesc să nu fiu gelos, însă numai uneori reușesc să-mi dau seama de inutilitatea geloziei. Acum, în ceea ce-i privește pe „salvatori“. Specificul lor este acela că ei tot ciocănesc, cu o seriozitate animalică, în ceea ce ar vrea să extragă — așa le trebuie, eu stau deoparte și mă bucur de asta, adică nu de respectivul caz particular, ci de această legitate universală.

Acum am să-i spun în sfârșit lui Max părerea ta, cam laconică, ce-i drept, despre marea sa carte218. Fiindcă el întreabă încontinuu de tine, ce faci și cum merg lucrurile, toate îl preocupă sincer. Însă nu pot să-i spun aproape nimic, din fericire mi-o interzice chiar limba. Nu pot să-i povestesc totuși despre o oarecare Milena din Viena și apoi să continuu spunând că „ea“ crede și zice și face una sau alta. Tu nu ești nici „Milena“, nici „ea“, este un nonsens absolut, deci nu-i pot spune nimic. Este atât de evident încât nici măcar nu mă afectează.

Da, pot vorbi despre tine cu oameni străini, îmi face chiar o aleasă plăcere. Dacă atunci mi-aș permite să joc și un pic de comedie, ceea ce este foarte tentant, plăcerea ar fi și mai mare. De curând l-am întâlnit pe Rudolf Fuchs219. Mi-e drag, dar bucuria de a-l întâlni în alte condiții n-ar fi fost cu siguranță așa de mare și nici nu i-aș fi strâns mâna cu atâta fermitate. Totodată, știam bine că nu voi obține mare lucru, dar mă gândeam că poate fi și ceva neînsemnat. Discuția a trecut imediat la Viena și la societatea pe care a frecventat-o acolo. Am fost foarte interesat să aud numele acelor oameni, el a început să le enumere, nu, nu la asta mă refeream, voiam să aud numele unor femei. „Da, era acolo și Milena Pollak, pe care o cunoașteți totuși.“ „Da, Milena“, am repetat și m-am uitat în jos pe Ferdinandsstraße, să văd ce ar zice ea despre asta. Pe urmă au apărut și alte nume, m-a apucat din nou vechea tuse și conversația s-a stins. Cum s-o reînsuflețesc? „Puteți să-mi spuneți în ce an al războiului am fost la Viena?“ „1917.“ „Pe vremea aceea E[rnst] P[ollak] nu era încă la Viena? Nu l-am văzut atunci. Era încă necăsătorit?“ „Nu.“ Punct. Ei bine, l-aș mai fi putut lăsa să-mi povestească un pic despre tine, dar nu mai aveam forța necesară.

_______________

Cum procedezi cu tabletele acum sau în ultima perioadă? Pentru prima oară scrii iarăși despre dureri de cap.

Ce a răspuns Jarmila la invitația ta?

Ai putea să-mi spui câteva cuvinte despre planul parizian?

Unde vei pleca acum? (Un loc unde poșta funcționează bine?) Când? Pentru cât timp? 6 luni?

Să-mi spui de fiecare dată numaidecât numerele în care apare ceva despre tine.

Cum ți-ai organiza de fapt călătoria de 2 zile la Praga? (Întreb doar din curiozitate.)

Mulțumesc pentru Totuși220, un cuvânt magic, care mi-a intrat direct în sânge.

[Praga, 23 iulie 1920]

Vineri după-amiază

Am găsit acasă această scrisoare. O cunosc de mult pe fată, poate că suntem un pic rude, avem cel puțin o rudă comună, tocmai vărul221 pe care ea îl pomenește și care a zăcut foarte grav bolnav la Praga și a fost îngrijit luni de-a rândul de ea și de sora ei. Fizic nu-mi place aproape deloc, are o față prea mare, rotundă și îmbujorată, este mică și rotundă la corp și vorbește enervant de șoptit. În rest, am auzit însă lucruri bune despre ea, adică rudele au bârfit-o pe la spate.

Cu 2 luni în urmă, răspunsul meu la o asemenea scrisoare ar fi fost foarte simplu: Nu, nu, nu. Acum nu cred că am vreun drept să fac asta. Nu pentru că aș crede că pot s-o ajut cumva, firește, până și Bismark a pus capăt definitiv unor astfel de scrisori, menționând că viața este un ospăț organizat fără pricepere, la care așteptăm nerăbdători aperitivul, în vreme ce marile fripturi au trecut deja în tăcere și, în consecință, trebuie să ne adaptăm situației — ah, stupidă, groaznic de stupidă este această agerime! —, îi voi scrie mai mult de dragul meu decât al ei că sunt gata să mă întâlnesc cu ea. Mi-ai înmânat ceva, Milena, și nu cred că am voie să țin închis acest lucru.

Mâine pleacă unchiul, voi ajunge din nou puțin în afara orașului, să mă bucur de aer și apă, am mare nevoie de asta.

Ea scrie că numai eu am voie să citesc scrisoarea; îi îndeplinesc această rugăminte, trimițându-ți-o. Rupe-o! Altminteri, un pasaj drăguț: ženy nepotřebuji mnoho.222

[Praga, 24 iulie 1920]

Sâmbătă

De vreo jumătate de oră citesc cele două epistole și cartea poștală (să nu uit plicul, mă mir că întregul departament de intrări ale corespondenței nu coboară să-și ceară iertare în numele tău223) și observ abia acum că am râs tot timpul. Există oare în toată istoria universală un împărat care să se fi simțit mai bine? Vine în camera lui, iar acolo se află deja cele 3 scrisori și el n-are altceva de făcut decât să le deschidă — cu mișcări lente —, să se lase pe spate și să nu-i vină să creadă că are parte de această fericire.

Nu, nu am râs mereu, nu zic nimic despre căratul bagajelor224, fiindcă nu pot crede asta, iar dacă o cred, nu-mi pot imagina, iar dacă-mi pot imagina, ești atât de frumoasă — nu, nu mai era frumusețe, era o dereglare a cerului —, cum erai în „duminica“ aceea și îl înțeleg pe „domnul“ respectiv (a dat pesemne 20 de coroane și a cerut înapoi 3). Însă nu-mi vine să cred, iar dacă se va fi întâmplat totuși așa, recunosc că a fost pe cât de groaznic pe atât de grandios. Dar faptul că nu mănânci nimic și suferi de foame (în timp ce eu aici sunt îndopat peste măsură, fără să-mi fie deloc foame) și că tu ai cearcăne (care nu pot fi retușate totuși, ele mi-au răpit jumătate din bucuria de a-ți vedea fotografia, însă îmi mai rămâne destulă pentru a dori să-ți sărut mâna până când n-ai să mai ajungi în viața aceasta să traduci sau să cari bagaje în gară) — prin urmare, asta nu pot să-ți iert și n-am să ți-o iert niciodată și chiar dacă peste 100 de ani vom sta vreodată în fața colibei noastre, tot te voi bodogăni, reproșându-ți acest lucru. Nu, nu glumesc. Ce fel de contradicție este oare aceasta, susții că-ți sunt drag și ești deci pentru mine, dar rabzi de foame împotriva mea, iar aici prisosesc banii, pe când acolo se află Der Weiße Hahn.

Pentru ceea ce spui despre scrisoarea fetei225 te iert în mod excepțional, fiindcă mă numești (în sfârșit!) secretar (mă numesc tajemník226, pentru că este strict tajemné227 ceea ce lucrez aici de trei săptămâni), dar și în rest ai dreptate. E suficient însă să ai dreptate? În primul rând: eu n-am dreptate, deci nu vrei oare să suporți măcar un pic din lipsa mea de dreptate — știu că nu se poate, este vorba doar despre voință —, în sensul de a ignora în timpul lecturii indiferența din scrisoarea fetei și de a reține faptul că n-am dreptate, scris acolo cu litere de-o șchioapă? De altminteri, aș dori să nu mai aud nimic despre această corespondență pe care am provocat-o fără noimă. I-am trimis înapoi scrisoarea ta, însoțită de câteva rânduri prietenoase. De atunci nu mai știu nimic, n-am reușit să mă conving să-i propun o întâlnire, să sperăm că totul va decurge bine și în liniște.

Aperi scrisoarea către Staša și totuși ți-am mulțumit pentru ea. În mod cert le fac amândurora228 o nedreptate, în permanență, și poate că odată voi izbuti să nu mai fac asta.

Ai fost la Neu-Waldegg?229 Și eu am fost deseori acolo, e ciudat că nu ne-am întâlnit. Da, tu urci și alergi atât de repede, îmi vei fi trecut prin fața ochilor, cum ai făcut și la Viena. Cum au fost oare cele 4 zile? O zeiță a ieșit din cinematograf și o mică purtătoare de bagaje stătea pe peron — așa să fi fost cele 4 zile?

_______________

Max primește scrisoarea chiar azi. N-am citit din ea mai mult decât se poate citi pe ascuns.

Da, cu Landauer ai avut într-adevăr ghinion230. Și în germană încă ți se pare bine? Ce ai făcut din asta, biet copil (nu copilaș, ai grijă!), chinuit și derutat de scrisorile mele. N-am dreptate că scrisorile te deranjează? Dar la ce mă ajută să am dreptate? Când primesc scrisori, am mereu dreptate și am orice, iar dacă n-aș primi niciuna, n-aș avea nici dreptate, nici viață, nici orice altceva.

Da, să vin la Viena!

Te rog, trimite-mi traducerea231, nu mi-e de ajuns ce primesc de la tine.

Este aici un mare filatelist232, îmi smulge timbrele din mână. Acum s-a mulțumit cu cele de o coroană, însă susține că există și alte timbre de o coroană, mai late, negru-maro. Mă gândesc că eu primesc scrisorile, n-ar trebui să încerc să-i fac rost de timbrele astea? Dacă ai putea să folosești deci aceste alte timbre de o coroană sau chiar unele, mai late, de două coroane.

[Praga, 26 iulie 1920]

Luni

Așadar, telegrama n-a fost un răspuns, dar scrisoarea de joi seară este. Deci insomnia mea a fost foarte justificată, ca și tristețea îngrozitoare de azi-dimineață. Soțul tău știe de sânge?233 Nu trebuie să exagerăm, poate că nu este nimic, sângele apare în fel și chip, dar este sânge și nu poate fi uitat. Iar tu îți trăiești în continuare viața, cu veselie și eroism, trăiești ca și cum ai îndemna sângele: „Hai, vino totuși, vino odată!“ Și el chiar apare. Și nu-ți pasă deloc ce am să fac eu aici și nu ești firește nemluvně234 și știi ce faci, dar așa vrei, să stau aici la Praga pe mal, uitându-mă cum te scufunzi intenționat în mare la Viena. Iar dacă n-ai nimic de mâncare, nu este aceasta o nevoie pro sebe235? Sau crezi că este mai degrabă nevoia mea decât a ta? Atunci și tu ai dreptate. Iar bani, din păcate, nu-ți mai pot trimite, căci la prânz plec acasă și îndes banii inutili în mașina de gătit.

Astfel ne-am îndepărtat complet unul de altul, Milena, și se pare să nu mai avem în comun decât o singură dorință foarte puternică, aceea ca tu să fii aici și să am lângă mine chipul tău, cât mai aproape posibil. Și firește și dorința de a muri, avem amândoi dorința acestei morți „comode“, însă ea este de fapt o dorință de mic copil deja, așa cum o aveam, de pildă, în timpul orei de aritmetică, atunci când îl vedeam pe profesor236 undeva sus, răsfoindu-și agenda și căutând probabil numele meu, și comparam golul meu incredibil de cunoștințe cu această imagine plină de forță, de groază și realitate; îmi doream pe jumătate visând de teamă că m-aș putea scula ca o stafie, aș parcurge în fugă, fantomatic, intervalul dintre bănci, aș trece prin fața profesorului, zburând ușor precum cunoștințele mele de matematică, aș pătrunde cumva prin ușă, m-aș regăsi afară și apoi aș fi liber, în aerul bun care nicăieri, în toată lumea pe care o cunosc, nu conține asemenea tensiuni ca acolo, în clasă. Da, ar fi fost „comod“. Dar n-a fost așa. Am fost scos la tablă, am primit o problemă pentru rezolvarea căreia aveam nevoie de un tabel de logaritmi, îl uitasem, însă am mințit că îl am în bancă (fiindcă am crezut că profesorul mi-l va împrumuta pe al lui), am fost trimis să-l aduc din bancă, am remarcat absența lui cu o spaimă nici măcar simulată (în școală n-a trebuit să simulez niciodată spaima), iar profesorul (l-am întâlnit întâmplător alaltăieri) mi-a spus: „Hei, crocodilule!“ Am primit imediat un nesatisfăcător, iar asta era de fapt foarte bine, pentru că l-am primit totuși doar formal și, în plus, pe nedrept (mințisem, e-adevărat, dar nimeni nu putea să-mi demonstreze că nu e corect, nu-i așa?), însă înainte de toate nu trebuise să-mi arăt neștiința fără nicio rușine. De asemenea, asta era în ansamblu și destul de „comod“ și în niște circumstanțe favorabile puteam „să dispar“ eu însumi chiar în clasă, iar posibilitățile erau infinite și puteam „să mor“ chiar în viață rămânând.

Astfel sporovăiesc numai pentru că mi-e bine cu tine, în ciuda tuturor lucrurilor.

O singură posibilitate lipsește — dincolo de toate vorbele goale, acest lucru este clar —, că intri acum și ești aici, și vorbim despre sănătatea ta cât se poate de serios, și totuși tocmai această posibilitate ar fi cea mai urgentă.

_______________

Astăzi voiam să-ți spun multe înainte de a fi citit scrisorile, dar ce se mai poate spune în fața sângelui? Te rog, scrie-mi numaidecât ce a spus doctorul și ce fel de om este!

Descrii incorect scena din gară, n-am ezitat nicio clipă, totul a fost atât de firesc, trist și frumos, iar noi eram așa de singuri, încât era de un comic de neînțeles cum oamenii care nu erau totuși acolo au protestat violent, dorind să se deschidă ușa peronului.

Dar în fața hotelului a fost, desigur, așa cum spui. Ce frumoasă erai acolo! Poate că nici n-ai fost tu. Ar fi fost totuși foarte straniu să te ridici atât de repede. Însă dacă n-ai fost tu, de unde știi atât de precis cum a fost.

Bine că vrei timbrele, două zile mi-am reproșat rugămintea cu timbrele, încă de când ți-am trimis-o mi-am făcut reproșuri.

[Praga, 26 iulie 1920]

Luni, mai târziu

Ah, atâtea documente au venit tocmai acum. Și pentru ce lucrez, cu capul răvășit de insomnie? Pentru ce? Pentru mașina de gătit237.

_______________

Iar acum apare și poetul, primul, care este mai xilograf, gravor238, și nu mai plecă, este atât de plin de viață încât mă bombardează cu tot felul de lucruri; se uită cum tremur de nerăbdare, cum îmi tremură mâna pe această scrisoare, îmi cade capul în piept și el tot nu pleacă, tânărul bun, vivace, fericit-nefericit, extraordinar, însă pentru mine tocmai acum îngrozitor de inoportun. Iar ție îți curge sânge din gură.

_______________

Și de fapt scriem mereu același lucru. Când te întreb dacă ești bolnavă și apoi tu îmi scrii despre asta, când vreau să mor și pe urmă vrei și tu, când vreau timbre și hop și tu, când vreau să plâng în fața ta ca un băiețaș și după aceea vrei și tu ca o fetiță. Iar câteodată și de zece ori și de o mie de ori și încontinuu vreau să fiu cu tine, iar tu spui același lucru. Destul, destul.

_______________

Și încă n-a sosit nicio scrisoare despre ceea ce a zis medicul, ești lentă, scrii prost scrisori, reao, iubito, tu — ei bine, și mai ce oare? Nimic, să stau liniștit în poala ta.

[Praga, 27 iulie 1920]

Marți

Unde este medicul? Parcurg în grabă scrisoarea, fără s-o citesc, doar pentru a-l căuta pe doctor. Unde-i?

Nu dorm; nu vreau să spun că nu dorm din cauza asta, grijile reale îi permit celui lipsit de simț muzical mai degrabă să doarmă decât să facă altceva, dar cu toate astea nu dorm. A trecut mult de la călătoria vieneză?239 Mi-am lăudat prea mult norocul? Laptele, untul și salata nu ajută deloc și am nevoie de hrana prezenței tale? Probabil nu este niciunul dintre aceste motive, dar zilele nu sunt frumoase. Totodată, de trei zile nu mă mai pot bucura de un apartament gol240, locuiesc acasă (de aceea am și primit numaidecât telegrama). Poate că nu apartamentul gol îmi face atât de bine sau nu el în principal, ci în genere deținerea a două locuințe, una pentru zi și alta, mai departe, pentru seară și noapte. Înțelegi asta? Eu nu, însă așa este.

Da, dulapul. Probabil că el va declanșa prima și ultima noastră ceartă. Eu voi spune: „Îl aruncăm“. Tu vei zice: „Rămâne“. Eu voi spune: „Alege între mine și el!“ Tu vei zice: „Imediat. Frank și dulap241, rimează. Aleg dulapul“. „Bine“, am să zic și voi coborî scările (care?) și — dacă n-am găsit canalul Dunării —, mai trăiesc și azi.

În rest, sunt cu totul în favoarea dulapului, numai să nu porți rochia. O vei toci de tot, și atunci mie ce-mi mai rămâne?

Ciudată povestea mormântului. L-am căutat de fapt (vlastně242) în locul respectiv, însă doar cu sfială; în schimb, am înconjurat locul cu multă siguranță, în cercuri din ce în ce mai mari, iar la urmă enorme, și în final am constatat că luasem drept reper o cu totul altă capelă.

Pleci deci și nici n-ai viza. Iar odată cu asta s-a pierdut certitudinea că nu vei da numaidecât de necaz. Și acum mai vrei și să dorm.

[Jarmila. Pesemne că ai dreptate. Chiar ceea ce spune despre M., că „trebuie împușcat“ este o demență.\ El trebuie împușcat fiindcă a asistat o seară întreagă la agonia lui R., și tocmai ea, care l-a văzut murind săptămâni la rând, are voie totuși să judece așa. Dar știu că n-am niciun drept s-o judec pe Jarmila; nu mai îndrăznesc să zic nimic și ce am spus tai.]

Și doctorul? Unde-i? Nu e încă acolo?

N-au existat timbre aparte cu congresul243, eu am crezut că vor fi existat. Spre dezamăgirea mea, mi se aduc azi „timbre cu congresul“, sunt timbre obișnuite, care poartă doar ștampila congresului; cu toate acestea, ele trebuie să fie destul de valoroase tocmai din pricina acestei ștampile, însă tânărul nu va înțelege acest lucru. Eu voi anexa mereu doar un timbru, în primul rând din cauza valorii lui, și în al doilea rând pentru a primi mulțumiri în fiecare zi.

Vezi, îți trebuie o peniță, de ce n-am folosit mai bine timpul petrecut la Viena? De ce n-am rămas, de pildă, tot timpul în papetărie, era totuși atât de frumos acolo și eram așa de aproape unul de altul.

Și totuși nu i-ai citit dulapului glumele mele proaste? Iubesc total neputincios aproape tot ce se află în camera ta.

Și doctorul?

Îl vezi des pe filatelist? Nu este o întrebare perfidă, deși așa pare. După ce ai dormit prost, întrebi fără să știi ce. Ai vrea să întrebi permanent, insomnia înseamnă să întrebi; dacă ai avea răspunsul, ai dormi.

_______________

Și totuși această declarație de iresponsabilitate este de fapt foarte rea.244 Ai primit totuși pașaportul?

[Praga, 28 iulie 1920]

Miercuri

Cunoști evadarea lui Casanova din camerele de plumb? Da, o știi. Acolo este descris în treacăt cel mai îngrozitor mod de încarcerare, jos, în beci, în întuneric și umezeală, la nivelul lagunelor, stai ghemuit pe o scândură îngustă, apa ajunge aproape de tine și chiar urcă odată cu fluxul, dar cel mai rău lucru sunt șobolanii-de-apă sălbatici, care trag, rup și rod câte ceva, țipetele lor în noapte (cred că trebuie să te lupți cu ei pentru pâine) și înainte de toate așteptarea lor nerăbdătoare până cazi epuizat de pe scândurica aceea. Știi, așa sunt poveștile din scrisoare. Groaznice și de neînțeles, dar în primul rând, la fel de apropiate și de îndepărtate ca propriul trecut. Și te ghemuiești sus și atunci nici spinarea nu este dintre cele mai frumoase, iar picioarele se crispează și ți se face frică, și totuși n-ai altceva de făcut decât să te uiți la șobolanii mari și cenușii, și ei te orbesc în timpul nopții, iar până la urmă nu știi dacă mai stai sus sau ești deja jos și fluieri cu botul căscat și dinții dezveliți. Du-te, nu-mi spune asemenea povești, vino încoace, ce înseamnă asta, hai, vino. Îți dăruiesc aceste „animăluțe“, dar numai cu condiția să le gonești din casă.

_______________

Și despre doctor nu s-a mai vorbit deloc? Totuși ai promis în mod expres că mergi la medic, iar tu îți ții mereu cuvântul. Fiindcă nu mai vezi sânge, de-aia nu te duci? Nu mă dau ca exemplu pentru tine, ești incomparabil mai sănătoasă decât mine, iar eu voi fi întotdeauna doar domnul care-și duce singur valiza245 * (ceea ce nu înseamnă însă o deosebire de rang, căci mai întâi apare domnul care îi face semn hamalului să se apropie, pe urmă vine acesta și abia atunci domnul îi cere să-i care valiza, fiindcă altminteri se va prăbuși; recent — recent! —, când am plecat acasă de la gară, hamalul care-mi căra valiza a început, fără ca eu să-i fi spus de fapt ceva în acest sens, să mă încurajeze din proprie inițiativă; zicea că înțeleg cu siguranță lucrurile pe care el, la rându-i, nu le poate face, iar căratul bagajelor cade în sarcina lui, ceea ce nu-i place deloc etc. Și atunci mi-au trecut prin minte lucruri la care răspunsul (absolut insuficient) era chiar acesta, însă nu-l exprimasem clar — da, în această privință nu mă compar cu tine, dar nu pot să nu mă gândesc cum mi-a fost mie, iar asta mă îngrijorează și va trebui să mergi la doctor. Asta a fost probabil acum 3 ani, niciodată nu fusesem bolnav de plămâni, nimic nu mă obosea, puteam merge la nesfârșit, pe atunci nu ajunsesem niciodată cu mersul la limita forțelor mele (deși în gând eram mereu istovit) și deodată, prin august — deci era foarte cald, frumos, totul era în ordine, exceptând mintea mea —, am scuipat ceva roșu la școala publică de înot. Era ceva ciudat și interesant, nu-i așa? Preț de o clipă am privit pata aceea și am uitat-o imediat. Iar pe urmă s-a întâmplat de mai multe ori și în general, când scuipam, produceam ceva roșu, depindea numai de mine. Atunci n-a mai fost interesant, ci plictisitor și am uitat din nou incidentul. Dacă aș fi mers atunci ** numaidecât la medic — totul ar fi fost probabil exact așa cum am ajuns și fără medic, numai că atunci nimeni n-a știut de sânge, la drept vorbind, nici eu, și nimeni nu și-a făcut griji. Acum însă cineva își face griji, așa că te rog, mergi la doctor.

Este ciudat că soțul tău spune că are să-mi scrie unele lucruri. Și are mă bată sau să mă sugrume? Chiar nu înțeleg asta. Firește, te cred fără doar și poate, dar îmi este total imposibil să-mi imaginez că asta mă lasă absolut rece de parcă ar fi o poveste foarte îndepărtată și complet străină. Ca și când tu ai fi aici și ai spune: „Acum, în această clipă, sunt la Viena și cineva strigă și tot așa“. Și amândoi am privi Viena de la fereastră și n-ar exista, desigur, nici cel mai mărunt prilej de enervare.

Dar este ceva: Când vorbești despre viitor, nu uiți uneori că sunt evreu? (Jasné, nezapletené246). Iudaismul rămâne periculos chiar și la picioarele tale.

* În aceste scrisori era cu adevărat nevoie de acel Totuși; dar nu e el însuși un cuvânt frumos? În trotz ne ciocnim, lumea este încă prezentă, în dem ne scufundăm și atunci nu mai este nimic.

** De ce îl implici și pe Jílovský în aceste povești? Am încă în față sugativa pe care el a făcut cu creionul albastru un desen care te privește.

Desenul este cam așa:

o șaradă dificilă

[Praga, 29 iulie 1920]

Joi

Iată un bilet foarte frumos de la Staša. Dar nu se poate spune că atunci ea a fost altfel decât acum, ea nici nu există în acest bilet, pledează pentru tine, este o incredibilă înțelegere între voi, un acord aproape spiritual, așa cum cineva, fiindcă nu îndrăznește să fie mai mult decât un intermediar, povestește mai departe, cam impasibil, ceea ce a auzit — desigur, numai ceea ce i-a fost permis să audă și să înțeleagă, iar conștiința acestui fapt contribuie la mândria și frumusețea întregului. Însă ea nu este altfel decât atunci, cred eu; un asemenea bilet ar putea scrie și azi, dacă împrejurările ar fi similare.

Cu poveștile247 se întâmplă ceva ciudat. Nu mă apasă faptul că ele sunt evreiești, să zicem, și că, odată ce a fost pusă pe masă strachina aceasta, fiecare evreu trebuie să-și ia porția dintr-o oribilă și otrăvitoare mâncare comună, însă veche și, în fond, eternă; de aceea ele nu mă apasă. Dar dincolo de ele, n-ai vrea să-mi întinzi acum mâna și să mi-o lași foarte multă vreme?

Ieri am găsit mormântul. Dacă îl cauți cu sfială, este cu adevărat imposibil să-l găsești, nu știam totuși că este mormântul rudelor din partea mamei, iar inscripțiile — aurul s-a cojit aproape total — mai pot fi deslușite doar dacă te apleci și citești atent. Am stat mult acolo, mormântul este frumos, așa indestructibil, de piatră, dar total lipsit de flori, însă niciodată n-am priceput la ce trebuie o mulțime de flori pe morminte. Am pus chiar la margine de tot câteva garoafe de mai multe culori. La cimitir m-am simțit mai bine decât în oraș și starea asta a durat, am mers mult timp prin oraș ca printr-un cimitir.

Jeníček248, el a fost frățiorul tău?

_______________

Ești sănătoasă? În fotografia din Neu-Waldegg se vede clar că ești bolnavă, ea este cu siguranță exagerată, însă doar exagerată. Încă n-am o poză reală a ta. În una este o tânără distinsă, delicată, îngrijită, care va fi scoasă deja din pensionul mânăstiresc în curând, cam peste 1-2 ani (deși colțurile gurii sunt lăsate un pic în jos, însă asta ține de distincție și de evlavie religioasă), iar cea de-a doua fotografie este una exagerată, cu caracter propagandistic: „așa se trăiește acum la Viena“. De altfel, în această a doua poză semeni din nou nemaipomenit cu primul meu prieten plin de mister249; într-o zi am să-ți povestesc despre el.

_______________

Nu, nu vin la Viena; în exterior ar fi posibil doar mințind, adică să anunț la birou că sunt bolnav sau în două sărbători consecutive. Dar acestea sunt numai niște obstacole exterioare, bietul meu băiat (solilocviu).

Staša a stat atâta cu tine la Weleslawin?

Am scris zilnic, probabil vei mai primi scrisorile.

Telegrama, mulțumesc, mulțumesc, îmi retrag toate reproșurile, nici n-au fost reproșuri, ci doar o mângâiere cu dosul palmei, fiindcă a fost invidios atâta vreme. Tocmai a venit la mine din nou poetul, graficianul (de fapt este însă muzician)250, vine mereu, azi mi-a adus 2 xilogravuri (Troțki și o Bunavestire, vezi, lumea lui nu e îngustă); de dragul lui și pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor, am făcut rapid o legătură cu tine și am zis că le voi trimite unui prieten de la Viena, ceea ce a avut totuși drept consecință neintenționată faptul că în loc de una am primit două exemplare (ți le păstrez aici pe ale tale sau le vrei imediat?). Însă apoi a venit telegrama; în timp ce o citeam și o tot citeam și ajungeam la final cu bucuria și recunoștința, el continua să-mi povestească netulburat (nu dorea să deranjeze, nu, nicidecum; dacă zic că am ceva de făcut și o spun destul de tare ca să-l trezesc, se oprește la mijlocul frazei și o ia la fugă, deloc ofensat). Toate noutățile sunt într-adevăr foarte importante, însă amănuntele vor fi și mai importante. Dar înainte de toate: este imposibil modul în care te vei proteja, cel puțin mie doctorul n-a putut să-mi spună ceva mai lipsit de sens. Ah, e totuși grav; oricum, mulțumesc, mulțumesc.

[Praga, 29 iulie 1920]

Joi, mai târziu

Cu aceasta, așadar, nu mai e nicio îndoială, Milena:

Poate că acum nu sunt în cea mai bună stare și aș putea să suport mai multă fericire, siguranță și abundență — deși acest lucru nu este deloc cert, chiar și la Praga —, în orice caz mă simt, în medie vorbind, bine, și voios, și liber, într-un mod complet nemeritat, îngrijorător de bine, iar dacă împrejurările actuale durează un timp fără răsturnări prea mari și primesc în fiecare zi un cuvânt de la tine și văd că nu te mai chinuiești atâta, doar asta, este îndeajuns probabil să mă însănătoșească într-o oarecare măsură. Și acum te rog, Milena, nu te mai chinui, fizica n-am înțeles-o niciodată (cel mult stâlpul de foc ține totuși de fizică, nu-i așa?) și nici vaha světa251 n-o înțeleg, iar ea, cu siguranță, mă înțelege pe mine la fel de puțin (ce să facă o balanță colosală cu greutatea mea de 55 de kg, dezbrăcat, nici n-o observă și, în consecință, precis nu se pune în mișcare) și aici sunt cum eram la Viena, iar mâna ta rămâne în mâna mea câtă vreme o lași acolo.

Franz fals, F fals, Al tău fals

nimic mai mult, liniște, codru-adânc

_______________

Poezia lui Werfel252 este ca un portret care se uită la fiecare, mă vede și pe mine, și înainte de toate pe necuratul care a și scris-o.

_______________

Nu înțeleg deloc remarca ta despre concediu. Unde ai pleca?

[Praga, 30 iulie 1920]

Vineri

Milena, vrei să știi întotdeauna dacă te iubesc, dar asta este o întrebare grea, la care nu se poate răspunde într-o scrisoare (nici măcar în ultima scrisoare de duminică). Data viitoare când ne vom vedea, am să-ți spun cu siguranță (dacă nu mă trădează vocea).

Despre călătoria la Viena n-ar trebui să-mi scrii; n-am să vin, însă orice menționare a ei este ca un focușor pe care mi-l pui direct pe piele, un mic rug care nu mă face scrum, ci mă arde mereu cu aceeași forță, ba chiar cu una în creștere. Totuși nu poți dori asta.

Florile pe care le-ai primit îmi fac foarte rău. De durere nici măcar nu pot desluși ce fel de flori erau. Iar ele se află acum în camera ta. Dacă aș fi chiar dulapul, m-aș deplasa brusc din cameră ziua-n amiaza mare. Cel puțin până se ofilesc florile, aș rămâne în antreu. Nu, asta nu este frumos. Deși totul e atât de departe, am în fața ochilor clanța ușii tale; este la fel de aproape precum călimara mea.

[Nu, bărbatul e un excentric, nu-l interesează decât timbrele austriece; dacă n-ai găsit timbrele de o coroană, poate folosești valori mai mici, de pildă, timbrele de 25 de fileri ș.a.m.d.] Dar nu, las-o așa, te rog, las-o, te rog.

Ei bine, am desigur telegrama ta de ieri, nu de alaltăieri, dar nici atunci florile nu se veștejiseră încă. Și de ce te bucuri de ele? Dacă sunt „preferatele“ tale, trebuie să te bucuri de toate, atâtea câte există de felul lor pe pământ, de ce tocmai de astea? Dar poate că și aceasta este o întrebare grea și la ea nu se poate răspunde decât prin viu grai. Da, însă unde ești tu oare? Ești la Viena? Și unde-i asta?

Nu, nu pot scăpa de flori. Kärntnerstraße este de-acum o poveste cu stafii sau un vis pe care l-am visat într-o zi ce părea noapte, […]253 însă florile sunt reale, umplu vaza (náruč254, zici tu și le ții aproape de tine) și nu pot fi nici măcar atinse, căci sunt totuși „florile tale preferate“. Așteptați să iasă Milena din cameră, ca să vă smulg de-acolo și să vă arunc jos în curte.

De ce ești posomorâtă? S-a întâmplat ceva? Și nu-mi spui nimic? Nu, asta nu este posibil.

Și de ce ești tristă?255

Mă întrebi de Max, dar el ți-a răspuns totuși de mult; e-adevărat, nu știu ce, însă duminică mi-a arătat scrisoarea. Ai primit de fapt scrisoarea mea de duminică?

Ieri a fost o zi extrem de agitată, nu chinuitor de agitată, doar agitată, poate-ți povestesc data viitoare despre asta. Întâi de toate, aveam telegrama ta și mi-a plăcut să mă plimb cu ea în buzunar. Există o bunătate umană aparte, de care oamenii nu știu. De exemplu, te apropii de Podul ceh, scoți telegrama și o citești (este mereu nouă; dacă ai citit-o în grabă, sorbind-o dintr-o dată, hârtia e goală, dar nici n-ai băgat-o bine în buzunar, că ea se și rescrie acolo numaidecât). După aceea te uiți în jur și ar trebui totuși să te gândești că vei vedea o mină rea, nu chiar invidie, însă măcar niște priviri în care citești: „Cum? Tocmai ai primit această telegramă? Dar atunci vom semnala mai sus numaidecât acest lucru. Cel puțin vom trimite imediat la Viena flori (un braț plin). În orice caz, suntem deciși să nu acceptăm telegrama pur și simplu“. Dar în loc de asta, liniște totală, în măsura în care poți vedea, pescarii pescuiesc mai departe, privitorii se uită în continuare, copiii joacă fotbal, podarul adună creițari. Dacă te uiți mai atent, vezi o anumită nervozitate, oamenii fac eforturi să rămână la îndeletnicirile lor și să nu-și trădeze gândurile. Dar tocmai faptul că fac aceste eforturi este atât de atrăgător, acest glas care vorbește de peste tot: „Este corect, telegrama îți aparține, suntem de acord în această privință, nu examinăm dreptul tău de a o primi, vedem dincolo de el și poți s-o păstrezi“. Iar dacă după un scurt moment scot din nou telegrama, ți-ai putea imagina că asta-i va irita pentru că nu m-am liniștit măcar și nu mă ascund, dar nu, nu-i irită, rămân cum erau ei.

_______________

Astă-seară am vorbit iarăși cu un evreu din Palestina256, cred că este imposibil să te fac să înțelegi în această scrisoare cât de important este el pentru mine — un bărbat scund, aproape minuscul, slab, cu barbă și un singur ochi. Însă cu gândul la el am pierdut o jumătate de noapte. Mai mult despre asta, data viitoare.

_______________

N-ai deci pașaport și nici nu vei primi?

[Praga, 31 iulie 1920]

Sâmbătă

Momentan sunt împrăștiat și trist, am pierdut telegrama ta, adică s-ar putea să nu o fi pierdut, dar însuși faptul că trebuie s-o caut este destul de grav. De altfel, numai tu ești vinovată de asta; dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, n-aș fi avut-o permanent în mână.

Mă consolează doar ceea ce-mi spui despre doctor. Așadar, sângele n-a însemnat nimic; or, ca un doctor bătrân ce sunt, o spun și ca pe o presupunere. Acum, el ce zice despre deficiența plămânilor? Cu certitudine nu ți-a prescris să rabzi de foame și să cari valize. Și a fost de acord cu faptul că trebuie să fii în continuare bună cu mine? Sau nici n-ați vorbit despre mine? Da, dar cum pot să mă declar mulțumit dacă doctorul n-a găsit nici urmă din mine? Sau ceea ce a găsit în plămânul tău ar trebui să fie deficiența mea?

Într-adevăr nu e grav? Și n-are nimic de spus decât să te trimită 4 săptămâni la țară? Doar atât este totuși foarte puțin.

Nu, nu sunt împotriva acestei călătorii mai mult decât sunt împotriva vieții tale la Viena. Hai pleacă, te rog, pleacă de-acolo. Scrii undeva despre speranța pe care ți-o pui în această excursie; acesta chiar este un motiv suficient pentru mine s-o doresc.

Încă o dată vine vorba despre călătoria la Viena. Dacă îmi scrii serios despre ea este cel mai grav lucru; atunci pământul începe aici să se clatine cu adevărat, iar eu pândesc să văd dacă mă aruncă în sus. N-o face. În legătură cu obstacolul extern — am scris deja, nu vreau să vorbesc despre obstacolele interne, căci ele sunt totuși mai puternice și cred că nu m-ar opri, nu pentru că sunt puternic, ci fiindcă sunt prea slab ca să mă las ținut în loc de ele. Aș face posibilă această călătorie doar apelând la o minciună, iar de minciună mă tem, nu ca un om de onoare, ci aidoma unui școlar. În plus, am sentimentul * sau bănuiesc cel puțin că este posibil ca la un moment dat să fie neapărat necesar și inevitabil să călătoresc la Viena din cauza mea sau a ta, însă a doua oară n-aș mai putea minți nici măcar ca școlar nechibzuit. Această posibilitate a minciunii este deci rezerva mea din care trăiesc, precum și din promisiunea ta de a veni imediat. De aceea nu voi veni acum; în loc de certitudinea acestor 2 zile, îmi rămâne permanent posibilitatea lor — te rog nu le descrie, Milena, e-aproape o tortură pentru mine, nu este încă o trebuință, ci o precaritate fără margini.

Și florile? S-au ofilit deja? Ție ți-au stat vreodată în gât florile așa cum îmi stau mie acestea? Fiindcă este foarte neplăcut.

În lupta dintre tine și Max nu mă amestec257. Rămân deoparte, îi dau dreptate fiecăruia și sunt în siguranță. Neîndoielnic, tu ai dreptate în ceea ce spui, dar acum să schimbăm locurile. Tu ai patria ta și poți chiar să renunți la ea, iar acesta este, poate, cel mai bun lucru care se poate face cu patria, mai ales fiindcă nu renunți tocmai la ceea ce nu se poate renunța din ea. El însă n-are patrie și, ca atare, nici nu poate renunța la nimic și trebuie să se gândească mereu s-o caute sau s-o construiască, mereu, fie că-și ia pălăria din cui, fie că stă la soare la școala de înot, fie că scrie cartea pe care ai de tradus-o (în această privință poate că este cel mai puțin tensionat — dar draga și biata de tine, te împovărezi cu atâta muncă dintr-o conștiință a vinovăției, te văd aplecată peste ceea ce ai de lucru, ai gâtul gol, iar eu stau în picioare, în spatele tău, și tu nu știi — te rog să nu te sperii când îmi simți buzele pe ceafă, n-am vrut să te sărut, e doar o dragoste neajutorată) — da, Max, așadar, trebuie să se gândească mereu la asta, chiar și când îți scrie.

Și este ciudat cum te învinge în particular, deși în general te aperi corect de el. Ți-a scris evident despre Davos și despre faptul că locuiesc cu părinții258. Incorect în ambele privințe. Cu siguranță, faptul de a sta cu părinții este foarte rău, dar nu doar șederea în sine, traiul, căderea în cercul bunătății și al iubirii, da, nu cunoști scrisoarea către tata, zbaterea muștei prinse de hârtia lipicioasă; de altfel, și acest lucru are cu siguranță partea lui bună, unul luptă chiar la Maraton, altul în sufragerie, zeul războiului și zeița victoriei sunt pretutindeni. Însă ce fel de scop să aibă această mutare, chiar dacă aș mânca acasă, unde totuși în momentul de față este cu siguranță cel mai bine pentru mine. Singurul lucru pe care îl admit despre Davos este sărutul de la plecare.

Da, te rog să-mi trimiți „Nefericirea“, am mai vrut să-ți cer asta. E neplăcut s-o caut în Tribuna.259

* Citesc bine? Este un T mare pe plic?260 Ștampila este chiar deasupra, așa că nu știu exact.

[Praga, 31 iulie 1920]

Sâmbătă, mai târziu

Oricum am suci scrisoarea de azi, o scrisoare dragă și scumpă, veselă și aducătoare de fericire, ea este totuși o scrisoare „salvatoare“. Milena printre salvatori! (Dacă aș fi și eu printre ei, ea ar fi deja cu mine? Nu, precis nu.) Milena printre salvatori, ea care descoperă totuși mereu, pe propria-i piele, că îl poate salva pe celălalt numai prin propria sa existență și nimic altceva. Iar acum ea m-a salvat deja prin existența ei și încearcă ulterior să facă același lucru și cu alte mijloace infinit mai reduse. Să salvezi pe cineva de la înec este, firește, o faptă foarte mare, dar dacă după aceea îi dăruiești celui salvat și un abonament pentru lecții de înot, ce să însemne? De ce vrea salvatorul ca astfel să-și ușureze sarcina, de ce nu vrea să-l salveze mereu și în continuare, pe celălalt prin propria-i existență, prin propria sa prezență aflată permanent la dispoziția celuilalt, de ce vrea să scape de sarcină, rostogolind-o spre un instructor de înot sau un proprietar de hotel din Davos?261 În plus, am totuși 55,40 kg! Și cum să-mi iau zborul, când noi ne ținem de mână? Iar dacă ne luăm zborul amândoi, ce facem pe urmă? Iar pe deasupra — aceasta este de fapt ideea de bază a celei precedente — nu mai plec niciodată atât de departe de tine. Abia am ieșit totuși din camerele de plumb de la Merano.

_______________

Sâmbătă seara

Asta scrisesem, azi voiam să mai scriu și altele, dar acum nu mai are importanță. Am venit acasă, am văzut în întuneric, pe masa de scris, scrisoarea neașteptată, am parcurs-o în grabă, am fost chemat imediat la cină, am mâncat ceva care, din păcate, nu voia să dispară din farfurie altfel decât înghițit, pe urmă am citit temeinic scrisoarea, încet, repede, nestăpânit, fericit, uimit la un moment dat — nu cred deloc, deși scrie acolo, tot nu cred, însă dai peste una ca asta, și atunci crezi totuși —, iar în final foarte disperat, cu inima bătând de disperare. „Nu pot veni“, știam asta de la primul rând și am știut-o și la ultimul, între timp am fost însă de la multe ori la Viena, așa cum într-o noapte de insomnie și maximă luciditate visezi în zece rânduri timp de o jumătate de minut. După aceea m-am dus la poștă, ți-am trimis o telegramă, m-am liniștit puțin și acum m-am așezat. Acum stau jos cu jalnica sarcină de a-ți dovedi că nu pot veni. Ei bine, zici că nu sunt slab, poate reușesc deci, dar înainte de toate, poate că voi reuși să accept într-una din săptămânile următoare, căci încă de acum fiecare oră a lor se uită la mine rânjind și mă întreabă: „Deci chiar n-ai fost la Viena? Ai primit scrisoarea asta și n-ai fost la Viena? N-ai fost la Viena? N-ai fost la Viena?“ Nu înțeleg muzica, dar această muzică o pricep, din păcate, mai bine decât toți care au simț muzical.

N-am putut să vin fiindcă nu pot minți la serviciu. Pot minți și acolo, dar numai din 2 motive, de frică (asta este o problemă de birou, ține de locul acela, acolo mint pe nepregătite, pe de rost, plin de inspirație) sau dintr-o nevoie ultimă (așadar, când „se îmbolnăvește“ Else; Else, Else, nu tu, Milena, tu nu te îmbolnăvești, asta ar fi urgența extremă, nici nu vreau să vorbesc despre așa ceva), deci de nevoie aș putea minți imediat, caz în care telegrama n-ar mai fi necesară, nevoia este ceva care se poate impune în fața serviciului, atunci plec cu sau fără permisiune. Însă în toate situațiile în care printre motivele pentru care aș minți se numără ca motiv principal fericirea, nevoia de a fi fericit, nu pot să mint așa cum nu reușesc să ridic o halteră de 20 de kg. Dacă m-aș duce la director262 cu telegrama Elsei, precis ea mi-ar cădea din mână, iar dacă ar cădea, aș călca-o cu siguranță în picioare și, odată cu ea, și minciuna; dacă aș face asta, aș fugi cu siguranță de la director, fără să-i cer ceva. Gândește-te, Milena, serviciul nu este totuși o instituție oarecare, stupidă și arbitrară (ea este și așa ceva, și chiar din belșug, dar nu despre asta este vorba aici; de altfel, ea este mai mult fantastică decât stupidă), ci reprezintă viața mea de până în momentul de față, nu mă pot smulge de acolo, negreșit, iar acest lucru poate că nici n-ar fi rău, însă până acum el înseamnă chiar viața mea; pot să mă port cu el ca un nenorocit, să muncesc mai puțin decât oricine (așa fac), să lucrez neglijent (așa fac), să-mi dau importanță (așa fac), să accept calm cel mai drăguț tratament imaginabil la birou, considerând că așa mi se cuvine, dar să mint pentru a pleca pe acolo brusc, ca un om liber, deși nu sunt decât un funcționar, să plec unde nu mă mână „nimic altceva“ decât bătăile firești ale inimii, ei bine, nu pot minți astfel. Dar am vrut, încă înainte de a fi primit scrisoarea ta, să-ți scriu că voi cere reînnoirea pașaportului chiar săptămâna asta și că voi pune în ordine și restul, spre a veni cât mai curând dacă va fi cazul.

_______________

Citesc în grabă; totuși n-am vrut deloc să spun așa ceva și nu sunt „puternic“, deoarece n-am putut să spun corect asta [și încă un lucru: acolo pot minți mai rău decât cineva care (așa sunt cei mai mulți funcționari) are impresia că i se întâmplă mereu o nedreptate și care muncește peste puterile sale — în ceea ce mă privește totuși, o asemenea impresie ar echivala cumva cu acceleratul de Viena — și care consideră serviciul o mașinărie prost condusă, în care el — care ar face totul mult mai bine — este folosit într-un loc nepotrivit, tocmai din pricina conducerii proaste — datorită aptitudinilor sale, el este o rotiță absolut superioară și trebuie să muncească doar ca una absolut inferioară etc., dar pentru mine însă serviciul este o ființă umană — și la fel au fost școala primară, gimnaziul, universitatea, familia, totul, un om care, oriunde aș fi, se uită la mine cu ochii lui plini de candoare, un om de care am fost legat într-un mod necunoscut mie, deși îmi este mai străin decât oamenii pe care îi aud acum trecând cu automobilul pe Ring. Așadar, mi-e străin până la absurditate, dar tocmai acest lucru cere să fie luat în considerare, cu greu ascund faptul că eu sunt altfel, dar oare când își dă seama de asta o asemenea candoare? — și deci nu pot minți], nu, nu sunt puternic și nu pot scrie și nu sunt în stare de nimic. Iar acum, Milena, mă mai părăsești și tu, nu pentru mult timp, știu, dar vezi, omul nu poate rezista mult fără ca să-i bată inima, și câtă vreme te înstrăinezi de mine, poate oare inima mea să mai bată?

Dacă ai putea să-mi trimiți o telegramă după această scrisoare! Aceasta-i o exclamație, nu o rugăminte. Fă-o numai dacă poți s-o faci fără vreo constrângere. Numai atunci, vezi, nici măcar nu mai subliniez aceste rânduri.

Am uitat un al treilea lucru care mi-ar facilita minciuna: dacă ai fi lângă mine. Atunci însă ar fi cea mai nevinovată minciună din lume, căci atunci nimeni în afară de tine n-ar sta în biroul directorului.

[Praga, 1 august 1920]

Duminică

Încă nu știu ce vei spune despre scrisoarea-de-sâmbătă-seara și n-am să știu multă vreme; în orice caz, acum stau aici, în birou, sunt de serviciu duminica (tot o rânduială stranie, este suficient să stai aici, alții lucrează duminica la serviciu mai puțin decât de obicei, eu exact la fel de mult), e mohorât, stă să plouă, mă deranjează la scris lumina ce trece prin nori, ei bine, este exact așa cum este, trist și greu. Și chiar dacă-mi scrii că am chef să trăiesc, azi nu prea am; ce înseamnă pentru mine azi sau la noapte? Totuși (continuă să revii din când în când, cuvânt bun!), în fond, am chef, însă doar un pic, la suprafață. Îmi place de mine atât de puțin, stau aici în fața ușii directorului, directorul nu e prezent, dar nu m-aș mira dacă ar ieși și ar zice: „Nici mie nu-mi place de dumneavoastră, de aceea vă concediez“. „Mulțumesc“, aș spune, „acum am nevoie urgentă de asta pentru o călătorie la Viena.“ „Deci“, ar zice el, „acum vă plac din nou și retrag concedierea.“ „Ah!“, aș spune, „atunci iarăși nu pot pleca.“ „O, da“, ar zice el, „acum din nou nu-mi mai plăceți și vă concediez“. Și asta ar fi o poveste fără sfârșit.

Astăzi te-am visat pentru prima oară, cred, de când m-am întors la Praga. Un vis înspre ziuă, scurt și greu, înhățat un pic din somn, după o noapte rea. Îmi amintesc puțin din el. Erai în Praga, mergeam pe Ferdinandstraße, cam vizavi de Vilimek, în direcția cheiului, niște cunoștințe de-ale tale treceau pe partea cealaltă, ne-am întors să le vedem, vorbeai despre ele, poate și despre Krasa263 [el nu e la Praga, știu asta, am să mă interesez de adresa lui]. Vorbeai ca de obicei, dar era ceva dintr-un refuz, ceva care nu putea fi nici arătat, nici înțeles, n-am pomenit nimic despre asta, însă m-am blestemat, iar procedând așa, n-am făcut decât să exprim blestemul coborât asupra mea. Pe urmă eram amândoi la o cafenea, la Union probabil (era în drum, era și cafeneaua din ultima seară a lui Reiner), un bărbat și o fată ședeau la masa noastră, dar nu-mi amintesc deloc de ei, apoi un bărbat care semăna foarte bine cu Dostoievski, tânăr însă, cu barba și părul pana corbului, toate extraordinar de pronunțate, bunăoară sprâncenele și proeminențele de deasupra ochilor. După aceea erai acolo, ca și mine. Din nou nimic nu trăda atitudinea ta respingătoare, dar refuzul era prezent. Fața ta era pudrată — nu puteam să trec cu vederea această ciudățenie chinuitoare —, ce-i drept, exagerat, stângaci, prost, probabil că era și foarte cald, astfel încât se formaseră pe obrajii tăi adevărate desene de pudră, le am și acum în față. Mereu mă aplecam să te întreb de ce te-ai pudrat; când băgai de seamă că vreau să te întreb, mă întrebai prevenitor — iar refuzul scăpa neremarcat — „Ce vrei?“ Însă eu nu puteam întreba, nu îndrăzneam și totodată bănuiam cumva că faptul de a te pudra a fost o probă pentru mine, o încercare absolut decisivă că tocmai ar trebui să te întreb și chiar voiam, dar n-am îndrăznit. Astfel s-a rostogolit peste mine acest vis trist. Totodată m-a chinuit și bărbatul care semăna cu Dostoievski. Ca atitudine față de mine îți semăna, dar era puțin altfel. Când îl întrebam ceva, era foarte prietenos, plin de simpatie, îndatoritor și cu inima deschisă, dar dacă nu mai știam ce să-l întreb sau să spun — iar asta se întâmpla în fiecare clipă —, se retrăgea dintr-o dată, se cufunda într-o carte, nu mai știa de lume și în special de mine, dispărea în barba și părul lui. Nu știu de ce acest lucru era insuportabil pentru mine, mereu trebuia să-l trag spre mine cu o întrebare — nu puteam altfel — și mereu îl pierdeam din vina mea.

O consolare, cât de mică, pe care nu mi-o poți interzice azi: am în față Tribuna, nici măcar n-a trebuit s-o cumpăr, nesupunându-mă interdicției; am împrumutat-o de la un cumnat, nu, mi-a împrumutat-o cumnatul264. Te rog, lasă-mi această fericire. Nu mă interesează în primul rând ce scrie acolo, însă aud glasul, glasul meu!, în vacarmul lumii, fă-mi această plăcere. Și chiar totul este atât de frumos! Nu știu cum se face, deși citesc doar cu ochii, cum a aflat numaidecât și sângele meu, care s-a înfierbântat deja? Și este amuzant. Fac parte, firește, din a doua categorie265; greutatea din picioare îmi aparține exclusiv și nu sunt deloc de acord cu faptul că s-a publicat o chestiune pur personală; cineva a spus odată că înot ca o lebădă, dar ăsta n-a fost un compliment. Este însă și enervant. Parcă aș fi un uriaș care stă cu brațele întinse și ține publicul departe de tine — trebuie s-o facă și îi vine greu, fiindcă nu vrea să piardă niciun cuvânt și să te vadă necontenit —, să rețină acest public probabil încăpățânat totuși, fundamental prost și în plus feminin, care strigă pesemne: „Unde-i moda?266 Unde e până la urmă moda? Ceea ce am văzut până acum nu este «decât» Milena?“ Decât, iar eu trăiesc din acest Decât. De fapt, am luat restul lumii și l-am aruncat în largul mării, ca Münchhausen afeturile de tun din Gibraltar. Cum? Tot restul? Și minciunile? Nu poți să minți la serviciu? Ei bine, stau aici, este la fel de mohorât ca mai devreme și mâine nu sosește nicio scrisoare, iar visul este ultima veste pe care o am de la tine.

[Praga, 1 august 1920]

Duminică seara

Repede, iată posibilitatea pe care o avem în fiecare săptămână și care nu mi-a venit în minte mai devreme; în orice caz, trebuie să obțin mai întâi pașaportul, ceea ce nu este așa de simplu cum îți imaginezi, iar fără Ottla aproape imposibil267:

Plec într-o sâmbătă după-amiază cu acceleratul, ajung (o să mă informez mâine în legătură cu orarul exact) cam pe la 2 noaptea la Viena. Între timp tu mi-ai cumpărat încă de vineri bilet pentru acceleratul de duminică spre Praga și mi-ai telegrafiat că îl ai; fără această telegramă n-aș putea pleca din Praga. Mă aștepți la gară, avem peste 4 ore pentru noi, duminică la 7 dimineața plec înapoi.

Aceasta este deci modalitatea, puțin cam tulbure, ce-i drept, de a fi împreună doar 4 ore obosite în timpul nopții (și unde? la un hotel lângă Gara Franz Josef?), oricum o modalitate pe care o poți ameliora totuși în mod excepțional venind în întâmpinarea mea la Gmünd — este oare cu putință așa ceva? — și am rămâne peste noapte la Gmünd. Gmünd e în Austria, nu-i așa? Atunci nu-ți trebuie pașaport. Ajung acolo cam pe la 10 seara, poate chiar mai devreme, și plec duminică în jur de 11 dimineața cu acceleratul (duminică probabil se găsesc mai ușor locuri), poate chiar mai târziu, dacă există un personal potrivit. Nu știu însă cum poți veni și pleca tu.

Ei, ce zici? Ciudat este că trebuie să te întreb acum, deși am vorbit cu tine toată ziua.

Adresa lui Krasa: Marienbad, Hotel Stern

[Praga, 2 august 1920]

Luni

Dar conform programării, lucrurile stau chiar mult mai bine decât îmi închipuiam, să sperăm că mersul trenurilor este corect, iată cum arată:

Varianta I este mult mai proastă: Plec de aici sâmbătă pe la 4,12 după-amiaza, ajung la Viena la 11,10 seara, avem 7 ore pentru noi, căci mă întorc duminică la 7 dimineața. Condiția celor 7 ore este totuși aceea ca în noaptea precedentă să fi dormit un pic (sarcină deloc ușoară), altminteri vei avea în față doar un biet animal bolnav.

Varianta II, care, datorită mersului trenurilor, a devenit de-a dreptul minunată: Plec de aici tot la 4,12, dar sunt la Gmünd deja (deja! deja!) la 7,28 seara. Chiar dacă am să plec duminică dimineața, va fi abia la 10,46, deci avem peste 15 ore, din care am putea și să dormim câteva. Însă există o variantă și mai bună. Nu trebuie să plec nici măcar cu acel tren, după-masa la 4,38 mai pleacă spre Praga un personal, cu care aș putea deci să plec. Atunci am avea 21 de ore pentru noi și (imaginează-ți!) am putea face asta în fiecare săptămână, cel puțin teoretic.

Există însă un clenci, cred totuși că nu este ceva serios, în orice caz trebuie să te informez în legătură cu el. Și anume gara din Gmünd este în Cehia, orașul în Austria; să ajungă până acolo tâmpenia cu pașaportul încât un vienez să aibă nevoie de pașaport ca să treacă într-o gară cehă? Atunci însă ar trebui și cei din Gmünd care călătoresc la Viena să aibă pașaport cu viză cehă, ceea ce nu-mi vine să cred totuși, ar fi îndreptat chiar contra noastră. […]268 Este deja destul de grav că vreme de o oră, probabil, va trebui să aștept la controlul vamal din Gmünd, înainte de a avea permisiunea să ies din gară, și atunci cele 21 de ore vor fi diminuate.

_______________

Desigur, nu mai e nimic de scris după niște chestiuni atât de importante. În orice caz, multe mulțumiri că nu m-ai lăsat nici azi fără scrisoare, dar mâine? N-am să telefonez, fiindcă în primul rând este tulburător, în al doilea rând este imposibil (m-am mai interesat o dată), iar în al treilea rând […]269 ne vom vedea în curând. Din păcate, Ottla n-a avut timp azi să meargă cu pașaportul la secția de poliție, rămâne pe mâine. Într-adevăr, cu timbrele faci o treabă excelentă (din nefericire, am rătăcit pe undeva timbrele de pe scrisoarea expres, omul a dat să plângă când i-am spus). Ce-i drept, nu prea ți-ai dat osteneala să-mi mulțumești pentru timbre, dar mă bucur oricum, și anume într-atât încât îți voi trimite, imaginează-ți, și timbre legionare270. — Azi n-am niciun chef să povestesc basme. Capul meu parcă este o gară, trenurile vin și pleacă, controlul vamal, la graniță inspectorul-șef așteaptă cu nerăbdare să-mi vadă viza, dar de data asta este în regulă, vă rog, iată-o; „da, este bună, pe aici se iese din gară“. „Vă rog, domnule inspector-șef, ați avea amabilitatea să-mi deschideți ușa, eu nu pot s-o deschid. Sunt oare atât de lipsit de putere fiindcă […]271 Milena mă așteaptă afară?“ „O, vă rog“, zice el, „chiar n-am știut.“ Și ușa se deschide dintr-o dată —

[Praga, 2 și 3 august 1920]

Luni seara

Este deja târziu, după o zi totuși cam sumbră. Mâine nu va sosi probabil nicio scrisoare de la tine, am primit-o pe cea de sâmbătă, o epistolă de duminică aș putea s-o primesc abia poimâine, deci mâine va fi zi lipsită de influența directă a unei scrisori. E ciudat cum mă orbesc scrisorile tale, Milena. De cel puțin o săptămână simt totuși că ți s-a întâmplat ceva, ceva care s-a produs brusc sau treptat, fundamental sau ocazional, limpede sau doar pe jumătate știut; în orice caz, știu că s-a petrecut ceva. Din amănuntele epistolare nu prea îmi dau seama ce anume, deși există și astfel de detalii; de pildă, din faptul că scrisorile sunt pline de amintiri (de amintiri cu totul aparte), că, deși răspunzi ca de obicei la orice, nu răspunzi chiar la toate întrebările, că ești tristă fără motiv, că mă trimiți la Davos, că vrei dintr-o dată să ne întâlnim (după ce ai acceptat imediat sfatul meu de a nu veni încoace; ai declarat că Viena este un loc de întâlnire nepotrivit; ai spus că nu trebuie să ne întâlnim înainte de călătoria ta, iar acum, în două-trei scrisori, toată această grabă. Ar trebui să mă bucur foarte mult de asta, însă nu pot, căci scrisorile tale ascund o teamă secretă și nu știu dacă aceasta îmi este sau nu favorabilă, cert este că ea există în caracterul brusc și grăbit al întâlnirii pe care o soliciți. În orice caz, sunt foarte bucuros că am găsit o posibilitate care este totuși sigură. Dacă n-ai putea rămâne peste noapte în afara Vienei, am reuși totuși să ne vedem, sacrificând câteva ore din timpul pe care l-am putea petrece împreună. Pleci cu acceleratul de duminică pe la 7 dimineața spre Gmünd (cum am făcut eu atunci), ajungi acolo la 10, te aștept și, fiindcă plec abia la 4,30 după-masă, vom fi totuși împreună 6 ore. Pe urmă tu te întorci la Viena cu acceleratul de seară și vei fi acolo la 11,15, o scurtă excursie de duminică).

Iată de ce sunt neliniștit sau mai degrabă nici nu sunt, atât de multă putere ai. În loc să fiu mai neliniștit deoarece îmi ascunzi ceva când îmi scrii sau trebuie să treci ceva sub tăcere sau ții secret fără să-ți dai seama, deci în loc să devin tot mai neliniștit din această cauză, rămân calm, atât de multă încredere am în tine, în ciuda impresiei pe care o lași. Dacă ascunzi ceva, mă gândesc că și până și acest fapt este just.

Dar și dintr-un alt motiv cu adevărat extraordinar rămân calm în fața acestor lucruri. Ai o particularitate — cred că e profund înrădăcinată în tine și este vina celorlalți dacă ea n-are efect pretutindeni —, o particularitate pe care n-am găsit-o încă la nimeni și pe care nu mi-o pot închipui de fapt, deși eu am descoperit-o la tine. Și anume particularitatea că nu poți provoca suferință. Nu din milă n-o poți face, ci fiindcă nu ești capabilă de așa ceva. — Nu, acest lucru este fantastic, aproape toată după-amiaza am meditat la asta, dar acum nu îndrăznesc să scriu, pesemne că totul nu este decât un pretext mai mult sau mai puțin impresionant pentru a te îmbrățișa.

Iar acum merg la culcare. Ce faci oare acum, luni, pe la 11 seara?

Marți

Atât de puțină cunoaștere a oamenilor, Milena! Am spus-o dintotdeauna. Bine, Else s-a îmbolnăvit, asta ar fi posibil și poate că de aceea ar trebui să plec la Viena, însă bătrâna mătușă Klara grav (bolnavă)? Crezi oare că, făcând abstracție de orice altceva, aș putea să merg la director și să-i povestesc despre mătușa Klara fără să râd? (Firește, aici este tot cunoașterea oamenilor, fiecare evreu are o mătușă Klara, dar a mea este moartă de mult272). Deci așa ceva este total imposibil. Bine că noi nu mai avem nevoie de ea. Poate să moară, nu mai e singură, Oskar este cu ea. Totuși cine-i Oskar? Mătușa Klara este mătușa Klara, dar cine este Oskar? Oricum, el e cu ea. Să sperăm că nu se îmbolnăvește și el, vânătorul de moșteniri.

_______________

Totuși o scrisoare! Și ce scrisoare! Ce am spus la început nu este valabil pentru scrisorile de seară, însă, odată ce a apărut, această neliniște (liniștită, după cum ziceam) nu poate dispărea nici în fața lor. Ce bine că ne vom vedea. Poate-ți trimit o telegramă mâine sau poimâine (Ottla s-a dus azi deja pentru pașaport), dacă aș putea să vin chiar sâmbăta asta la Gmünd (pentru Viena este totuși prea târziu săptămâna asta, căci ar trebui să fi cumpărat biletul pentru acceleratul de duminică). Să-mi răspunzi telegrafic dacă vii și tu. Să treci mereu și seara pe la poștă, ca să primești telegrama cât mai curând. Deci vom face așa: îți voi telegrafia „imposibil“, adică nu pot veni săptămâna asta. Atunci nu mai aștept răspunsul tău telegrafic și discutăm restul în corespondența epistolară (în următoarele 4 săptămâni întâlnirea noastră depinde, firește, de plecarea ta la țară, vei merge probabil și mai departe de mine, iar atunci nu ne-am putea vedea timp de o lună). În schimb, dacă îți telegrafiez: „Pot ajunge sâmbătă la Gmünd“, aștept să-mi răspunzi fie „Imposibil“, fie „Sosesc sâmbătă la Gmünd“ sau „Sosesc duminică la Gmünd“. În aceste ultime două cazuri rămâne deci stabilit așa, nu mai este nevoie de alte telegrame (nu, ca să fii sigură că am primit telegrama ta, voi și confirma sosirea ei), plecăm amândoi la Gmünd și ne vedem încă de sâmbăta sau duminica asta. E cât se poate de simplu.

_______________

Am pierdut aproape două ore, a trebuit să pun scrisoarea deoparte: Otto Pick a fost aici. Sunt obosit. Când ne vedem? De ce-ți aud numele doar de 3 ori într-o oră și jumătate? Chiar dacă fac concesii, recunosc că la Viena n-am vorbit totuși cu nimeni, iar întâlnirea noastră n-a fost „o discuție“. Unde ești? Pe drumul prin sat, unde este cabana? Și eu sunt pe drum, fac o călătorie lungă. Dar nu te chinui cu asta, te rog, suntem oricum pe drum, mai mult decât să plecăm nici nu putem.

[Praga, 4 august 1920]

Miercuri

Prefer să nu citesc ceea ce scrii despre călătoria mea (čekáš až to Tobě bude nutné273), pentru că, în primul rând, lucrurile acelea nu mai sunt de actualitate, în al doilea rând, îmi fac rău, deși sunt și îndreptățite, de ce să fi fost atâta disperare în scrisorile de sâmbătă seara și de duminică dimineața?, iar în al treilea rând, poate că ne vedem deja sâmbătă (Am impresia că n-ai primit luni dimineață prima dintre cele 3 telegrame, să sperăm că o vei primi la timp pe cea de-a treia).

Îți înțeleg disperarea legată de scrisoarea tatălui tău274 numai în măsura în care orice nouă confirmare a celei mai chinuitoare relații, care durează deja de atâta timp, te aduce din nou la disperare. Din scrisoarea lui nu poți citi totuși lucruri noi. Nici măcar eu, care n-am mai citit niciodată o scrisoare a lui, nu găsesc acolo ceva nou. Este cordial și tiranic și crede că trebuie să fie tiranic, spre a-și satisface sufletul. Semnătura275 n-are mare importanță de fapt, este doar o reprezentare a tiranului, sus scrie totuși „líto“276 și „strašně smutně“277, ceea ce anulează totul.

Ce-i drept, poate te sperie dezacordul dintre scrisoarea ta și a lui; ei bine, scrisoarea ta n-o cunosc, însă, pe de altă parte, mă gândesc apoi la dezacordul dintre disponibilitatea lui „firească“ și îndărătnicia ta „de neînțeles“.

Acum ai îndoieli din pricina răspunsului? Sau mai degrabă ai avut, fiindcă scrii că acum știi deja ce trebuie să răspunzi. Este ciudat. Dacă vei fi răspuns deja și m-ai întreba: „Ce am răspuns?“, aș * spune fără nicio ezitare ce ai răspuns, după părerea mea.

Firește, nu e absolut niciun dubiu că pentru tatăl tău nu există nicio deosebire între mine și soțul tău; pentru un european avem aceeași față de negru278, dar făcând abstracție de faptul că pe moment nu poți spune nimic sigur în legătură cu așa ceva, ce caută asta în scrisoarea ta de răspuns? Și de ce să fie nevoie de o minciună?

Cred că singurul răspuns pe care-l poți da este cel pe care cineva care-ți privește viața curios și cu inima bătând, aproape fără să mai vadă altceva, i l-ar da tatălui tău, dacă el ar vorbi despre tine într-un mod asemănător: „Toate «propunerile», toate «condițiile ferme și sigure» sunt absurde, Milena își trăiește propria viață și nu va putea trăi o alta. Deși tristă, viața Milenei continuă să fie totuși la fel de «sănătoasă și liniștită» ca într-un sanatoriu. Milena vă roagă doar să înțelegeți în sfârșit acest lucru; altfel nu vă cere nimic și mai ales niciun «aranjament». Vă roagă doar să nu vă închideți cu îndârjire față de ea, ci să vă urmați inima și să-i vorbiți ca unui om de aceeași valoare. Odată ce veți face asta, veți scuti viața Milenei de multă «tristețe», iar ea nu v-ar mai face «să suferiți»“.

_______________

Ce vrei să spui când zici că răspunsul pentru tatăl tău pică de ziua ta de naștere?279 Începe într-adevăr să-mi fie frică de ziua de naștere. În orice caz, te rog să-mi telegrafiezi în seara zilei de 10 august dacă ne vedem sau nu sâmbătă.

_______________

De-ai putea totuși să ajungi sâmbătă sau măcar duminică la Gmünd! Este realmente foarte necesar.

Atunci aceasta ar fi de fapt ultima scrisoare pe care o primești înainte de a ne vedea față în față. Iar ochii aceștia, care la drept vorbind au rămas fără vreo preocupare timp de o lună (ei bine, au citit scrisori, s-au uitat pe geam) te vor vedea.

_______________

Articolul este mult mai bun decât în germană280, deși are lacune în continuare, sau mai degrabă înaintezi în el ca într-o mlaștină și la fiecare pas e greu să-ți scoți piciorul. Recent, un cititor al Tribunei mi-a spus că voi fi studiat mult într-un balamuc. „Doar în cel propriu“, am răspuns, la care el a încercat să-mi facă și alte complimente în privința „propriului balamuc“. (Traducerea conține 2-3 neînțelegeri.)

Mai zăbovesc cu traducerea281.

* Filatelistul este încântat, o bucurie atât de sinceră.

[Praga, 4 și 5 august 1920]

Miercuri seară

Acum, aproape de 10 seara, am fost la birou, telegrama era acolo, atât de repede, îmi vine să am îndoieli că ea constituie un răspuns la telegrama mea de ieri, dar scrie pe ea: trimisă pe 4 Aug. la ora 11 dimineața. A sosit încă de pe la ora 7, deci a avut nevoie doar de 8 ore. Una dintre consolările pe care și le oferă telegrama este aceea că spațial suntem totuși destul de aproape: în aproape 24 de ore pot avea răspunsul tău. Iar acesta nu trebuie să fie întotdeauna: nu veni.

Mai rămâne cea mai măruntă posibilitate; poate nu ai primit încă scrisoarea mea în care îți explic că nu trebuie să lipsești o noapte din Viena, dar poți veni la Gmünd. Însă asta vei fi descoperit și singură. Oricum, mă mai gândesc încă dacă în virtutea acestei posibilități minuscule voi obține viza valabilă doar pentru 30 de zile (călătoria ta de concediu) și biletul la accelerat.

Probabil că nu voi face însă acest lucru, telegrama este atât de categorică; în orice caz, tu ai obiecții de nedepășit împotriva călătoriei. Acum uite, Milena, asta nu mai contează, eu însumi nu m-aș fi încumetat deloc să-mi doresc din suflet să te văd „deja“ după 4 săptămâni (ce-i drept, numai pentru că n-am bănuit cât este de simplu să ne întâlnim); dacă ne-am fi întâlnit, ți-aș fi mulțimit exclusiv ție și de aceea tu ai deci dreptul să anulezi această posibilitate creată de tine (nemaipunând la socoteală faptul că, dacă nu vii, așa trebuie să se întâmple neapărat, știu asta), nici n-ar mai trebui să scriu despre aceste lucruri, menționez doar faptul că am săpat cu o asemenea bucurie acest drum îngust de la întunecata mea locuință către tine și că m-am aruncat treptat, cu totul, în această galerie care duce, poate, la tine (sminteala îmi spune numaidecât: negreșit! negreșit! negreșit!), însă, în loc să ajungă la tine, această galerie nimerește deodată peste acea […]282 piatră impenetrabilă care poartă mesajul Te-rog-să-nu-treci, astfel încât trebuie să parcurg îndărăt agale, iarăși cu totul, această galerie pe care am săpat-o atât de repede […]283 și pe care acum o astup la loc. Prin urmare, doare un pic, însă nu poate fi foarte grav, de vreme ce sunt în stare să scriu atât de complicat despre asta. La sfârșit fac iarăși noi galerii, ca o cârtiță bătrână.

Mult mai grav este că întâlnirea ar fi fost foarte importantă din motive pe care cred că le-am arătat ieri. În această privință ea nu poate fi suplinită de nimic și de aceea de fapt mă întristează telegrama. Dar poate voi avea o mângâiere în scrisoarea ta de poimâine.

_______________

Mai am o singură rugăminte: în scrisoarea ta de azi sunt două fraze foarte dure. Prima (a ty nepřijedes poněvdž čekáš až to Tobě jednou bude nunté, to, abys přijel284) este oarecum justificată, dar nici pe departe în totalitate, iar a doua (Měj se pěkně Franku285 — și continui așa, ca să auzi cum sună fraza: telegrafovat ti ten falešný telegram nemá tedy smyslu, neposílám ho286. * De ce mi-ai trimis-o totuși?) Acest Měj se pěkně Franku n-are nicio justificare. Astea-s fraze. Ai putea, Milena, să le retragi cumva, să le retragi în mod expres, pe prima doar parțial, dacă vrei, însă pe a doua în întregime?

_______________

Azi am uitat să anexez scrisoarea tatălui tău, iertare! De altfel, am omis și faptul că este prima după 3 ani, abia acum înțeleg ce impresie are despre tine. Astfel scrisoarea ta către el devine însă și mai importantă, în ea trebuie să fi fost totuși ceva fundamental nou.

În treacăt fie zis: Mereu te-am înțeles greșit, în sensul că tatăl și soțul tău nu și-au vorbit niciodată. Staša a menționat însă că și-au vorbit de mai multe ori. Ce să-și fi spus oare?

_______________

Da, există în scrisoarea ta și o a treia frază care poate că este și mai mult îndreptată împotriva mea decât cele citate. Fraza referitoare la dulciurile care te strică la stomac.

* Nu am nimic împotriva călătoriei tale de concediu. Cum aș putea avea și de ce crezi acest lucru?

Joi

Astăzi este deci ziua de care m-am temut atâta timp, ziua fără scrisori, venită de asemenea pe neașteptate. În scrisoarea ta de luni ai pus atâta seriozitate, încât nu mi-ai mai putut scrie a doua zi. Acum iau totuși ca sprijin telegrama ta.

[Praga, 6 august 1920]

Vineri

Acum te simți rău, ca niciodată de când te cunosc. Iar odată cu suferința ta, această distanță insurmontabilă îmi dă senzația că aș fi în camera ta și tu m-ai recunoaște cu greu, iar eu m-aș plimba neputincios de colo-colo, între pat și fereastră, și n-aș avea încredere în nimeni, în niciun medic, în niciun tratament, n-aș ști nimic și m-aș uita la acest cer mohorât, care mi se arată cumva pentru prima dată, după toate glumele din anii anteriori, în adevărata lui dezolare, neajutorat ca și mine. Stai în pat? Îți aduc ceva de mâncare? Ce anume? Și aceste dureri de cap. Când poți, scrie-mi ceva despre asta. Am avut odată un prieten, un actor evreu din Est287, care avea din trei în trei luni, timp de câteva zile, dureri de cap îngrozitoare, altminteri era perfect sănătos, dar când veneau zilele acestea, era nevoit să se sprijine pe stradă de zidurile caselor și nu puteai face altceva pentru el decât să te plimbi o jumătate de oră în sus și-n jos, ca să-l aștepți. Bolnavul este părăsit de omul sănătos, dar și cel * sănătos de omul bolnav. Sunt dureri ce revin regulat? Și doctorul? Și de când le ai? Acum iei probabil și tablete? Grav, grav și nu pot nici măcar să-ți spun „copilaș“.

Păcat că plecarea ta s-a amânat din nou, acum pleci, așadar, abia de joi într-o săptămână. Ei bine, nu voi avea fericirea de a te vedea întremându-te lângă lac, între munți și păduri. Însă câtă fericire mai vreau oare, lacom, lacom ce sunt. Păcat că trebuie să te mai chinuiești atâta vreme în Viena.

Despre Davos vom mai vorbi. Nu vreau să merg acolo, fiindcă e prea departe, prea scump și prea inutil. Dacă este să plec din Praga, iar asta va trebui probabil s-o fac, prefer să merg într-un sat. Totuși, unde mă primește cineva? Trebuie să mai reflectez la această chestiune, dar înainte de octombrie nu plec.

Aseară l-am întâlnit pe un anumit Stein288, poate-l cunoști din cafenele, a fost comparat mereu cu regele Alfonso289. Acum este conțopist la un avocat, a fost foarte bucuros că m-a întâlnit, trebuia să-mi vorbească pe linie de serviciu, altminteri ar fi fost nevoit să-mi telefoneze a doua zi. „Ei, ce anume?“ „O pricină de divorț în care și eu sunt implicat un pic, adică îmi cere să intervin.“ „Cum anume?“ A trebuit realmente să-mi duc mâna la inimă. Pe urmă a reieșit însă că nu era decât divorțul părinților unui poet290 și că mama, pe care nici n-o cunosc, l-a rugat pe el, dr. Stein, să intervin puțin pe lângă poet să-și trateze ceva mai bine mama și să n-o mai insulte chiar așa.

O căsnicie ciudată, de altfel. Femeia a mai fost măritată; în timpul căsniciei anterioare a făcut cu soțul ei actual un copil, adică poetul în discuție. Acesta poartă deci numele primului bărbat, nu al tatălui lui. Apoi cei doi s-au căsătorit, iar acum, după mulți ani, s-au despărțit din nou, la insistențele soțului care este tatăl poetului. Divorțul s-a produs deja. Dar pentru că, având în vedere lipsa actuală de locuințe, femeia nu poate obține un apartament propriu, ei continuă să trăiască împreună, ca un cuplu conjugal, însă numai din acest motiv, fără ca această conviețuire (din lipsa unei locuințe) să aducă vreo împăcare a bărbatului cu ea sau chiar să-l facă să renunțe la divorț. Nu sunt de râs bieții oameni? Pe soț îl cunosc, este un om bun, rezonabil, foarte destoinic și sociabil.

Trimite-mi, firește, lista cu doleanțe, cu cât mai lungă, cu atât mai bine; mă furișez în fiecare carte, în orice lucru pe care-l vrei, pentru a călători înăuntrul lui la Viena (directorul n-are nimic împotrivă), oferă-mi cât mai multe ocazii de călătorie! Mi-ai putea împrumuta și articolele care ți-au apărut deja în Tribuna.

În rest, aproape că mă bucur de concediul tău, mai puțin de legătura poștală proastă. Nu-i așa că îmi vei descrie pe scurt cum e acolo, cum trăiești, cum stai, pe unde te duci, perspectiva de la fereastră, ce mănânci, ca să putem conviețui un pic.

* Am anexat cele 6 timbre legionare, este suficient un mulțumesc, dar în interiorul scrisorii291, fiindcă acolo este mai cald.

[Praga, 7 august 1920]

Sâmbătă

Drăguț și răbdător, chiar așa sunt? Nu știu asta cu adevărat, numai că o asemenea telegramă face bine întregului corp într-o oarecare măsură, asta știu, deși nu este decât o telegramă, iar nu o mână întinsă.

Sună însă și trist, obosit, spus de pe patul unui bolnav. Este totuși trist și n-a venit nici scrisoarea, încă o zi lipsită de scrisori, te vei fi simțind foarte rău. Cine-mi garantează că tu însăți ai trimis telegrama și n-ai stat toată ziua sus în pat, în camera în care trăiesc mai mult decât în propria-mi cameră?

Azi-noapte am ucis de dragul tău, un vis sălbatic, o noapte foarte proastă. Nu prea știu detalii.

_______________

Acum a sosit totuși scrisoarea. Aceasta este clară, firește. Celelalte nu erau mai puțin clare, ce-i drept, dar nu îndrăzneam să pătrund spre claritatea lor. De altfel, cum să fi mințit tu? Fruntea ta nu este dintre cele care pot minți.

Nu-l învinuiesc pe Max. Cu siguranță, indiferent ce scria în epistola lui, a fost incorect, nimic, nici cel mai bun prieten nu trebuie să se amestece între noi. De aceea am și ucis azi-noapte. În timpul unei discuții de care nu-mi amintesc, cineva, o rudă, spunea ceva în sensul că unul sau altul n-ar putea realiza un lucru — la sfârșit, o rudă a zis ironic: „Atunci, poate, Milena“. După care l-am ucis cumva, pe urmă m-am întors agitat acasă, mama alerga încontinuu în urma mea și s-a desfășurat și aici o discuție asemănătoare, iar în final am țipat, turbat de furie: „Dacă e cineva care o vorbește de rău pe Milena, de exemplu tata (tatăl meu), îl omor și pe el sau mă sinucid“. Apoi m-am trezit, dar nu fusese nici somn, nici trezire.

Revin la scrisorile anterioare; în fond, ele seamănă cu cea adresată fetei292. Iar scrisorile de seară n-au reprezentat altceva decât mâhnirea pricinuită de scrisorile de dimineață. Și — într-o seară mi-ai scris că totul este posibil și că doar să te pierd este imposibil — în realitate n-a fost nevoie totuși decât de o ușoară apăsare și imposibilul ar fi izbândit. Și poate că a existat chiar această apăsare și a reușit.

În orice caz: această scrisoare este o regenerare, fusesem într-adevăr îngropat de viu sub scrisorile anterioare și credeam că trebuie să zac liniștit, căci poate că eram chiar mort.

_______________

Așadar, am așteptat de fapt tot ce nu mă surprinde, m-am pregătit cât am putut de bine să suport totul, când are să vină; acum, când a venit, tot nu sunt destul de pregătit, firește; oricum, lucrurile astea încă nu dau greș. Dimpotrivă, ceea ce-mi scrii, în rest, despre situația și sănătatea ta este absolut îngrozitor și depășește cu mult puterile mele. Ei bine, despre asta vom vorbi când te întorci din călătorie, poate se petrece acolo o adevărată minune, cel puțin minunea fizică pe care o aștepți; de altfel, în această privință am atâta încredere în tine încât nu vreau nicio minune; te încredințez liniștit pe tine, natura ta minunată, maltratată și nemaltratabilă, pădurii, lacului și bucatelor, desigur, numai să nu fie altceva.

Dacă reflectez la scrisoarea ta — am citit-o doar o dată —, la ceea ce scrii despre prezentul și viitorul tău, despre tine și tatăl tău sau despre mine, se impune totuși o singură concluzie pe care am formulat-o cândva cu o formidabilă claritate, și anume faptul că numai eu, și nimeni altcineva, sunt adevăratul tău ghinion — mai precis: ghinionul tău exterior —, căci, dacă n-aș fi, ai fi plecat, poate, încă de acum trei luni din Viena, iar dacă nu cu trei luni înainte, cu siguranță că ai pleca acum. Nu vrei să părăsești Viena, știu, nici n-ai dori să pleci dacă n-aș fi eu, însă tocmai de aceea — privind lucrurile foarte de sus — s-ar putea spune, printre altele, desigur, că importanța mea afectivă pentru tine este aceea că îți facilitez rămânerea la Viena.

Dar nu trebuie să mergem atât de departe și să intrăm în chestiuni delicate și dificile, este suficient să reflectăm în mod firesc că odată ți-ai părăsit deja soțul și în condițiile actuale, sub o presiune sporită, ai putea să-l părăsești cu atât mai ușor, însă l-ai putea părăsi, bineînțeles, numai pentru a-l părăsi, nu și din cauza altcuiva.

Toate aceste reflecții nu duc însă la nimic altceva decât la sinceritate.

_______________

Două rugăminți, Milena, una mică și alta mare. Cea mică: încetează să prăpădești timbrele, chiar dacă mi le trimiți în continuare, nu le voi mai da respectivului. Am subliniat totuși cu roșu și albastru această rugăminte, ceea ce înseamnă o măsură de maximă strictețe pe care o introduc, ca să știi mai târziu.

Rugămintea cea mare: întrerupe corespondența cu Max, lui nu-i prea pot cere acest lucru. Într-un sanatoriu este într-adevăr foarte bine dacă pe coridor îl întrebi după vizită, în mod confidențial, pe medicul cel bun cum îi merge de fapt „pacientului nostru“. Dar chiar și în sanatoriu, probabil, bolnavul își arată colții spre ușă.

Lucrurile le procur, firește, cu plăcere. Aș crede însă că ar fi mai bine să cumperi bluza de la Viena, fiindcă pentru ea este nevoie probabil de un permis de export (recent, la un oficiu poștal nu mi s-au acceptat nici măcar cărțile fără un astfel de permis, deși la următorul oficiu le-au primit apoi fără multă vorbă), poate se găsește o soluție la magazin. — Îți voi pune mereu ceva bani în scrisori. Dacă spui „destul“, mă opresc imediat.

Mulțumesc pentru permisiunea de a citi Tribuna. Duminica trecută am văzut în Piața Wenceslas o fată care cumpăra Tribuna, deci era evident că doar pentru articolele despre modă. Nu era prea bine îmbrăcată, nu încă. Păcat că n-o țin minte, ca să pot urmări evoluția ei. Nu, n-ai dreptate să desconsideri articolele tale despre modă. Îți sunt cu adevărat recunoscător că acum le pot citi nestingherit (fiindcă în secret le-am citit deja adesea ca un nemernic).

[Praga, 8 august 1920]

Duminică

Telegrama. Da, cel mai bine este, probabil, să ne întâlnim. Cât ar dura până să facem ordine? De unde s-a năruit totul între noi? Cu greu vedem următorul pas. Și cum trebuie să fi suferit tu din cauza asta, în mijlocul celorlalte întâmplări. Iar eu aș fi putut de mult să mă opresc, privirea era suficient de limpede, însă lașitatea a fost mai puternică. Și oare chiar n-am mințit atunci când am răspuns ca la niște scrisori care-mi aparțineau la unele care îmi era clar că nu erau ale mele? Să sperăm că nu unul dintre răspunsurile „mincinoase“ în acest sens te silesc să călătorești la Gmünd.

Nu sunt deloc atât de trist cum s-ar putea crede dacă te iei după această scrisoare, dar momentan chiar nu este altceva de spus. S-a făcut așa de liniște și nu îndrăznesc s-o tulbur cu vreun cuvânt. Ce-i drept, duminică vom fi împreună, 5-6 ore, prea puțin ca să vorbim, destul ca să tăcem, să ne ținem de mână și să ne privim în ochi.

[Praga, 8 și 9 august 1920]

Duminică seara

Dintotdeauna m-a deranjat un lucru în argumentația ta, în ultima scrisoare el este deosebit de clar, neîndoielnic o greșeală în urma căreia te poți examina: Când spui că-ți iubești soțul (ceea ce este și adevărat) astfel încât nu-l poți părăsi (nici măcar de dragul meu, vreau să zic: pentru mine ar fi cu adevărat îngrozitor dacă ai face-o totuși), te cred și-ți dau dreptate. Când spui că, deși tu ai putea să-l părăsești, el are totuși sufletește nevoie de tine și nu poate trăi în absența ta și că de aceea deci nu-l poți părăsi, iarăși te cred și-ți dau dreptate. Când spui însă că el nu se poate lipsi de tine ca s-o scoată la capăt cu lumea exterioară și că de aceea nu-l poți părăsi (aceasta devenind principalul motiv), atunci fie spui asta pentru a acoperi motivele menționate anterior (nu pentru a le întări, căci acele motive nu necesită întăriri), fie nu este decât una dintre glumele la care recurge mintea (glume despre care îmi scrii în ultima epistolă) […]293, care fac ca trupul, și nu numai el, să se zvârcolească.

Mulțumesc pentru timbre, așa este măcar suportabil, însă omul nu mai lucrează deloc, doar se uită încântat la timbre, cum privesc eu, un etaj mai jos, scrisorile. De exemplu, timbrele de 10 fileri sunt disponibile pe hârtie groasă și pe hârtie subțire, cele pe hârtie subțire sunt mai rare; tu, suflet bun, le-ai trimis azi pe cele subțiri.

_______________

Luni

Tocmai voiam să-ți mai scriu ceva în prelungirea gândurilor de mai sus, când au sosit 4 scrisori, ce-i drept, nu deodată, mai întâi cea în care regreți că mi-ai scris despre leșin, puțin mai târziu cea pe care mi-ai scris-o imediat după leșin, împreună cu una, ei bine, cu una care este foarte frumoasă, iar la scurt timp, scrisoarea privitoare la Emilie294. Nu știu foarte bine care a fost succesiunea lor reală, n-ai mai notat zilele.

Voi răspunde, așadar, la întrebarea „strach — touha“295, cu greu voi reuși dintr-o dată, dar dacă mă întorc la ea în mai multe scrisori, poate că voi izbândi. O premisă bună ar fi să cunoști și scrisoarea mea către tata (altminteri, proastă și inutilă). Poate o iau cu mine la Gmünd.

Dacă restrângem „strach“ și „touha“, așa cum faci în ultima scrisoare, atunci întrebarea nu este ușoară, dar e foarte simplu să-i dăm un răspuns. Atunci n-am decât „strach“. Iar lucrurile stau în felul următor:

Îmi amintesc prima noapte. Pe atunci locuiam pe Zeltnergasse, vizavi era un magazin de confecții, la ușă stătea mereu o vânzătoare, eu eram sus, aveam puțin peste 20 de ani și mă plimbam neîncetat de colo-colo prin cameră, preocupat să învăț pentru primul examen de stat, cu nervii întinși la maximum, niște lucruri care mi se păreau absurde. Era vară, foarte cald, cam pe vremea asta, era absolut insuportabil, mă opream mereu la fereastră, cu dezgustătoarea istorie a dreptului roman între dinți, până la urmă ne-am înțeles prin semne. La 8 seara urma s-o iau, dar când am coborât, acolo era deja altul, ceea ce n-a schimbat însă multe, mi-era frică de întreaga lume, deci și de bărbatul acela; dacă n-ar fi fost acolo, tot mi-ar fi fost frică de el. Dar fata, deși l-a luat de braț, mi-a făcut totuși semn să mă iau după ei. Așa am ajuns pe Schützeninsel296, acolo am băut bere, eu la masa de alături, pe urmă am mers agale, eu în urmă, către locuința fetei, undeva lângă Fleischmarkt, acolo bărbatul și-a luat rămas-bun, fata a fugit în casă, am așteptat o clipă până a ieșit din nou la mine și după aceea am mers împreună la un hotel de pe Kleinseite. Încă din fața hotelului, totul a fost excitant, tulburător și scârbos, și nici în hotel n-a fost altfel. Iar apoi, spre dimineață, când am plecat acasă pe Podul Carol, era în continuare cald și frumos și eu eram totuși fericit, dar fericirea consta numai în faptul că veșnic jalnicul meu trup îmi dădea în sfârșit pace, însă mă făcea fericit mai ales faptul că totul nu fusese mai dezgustător și mai murdar. Pe urmă am mai fost o dată cu fata aceea, cred că două nopți mai târziu, totul a fost la fel ca prima dată, dar după aceea am plecat imediat în vilegiatură, unde m-am jucat puțin pe afară cu o fată297, la Praga n-am mai putut s-o suport pe vânzătoare, nu am mai vorbit deloc cu ea, din punctul meu de vedere ea era o inamică periculoasă și totuși o fată blajină și drăguță, care mă urmărea mereu cu privirea și nu înțelegea nimic. Nu vreau să spun că singurul motiv al ostilității mele (cu siguranță, nici nu era) a fost acela că la hotel fata a făcut, cu toată candoarea, o mică scârboșenie (nu merită să vorbesc despre asta), dar mi-a rămas în memorie și am știut în aceeași clipă că nu voi uita niciodată acel lucru și totodată am știut sau am crezut că știu că respectiva scârboșenie și obscenitate, în mod cert inutilă pentru cineva din afară, erau în adâncul sufletului o parte foarte necesară a întregului și că tocmai acea scârboșenie și obscenitate (al căror semn mărunt nu fuseseră decât o faptă măruntă și un cuvințel al fetei) mă atrăseseră cu o forță atât de irațională în acest hotel pe care în alte condiții l-aș fi evitat cu ultimele mele puteri.

Și cum a fost atunci, așa a rămas mereu. Trupul meu, deseori liniștit ani de-a rândul, a fost zguduit atunci din nou până la limita suportabilului de acest dor de o mică scârboșenie bine determinată, de ceva ușor dezgustător, penibil și obscen, chiar și în cea mai bună situație de care am avut parte aici a existat ceva din toate astea — un neînsemnat miros neplăcut, puțină pucioasă, un pic de iad. Acest impuls a avut ceva din condiția eternă a evreului, care suferă o atracție inconștientă și rătăcește fără rost printr-o lume absurd de obscenă.

Apoi au fost și perioade în care trupul n-a fost liniștit, când absolut nimic n-a fost liniștit, dar n-aveam nicio constrângere; am dus o viață bună, am trăit calm, numai speranța m-a neliniștit (cunoști o neliniște mai bună?). În perioadele respective, atât cât au durat ele, am fost întotdeauna singur. Pentru prima oară în viață există acum asemenea perioade în care nu sunt singur. De aceea nu doar apropierea ta fizică, ci tu însăți ești liniștitor-neliniștitoare. De aceea nu mi-e dor de obscenitate (în prima jumătate a timpului petrecut la Merano am făcut planuri zi și noapte, împotriva voinței mele evidente, cum aș putea să pun mâna pe cameristă, un lucru și mai grav), iar către sfârșitul șederii acolo am întâlnit întâmplător o fată foarte docilă, mai întâi a trebuit cumva să-i traduc cuvintele în limba mea pentru a o putea înțelege; de asemenea, nu văd pur și simplu nicio obscenitate, nimic care să mă excite din exterior, însă aici este tot ce poate aduce viață din interior, pe scurt, ceva care a respirat aerul paradisului înainte de cădere. Atâta aer, cât să lipsească „touha“, dar nu destul ca să dispară „frica“. — Acum știi deci. Și de aceea, deși mi-e „frică“ de o noapte la Gmünd, este vorba totuși doar despre frica obișnuită, ah, e de-ajuns și cea obișnuită, care mă cuprinde și la Praga, la Gmünd n-ar fi o frică aparte.

Și acum povestește-mi despre Emilie, mai pot primi scrisoarea la Praga.

_______________

Astăzi nu pun nimic298, abia mâine. Această scrisoare este totuși importantă, vreau să nu fie expusă niciunui pericol.

_______________

Leșinul nu este decât un semn printre altele. Te rog, vino neapărat la Gmünd. Dacă plouă duminică dimineață, nu poți veni? […]299 Ei bine, eu voi fi oricum duminică dimineață în fața gării din Gmünd. Oare nu-ți trebuie totuși pașaport? Te-ai interesat deja? Ai nevoie de ceva ce ți-aș putea aduce? Când o menționezi pe Staša, vrei să spui că trebuie să mă duc la ea? Dar ea nu prea stă la Praga. (Dacă este la Praga, va fi și mai greu, firește, să merg la ea.) Aștept să te referi din nou la ea sau până ajung la Gmünd. Altminteri, din câte-mi amintesc, Staša a pomenit ca pe un lucru absolut firesc faptul că tatăl tău și soțul tău și-au vorbit chiar de mai multe ori.

_______________

N-ai înțeles remarca despre Laurin (ce memorie! — nu e ironie, ci invidie, și nici invidie, ci o glumă proastă). Pentru mine a fost surprinzător faptul că toți oamenii despre care a vorbit el erau fie „prostănaci“, fie „pungași“, fie „infractoare“, în timp ce tu erai pur și simplu Milena, și anume una foarte respectabilă. M-a bucurat acest lucru și de aceea ți-am scris despre el, nu pentru a salva onoarea ta, ci a lui. De altfel, au existat și alte câteva excepții, ca să fiu mai exact, cel care avea să devină socrul lui, cumnata și cumnatul lui, fostul logodnic al logodnicei lui, toți erau oameni cu adevărat „minunați“.

[…]300

Ajungi imediat după ora 9; austriacă fiind301, controlul vamal n-are de ce să te rețină, totuși nu pot să repet de unul singur, ore-n șir, fraza cu care vreau să te salut.

Scrisoarea ta de azi este atât de tristă302 și înainte de toate și-a închis în sine toată durerea, astfel încât eu par să fiu complet exclus. Dacă e nevoie să plec din cameră la un moment dat, urc și cobor scările în fugă, dar numai ca să revin acolo și să găsesc pe masă telegrama: „Ajung și eu sâmbătă la Gmünd“. Dar n-a sosit nimic încă.

[Praga, 9 august 1920]

[Sâmbătă] Luni după-amiază

(evident, nu mă gândesc decât la sâmbătă)303

Aș fi un mincinos dacă nu ți-aș spune mai mult decât în scrisoarea de azi-dimineață, tocmai ție, în fața căreia pot vorbi mai liber decât în fața oricui, fiindcă nimeni n-a stat de partea mea cu atâta pricepere și voință ca tine, în ciuda a toate, în ciuda a toate (Aici să faci distincția între acel mare În ciuda a toate [Trotzallem] și marele Totuși [Trotzdem]).

Printre scrisorile tale, cele mai frumoase (și asta este mult spus, căci în totalitate, aproape cu fiecare rând, ele sunt cel mai frumos lucru care mi-a fost dat să trăiesc) sunt cele în care consideri că „frica“ mea este îndreptățită și totodată încerci să explici că nu e necesară. Pentru că și eu, chiar dacă par uneori un apărător corupt al „fricii“ mele, probabil că o consider îndreptățită în adâncul sufletului meu, ba chiar sunt alcătuit din frică și ea este, poate, cea mai bună parte a mea. Și fiind cea mai bună parte a mea, ea este pesemne și singura pe care o iubești. Căci ce altceva important și demn de iubire să găsești la mine? Ea este însă demnă de iubire.

Iar dacă m-ai întreba cândva cum am putut numi „bună“ sâmbăta aceea304, având frica în suflet, n-ar fi greu să-ți explic. Pentru că te iubesc (deci te iubesc așa cum marea iubește o pietrică de pe fundul ei, exact la fel te copleșește dragostea mea — iar cu tine să redevin o pietricică, dacă ne îngăduie cerul), iubesc întreaga lume, din care face parte și umărul tău stâng, nu, mai întâi a fost dreptul și de aceea îl sărut ori de câte ori vreau (și ești atât de drăguță să-ți tragi bluza de pe el), dar tot lumii îi aparțin umărul stâng și chipul tău deasupra mea în pădure, și odihna mea la sânul tău aproape dezgolit. Și de aceea ai dreptate când spui că noi am fost deja una și nu mi-e frică deloc de asta, ci este singura mea fericire și mândrie și nu o limitez nicidecum la pădure.

Dar tocmai între această lume de o zi și acea „jumătate de oră din pat“, despre care tu ai scris odată cu dispreț, socotind-o o treabă a bărbaților, este pentru mine un abis peste care nu pot să trec, probabil fiindcă nu vreau. Dincolo de el este o chestiune nocturnă în orice sens posibil; aici este lumea pe care o dețin și atunci trebuie să sar peste el în noapte, spre a o mai lua o dată în posesie. Mai poate fi recăpătat ceva? Asta nu înseamnă să fi pierdut lucrul acela? Aici este lumea pe care o dețin și trebuie să trec dincolo, doar de dragul unei vrăjitorii sinistre, al unui hocus-pocus, al unei pietre filosofale, al unei alchimii, al unui inel magic. Gata cu toate, mă tem îngrozitor de ele.

Să vrei să prinzi prin vrăjitorie într-o noapte — gâfâind grăbit, neputincios și parcă posedat —, să cauți să înhați prin vrăjitorie ceea ce fiecare zi oferă ochilor deschiși! („Poate“ altfel nu poți avea copii, „poate“ și copiii sunt o vrăjitorie. Să lăsăm deocamdată această problemă.) De aceea și sunt atât de recunoscător (ție și tuturor) și așa este samozřejmé305 ca eu să fiu lângă tine extrem de liniștit și extrem de neliniștit, extrem de constrâns și extrem de liber, motiv pentru care, astfel înțelegând lucrurile, am renunțat la orice altă viață. Uită-te în ochii mei!

_______________

Abia datorită doamnei Kohler aflu deci despre mutarea cărților de pe noptieră pe birou. Mai înainte ar fi trebuit să fiu întrebat neapărat dacă sunt de acord cu această mutare. Și aș fi spus: Nu!

_______________

Iar acum mulțumește-mi! Aici, în aceste ultime rânduri, sunt fericit că mi-am reprimat plăcerea de a mai nota un lucru nebunesc (ceva de o gelozie nebună).

_______________

Dar acum, gata, acum povestește-mi despre Emilie.

[Praga, 10 august 1920]

Marți

Uite că nu m-am pregătit foarte bine pentru ziua ta de naștere306, am dormit chiar mai prost decât de obicei, îmi ard capul și ochii, mă chinuiesc tâmplele și mă îneacă și tusea. Nu cred că aș putea să fac o urare mai lungă fără să tușesc. Din fericire nu este nevoie de nicio urare, ci doar de recunoștință pentru că exiști pe lumea asta, unde n-aș fi crezut la început că te-aș putea găsi (vezi și tu că nu prea cunosc lumea, numai că, spre deosebire de tine, eu recunosc acest lucru). Și îți mulțumesc pentru asta (este oare recunoștință?) printr-un sărut exact ca în gară307, cu toate că nu ți-a plăcut (azi sunt oarecum îndărătnic).

În ultima vreme nu mi-a fost rău întotdeauna, uneori mi-a fost chiar foarte bine, principala mea zi de sărbătoare a fost însă cam acum o săptămână. Cu toată neputința mea, am făcut o nesfârșită plimbare în jurul bazinului de la școala de înot308, era deja pe înserat, nu mai erau acolo mulți oameni, dar destui încă; atunci a venit către mine asistentul instructorului de înot, care nu mă cunoaște, s-a uitat * în jur ca și cum ar fi căutat pe cineva, pe urmă m-a observat și, după ce m-a ales din mulțime evident, m-a întrebat: Chtěl byste si zajezdit?309 Fiindcă era acolo un domn care coborâse pe Insula Sofia și voia să treacă pe Judeninsel310, un mare antreprenor în construcții, cred; pe Judeninsel se construia masiv. Acum nu trebuie să exagerăm lucrurile, instructorul de înot m-a văzut ca pe un băiat sărman și a vrut să-mi facă o bucurie oferindu-mi o călătorie cu barca, însă ținând seama de marele antreprenor, a fost nevoit să selecteze un tânăr care prezenta suficientă încredere atât în privința forței, cât și a iscusinței sale; el trebuia totodată ca după îndeplinirea misiunii să nu folosească barca pentru plimbări nepermise, ci s-o aducă imediat înapoi. Deci toate aceste virtuți i s-a părut lui că le-a găsit în mine. Marele Trnka311 (proprietarul școlii de înot, despre care trebuie să-ți mai povestesc) a intervenit și a întrebat dacă băiatul știe să înoate. Instructorul de înot, care mă cunoștea probabil în toate privințele, l-a liniștit. De-abia dacă am scos un cuvânt. Apoi a venit pasagerul și am plecat. Ca un băiat bine crescut, eu am vorbit foarte puțin. El a zis că este o seară frumoasă, iar eu i-am răspuns: ano312; pe urmă el a spus că este totuși frig deja, iar eu: ano; la sfârșit a mai zis că vâslesc foarte repede și eu n-am mai putut spune nimic de atâta recunoștință. Firește, după ce am acostat în cel mai bun stil pe Judeninsel, el a coborât și mi-a mulțumit frumos, dar spre dezamăgirea mea a uitat bacșișul (așa se întâmplă când nu ești fată313). M-am întors numaidecât. Marele Trnka era uimit că am revenit atât de repede. — Ei bine, de mult timp nu m-am mai umflat așa în pene ca în seara aceea, mi s-a părut că sunt un picușor mai demn de tine decât de obicei, dar numai un picușor. De atunci aștept în fiecare seară la școala de înot să văd dacă nu mai apare vreun pasager, însă nu mai vine niciunul.

Azi-noapte ațipisem puțin când mi-a trecut prin minte că trebuie să-ți sărbătoresc ziua de naștere cercetând locuri importante pentru tine. Și imediat după aceea, absolut fără să vreau, m-am trezit în fața Gării de Vest. Era o clădire foarte mică, nici înăuntru n-avea cum să fie loc, căci tocmai sosise un accelerat, și un vagon pentru care nu mai era loc în gară rămăsese afara spațiului interior. Eram foarte mulțumit că în fața gării se aflau trei fete foarte drăguț îmbrăcate (una avea codițe), dar foarte firave, care cărau bagajele călătorilor. Mi-am dat seama că în ceea ce ai făcut nu este deci nimic neobișnuit. Eram totuși bucuros că nu erai acolo atunci, deși îmi și părea rău că nu erai. Drept consolare am găsit însă o mică servietă pierdută de un pasager și am scos din ea, spre mirarea călătorilor din jurul meu, piese vestimentare mari. Dar din păcate, printre ele nu se afla o manta cum îmi cerea Tribuna de duminică în „Scrisoarea deschisă“ ce-mi era adresată314; va trebui totuși să i-o trimit pe a mea, cu toate că nu este cea potrivită.

În special cea de-a doua parte a „Tipului“315 este excelentă, caustică și malițioasă, antisemită și splendidă. Până acum chiar n-am remarcat ce lucru rafinat este publicistica. Vorbești atât de calm, de familiar și de explicit cu cititorul; ai uitat tot ce e pe lume, te preocupă doar cititorul, dar în final spui pe neașteptate: „Este frumos ce am scris? Da? Este frumos? Ei bine, mă bucur, deși altminteri sunt departe și nu mă las sărutată drept recunoștință“. Atunci s-a terminat într-adevăr și tu ai plecat.

În treacăt fie spus, știi că mi-ai fost dăruită cu ocazia confirmării? Există și la evrei un soi de confirmare316. M-am născut în ’83, așa că am împlinit 13 ani când te-ai născut tu. Cea de-a 13-a aniversare este o ceremonie deosebită, a trebuit să spun sus, lângă altarul din templu, o rugăciune învățată anevoie și pe urmă să țin acasă o scurtă cuvântare (învățată tot pe dinafară). Am primit și multe cadouri. Dar îmi imaginez că n-am fost foarte mulțumit, îmi mai lipsea unul și l-am cerut cerului, care a pregetat până pe 10 august.

_______________

Da, citesc firește de la un capăt la altul, cu mare plăcere, ultimele zece scrisori, deși le știu foarte bine. Recitește însă și tu scrisorile mele, vei găsi acolo un întreg pension de întrebări.

_______________

Despre tatăl tău vorbim la Gmünd. — Față de „Grete“317, ca de obicei în fața fetelor, n-am nicio putere. Să fi avut oare deja un gând referitor la tine? Nu pot să-mi amintesc. Mi-e drag să te țin de mână și să mă uit în ochii tăi. Pesemne că asta-i totul, gata cu Grete! —

Cât privește „lipsa câștigului“ — nechápu jak takovýčlovek…318 —, mă aflu eu însumi în fața aceleiași enigme, pe care cred că n-o vom rezolva nici împreună. De altfel, este defăimător. În orice caz, nu intenționez să risipesc nicio clipă la Gmünd cu așa ceva. — Acum văd că trebuie să minți mai mult decât ar trebui s-o fac eu. Mă apasă. Dacă are să apară un obstacol serios, rămâi liniștită la Viena — chiar și fără să mă înștiințezi —, abia voi fi făcut o excursie la Gmünd și timp de 3 ore am să fiu mai aproape de tine. Viza am luat-o deja. Nici nu vei putea să-mi trimiți o telegramă, cel puțin azi, din cauza grevei voastre319.

* Omul320 este fericit fiindcă-mi dăduse de multă vreme o mostră a acestui timbru de o coroană, nu, îmi împrumutase, era singura pe care o avea, dar n-am avut chef să ți-o trimit. Din păcate, mi-a mai dat o mostră, tot de o coroană, însă îngustă și brun-roșcată, iar pe aceasta am pierdut-o.

[Praga, 11 august 1920]

Miercuri

Nu-ți înțeleg rugămintea de a te ierta. Dacă s-a terminat, este totuși firesc că te iert. Am fost neînduplecat numai câtă vreme nu se sfârșise și atunci nu ți-a păsat. Cum aș putea să nu-ți iert ceva, dacă s-a terminat! Câtă confuzie trebuie să fie în mintea ta ca să poți crede una ca asta.

[…]321

Comparația cu tatăl tău, cel puțin momentan, nu-mi place. Chiar să te pierd? (Ce-i drept, n-am forța necesară pentru a fi tatăl tău). Dacă insiști însă asupra comparației, prefer să-mi trimiți bluza înapoi.

Cumpărarea și expedierea bluzei a fost de altfel o poveste care a durat 3 ore și care pe mine m-a revigorat efectiv — aveam pe atunci mare nevoie de asta. De aceea îți sunt recunoscător. Sunt prea obosit astăzi ca să-ți spun toată povestea, este a doua noapte de când nu prea am dormit. Oare nu pot să mă aduc puțin, spre a fi un pic lăudat, la Gmünd?

Să fie chiar invidie față de călătoarea din Amsterdam? Desigur, este frumos ce face ea, dacă procedează așa din convingere, dar tu comiți o greșeală logică. Viața celui care trăiește astfel este o constrângere, iar a celui care nu poate trăi așa ar însemna libertate. Astfel se întâmplă peste tot. O asemenea „invidie“ nu este până la urmă decât dorința de a muri.

De unde provin, de altminteri, „tíha, nevolnost, hnus“322? Cum s-au putut împăca ele cu „invidia“? Nu erau deloc compatibile. Doar în moarte dorul poate să concilieze ceea ce e viu.

Despre „rămânerea la Viena“ am spus lucruri mult mai perfide decât cele pomenite de tine, dar poate că ai dreptate. Izbitor este numai faptul că, după părerea mea, tatăl tău câștigă foarte multă putere față de anii anteriori. (Deci păstrează bluza.)

Cu Max procedează cum vrei! Acum însă, fiindcă știu ce sarcină i-ai dat, când sfârșitul va fi aproape, o să mă las dus la el, unde vom discuta despre o excursie comună de mai multe zile, „deoarece mă simt deosebit de puternic“, apoi mă voi târî acasă și mă voi întinde acolo pentru ultima dată323.

Ce-i drept, vorbesc așa câtă vreme încă n-a sosit momentul. Dar odată ce ajung la 37,5º (cam 38º pe ploaie!), curierii care aduc telegramele se vor împiedica unul de altul pe scara ta lungă. Să sperăm că ei vor face grevă atunci și nu într-un moment atât de nepotrivit ca acum, de ziua ta de naștere!

Poșta a luat prea textual amenințarea mea că nu-i voi da omului timbrele. Timbrul de pe scrisoarea expres era deja dezlipit când am primit-o. De altfel, trebuie să-l înțelegi cum trebuie pe omul acela, el nu colecționează un singur timbru de orice fel. Pentru fiecare categorie are niște coli mari și pentru toate colile niște clasoare mari, iar când umple o coală de o anumită categorie ia o coală nouă ș.a.m.d. Așa stă aplecat peste ele în toate după-amiezile și este gras, vesel și fericit. Și fiecare categorie îi dă un nou motiv de bucurie; de exemplu, azi, timbrele de 50 de fileri: acum vor crește tarifele (biată Milena!), iar timbrele de 50 de fileri vor deveni mai rare!

Îmi place ce spui despre Kreuzen (nu și Aflenz324, acolo este un adevărat sanatoriu de plămâni, se fac injecții, ptiu!, pentru un funcționar de la noi a fost ultimul popas înainte de a muri de plămâni), îndrăgesc o asemenea regiune, care are și amintiri istorice. Dar este încă deschis până toamna târziu și primesc străini? Nu este mai scump pentru străini și va înțelege cineva în afară de mine de ce merg în țara foamei325, ca să mă îndop? Le voi scrie totuși.

Ieri am vorbit din nou cu acel Stein. Este unul dintre oamenii cărora li se face îndeobște o nedreptate. Nu știu de ce râde lumea de el. Știe totul despre orice persoană, în plus e modest și respectuos, judecățile lui sunt foarte prudente și au nuanțe inteligente; faptul că ele sunt cam prea evidente și de o vanitate inocentă sporește totuși valoarea acestui om, presupunând că lumea îi cunoaște pe cei care sunt vanitoși în secret și care trăiesc cu voluptate păcatul deșertăciunii. Eu am început brusc o discuție despre Haas, apoi am trecut pe furiș la Jarmila, după o clipă am ajuns la soțul tău și în final — De altminteri, nu este corect să-mi facă plăcere să ascult povestindu-se despre tine, deloc, numai că aș auzi numele tău încontinuu, cât e ziua de lungă. Dacă l-aș fi întrebat, mi-ar fi povestit multe și despre tine; fiindcă nu l-am întrebat, el s-a mulțumit să constate, cu sincer regret, că de-abia mai trăiești, distrusă de cocaină326 (cât de recunoscător am fost în clipa aceea că ești în viață). De altfel, prudent și modest cum este, el a adăugat că n-a văzut asta cu ochii lui, ci a auzit doar. Despre soțul tău vorbește ca despre un magician puternic. Stein cică ar fi fost împreună cu Jarmila, Haas și Reiner cu 2 zile înainte de sinucidere, Reiner părea foarte prietenos cu Haas și a împrumutat niște bani de la el. Din perioada pe care ai petrecut-o la Praga, el a mai menționat un nume nou pentru mine: Kreidlová327, cred. — El ar mai fi povestit multe, dar eu mi-am luat rămas-bun, mi se făcuse un pic rău, în primul rând din cauza mea, pentru că mersesem tăcut lângă el și ascultasem lucruri pe care nu voiam să le aud și nu mă interesau deloc.

_______________

Repet: Dacă există vreun obstacol ce te-ar putea face să suferi câtuși de puțin, rămâi la Viena, dacă nu se poate altfel, chiar și fără să mă anunți. — Dacă pleci însă, să treci imediat peste interdicția de la graniță. Dacă s-ar întâmpla ca din pricina cine știe cărei nebunii complet imprevizibile pentru mine acum să nu pot călători și să nu reușesc nici să te mai înștiințez la Viena (i-aș telegrafia doamnei Kohler), atunci are să te aștepte o telegramă la hotelul gării din Gmünd.

_______________

Au sosit toate cele 6 cărți?

_______________

Când am citit „Kavárna“328 m-am simțit cam ca atunci când l-am ascultat pe Stein, numai că tu povestești mult mai bine decât el. Cine mai povestește atât de bine? Dar de ce povestești oricui care cumpără Tribuna? În timp ce citeam, mi s-a părut că trec în sus și-n jos prin fața cafenelei, zi și noapte, ani în șir; ori de câte ori venea sau pleca un client, căutam să mă conving prin ușa deschisă că ești în continuare înăuntru și pe urmă îmi reluam plimbarea și așteptam. Nu era nici trist, nici obositor. Cum să mă întristeze sau să mă obosească faptul de a aștepta în fața unei cafenele în care stai tu?

[Praga, 12 august 1920]

Joi

La Laurin mă voi duce azi, este prea nesigur și prea greu să-i dau telefon. Lui Pick nu pot însă decât să-i scriu și nu știu nici măcar adresa exactă, cu greu voi mai găsi probabil ultima lui scrisoare. El este la țară, a fost la Praga doar câteva zile și a plecat înapoi.

Mă bucur enorm că Münchhausen și-a făcut treaba; ce-i drept, a făcut și lucruri mai grele. Iar trandafirii329 vor fi îngrijiți la fel ca florile de rândul trecut? (náručí!330) Și ce flori au fost? Și de la cine?

Referitor la Gmünd ți-am răspuns deja înainte să mă întrebi. Cu cât te chinuiești mai puțin, cu atât mă chinuiești și pe mine mai puțin. Nu m-am gândit suficient cât ești nevoită să minți. Dar cum poate să creadă soțul tău că nu-ți scriu și nu vreau să te văd, odată ce te-am văzut?

Scrii că uneori îți vine să mă pui la încercare. N-a fost însă decât o glumă, nu-i așa? Te rog să nu faci asta! Cunoașterea te lasă deja fără energie, câtă ți-ar mai trebui tocmai pentru necunoaștere!

Faptul că guști anunțurile331 mă bucură mult. Mănâncă, haide, mănâncă! Dacă încep să economisesc de azi, iar tu aștepți douăzeci de ani și blănurile se vor ieftini (pentru că atunci Europa va fi pesemne pustie, iar animalele cu blană vor alerga pe străzi), este posibil ca atunci banii să ajungă și pentru o blană.

Și poate știi când am să dorm în sfârșit — bunăoară sâmbătă sau duminică noaptea?332

Deci ca să știi, aceste timbre supraimprimate reprezintă dorința lui propriu-zisă333 (el are numai dorințe „propriu-zise“). To je krása, to je krása!334 zice el. Ce lucruri va fi văzând acolo!

Iar acum voi mânca și pe urmă am să merg la serviciul central al devizelor — o dimineață destinată biroului.

[Praga, 13 august 1920]

Vineri

Nu știu exact de ce scriu, probabil fiindcă sunt nervos; tot nervozitatea m-a făcut azi-dimineață să răspund cu o telegramă nepotrivită la scrisoarea expres pe care am primit-o aseară. În această după-amiază, după ce mă interesez la Schenker335, voi răspunde urgent.

_______________

De altminteri, în urma corespondenței noastre pe această temă, vom ajunge mereu la concluzia că ești legată de soțul tău printr-o căsătorie indisolubilă, de-a dreptul sacră (așa nervos cum sunt, corabia mea își va fi pierdut cumva cârma în ultimele zile), iar pe mine mă leagă aceeași căsătorie de — nu știu de cine, dar simt că privirea acestei groaznice soții mă fixează adesea. Și ciudat este că, deși fiecare dintre aceste căsnicii este indisolubilă și ca atare nu mai e nimic de spus despre ele de fapt, totuși caracterul indisolubil al uneia constituie caracterul indisolubil al celeilalte, sau cel puțin îl consolidează, și invers. Însă nu rămâne decât judecata formulată de tine: nebude toho nikdy336, iar noi nu vom mai vorbi niciodată despre viitor, ci doar despre prezent.

_______________

Acest adevăr este necondiționat și de neclintit, coloana pe care se sprijină lumea, însă mărturisesc că mă simt [doar mă simt, însă adevărul rămâne, rămâne necondiționat. Știi, ori de câte ori vreau să scriu ceva asemănător cu ceea ce urmează, de trup mi se apropie deja, încet, niște săbii ale căror vârfuri formează o cunună în jurul meu, aceasta este tortura desăvârșită; când încep doar să mă zgârie, e-atât de îngrozitor încât imediat, de la primul țipăt, trădez totul, pe tine, pe mine, totul], deci numai cu această condiție, mărturisesc că o asemenea corespondență despre aceste lucruri mă face să mă simt (repet, de dragul vieții mele: doar să mă simt) ca și cum aș trăi undeva în Africa Centrală, și aș fi trăit acolo toată viața, și ți-aș împărtăși ție, care trăiești în Europa, în centrul Europei, opiniile mele de nezdruncinat privitoare la viitoarea configurație politică. Nu este însă decât o comparație, o comparație stupidă, nepotrivită, greșită, sentimentală, jalnică, intenționat oarbă, nimic altceva, vă rog pe voi, săbiilor!

_______________

Ai dreptate să-mi citezi scrisoarea soțului tău; deși nu înțeleg totul exact (dar nu îmi trimite scrisoarea), văd totuși că este scrisă de un „burlac“ care umblă „să se însoare“. Ce contează „infidelitatea“ lui ocazională, care nu e nici măcar infidelitate, fiindcă voi rămâneți pe un drum comun, doar că pe acest drum el o ia puțin la stânga, ce contează această „infidelitate“, care pe deasupra nu contenește să reverse cea mai profundă fericire peste cea mai profundă suferință a ta, ce contează această „infidelitate“ în comparație cu eterna mea constrângere!

_______________

În privința soțului tău nu te-am înțeles greșit. De atâta grijă, verși mereu peste pălăvrăgeala lui întregul mister al coeziunii voastre indestructibile, acest mister bogat și inepuizabil. Este aici ceva care mă chinuiește, dar nu știu exact ce. În realitate e foarte simplu; dacă ar fi să-l părăsești, el fie va trăi cu o altă femeie, fie se va muta într-o pensiune, iar cizmele lui vor fi curățate mai bine decât acum. Este și nu este o prostie, nu știu ce mă chinuiește atâta în remarcile astea. Poate știi tu.

_______________

Ieri l-am căutat pe Laurin, nu era în redacție, azi am vorbit cu el la telefon, l-am deranjat tocmai când îți corecta un articol. Zice că i-a scris ieri soțului tău, și acesta s-ar adresa direct secretarului lui Masaryk337, un cunoscut al lui Laurin. — Lui Pick i-am scris ieri la Haindorf-Ferdinandstal. — Nu ți-ai fi stricat ziua de naștere dacă mi-ai fi scris mai devreme despre bani. Ți-i aduc338. — Dar poate că nici nu ne vedem, ar fi foarte posibil cu toată această zăpăceală.

Mai e ceva. Scrii despre oamenii care pot sta seara și dimineața împreună și despre alții care nu au parte de asta. Tocmai situația celor din urmă mi se pare mai favorabilă. Este cert sau doar posibil ca ei să fi făcut ceva rău, iar mizeria acestei scene provine în esență, după cum bine spui, din faptul că sunt străini; este o mizerie lumească, aidoma celei dintr-o locuință nelocuită vreodată și care a fost deschisă brusc, în mod violent. Deci asta-i rău, însă nu s-a petrecut nimic hotărâtor, nimic de-a dreptul decisiv în cer și pe pământ; de fapt, nu e decât un „joc cu mingea“, așa cum îi zici tu. Este ca și când Eva ar fi rupt mărul (uneori am impresia că înțeleg căderea în păcat ca nimeni altul), dar numai ca să i-l arate lui Adam, fiindcă i-a plăcut de el. Mușcarea din măr a fost decisivă, iar să se joace cu el nu era permis, dar nici interzis.

[Praga, 17 și 18 august 1920]

Marți

Așadar, la această scrisoare voi primi răspuns abia peste 10-14 zile339; în comparație cu ceea ce s-a petrecut până acum seamănă cu o părăsire, nu-i așa? Și tocmai acum mi se pare că aș avea de spus unele lucruri ce nu pot fi rostite și scrise, nu pentru a repara ceea ce am făcut prost la Gmünd, nu pentru a salva ceva de la înec, ci pentru a te face să înțelegi în profunzime cum stau lucrurile cu mine, ca să nu te înfricoșez, așa cum totuși s-ar putea întâmpla în cele din urmă printre oameni. Câteodată mă simt ca de plumb și mă aștept ca într-o clipă să mă scufund în adâncul mării, iar cel care ar vrea să mă prindă sau chiar „să mă salveze“ ar renunța, nu din slăbiciune, nici măcar din deznădejde, ci numai din supărare. Firește, acum nu-ți spun ție asta, ci reflexiei tale vagi, atât cât o mai poate recunoaște o minte obosită și goală (nu nefericită sau agitată, este aproape o stare pentru care aș putea fi recunoscător).

_______________

Ieri am fost așadar la Jarmila340. Fiindcă pentru tine era atât de important, n-am vrut să mai amân nicio zi; de asemenea, ca să spun adevărul, gândul că trebuie să vorbesc acum în orice caz cu Jarmila mă neliniștea și am preferat să mă duc imediat la ea. În ciuda faptului că nu mă bărbierisem (nu mai aveam deja doar piele de găină), ceea ce nici nu prea avea cum să mă afecteze sub aspectul îndeplinirii misiunii mele. Cam pe la 6,30 eram sus, soneria nu mergea, am bătut degeaba în ușă, Národní Listy341 era băgat în cutia poștală, în mod evident nu era nimeni acasă. M-am învârtit un pic în jur, atunci au venit din curte două femei, una era Jarmila, cealaltă probabil mama ei342. Pe J[armila] am recunoscut-o imediat, deși nu prea seamănă cu cea din fotografie, iar cu tine nicidecum, [poate doar cu moartea. Fața, dantura pe jumătate de aur, pe jumătate stricată și spartă, ochii ca de statuie, lipsiți de expresie, dar și foarte expresivi în imposibilitatea unei asemenea lipse de expresie, pleoapele cam inflamate (plânge precis), maxilarele puternice (pare când curviștină, când infractoare, când rusoaică, nu-i dai de cap)].

Am ieșit imediat din casă și vreo 10 minute ne-am plimbat în sus și în jos în spatele fostului liceu militar. Cel mai mult m-a surprins că era foarte vorbăreață, contrar prezicerii tale; ce-i drept, doar timp de 10 minute. Am vorbit aproape încontinuu, mi-a amintit foarte mult de locvacitatea din acea scrisoare a ei pe care mi-ai trimis-o odată. O locvacitate care are o anumită independență de vorbitoare a fost și mai izbitoare de data aceasta, fiindcă nu era vorba totuși despre amănunte atât de concrete ca în scrisoarea respectivă. Vivacitatea ei se explică un pic prin faptul că, așa cum zicea ea, de câteva zile este foarte agitată din cauza întregii afaceri, i-a telegrafiat lui Haas din pricina lui Werfel (fără a primi încă răspuns), ție ți-a telegrafiat și ți-a scris expres, a ars imediat scrisorile la cererea ta, n-a mai știut cum să te liniștească degrabă și de aceea se gândise încă de după-amiază să vină la mine, ca să poată vorbi măcar cu cineva care cunoaște de asemenea această problemă. (Fiindcă are impresia că știe unde locuiesc343. Lucrurile stau astfel: într-o toamnă, cred, sau era deja primăvară, nu știu, am mers cu barca împreună cu Ottla și cu micuța Růženka — cea care mi-a prevestit în Palatul Schönborn sfârșitul iminent —, în fața Rudolfinumului l-am întâlnit pe Haas cu o femeie la care nici nu m-am uitat atunci, era Jarmila. Haas i-a spus numele, iar Jarmila a observat că uneori, cu ani în urmă, vorbise cu sora mea la școala publică de înot, o reținuse ca pe o ciudățenie iudaică, întrucât școala publică de înot era foarte creștină pe vremea aceea. Atunci stăteam vizavi de școala publică de înot, iar Ottla îi arătase locuința noastră. Asta-i deci toată povestea.) De aceea era atât de vioaie și sincer bucuroasă că am venit; în rest, e nefericită din cauza acestor încurcături care s-au terminat cu toată certitudinea și care absolut precis nu vor mai avea urmări, așa cum mă asigură ea aproape cu înflăcărare. Ambiția mea a rămas totuși nesatisfăcută, am vrut să ard eu însumi scrisorile și să împrăștii cenușa lor peste Belvedere344 — fără a înțelege, firește, pe deplin importanța acestui lucru, însă eram chiar copleșit de însărcinarea primită.

Despre ea a vorbit puțin, doar că stă permanent acasă — lucru dovedit de chipul ei —, nu vorbește cu nimeni, merge când la librărie, ca să caute ceva, când la poștă, ca să expedieze o scrisoare. În rest, a vorbit numai despre tine (sau eu am fost cel care am vorbit despre tine, e greu să mai disting ulterior). Când am menționat că vei fi fost foarte bucuroasă la un moment dat, când, după primirea unei scrisori de la Berlin, ai fi văzut că există posibilitatea ca Jarmila să te viziteze, ea a spus că nu prea mai înțelege cum te-ai putut bucura și cu atât mai puțin că ea ar putea trezi bucuria cuiva. A sunat simplu și credibil. Am spus că vremurile vechi nu pot fi șterse de-a dreptul și că ele pot fi mereu reînsuflețite. Ea a zis că într-adevăr, asta s-ar putea întâmpla dacă oamenii ar fi împreună și că în ultimul timp te-ar fi așteptat totuși foarte bucuroasă; apoi a adăugat că i s-ar fi părut fără îndoială necesar să fii aici, aici, aici — arătând de mai multe ori spre pământ, cu mâinile ei pline de viață.

Într-o privință, ea mi-a amintit de Staša; ori de câte ori vorbesc despre tine, ele sunt în infern, vorbesc obosite despre tine, că trăiești. Dar infernul Jarmilei este complet diferit, acolo mai mult suferă spectatorul, aici Jarmila. Mi se pare că ea are nevoie de protecție. [Cum poate să omoare pe cineva ea, care e atât de moartă? Și când să se sinucidă un bărbat din cauza unei femei, și nu, mai curând, pentru el însuși? Are ea scris în ochi ordinul: „Acum otrăvește-te!“, sau i-a fost scris aproape fără ca ea să știe? Că era scris acolo e cert, atât de istoviți și de goi sunt ochii ei după toată afacerea asta.]

În fața casei ne-am despărțit repede.

Înainte de asta ea m-a mai indispus un pic cu o poveste complicată despre o fotografie a ta deosebit de frumoasă, pe care a vrut să mi-o arate. Până la urmă a rezultat că a avut în mână această fotografie înainte de a pleca la Berlin, când a ars toate hârtiile și scrisorile, și că tocmai azi după-amiază o căutase din nou, însă zadarnic.

Apoi ți-am trimis telegrama, exagerând că mi-am îndeplinit misiunea. Dar aș fi putut face mai mult? Și tu […]345 ești mulțumită cu mine?

_______________

Având în vedere că vei primi scrisoarea abia peste 14 zile, este fără sens să te rog, dar poate că acesta nu este decât un mic adaos la toată absurditatea rugăminții mele: Dacă e cât de cât posibil în această lume instabilă (de unde, dacă ești extras, chiar ești extras și nu mai poți face nimic), să nu te sperii de mine, chiar dacă te dezamăgesc o dată sau de o mie de ori sau tocmai acum sau poate mereu tocmai acum. De altfel, aceasta nu este o rugăminte și nici nu ți se adresează, nu știu cui se adresează. Nu este decât respirația înăbușită a unui piept înăbușit.

_______________

Miercuri

Scrisoarea ta de luni dimineață. Din acea dimineață de luni sau, mai bine zis, de luni de la prânz, când mai dispăruse ceva din binefacerile călătoriei (dincolo de orice, fiecare excursie în sine este deja o întremare, o luare de guler și o scuturare zdravănă), de atunci îți cânt neîncetat o singură melodie, mereu alta și mereu aceeași, bogată ca un somn fără vise, atât de plictisitoare și de epuizantă încât uneori adorm eu însumi în timp ce o cânt, fii bucuroasă că nu trebuie s-o asculți și că ești ferită de scrisorile mele pentru multă vreme.

_______________

Ah, cunoscătorii naturii umane! Ce am eu oare împotriva faptului că îți cureți realmente frumos cizmele: curăță-le dar frumos, pune-le apoi într-un colț și încheie-ți treaba! Numai că tu le cureți în gând toată ziua, asta mă chinuiește uneori (și nu curăță cizmele).

[Praga, 19-23 august 1920]

Joi

În permanență am vrut să aud o altă propoziție decât cea pe care ai vrut s-o auzi tu: jsi můj.346 Și de ce tocmai asta? Ea nu înseamnă nici măcar iubire, ci mai curând apropiere și noapte.

Da, minciuna a fost mare, iar eu am luat parte la ea, dar și mai grav, am stat într-un colț și am făcut pe nevinovatul.

Din păcate, îmi dai mereu sarcini care s-au rezolvat chiar de la sine, ori de câte ori am apărut eu. Dar dacă ai atât de puțină încredere în mine și nu vrei decât să-mi dai un pic de încredere în mine, atunci e prea străveziu ceea ce faci. Pick îmi scrie că a răspuns încă de săptămâna trecută la întrebarea doamnei Milena Pollak (ce-i cu această dificilă trinitate?). În rest, el nu pare să aibă un editor, însă vine la Praga la sfârșitul lui august și atunci va căuta unul. Recent am auzit zvonul că Ernst Weiß este grav bolnav și n-are bani și că la Franzensbad s-a făcut o colectă pentru el. Știi ceva despre asta?

Nu înțeleg ce are de-a face cu mine sau chiar cu gelozia telegrama Jarmilei (trimisă totuși înainte să ne întâlnim). Ce-i drept, apariția mea pare să fi bucurat-o (datorită ție), însă despărțirea și mai mult (din cauza mea sau, mai degrabă, a ei). *

Despre răceală […]347 ai fi putut să-mi scrii totuși câteva cuvinte în plus, te-ai îmbolnăvit la Gmünd sau pe drumul spre casă de la cafenea? De altfel, aici momentan este o vară încă frumoasă, iar duminică n-a plouat decât în sudul Boemiei, am fost mândru că toată lumea a putut să-și dea seama după hainele mele udate de ploaie să veneam din direcția Gmünd.

* Ți-a scris Laurin? Și ce a zis avocatul?

Vineri

Citit de aproape, nu se înțelege deloc amarul pe care-l trăiești acum, totul trebuie ținut un pic mai departe, însă nici atunci nu prea merge.

Ai înțeles greșit ce am spus spre gheare; de fapt, nici nu era de înțeles. Ce zici despre Gmünd este corect chiar și în sensul cel mai extins. Îmi amintesc, de exemplu, că m-ai întrebat dacă ți-am fost fidel la Praga. Era pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, pe jumătate indiferență, iarăși trei jumătăți tocmai fiindcă era imposibil. Aveai scrisorile mele și întrebai asta. Era cu putință o astfel de întrebare? Ca și cum n-ar fi fost suficient, am făcut-o acum și mai imposibilă. Cum se poate întâmpla să vorbim așa? În ziua aceea am vorbit și ne-am ascultat reciproc mult și des, ca niște străini.

Prietenul meu de la Viena nu se numește, de fapt, Jeiteles; în plus, nu este deloc prieten cu mine, nici nu-l cunosc, este o cunoștință a lui Max, care a pus la cale totul, dar anunțul va apărea cumva în Presse, e într-adevăr foarte simplu să faci asta prin intermediul unui birou de anunțuri local348.

Jarmila a fost la mine ieri spre seară (nu știu de unde știe adresa mea actuală), nu eram acasă, a lăsat o scrisoare pentru tine și un bilet scris cu creionul, în care mă roagă să-ți trimit scrisoarea, fiindcă, deși are adresa ta de la țară, nu i se pare totuși destul de sigură.

Vlastei349 nu i-am dat încă telefon, nu prea îndrăznesc s-o fac, după 9 n-aș putea telefona decât de la birou, înconjurat de funcționari (nu avem cabină) îmi vine și foarte greu să telefonez (din acest considerent telefonista refuză de cele mai multe ori să stabilească legătura), totodată am uitat numele ei de familie și ce aș face, dacă tatăl tău ar răspunde la telefon. Prefer să-i scriu; ar trebui oare în cehă?

Nu-l menționezi pe avocat?

Miercuri apare anunțul pentru prima dată. Ți se vor trimite ulterior de la Viena scrisorile primite în urma anunțurilor?

Luni

Ei bine, n-a durat totuși așa de mult, am primit cele două scrisori din Salzburg350, de-ar fi bine la Gilgen, desigur, e toamnă deja, nu putem tăgădui asta. Mă simt când bine, când rău, ia-o cum vrei, să sperăm că sănătatea mea mai rezistă un pic și în toamnă. Despre Gmünd mai trebuie să ne scriem sau să vorbim — aceasta este o parte a faptului că mă simt rău —, nu, nu e nicidecum așa, mai curând contrariul, îți voi scrie mai amănunțit despre asta; […]351 — Anexez scrisoarea Jarmilei. La vizita ei am răspuns cu poșta pneumatică, spunându-i că voi trimite scrisoarea, firește, cu mare plăcere, dar numai să nu conțină ceva urgent, deoarece credeam că voi primi adresa ta abia peste o săptămână. Ea nu mi-a mai răspuns.

Dacă este posibil, te rog, o ilustrată cu locuința ta!

[Praga, 26 august 1920]

Joi

Am citit mai întâi epistola scrisă cu creionul, iar din scrisoarea de luni am parcurs rapid doar un pasaj subliniat, după care am preferat s-o mai las deoparte. Sunt atât de speriat și este atât de rău să nu mă pot arunca, așa cum sunt, în fiecare cuvânt, astfel încât, dacă ar fi atacat cuvântul respectiv, să mă pot apăra pe deplin sau să fiu distrus total. Dar chiar și aici există nu numai moarte, ci și boli.

Chiar înainte de a fi terminat de citit scrisoarea — și tu scrii ceva asemănător la sfârșit —, m-am întrebat dacă n-ar fi posibil să rămâi acolo un pic mai mult, câtă vreme îți permite toamna. N-ar fi posibil?

Scrisorile de la Salzburg au venit repede, de la Gilgen mai durează până ajung, însă mai am alte vești din când în când. Schița lui Polgar despre lac, apărută în ziar352, este peste măsură de tristă și te pune în încurcătură, întrucât continuă totuși să te amuze — ce-i drept, asta nu înseamnă mult, dar sunt acolo și știri din Salzburg, despre festival și vremea incertă —, ceea ce nu mai e amuzant, ai plecat totuși prea târziu; apoi îi cer uneori lui Max să-mi povestească despre Wolfgang și Gilgen353, când era tânăr a fost foarte fericit acolo, va fi fost mai bine pe timpuri. Însă toate acestea n-ar fi însemnat mult dacă n-ar fi fost Tribuna, această posibilitate de a găsi în fiecare zi ceva scris de tine și câteodată chiar am găsit. E neplăcut pentru tine să vorbesc despre așa ceva? Dar te citesc cu atâta plăcere. Și cine să vorbească despre asta dacă nu eu, cel mai bun cititor al tău? Încă mai demult, înainte să spui că uneori te gândești la mine când scrii, am simțit că asta are legătură cu mine, ca un fel de presiune; acum, după ce ai spus-o în mod expres, mă sperii și mai tare, iar când citesc, de exemplu, despre un iepure în zăpadă354, aproape că mă văd pe mine însumi alergând acolo.

Cu articolul lui Landauer am petrecut o oră întreagă pe Insula Sofia; înțeleg că te-au înfuriat mărunțișurile traducerii — în același timp a fost totuși o furie iubitoare —,* dar e ceva frumos și chiar dacă nu poți face niciun pas mai departe, acest lucru îți închide măcar ochii, pentru a înainta. În rest, zona care te atrage este ciudată, cele trei articole355 (Claudel, Landauer, Dopisy) constituie împreună un întreg. Cum ai ajuns la Landauer? (Tot în acest număr din Kmen am citit prima bucată originală bună356, nu-mi amintesc exact numele autorului, Vladislav Vančura sau ceva asemănător).

_______________

Acum am citit totuși cealaltă scrisoare, începând însă de fapt abia de la pasajul: Nechci abys na to odpovídal357. Nu știu ce scrie înainte de asta, dar având în vedere scrisorile tale, care îmi confirmă în mod incontestabil că ești așa cum te port în adâncul sufletului meu, sunt gata să consimt, fără să citesc, că totul este adevărat, chiar de-ar depune mărturie împotriva mea la cele mai înalte instanțe. Sunt murdar, Milena, infinit de murdar, de aceea fac atâta gălăgie cu puritatea. Nimeni nu cântă așa de pur precum cei ce se află în fundul iadului; ceea ce noi socotim a fi cântecul îngerilor este cântecul lor.

_______________

Da, știam că sărisem ceva când am citit și, fără să pot uita asta, nu reușeam să-mi aduc aminte ce: Febra? Febră adevărată? Ți-ai luat temperatura?

Oare nu se mai poate înota? Ilustrata cu locuința ta, te rog.

Jarmila a răspuns totuși, trei rânduri, că scrisoarea ei nu este nici urgentă, nici importantă și că îmi mulțumește. Aștept încă vești de la tine în privința Vlastei.

De câteva zile am început „serviciul militar“ — sau mai bine zis „manevrele“; ele reprezintă momentan cel mai bun lucru pentru mine, așa cum am descoperit cu ani în urmă. După-amiază dorm în pat cât pot, apoi mă plimb două ore și pe urmă rămân treaz cât pot. Dar acest „cât pot“ ascunde un clenci. „Nu pot mult“, nu după-masa, nu noaptea, și totuși dimineața sunt de-a dreptul veștejit când ajung la birou. Prada propriu-zisă se găsește însă abia la două, trei, patru noaptea; dar acum, dacă nu merg la culcare cel târziu la miezul nopții, sunt pierdut, și pierdute sunt ziua și noaptea. Nimic nu contează totuși, faptul de a îndeplini serviciul militar este un lucru bun, chiar dacă e lipsit de rezultate. Nici nu voi avea vreun rezultat, îmi trebuie o jumătate de an ca „să-mi dezleg mai întâi limba“ și să înțeleg că s-a sfârșit, că permisiunea de a satisface acest stagiu s-a încheiat. Dar cum spuneam: în sine este bine, chiar dacă mai devreme sau mai târziu tusea va interveni tiranic.

Cu siguranță, scrisorile n-au fost atât de rele, dar pe asta scrisă cu creionul n-o merit totuși. Dar cine oare s-o merite în cer sau pe pământ?

* 100 de coroane pe zi, atât de ieftin, n-ai putea rămâne acolo mai mult timp, la Gilgen, Wolfgang, Salzburg sau în altă parte?

Consider exclusă intervenția lui Max la Topič, e totuși lipsit de tact din partea lui Pick să vrea să se ascundă aici în spatele lui Max; nu mi-a scris despre asta, dar mi-a promis că va căuta el însuși ceva, când vine la Praga358.

[Praga, 26 și 27 august 1920]

Joi seara

Astăzi nu prea am făcut altceva decât să șed, am citit ici-colo, dar de fapt n-am făcut nimic sau am tras cu urechea la o durere foarte ușoară, care avea de lucru sub tâmplele mele. Toată ziua am fost ocupat cu scrisorile tale, chinuit, plin de dragoste, de îngrijorare și de o spaimă total nedefinită față de ceva indefinit, a cărei indeterminare constă mai ales în faptul că îmi depășește peste măsură forțele. Totodată, n-am mai îndrăznit să citesc scrisorile a doua oară, iar o jumătate de pagină n-am citit-o nici pentru prima oară. De ce nu putem să ne împăcăm cu gândul că demersul corect este să trăim în această tensiune cu totul aparte, care ne amână sinuciderea (uneori, când ai pomenit ceva asemănător, eu am încercat să râd de tine), ci ne destindem zburdalnic și ne detensionăm năpustindu-ne ca un animal irațional (și chiar iubim această lipsă de rațiune tot ca un animal), astfel fiind dirijată în corp toată electricitatea dereglată, scăpată de frâu, ce arde consumându-ne aproape complet.

Nu știu exact ce vreau să spun de fapt cu asta, dar aș dori să prind cumva tânguirile din scrisorile tale, nu tânguirile exprimate în cuvinte, ci cele tăcute, și o pot face, pentru că în fond sunt ale mele. Cel mai ciudat este că și aici, în întuneric, ar trebui să fim la fel de uniți și pot crede acest lucru numai din două în două clipe.

_______________

Vineri

În loc să dorm, mi-am petrecut noaptea cu scrisori (nu chiar de bunăvoie, ce-i drept). Totuși acum încă nu e cea mai gravă situație. E-adevărat, n-a sosit nicio scrisoare, încă nici asta nu contează în sine. Acum este mult mai bine să nu ne scriem zilnic. În secret tu ai înțeles înaintea mea acest lucru. Corespondența zilnică slăbește în loc să întărească; odinioară (vorbesc despre Praga, nu despre Merano), imediat ce sorbeam pe nerăsuflate toată scrisoarea, deveneam de zece ori mai puternic și mai însetat. Acum însă totu-i atât de serios, acum îmi mușc buzele când citesc scrisoarea și nimic nu este așa de sigur ca mica durere din tâmple. Dar fie și așa, un singur lucru nu trebuie să se întâmple: să nu se îmbolnăvească Milena, să nu se îmbolnăvească. E bine că nu-mi scrii; (de câte zile am nevoie oare ca s-o scot la capăt cu 2 scrisori precum cele de ieri? Proastă întrebare, nu-mi ajung câteva zile?), să nu-mi scrii, însă nu din cauza bolii. Aici mă gândesc doar la mine. Ce aș face eu? Foarte probabil, ceea ce fac acum, dar cum aș face? Nu, nu vreau să mă gândesc la asta. Iar ori de câte ori mă gândesc la tine, cea mai clară reprezentare pe care o am este aceea că stai întinsă în pat așa cum ședeai la Gmünd seara pe pajiște (acolo unde ți-am povestit despre prietenul meu și nu prea m-ai ascultat). Și aceasta nu este deloc o reprezentare chinuitoare, ci, la drept vorbind, cea mai bună pe care sunt în stare să mi-o imaginez acum, că stai întinsă în pat, iar eu am un pic grijă de tine, vin din când în când, îmi pun mâna pe fruntea ta, mă cufund în ochii tăi când mă uit în jos către tine, și-ți simt privirea învăluindu-mă când mă plimb prin cameră, și știu permanent, cu o nestăvilită mândrie, că trăiesc pentru tine, că am voie să fac asta și că așa încep să-ți mulțumesc pentru faptul că te-ai oprit cândva la mine și mi-ai întins mâna. Și asta n-ar fi decât o boală care va trece repede și are să te facă mai sănătoasă decât ai fost înainte și te vei scula din nou în toată măreția ta, în timp ce eu mă voi ascunde în curând sub pământ, sper că fără zarvă și fără durere. — Deci nu asta mă chinuiește, ci ideea că ești bolnavă și ești departe —

_______________

Iată anunțul, ar fi putut fi puțin mai ingenios și mai inteligibil, în special „școlile vieneze de limbi și comerț“ par acolo părăsite și fără sens; ce-i drept, virgula de după „profesoară“ n-am pus-o eu. De altfel, poți spune ce vrei să corectezi și cer să se schimbe data viitoare. Deocamdată a apărut așa pe 26 și va mai apărea pe 1, 5 și 12.

_______________

Într-adevăr, Max nu poate interveni. Deși Tycho Brahe a apărut la Topič, de atunci ar fi trebuit să apară acolo și o broșură politică evreiască, deja acceptată, însă pe urmă a fost respinsă din cauza penuriei de hârtie, costurilor de tipar ș.a.m.d. În realitate s-a certat cu Topič359.

[Praga, sfârșitul lui august 1920]

Ce am spus rămâne valabil, nu pot face lucrurile în pripă, dar asta are de-a face cu ceea ce urmează numai în măsura în care suferința ta mai poate deveni benefică pentru mine și dacă îmi va purta de grijă nu permițându-mi să mă apropii de tine cu […]360 bani361, ci dându-mi voie să particip cumva, de la distanță, de la o distanță corectă — desigur, dacă-mi dai voie; în această privință nu mă tem că mă vei refuza — nu există niciun motiv pentru așa ceva —, însă mă tem că nici acum nu vei vrea să mergi într-un sanatoriu. Și totuși la Kreuzen362, de exemplu, ți-a plăcut atât de mult. 1000 de coroane ai de la tatăl tău, nu-i așa? Sau 1200, nu? 1000 de coroane minimum pot să-ți trimit eu în fiecare lună. Asta înseamnă în total 8000 de coroane austriece. Sanatoriul nu va costa mai mult de 250 de coroane pe zi. Și astfel poți rămâne acolo toamna și iarna, dacă nu la Kreuzen, în altă parte. Mărturisesc: sunt atât de fericit să respir din nou în preajma ta, încât nu prea mă gândesc la tine. Dar asta tot nu afectează ceea ce am spus.

Când am să-ți scriu data viitoare, îți voi semnala acest lucru acasă, trimițându-ți în loc de o carte poștală, ceva tipărit.

[Praga, 28 august 1920]

Sâmbătă

Atât de frumos, atât de frumos, Milena, atât de frumos. Nimic nu este așa de frumos în scrisoarea (de marți), precum liniștea, încrederea și claritatea în care-și are originea.

Dimineață nu era nimic; m-aș fi împăcat foarte ușor cu acest fapt în sine; cu primirea scrisorilor este cu totul altceva acum, cu scrierea lor lucrurile au rămas, ce-i drept, neschimbate, iar necazul și fericirea necesității de a scrie persistă; așadar, m-aș fi împăcat cu această situație, de ce îmi mai trebuie o scrisoare, dacă, de exemplu, ieri am discutat cu tine toată ziua și seara și jumătate din noapte, o discuție în care am fost la fel de sincer și de serios ca un copil, iar tu ai fost la fel de primitoare și de serioasă ca o mamă (niciodată n-am văzut în realitate un asemenea copil sau o asemenea mamă), toate acestea ar fi fost deci suportabile, numai că trebuia să cunosc cauza faptului că nu-mi scrii, să nu te mai văd mereu bolnavă în pat, în cămăruța aceea, afară să fie ploaie de toamnă și tu să stai singură, cu febră (așa mi-ai scris), răcită (tu ai scris asta), obosită și transpirând noaptea (mi-ai scris despre toate acestea) — deci dacă lucrurile nu stau așa, atunci e bine și acum nici nu vreau mai mult.

Nu încerc să răspund la primul paragraf din scrisoarea ta, nu cunosc nici măcar primul paragraf discreditat din scrisoarea precedentă. Sunt doar lucruri foarte complicate, ce nu se pot rezolva decât într-o discuție între mamă și copil, și rezolvabile acolo, eventual, numai pentru că ele nu pot să apară acolo. Eu nu discut despre acest lucru, fiindcă durerea mă pândește în tâmple. Să mă fi nimerit în tâmplă săgeata lui Cupidon, nu în inimă? Nici despre Gmünd nu-ți voi mai scrie, cel puțin nu în mod intenționat. Ar fi multe de spus despre asta, dar în final s-ar ajunge la faptul că nici în prima zi la Viena n-ar fi fost mai bine, dacă mi-aș fi luat rămas-bun seara; în plus, Viena are avantajul față de Gmünd că acolo am ajuns pe jumătate leșinat de frică și epuizare, pe când la Gmünd mă simțeam grozav desigur — fără să-mi dau seama, atât de prost eram —, ca și când nimic nu mi s-ar mai fi putut întâmpla vreodată, ca un proprietar de casă am ajuns acolo; ciudat era că, în ciuda neliniștii care mă străbate încontinuu, pot simți încă epuizarea faptului de a fi proprietar, pesemne că este într-adevăr greșeala mea în ceea ce privește chestiunea asta și altele.

Este deja 2,15, am primit scrisoarea ta abia înainte de ora 2, acum mă opresc și plec la masă, nu-i așa?

Nu pentru că ar avea vreo importanță pentru mine, ci doar de dragul sincerității: ieri am auzit că Lisl Beer363 ar avea o vilă la Gilgen. Are vreo legătură cu chinul tău?

Traducerea frazei finale este foarte bună. În povestirea respectivă364, orice propoziție, orice cuvânt, orice muzicalitate — dacă mi-e permis — are legătură cu „frica“, atunci rana s-a deschis pentru prima oară într-o noapte lungă și am senzația că traducerea atinge exact această legătură, cu acea mână fermecată care este chiar a ta.

Vezi de ce este atât de chinuitoare primirea scrisorilor, acum știi și tu. Astăzi între scrisoarea ta și a mea este o comuniune clară și bună, de profundă respirație, atât cât este posibil în condițiile unei mari incertitudini, și acum trebuie să aștept răspunsurile la epistolele mele anterioare, răspunsuri de care mă tem.

Apropo, cum poți aștepta marți scrisoarea mea dacă am primit abia luni adresa ta?

[Praga, 28 august 1920]

Îți plac și conductorii, nu-i așa? Da, conductorul acela amuzant și totuși slab, atât de autentic vienez! Dar ei sunt oameni buni și aici; copiii vor să devină conductori, pentru că astfel pot fi puternici și bine văzuți, au voie să colinde în lung și-n lat, să stea pe scară, să se aplece atât de mult și spre copii, și au și taxator, și atâtea bilete de tramvai; deși mai degrabă toate aceste posibilități mă sperie, aș dori să fiu conductor, pentru a mă putea bucura de ele. Odată am mers îndărătul unui tramvai electric care se deplasa încet, iar conductorul

(A venit poetul365 să mă ia de la birou, poate să aștepte până termin cu conductorii)

era

foarte aplecat pe platforma din spate și-mi striga ceva, dar nu auzeam ce, din cauza zgomotului din Josefsplatz; gesticula agitat cu ambele brațe, dorea să-mi arate ceva, însă eu nu înțelegeam, iar tramvaiul mergea mai departe și eforturile lui deveneau tot mai lipsite de perspectivă — în final am înțeles: acul de siguranță din aur mi se desprinsese de la guler, iar el a vrut să mă facă atent. Mi-am amintit toată scena azi-dimineață când, după ultima noapte, am urcat în tramvai, greoi ca o stafie invalidă, iar conductorul mi-a dat restul la 5 coroane, spre a mă înveseli (nu chiar spre a mă înveseli, căci nici nu mă văzuse, dar pentru a însenina atmosfera) a făcut o remarcă amicală, pe care eu n-am auzit-o însă, în legătură cu bancnotele restituite, la care un domn de lângă mine chiar mi-a zâmbit pentru această evidențiere; nici eu n-am putut răspunde altfel decât printr-un zâmbet, astfel încât totul a devenit un pic mai bine. De s-ar însenina măcar și cerul aducător de ploaie peste St. Gilgen!

[Praga, 29 și 30 august 1920]

Duminică

Ieri, o eroare ciudată. Ieri la prânz eram așa bucuros de scrisoarea ta (de marți), iar seara, când am recitit-o, am constatat că nu prea se deosebește în esență de ultimele scrisori: este mult mai nefericită decât recunoaște. Eroarea dovedește cât de mult mă gândesc numai la persoana mea; închis în mine, rețin doar de ceea ce pot prinde și prefer să fug cu această pradă undeva în pustiu, ca să nu mi-o ia nimeni. Fiindcă după dictare am venit în fugă în camera mea, iar acolo se afla în mod surprinzător scrisoarea ta, fiindcă am parcurs-o în grabă, fericit și avid, fiindcă acolo nu scria chiar cu aldine ceva împotriva mea, fiindcă întâmplător bătăile din tâmple se mai liniștiseră, fiindcă tocmai eram îndeajuns de nechibzuit ca să mi te imaginez culcată în tihna și pacea pădurii, a lacului și a munților — din toate aceste motive și încă din altele câteva, care laolaltă n-aveau câtuși de puțin de-a face cu scrisoarea ta și cu situația ta reală, epistola ta mi s-a părut veselă și ți-am răspuns la fel de nesăbuit.

_______________

Luni

Vezi, Milena, cât de necontrolat sunt aruncat de colo-colo într-o mare care doar din răutate nu mă înghite. Recent te-am rugat să nu ne mai scriem zilnic, am fost sincer, mi-era teamă de scrisorile tale; când nu sosea niciuna, eram mai liniștit; dacă vedeam una pe masă, trebuia să-mi strâng toate forțele, care nu erau nici pe departe suficiente — iar azi aș fi fost nefericit dacă n-ar fi sosit aceste cărți poștale (mi le-am însușit pe amândouă). Mulțumesc.

[…]366 Muncă de birou367.

_______________

Dintre generalitățile pe care le-am citit până acum despre Rusia, articolul alăturat a produs cea mai puternică impresie asupra mea sau, mai bine zis, asupra corpului, asupra nervilor și a sângelui meu. Desigur, n-am luat lucrurile exact așa cum sunt scrise acolo, ci mai întâi le-am aranjat pentru orchestra mea. (Am rupt concluzia articolului368, conține acuzații aduse comuniștilor, care nu-și au locul aici; de altfel, totul nu este decât un fragment.)

_______________

Această adresă, cu cuvintele ei scurte, așezate unul sub altul, sună ca o litanie, ca o venerație, nu-i așa?

[Praga, 31 august 1920]

Marți

O scrisoare de vineri, dacă joi n-a fost scrisă niciuna, e bine, numai să nu se piardă vreuna.

_______________

Ceea ce scrii despre mine este îngrozitor de inteligent, nu mai am nimic de adăugat, să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Ai menționat însă acolo ceva și vreau s-o spun și mai pe șleau: Ghinionul meu este că eu îi consider buni pe toți oamenii — în primul rând, desigur, pe cei excepționali —, îi socotesc buni atât cu mintea, cât și cu inima (acum a intrat un bărbat, este speriat fiindcă în van am făcut o față care exprimă aceste opinii). Cumva însă corpul meu nu poate crede că, la o adică, ei vor fi cu adevărat buni, corpul meu se teme și preferă să se târască încet pe perete în sus, în loc să aștepte o dovadă, cu adevărat mântuitoare, în acest sens.

_______________

Reîncep să rup scrisorile, ieri-seară una. Ești foarte nefericită […]369 din cauza mea (contribuie și altele, pesemne, toate interacționează), spune-o tot mai deschis! Dintr-o dată nu mai merge, desigur.

_______________

Ieri am fost la doctor370. Împotriva așteptărilor mele, nici el, nici cântarul n-au constatat ameliorări, dar nici vreo înrăutățire a stării mele. Trebuie însă să plec, zice el. După ce i-am explicat motivele, a recunoscut numaidecât că este imposibil să merg în sudul Elveției și a numit imediat, fără niciun sprijin din partea mea, două sanatorii din Austria Inferioară ca fiind cele mai bune: Sanatoriul Grimmenstein (dr. Frankfurter) și Sanatoriul Wiener Wald, deși nu știe momentan adresa niciunuia. Le-ai putea afla eventual într-o farmacie, de la un medic, într-o carte de adrese sau de telefon? Nu e grabă. Cu asta n-am spus că o să și plec. Sunt în exclusivitate sanatorii de plămâni, case în care peste tot se tușește și se face febră zi și noapte, unde trebuie să mănânci carne și unde foști călăi îți dislocă brațul dacă te opui la injecții, unde doctori evrei ce-și mângâie barba te privesc dur, indiferent că ești evreu sau creștin.

_______________

Într-una dintre ultimele scrisori zici bunăoară (nu îndrăznesc să scot aceste ultime scrisori, poate am înțeles greșit când le-am citit în grabă, cel mai probabil așa a fost) că treaba ta acolo se apropie de final371. Cât din asta a fost o suferință de moment și cât un adevăr durabil?

_______________

Am mai citit o dată toată epistola ta și retractez cuvântul „îngrozitor“, acolo lipsesc unele lucruri, iar altele sunt în plus, ea este deci pur și simplu „inteligentă“. Totodată pentru oameni este foarte greu să se joace „de-a prinselea“ cu fantomele.

_______________

Te-ai întâlnit cu Blei372? Ce face? Mi-e ușor să cred că totul a fost o prostie și mai cred că rămâne discordia. Totuși este și ceva frumos acolo, numai că se află la distanță de vreo 50.000 de mile și refuză să vină, iar dacă toate clopotele din Salzburg ar începe să bată, s-ar trage îndărăt, din prudență, cu alte mii de mile.

[Praga, 1 septembrie 1920]

Miercuri

Astăzi nicio scrisoare; este într-adevăr enervant; absența scrisorilor mă scoate din funcțiune, iar dacă sosește vreuna, mă plâng, însă aici am voie să fac asta, tu știi bine, nu e tânguire nici una, nici alta.

_______________

Azi Jarmila a venit la mine la serviciu, am văzut-o deci pentru a doua oară. Nu știu exact de ce a venit. A stat la biroul meu, am vorbit puțin despre una și alta, pe urmă ne-am dus amândoi la geam, apoi la masă, după aceea ea s-a așezat din nou și în final a plecat. A fost destul de amabilă cu mine, calmă, pașnică, fără pretenții, mai puțin moartă decât ultima dată, un pic îmbujorată, de fapt nu foarte drăguță, mai ales când ședea era chiar urâtă, cu pălăria trasă mult peste față, în chip dizgrațios. Dar de ce a venit nu știu; poate că este prea mult singură și fiindcă nu face nimic, acest drum până la mine va fi fost și el, în principiu și în mod necesar, o parte din trândăveala ei. Toată întâlnirea noastră a avut de altfel caracterul nimicului și chiar confortul unui lucru lipsit de importanță. Desigur, la sfârșit situația a devenit mai dificilă, căci un sfârșit este totuși ceva real deja, ceva diferit de nimic, dar care rămâne în același timp cât mai departe de realitate; nu ne-am spus decât că într-o zi oarecare, nu se știe când, dacă voi ajunge să mă plimb prin zona ei, să mă uit să văd dacă este acasă, eventual, pentru a o scoate la o scurtă plimbare. Dar până și această indeterminare reprezintă mult prea mult și mi-ar plăcea s-o evit. Însă Jarmila a venit deja pentru a doua oară la mine și nu este totuși o persoană pe care să vreau s-o jignesc așa, pur și simplu, fără o rezistență interioară, fie și de la distanță, ce ar trebui să fac? Dacă ai o idee bună din cale-afară, poate-mi trimiți o telegramă, căci scrisorile ajung abia peste 10 zile.

Ea a menționat de asemenea — cu glasul ei scăzut, abia auzit și ciudat — că a primit o scrisoare de la tine. A fost oare această epistolă un motiv să vină? Sau ea plutește așa mereu, pe dibuite, de colo-colo prin lume, potrivit firii ei? Sau doar te urmărește?

Te rog, scrie-mi despre asta, în ultima vreme uiți adesea să răspunzi la întrebări. Ce-i drept, hlava nesnesitelně bolí373, cum spuneai ieri. Azi-dimineață m-am bucurat de vremea frumoasă, te-am văzut chiar intrând în lac; acum, după-amiază, s-a înnorat iarăși.

[Praga, 2 septembrie 1920]

Joi

Au sosit scrisorile de duminică și de luni și o carte poștală. Te rog să judeci corect, Milena! Stau aici atât de izolat, de departe și totuși într-o liniște relativă și îmi trec prin cap spaime și neliniști; în această stare scriu aici, chiar dacă n-are mult sens, iar când îți vorbesc, uit totul, până și pe tine și abia când vor sosi din nou două astfel de scrisori, voi redeveni conștient de toate.

Vlastei îi voi da telefon mâine, am să telefonez de la o cabină telefonică, de aici nu se poate. De la tatăl tău n-a venit niciun răspuns?

Nu înțeleg în totalitate una dintre temerile tale în privința iernii. Dacă soțul tău este atât de bolnav, chiar de 2 boli, și dacă treaba este serioasă, el nu mai poate merge totuși la birou; firește, ca funcționar angajat definitiv, nu poate fi însă concediat, din cauza bolilor lui trebuie să-și rânduiască altfel viața, dar în felul acesta se simplifică întreaga situație și măcar aparent totul ar deveni mai ușor, oricât de trist ar fi.

Unul dintre cele mai absurde lucruri de pe glob este însă tratarea serioasă a problemei vinovăției, cel puțin așa mi se pare mie. Nu faptul că se fac reproșuri mi se pare lipsit de sens, când ești la ananghie fac, desigur, reproșuri în toate părțile (deși acesta nu este necazul extrem, căci în situația respectivă nimeni nu mai face reproșuri), mai pot înțelege și că asemenea reproșuri sunt puse la inimă într-o perioadă tulbure și agitată pentru toți, dar nu înțeleg deloc faptul că avem impresia că putem discuta despre asta ca despre o banală chestiune de calcul, care este așa de limpede încât are urmări pentru comportamentul cotidian. Bineînțeles, ești vinovată, însă atunci e vinovat și soțul tău, și pe urmă din nou tu, și iarăși el, așa cum nici nu poate fi altfel între niște oameni care trăiesc împreună, iar vina se tot acumulează într-o serie infinită până la îndepărtatul păcat originar, dar cu ce îmi poate fi de folos pentru ziua mea de azi sau pentru vizita ta la doctorul de la Ischl374 să tot scormonesc în păcatul etern?

Iar afară plouă întruna și nu vrea deloc să înceteze. Nu mă deranjează deloc, stau într-un loc uscat și nu mi-e rușine decât să mănânc tot îmbelșugatul meu mic-dejun în fața zugravului care se află chiar acum în dreptul ferestrei mele, pe schelă, și care, furios din cauza ploii care s-a oprit un pic și a cantității de unt cu care-mi ung felia de pâine, împroașcă inutil geamul; scena se petrece mai degrabă doar în imaginația mea, iar el este preocupat probabil de 100 de ori mai puțin de mine decât de el. Nu, acum omul muncește efectiv, deși toarnă cu găleata și e furtună.

Despre Weiß am mai auzit după aceea că pesemne nu este bolnav, dar n-are bani, cel puțin așa era astă-vară, atunci s-a făcut colectă pentru el la Franzensbad. I-am răspuns acum vreo 3 săptămâni, trimițându-i o scrisoare recomandată în Pădurea Neagră, ce-i drept, chiar înainte de a afla de toată povestea. Nu mi-a răspuns. Acum este pe malul lacului Starnberg cu prietena lui375,care îi scrie lui Baum376 niște cărți poștale serioase și sumbre, e-adevărat (așa e firea ei), fără a fi totuși nefericite, de fapt (și asta ține tot de firea ei). Cam cu o lună înainte să plece din Praga (unde a avut un foarte mare succes la teatru), am vorbit cu ea în treacăt. Arăta jalnic, este într-adevăr slabă și fragilă, dar incasabilă, era extenuată de atâtea reprezentații. Pe Weiß l-a pomenit cam așa: „Acum el e în Pădurea Neagră, nu se simte bine acolo, dar vom merge împreună la lacul Starnberg și situația se va îmbunătăți“.

Da, Landauer377 apare în Kmen, încă n-am citit atent urmarea, azi apare partea a treia, ultima.

Chestiunea Jarmila este mai puțin importantă azi decât ieri; a doua ei vizită n-a făcut decât să mă sperie; probabil că nici n-am să-i scriu, nici n-am s-o vizitez. Ciudat este că îmi transmite convingerea că tot ce face nu face pentru biata ei persoană lipsită de putere, ci că îndeplinește o misiune care nu e deloc umană.

[Praga, 3 septembrie 1920]

Vineri

Milena, îți scriu doar în grabă. Azi n-a sosit nicio epistolă; trebuie să conjur tot timpul că asta n-are să însemne ceva din cale-afară de rău. Ieri-seară sau mai bine zis ieri-noapte am stat cam o oră să citesc ultimele tale scrisori.

Trucul cu telefonul a reușit, azi la 6 mă întâlnesc cu Vlasta în fața Casei Municipale. N-a fost o convorbire telefonică foarte ușoară, nicio convorbire telefonică nu este ușoară pentru mine. Mai întâi a fost un du-te-vino de neînțelegeri: de ce eu, un străin, vreau să vorbesc cu ea sau unde să ne întâlnim. Căci nu-ți auzise numele, iar eu, care nu știam asta, mă miram că-mi vorbește cu reținere. Când a înțeles însă despre ce era vorba a fost chiar foarte bucuroasă și pentru ea a fost foarte important, iar după ce ea a propus mai întâi o întâlnire pentru sâmbătă, s-a răzgândit, astfel încât ne vedem azi.

Ieri am văzut la Max scrisoarea soțului tău privitoare la autorizație. Grafie liniștită, exprimare calmă. Aici Max i-ar putea fi de folos.

Tocmai am primit o carte poștală de la Pick — el e deja la Praga, dar încă n-a ajuns la mine. Îmi scrie: „Probabil știți deja că Ernst Weiß e teafăr la Praga“. Nu știam.

De la Jarmila am primit 3 rânduri în care se scuză că a stat aici o oră, dar în realitate n-a fost nicio măcar o jumătate de ceas. Acum îi voi răspunde totuși, este foarte bine așa, voi pune punct discuției de ieri, îi lipsea finalul.

Nu știu de fapt ce voi vorbi cu Vlasa, însă cred că în această privință cu greu mai pot fi făcute oarece prostii cu adevărat dăunătoare.

Prost ziar, Tribuna, încă nicio relatare despre Jedermann378.

[Praga, 3 și 4 septembrie 1920]

Vineri seara

Spre a-ți spune numaidecât ce e mai important:

În ansamblu, cred că totul a decurs destul de bine379, am mers cu tramvaiul electric, pe Kleinseite, acasă la cumnatul ei, unde nu era nimeni, și am stat amândoi singuri o jumătate de oră, am vorbit despre tine, pe urmă a venit logodnicul ei, un domn Říha380, care s-a amestecat imediat în discuție (dar într-un mod agreabil), ca și când cunoașterea problemelor tale ar fi ceva de la sine înțeles, ceea ce a făcut ca întâlnirea să se încheie totuși un pic mai devreme; ce-i drept, spusesem deja ce era mai important, dar nu întrebasem aproape nimic; în fond, mai important era să spun decât să întreb.

Ea este destul de plăcută, sinceră, limpede, poate puțin distrată, nu întotdeauna la obiect. În primul rând însă, pretențiile mele sunt foarte mari în această privință, iar în al doilea rând, până și această lipsă de concentrare constituie un anumit avantaj, fiindcă m-am temut în secret că problema ar afecta-o personal foarte mult, sub orice aspect, chiar și din perspectiva tatălui tău, dar nu este cazul. Poate că această lipsă de concentrare are legătură cu faptul că e logodită, cel puțin eu am văzut-o după aceea pe stradă, discutând cu logodnicul ei cu o însuflețire vecină cu cearta.

La început ea a spus că tocmai ar fi vrut să-ți scrie (așa încep toți oamenii cu care vorbesc despre tine), dar nu știa adresa ta; întâmplător a văzut-o pe urmă pe plicul scrisorii pe care ai adresat-o tatălui tău, însă iarăși nu știa dacă adresa mai este corectă — pe scurt, aici s-a încurcat puțin fie pentru că este împrăștiată, fie pentru că se simte un pic vinovată.

Apoi l-a descris puțin pe tatăl tău, cam așa cum faci tu. În privința ta, el este mult mai abordabil decât anterior, ce-i drept, doar prin comparație, deși mereu s-a temut să nu-ți facă prea multe concesii. N-are niciun chef să-ți trimită bani peste venitul lunar (dar venitul însuși nu va fi totuși diminuat), asta te-ar afunda pur și simplu într-un abis și n-ar fi de folos nimănui. Vlasta îi propusese, după scrisoarea ta, să-ți faciliteze recuperarea într-un sanatoriu pentru vreo trei luni, la care el a răspuns că ar fi, poate, un lucru foarte bun (ea a căutat să repete cuvintele lui, spre a-i caracteriza astfel lipsa de vioiciune, indecizia sau încăpățânarea în această privință), însă el n-a mai reluat chestiunea și a plecat în concediu.

La drept vorbind, n-am o idee exactă ce anume solicită el până la urmă. La un moment dat, când am întrebat-o în treacăt despre asta, ea n-a făcut decât să repete de fapt cele trei rânduri din scrisoare, iar când i-am cerut explicații, a mai adăugat doar că prin acele cuvinte tatăl tău nu vrea să spună că ar trebui să locuiești la el. Cel puțin pentru prima perioadă, cu siguranță nu vrea să spună asta. Pe urmă, când am zis că scrisoarea lui cam asta transmitea, ea a recunoscut și a mai spus: „da, scrisoarea pe care a semnat-o cu Jesenský“; de aici s-a putut vedea, privind întregul context, că asta avea să fie efectiv o „lovitură“ deosebită — eu însă nu am vrut să te cred.

Apoi, când ea mi-a cerut să-i descriu situația ta, să-i spun care ar fi deci sfatul meu și ce să încerce să obțină, am zis un lucru pe care nici nu ți l-aș mărturisi.

Nu, mai înainte trebuie să-ți mai spun că prezentarea mea a fost precis proastă în privința detaliilor, dar cu siguranță, a fost și bună chiar în privința tendințelor vizibile pentru Vlasta. Întâi de toate, n-am acuzat pe nimeni, câtuși de puțin. Nu evidențiez acest lucru ca pe o calitate de caracter deosebită, cum aș putea sau cum mi-aș permite să acuz, iar pe deasupra sunt convins că nici măcar unul mult mai bun decât mine n-ar găsi aici nimic de acuzat, așadar nu am această intenție, ci mai degrabă relev asta numai ca pe o calitate oratorică, fiindcă atunci când vorbești, în special când vorbești în mod eficient, se poate întâmpla totuși ușor să acuzi împotriva propriei voințe. Cred că mie nu mi s-a întâmplat sau măcar dacă a existat această posibilitate, am corectat imediat lucrurile. De altfel, nici ea n-a acuzat pe nimeni în nicio privință, însă la aceasta poate să fi contribuit și lipsa ei de concentrare.

În plus, poate că am reușit să-mi clarific de ce trebuie să fii tu la ananghie. Din afară, nici vorbă să înțelegi așa ceva. Ca oricine, Vlasta socotește în felul următor: salariul mare al soțului381, cele 10.000 de coroane de la tatăl tău382, activitatea pe care o ai383, lipsa ta de pretenții și numai 2 persoane, de ce ai fi la ananghie? Chiar Vlasta a spus la un moment dat cam așa, nu mai știu exact, poate că nu-l cita decât pe tatăl tău —: „N-are niciun sens să-i trimit bani. Milena și banii —“ Dar atunci am prins-o de încheietura mâinii oarecum emfatic. Cred deci că prezentarea mea a fost bună.

De asemenea, amândoi par să înțeleagă greșit și situația ta internă, însă atunci eu nu-i înțeleg pe de-a-ntregul. Tatăl tău și Vlasta cred că ești gata să-ți părăsești soțul fără multă vorbă și să te muți la Praga, ba chiar că te-ai pregătit pentru asta de mai multă vreme deja și că singurul obstacol care te ține în loc este boala soțului tău. Aici am considerat că este mai bine să nu mă amestec și să nu „lămuresc“ nimic, dar dacă tatăl tău crede asta, atunci ce mai vrea oare? Atunci n-are el aproape tot ce vrea?

Prin urmare, la sfârșit ea m-a întrebat care ar fi sfatul meu. „Propunerea cu sanatoriul“ am găsit-o foarte bună, dar tot găseam obiecții (probabil din gelozie, fiindcă semăna cu propunerea mea de la Merano384), pentru că tu chiar nu vrei să-ți părăsești soțul în vreme ce este bolnav. „Văd posibilitatea unui alt sprijin“, am spus, „dacă rămânem la detalii, deci dacă nu căutăm să întreprindem ceva mai amplu, doar într-un ajutor bănesc mai mare, o suplimentare a venitului sau ceva de acest gen. Însă dacă nu vrea să dea bani deoarece nu este sigur de corecta lor utilizare, atunci există și alte posibilități, de pildă un abonament pentru o masă de prânz și o cină bună la Der Weiße Hahn385, pe Josefstädterstraße (dar această posibilitate nu e decât ideea mea absolut personală, pesemne că Milena se va necăji foarte rău din cauza propunerii, iar dacă află că vine din partea mea se va supăra pe mine definitiv, însă dacă eu o consider cât de cât bună și dumneavoastră, domnișoară Vlasta, mă întrebați, atunci trebuie s-o spun totuși, nu-i așa?)“.

Pe urmă Vlasta a avut o idee bună: să-ți scrie mâine fără să-i spună mai întâi tatălui tău ceva despre ceea ce i-am adus eu la cunoștință (cel puțin așa am înțeles eu) și să vorbească abia după aceea cu tatăl tău, pornind de la legătura stabilită cu tine. I-am dat adresa ta de la Viena (pe care a recunoscut-o perfect dintr-o dată — până atunci n-o știuse), pe cea de la St. Gilgen n-o cunosc exact (deși citisem ieri în treacăt Hotel Post pe scrisoarea soțului tău386), nu știu nici cât mai rămâi acolo, iar adresa de la poștă387 n-am vrut să i-o dau, firește.

În ansamblu am avut impresia că există destule perspective și că aici sunt sincer preocupați de tine (dar lipsiți de consiliere și cam obosiți). Banii joacă totuși un anumit rol. Văd încă fața ei îngrijorată (desigur, din cauza lipsei de concentrare) când a vrut să calculeze din nimic și fără perspective de succes cam cât ar putea costa, în mare, abonamentul la Der Weiße Hahn. Aceasta a fost însă aproape o răutate din partea mea și o nedreptate grosolană: dacă aș fi fost în locul ei și m-aș fi examinat atent, aș fi văzut cu siguranță lucruri incomparabil mai nefavorabile. După cum spuneam, este o fată excelentă, prietenoasă, docilă și altruistă (numai că — o altă răutate — n-ar trebui, în calitate de cititoare a Tribunei, să se pudreze, iar ca asistentă a unui profesor ar trebui să aibă mai puține plombe de aur).

Ei bine, cam asta este totul; poate, dacă mă-ntrebi, mi-aș mai aduce aminte unele lucruri.

După-amiază a fost aici o domnișoară Reimann (conform informației mamei mele, foarte nesigură în privința numelor), voia să-mi ceară sfatul într-o chestiune oarecare, după descriere pare să fi fost totuși Jarmila. Mama, care-mi păzește somnul, a găsit fără niciun efort minciuna că nu sunt acasă, deși eram întins în pat la 5 pași mai încolo.

Noapte bună, până și șoricelul din ungherul de lângă ușa de la baie mă face atent că în curând va fi deja miezul nopții. Sper că nu mă va face astfel atent la fiecare oră din noapte. Cât de vioi este! Săptămâni de-a rândul a fost liniștit.

_______________

Sâmbătă

Pentru a nu trece nimic sub tăcere: i-am citit Vlastei câteva pasaje din ultimele tale două scrisori și pe deasupra am sfătuit-o să-ți trimită ție direct venitul lunar.

Iar în ceea ce privește șoricelul, nu s-a mai auzit deloc peste noapte, dar dimineața, când am luat așternutul de pe pat, a căzut din el chițăind ceva mic, închis la culoare și cu o coadă lungă, și a dispărut imediat sub pat. Este foarte probabil să fi fost șoricelul, nu-i așa? Chiar dacă a chițăit și avea coada lungă numai în imaginația mea? În orice caz, sub pat n-am putut găsi nimic (în măsura în care am îndrăznit să caut).

Scrisoarea de miercuri este amuzantă? Nu știu. Nu mai cred în scrisorile amuzante, îmi vine să spun: nu mai cred deloc în scrisori, până și în cele mai frumoase se ascunde un vierme.

Acum este de la sine înțeles că trebuie să fiu bun cu Jarmila. Dar cum? Să merg eventual astăzi la ea, fiindcă ieri dra Reimann a zis că vrea să-mi ceară sfatul? Nemaipunând la socoteală pierderea de timp și de somn, mi-e frică de ea. Ea este unul dintre îngerii morții, dar nu unul de rang superior, care nu face decât să te atingă cu mâna, ci unul inferior, dintre cei care mai recurg la morfină.

[Praga, 5 septembrie 1920]

Duminică

Principala problemă aici, Milena, să fie oare ceea ce vrei să-ți scriu și este vorba doar despre neîncredere? Mi-ai mai scris odată despre asta, era în una dintre ultimele epistole trimise la Merano și nu ți-am mai putut răspunde.

Vezi, Robinson a trebuit să se lase recrutat ca să facă o călătorie periculoasă, să sufere naufragiul și tot felul de lucruri; eu ar trebui doar să te pierd și aș fi deja un Robinson. Dar aș fi mai Robinson decât el. El avea insula și pe Vineri și multe altele, iar în cele din urmă nava care l-a adus și aproape tot ce l-a făcut să viseze din nou, eu n-aș avea absolut nimic, nici măcar numele, și pe el ți l-am dat388.

Și într-o anumită măsură sunt independent de tine tocmai pentru că dependența depășește orice granițe. Dilema este prea mare. Sau ești a mea, și atunci e bine, sau te pierd, și atunci nu e rău, să zicem, ci nu este absolut nimic; atunci nu mai rămân nici gelozia, nici suferința, nici teama, absolut nimic. Și cu siguranță este infam să clădești în acest mod pe cineva; de aceea se furișează și acolo teama pentru fundamente, însă nu e teama pentru tine, ci teama că am îndrăznit să construiesc astfel. Și de aceea în iubitul tău chip pământesc se amestecă atâta divinitate, ca o formă de autoapărare (dar poate că a fost chiar de la început).

Astfel, Samson i-a povestit acum Dalilei secretul lui, iar ea poate chiar să-i taie părul de care l-a mai tras mereu, pregătindu-și această acțiune, dar el o place; nici nu contează dacă n-are și ea un secret asemănător.

_______________

De 3 nopți dorm foarte prost fără să cunosc motivul. Barem tu ești destul de sănătoasă?

_______________

Un răspuns rapid, dacă acesta este un răspuns: tocmai a venit telegrama. A sosit atât de surprinzător și, în plus, deschisă, încât n-am avut nici timp să mă sperii. Într-adevăr, astăzi am avut cumva nevoie de ea. Cum ai știut asta? Firescul cu care sosește de la tine ceea ce este necesar, mereu.

[Praga, 6 septembrie 1920]

Luni

Nicio scrisoare.

_______________

În ceea ce privește articolul lui Max, depinde dacă este „doar“ ideea ta sau a lui Laurin.389 În ultimul caz ar fi totuși posibil, însă nu ca editorial, ci numai ca foileton. De altfel, aici intră în joc diverse considerente politice pe care este prea plictisitor să le enumăr.

Ți-am trimis ieri o telegramă cu adresa: H[ans] J[anowitz] la Karl Maier390 Berlin W 15 Lietzenburger (sau Lützenburger-)straße, nr. 32.

Telegrama a fost foarte bună. Altminteri n-aș fi mers la Jarmila, dar în urma telegramei tale m-am dus. Într-adevăr, ea fusese la mine anterior. Ce-a vrut tot n-am aflat de la ea: intenționa să-ți trimită o scrisoare și voia să mă întrebe dacă ai putea s-o ferești acolo de soțul tău (de ce s-o ferești?), iar acum s-a răzgândit și nu mai dorește să-ți trimită scrisoarea, dar este posibil ca în curând să vrea totuși din nou să ți-o trimită, și atunci mi-o va trimite sau are să mi-o aducă mie — atât de neclar a fost totul. Lucrul esențial este însă că (absolut împotriva voinței mele) am fost extrem de plictisitor, apăsător ca un capac de coșciug, iar ea, Jarmila, s-a simți izbăvită când am plecat.

_______________

Acum au sosit totuși scrisorile (de miercuri și de vineri). (Și o epistolă de la Die Woche391, adresată lui Frank K.; de unde știu ăia că mă cheamă Frank?392) Mulțumesc pentru adrese393, le voi copia. Să fiu aproape de tine, da — Altminteri, am atâtea alte lucruri de făcut decât să zac în sanatoriu, să mă las hrănit și să mă uit în sus la veșnicul reproș al cerului de iarnă.

_______________

De azi nu mai sunt singur în birou, ceea ce este obositor după o perioadă atât de lungă de singurătate, chiar dacă la întrebări — ah, poetul394 a fost aici pentru vreo două ore și acum a fugit plângând. Și probabil că este nefericit din cauza asta, deși plânsul este cel mai bun lucru.

Da, fără-ndoială, nu-mi scrie, dacă este o „sarcină“, nici măcar dacă „vrei“ să scrii și nici măcar dacă „trebuie“ să-mi scrii, dar atunci ce mai rămâne oare? Ei bine, ceea ce e mai mult decât toate acestea.

_______________

Anexez ceva pentru nepoata obraznică395.

_______________

Da, îi voi scrie Stašei.

[Praga, 7 septembrie 1920]

Marți

Neînțelegere, nu, este mai grav decât o simplă neînțelegere, de la un capăt la altul, Milena, chiar dacă în mod firesc tu înțelegi corect lucrurile la suprafață, dar ce este aici de înțeles sau de neînțeles? Este o neînțelegere care revine mereu, s-a produs și la Merano o dată sau de două ori. Totuși […]396 nu ți-am cerut sfatul, așa cum i l-aș cere, să zicem, bărbatului care stă la birou în fața mea.397 Am vorbit cu mine însumi, mi-am cerut sfaturi când dormeam adânc, și m-ai trezit tu.

În rest, nu e nimic de spus despre asta, chestiunea Jarmila s-a terminat definitiv așa cum ți-am scris ieri, poate primești și scrisoarea. Epistola trimisă acum de tine este totuși de la Jarmila. [N-am cunoscut pe nimeni care să-și aparțină atât de puțin ca Jarmila și totuși nu este nebună.]

Nu știu cum să-i cer ce vrei tu, va fi totuși greu s-o mai văd sau să-i mai scriu, să-i scriu asta mai ales ei —?

_______________

Telegrama de ieri am înțeles-o acum în sensul că nu trebuie să-i mai scriu Stašei. Sper că am înțeles corect.

_______________

Am vorbit ieri cu Max încă o dată despre Tribuna. El nu se poate decide (din punct de vedere politic) să publice ceva acolo. Numai să-mi spui însă de ce vrei să ai ceva evreiesc, iar eu îți pot numi sau trimite multe altele.

_______________

Nu știu dacă ai înțeles corect observația mea privitoare la articolul despre bolșevism. Ceea ce critică autorul este pentru mine supremul elogiu posibil pe pământ.

_______________

Adresa lui Janowitz, în cazul în care n-ai primit ultima scrisoare: la Karl Maier, Berlin W 15 Lietzenburgerstraße 32. — Dar ți-am trimis-o și printr-o telegramă, sunt atât de împrăștiat.

_______________

Ieri-seară am fost cu Přibram398. Vechile timpuri! Mi-a vorbit drăguț și favorabil despre tine, nicidecum ca despre o „servitoare“. De alfel, noi, Max și cu mine, l-am tratat foarte prost, l-am invitat să petrecem împreună seara, am vorbit pașnic vreme de două ore despre una și alta, iar pe urmă l-am atacat deodată prin surprindere (eu am fost chiar primul) în problema fratelui său. El s-a apărat însă strălucitor, a fost greu să mai ripostăm, nici măcar invocarea unui fost „pacient“399 nu ne-a fost de mare ajutor. Dar tentativa încă nu s-a terminat.

_______________

Dacă ieri-seară (pe la opt, când m-am uitat din strada în sala de festivități a Primăriei evreiești, unde erau adăpostiți peste 100 de emigranți evrei din Rusia — în așteptarea unei vize americane —, sala era plină ochi, ca la o adunare populară, și apoi, pe la 12,30 noaptea i-am văzut pe toți dormind acolo, unul lângă altul, mai dormeau întinși și pe scaune, ici-colo mai tușea câte unul sau se răsucea pe partea cealaltă sau trecea atent printre rânduri, lumina electrică arde toată noaptea), dacă ieri-seară cineva mi-ar fi permis să fiu ce vreau, aș fi vrut să fiu un băiețel evreu din Est, să stau lipsit de orice griji într-un colț al sălii, iar în mijloc tatăl său să discute cu bărbații, mama, bine înfofolită, să scotocească prin bocceluțele luate la drum și sora să flecărească și ea cu fetele, scărpinându-se în părul ei frumos — peste câteva săptămâni vor fi în America. Nu este însă așa de simplu, acolo au apărut deja cazuri de dizenterie, pe stradă sunt oameni care îi înjură prin fereastră, se mai ceartă și evreii între ei, doi chiar s-au încăierat cu cuțitele. Dar când ești mic, cuprinzi totul dintr-o privire și judeci rapid — ce ți se poate întâmpla atunci? Și erau acolo destui băieței care nu-și găseau locul, alergau, se cățărau pe saltele, se târau pe sub scaune și pândeau pâinea pe care le-o ungea cineva cu ceva — orice e comestibil, iar ei formează o comunitate.

[Praga, 10 septembrie 1920]

Vineri

Tocmai a sosit telegrama ta, ai perfectă dreptate, am procedat dezolant, prostește și grobian400, dar altfel nu s-a putut pentru că trăim cu atâtea neînțelegeri și ne devalorizăm întrebările cu răspunsurile noastre. Acum trebuie să încetăm să ne mai scriem și să lăsăm viitorul în seama viitorului.

Fiindcă n-am voie să-i scriu Vlastei, ci doar să-i telefonez, îi voi putea spune asta401 abia mâine.

[Praga, 14 septembrie 1920]

Marți

Astăzi au venit 2 scrisori și ilustrata. Le-am deschis șovăielnic. Ori ești incredibil de bună, fie te stăpânești incredibil, totul pledează pentru prima variantă, dar există ceva argumente și pentru cea de-a doua.

Repet: ai avut perfectă dreptate. Iar dacă tu — ceea ce este imposibil — mi-ai fi făcut mie ceva similar sub aspectul lipsei de considerație, al îndărătniciei unui orizont îngust, al stupizeniei copilărești, al suficienței, ba chiar al indiferenței, așa cum ți-am făcut eu ție în urma discuției cu Vlasta, mi-aș fi pierdut mințile, și nu numai pe perioada trimiterii telegramei.

Am citit telegrama doar de două ori, o dată fugitiv, când am primit-o, și apoi după câteva zile, când am rupt-o.

Este greu să descriu cum a fost prima lectură; s-au adunat atâtea acolo. Cea mai clară senzație a fost că mă băteai; cred că totul a început de la „imediat“, acolo a fost lovitura.

Nu, astăzi nu pot scrie încă amănunțit despre asta, nu fiindcă aș fi din cale-afară de obosit, ci pentru că mă simt „greoi“. Nu mi-a venit în minte nimic din ceea ce ți-am scris.

Totul ar fi într-adevăr de neînțeles dacă aș crede că sunt vinovat de cele de mai sus; atunci aș fi fost bătut pe bună dreptate. Nu, amândoi suntem de vină — sau niciunul.

După depășirea tuturor împotrivirilor justificate, poate reușești totuși să te împaci cu scrisoarea Vlastei, pe care ai s-o găsești la Viena. Am căutat-o pe Vlasta acasă la tatăl tău chiar în după-amiaza zilei în care am primit telegrama ta. Jos scria primul schody402, ceea ce am interpretat mereu ca fiind primul etaj, iar acum era foarte sus. Mi-a deschis o tânără servitoare drăguță și veselă. Vlasta nu era acolo, mă așteptasem, însă am vrut să fac ceva și să aflu când vine ea dimineața. (Potrivit inscripției de pe ușa apartamentului, tatăl tău pare să fie editorul lui Sportovní revue403.) În dimineața următoare am așteptat-o în fața casei, mi-a plăcut mai mult decât ultima dată, inteligentă, realistă, deschisă. N-am vorbit cu ea mai mult decât ți-am scris în telegramă.

Data viitoare pot infirma parțial temerile legate de tatăl tău.

Jarmila a venit alaltăieri la mine la birou, nu mai avea de multă vreme nicio veste de la tine, nu știa nimic despre inundație404 și a venit să se intereseze de tine. A fost chiar foarte bine. A rămas doar o clipă. Am uitat să-i transmit rugămintea ta de a-i scrie, pe urmă i-am scris câteva rânduri despre asta.

Încă n-am citit atent epistolele, am să-ți scriu din nou după aceea.

_______________

Acum a sosit și telegrama. E-adevărat? Chiar așa? Și nu vei mai da în mine?

Nu, nu te poți bucura de asta, este imposibil. Este o telegramă de moment, la fel ca precedenta, și adevărul nu e nici acolo, nici aici. Uneori, când ne trezim dimineața, credem că adevărul se află chiar lângă pat, ca un mormânt cu câteva flori veștede, deschis, pregătit să ne primească.

Abia îndrăznesc să citesc scrisorile; le pot citi doar în pauze, nu suport durerea când le citesc. Milena — și iarăși îți despart părul și-l dau la o parte —, sunt un animal atât de rău rău față de mine și exact la fel de rău față de tine, sau nu este mai corect să spun că răul stă în spatele meu și mă hăituiește? Dar nici măcar nu îndrăznesc să zic că este rău; numai când îți scriu mi se pare așa, și-ți spun.

În rest, e chiar așa cum ți-am scris. Înainte și după ce-ți scriu nu poate fi vorba despre somn; când nu scriu, am măcar cel mai superficial somn — timp de câteva ore: Când nu scriu, sunt doar obosit, trist, greoi; când scriu, mă sfâșie zbuciumul și frica. Este ca și cum amândoi ne cerem reciproc îndurare, eu ție permisiunea de a mă ascunde acum undeva, tu mie — însă faptul că este posibil constituie cea mai teribilă absurditate.

Dar cum este cu putință așa ceva? întrebi tu. Ce vreau eu? Ce fac?

Este ceva de felul: eu, un animal de pădure care nu prea am fost atunci în pădure, zăceam undeva într-o groapă murdară (murdară numai din cauza prezenței mele, firește) când te-am văzut afară, sub cerul liber, cel mai minunat lucru pe care-l văzusem vreodată, am uitat totul, am uitat complet de mine, m-am ridicat, m-am apropiat, ce-i drept, speriat în această nouă libertate, deși familiară, m-am apropiat totuși, am ajuns până la tine, erai atât de bună, m-am ghemuit jos, lângă tine, ca și cum aș fi avut voie, mi-am culcat fața în mâna ta, eram atât de fericit, de mândru, de liber, de puternic, atât de acasă, permanent: acest atât-de-acasă — în fond însă, nu eram decât un animal, locul meu era doar în pădure, trăiam aici, sub cerul liber, și totuși numai din mila ta, și fără să știu, îmi citeam destinul în ochii tăi (căci uitasem într-adevăr totul). Asta nu putea să dureze. Chiar dacă m-ai mângâiat cu cea mai binevoitoare mână, a trebuit să recunoști ciudățeniile care-ți arătau pădurea, originea și patria mea reală, au urmat necesarele discuții despre „frică“, discuții ce se repetă neapărat și care pe mine (ca și pe tine, însă pe tine fără vreo vină) mă chinuiesc până la ultimul nerv, ea a continuat să crească din ființa mea, ce plagă murdară am fost pentru tine, ca un obstacol stânjenitor ți-am stat în drum peste tot. Neînțelegerea cu Max a avut atingere cu asta, la Gmünd era deja clar, apoi a urma înțelegerea și neînțelegerea cu Jarmila, iar în final atitudinea indiferentă, grobiană și prostească de la Vlasta, precum și multe incidente minore între timp. Mi-am amintit cine sunt, n-am mai citit decepția în ochii tăi, mi-e groază să visez (să mă port ca și cum aș fi acasă undeva, unde nu-mi este locul), am trăit cu adevărat această groază, a fost nevoie să revin în întuneric, n-am suportat soarele, eram disperat, realmente ca un animal rătăcit, am început să alerg cât am putut și nu m-a părăsit nicio clipă următorul gând: „de-aș putea s-o iau cu mine!“ și gândul opus acestuia: „există întuneric acolo unde este ea?“

Mă întrebi cum trăiesc; uite, așa trăiesc.

[Praga, 14 septembrie 1920]

Prima scrisoare fusese deja expediată când a sosit a ta. Abstracție făcând de tot ceea ce se poate ascunde aici — sub astfel de lucruri, „frica“ ș.a.m.d. —, de care mi-e greață nu pentru că sunt grețoase, ci fiindcă am stomacul prea slab; făcând abstracție de toate acestea, poate că este chiar mai simplu decât zici tu. Situația e cam așa: Când ești singur trebuie suporți imperfecțiunea clipă de clipă, în doi nu trebuie să suporți imperfecțiunea. N-avem ochi ca să fie smulși și inimă în același scop? Atunci nu este chiar atât de rău, asta-i o exagerare și o minciună, totul este o exagerare, numai dorul este adevărat, el nu poate fi exagerat. Dar însuși adevărul dorului nu este atât adevărul lui, cât mai degrabă expresia a orice altceva, adică a minciunii. Sună complicat, dar așa este.

Poate nici nu este dragoste de fapt când spun că ești iubita mea; dragostea înseamnă ca tu să fii pentru mine cuțitul pe care-l răsucesc în mine.

De altfel, o spui și tu: „nemáte síly milovat“405. Să nu fie asta suficient pentru a face distincția între „animal“ și „om“?

[Praga, 15 septembrie 1920]

Miercuri

Nicio lege nu-mi interzice să-ți mai scriu și să-ți mulțumesc pentru această epistolă în care ai scris cel mai frumos lucru pe care mi l-ai fi putut scrie, adică acesta: „știu că tu mă…“

În rest însă, ești încă demult de acord cu mine că acum nu trebuie să ne mai scriem; faptul că tocmai eu am spus asta nu este decât o întâmplare, ai fi putut la fel de bine s-o spui și tu. Și pentru că suntem de acord, nu mai este nevoie să explicăm de ce va fi bine să nu ne mai scriem.

Grav este doar faptul că eu nu voi avea atunci nicio posibilitate, aproape niciuna să-ți scriu (de-acum nu mai ești nevoită să te interesezi la poștă) sau există totuși posibilitatea de a-ți trimite o carte poștală fără text, ceea ce înseamnă că te așteaptă o scrisoare la poștă. Tu ai să-mi scrii ori de câte ori este cumva necesar, dar acest lucru e deja de la sine înțeles.

Nu menționezi nicio scrisoare de la Vlasta. În numele tatălui tău, ea ți-a făcut totuși propunerea de a merge pentru câteva luni într-un sanatoriu pe care urmează să-l alegi singură (situat, desigur, în Cehoslovacia). Fiindcă n-ai primit cerere de mediații406 (ceea ce nu-i de mirare, interesul pentru limba cehă s-a diminuat probabil anul acesta), ai putea accepta totuși propunerea. Ăsta nu e un sfat, mă bucur doar de idee.

Nu este nicio îndoială că am procedat foarte rău la Vlasta, însă nu atât de rău cum ți s-a părut în primul moment de spaimă. În primul rând, nu m-am dus totuși ca solicitant și nicidecum în numele tău. M-am dus ca un străin care te cunoaște bine și care a văzut un pic condițiile de la Viena și acum a mai primit și două scrisori triste de la tine. Ce-i drept, la Vlasta am mers în interesul tău, dar cel puțin în aceeași măsură în interesul tatălui tău. Principala idee a expunerii mele, care, deși n-a fost exprimată foarte precis, și-a păstrat mereu claritatea, a fost următoarea: tatăl nu va obține acum victoria în sensul că Milena are să se întoarcă de bunăvoie, convinsă și smerită, așa ceva este de neconceput, dar vă pot asigura că este foarte posibil ca peste trei luni să-i fie adusă înapoi grav bolnavă. Or, acest lucru n-are cum să fie o victorie și nici ceva de dorit.

Asta a fost o discuție, cealaltă a vizat banii. O prezint exact așa cum am văzut-o eu; în fața celor 2 scrisori care mi-au răpit câtă putere de judecată mai aveam, mi s-a părut că de fiecare dată când am falsificat ceva în povestea spusă Vlastei aici, te-am tras și mai jos acolo, la Viena. (N-a fost chiar așa, aici vorbește deja avocatul evreu, mereu bun de gură, dar ceva-ceva a fost.) Am zis cam așa: „Soțul își cheltuiește salariul aproape exclusiv pentru sine. Aici nu e nimic de obiectat, Milena n-a vrut să fie altfel, ea îl iubește așa și nu vrea altceva, parțial, asta este chiar opera ei. În orice caz, ea trebuie să aibă grijă de toate, exceptând prânzul soțului, și într-o anumită măsură chiar de el însuși, căci acesta n-o scoate la capăt cu salariul lui nici pentru sine, în condițiile scumpirilor enorme de la Viena. Acum ea chiar ar putea realiza totul și ar fi fericită s-o facă, însă a ajuns în acest stadiu abia în ultimul an, de acasă a venit răsfățată, lipsită de experiență, fără să-i cunoască de fapt forțele și aptitudinile. Numai de doi ani, ceea ce nu-i mult, a avut nevoie ca să se acomodeze cu noua ei situație și să poată conduce singură toată gospodăria, a dat meditații, a predat la diverse școli, a tradus, a scris ea însăși. Dar asta s-a întâmplat, după cum am spus, abia în ultimul an, în precedenții doi ani a trebuit să facă datorii, care la rândul lor costă și sunt totuși imposibil de achitat integral din munca prestată; ele te apasă, sunt chinuitoare, fac cu neputință restabilirea ordinii, te forțează să vinzi ce ai și să te extenuezi (să cari până și lemne, valize, nici pianina n-am trecut-o sub tăcere), te constrâng să te îmbolnăvești. Așa stau lucrurile“.

Nu-mi iau rămas-bun. Nu este o despărțire doar dacă gravitația, care mă pândește, are să mă tragă de tot în jos. Dar cum ar putea să facă asta, câtă vreme trăiești tu?

[Praga, 18 septembrie 1920]

Poate că n-ai înțeles bine, Milena, despre ce este vorba sau despre ce a fost parțial vorba, nici eu nu înțeleg, tremur din cauza erupției, mă chinuiești până în pragul nebuniei, însă nu știu ce este și ce are să fie mai departe. Știu numai ce va fi în preajmă: liniște, întuneric, nevoia de a mă ascunde undeva; știu asta și trebuie să mă supun, n-am încotro.

Este o erupție, va trece, parțial a trecut, dar forțele care o provoacă tremură permanent în mine înainte și după aceea; într-adevăr, viața, existența mea constă din această amenințare subterană; dacă încetează ea, încetez și eu, ea este modul în care particip la viață, dacă încetează ea, renunț la viață la fel de ușor și de firesc cum închidem ochii. Oare n-a existat ea mereu, de când ne cunoaștem, iar tu te-ai mai fi uitat după mine măcar în treacăt, dacă n-ar fi existat?

Firește, acum nu mă pot întoarce să spun: uite, a trecut și nu sunt decât liniștit, fericit și recunoscător pentru noua coexistență. N-am voie să spun asta, deși este aproape adevărat (recunoștința este absolut adevărată […]407, fericirea este adevărată doar într-un anumit sens, iar liniștea nu e niciodată adevărată), căci mereu mă voi speria, mai ales de mine.

Menționezi logodnele și lucruri de felul ăsta, a fost, desigur, ceva foarte simplu, nu durerea, ci efectul ei. A fost ca și când cineva și-ar fi trăit viața în depravare, iar acum ar fi fost prins deodată ca să fie pedepsit pentru tot desfrâul și ar ajunge cu capul într-o menghină, cu o placă la tâmpla dreaptă și alta la cea stângă, iar acum ar trebui să spună, în timp ce plăcile ar fi strânse lent: „Da, rămân la traiul desfrânat“ sau „Nu, renunț la el“. Firește, ar răcni un „nu“ să-și rupă bojocii.

Totodată ai dreptate când așezi ceea ce am făcut acum pe același plan cu lucrurile vechi, eu nu pot fi niciodată altfel, continui să duc aceeași viață. Diferă doar faptul că am deja experiență, că nu mai aștept să țip până ce sunt fixate plăcile pentru a mă forța să mărturisesc, ci încep să urlu încă de când ele sunt apropiate de mine, țip deja când se deplasează ceva departe, atât de trează a devenit conștiința mea — nu, nu foarte trează, nu încă îndeajuns de trează. Dar mai diferă un lucru: cineva îți poate spune adevărul ca nimănui altcuiva, atât pentru el, cât și pentru tine, și poate afla într-adevăr propriul adevăr direct de la tine.

Dar dacă vorbești cu amărăciune despre faptul că te-am implorat să nu mă părăsești, nu faci bine, Milena. În această privință n-am fost nici atunci altfel decât azi. Am trăit de pe urma privirii tale (aceasta nu este vreo divinizare aparte a persoanei tale, sub o asemenea privire oricine poate fi divin). Sub mine nu mai simt de fapt pământul; m-am temut atât de mult de asta, fără să știu precis; chiar nu știam cât de sus pluteam deasupra pământului meu. N-a fost bine pentru nici unul dintre noi. Un cuvânt adevărat, un cuvânt al adevărului inevitabil a fost suficient ca să mă tragă-n jos, apoi un alt cuvânt m-a coborât și mai mult, iar până la urmă, lipsit de orice sprijin, m-am prăbușit, deși aveam senzația că prea încet. Intenționat nu dau exemple de asemenea „cuvinte ale adevărului“, nu fac decât să deruteze și nu sunt niciodată absolut corecte.

_______________

Te rog, Milena, gândește-te la o altă posibilitate de a-ți scrie. E prea stupid să-ți trimit cărți poștale mincinoase; nu știu întotdeauna nici ce cărți să-ți trimit; în fine, ideea că vei merge cândva degeaba la poștă este insuportabilă, născocește, te rog, o altă posibilitate.

[Praga, 20 septembrie 1920]

Luni seară

Așadar, miercuri te vei duce la poștă și nu vei găsi nicio scrisoare — va fi totuși epistola de sâmbătă. La birou n-am putut să-ți scriu, fiindcă am vrut să lucrez și n-am putut lucra pentru că m-am gândit la noi. După-amiază n-am reușit să mă ridic din pat, nu fiindcă eram prea obosit, ci mă simțeam prea „greoi“, repet mereu acest cuvânt, este singurul care mi se potrivește, îl înțelegi cu adevărat? Seamănă cumva cu „greutatea“ unei corăbii care, după ce și-a pierdut cârma, le spune valurilor: „Sunt prea grea pentru mine, iar pentru voi prea ușoară“. Dar nici asta nu e totul, comparațiile nu pot exprima totul.

În fond însă, nu ți-am scris pentru că am sentimentul neclar că ar trebui să-ți scriu atâtea lucruri extrem de importante, încât n-aș mai dispune de suficient timp liber ca să-mi adun toate energiile în acest scop. Și chiar așa este.

Iar pentru că nu pot spune nimic despre prezent, cu atât mai puțin o pot face despre viitor. Abia acum am coborât pur și simplu din pat („patul bolnavului“, dacă privim din exterior), încă mă țin de el și aș prefera să mă întind la loc. Cu toate acestea, știu ce înseamnă acest pat.

Ceea ce scrii, Milena, despre oameni: nemáte síly milovat408 a fost corect, chiar dacă ai socotit că este incorect, în timp ce așterneai pe hârtie aceste cuvinte. Poate că forța de a iubi constă numai în puterea de a fi iubit. Și astfel există o diferență atenuantă din punctul de vedere al acestor oameni. Când unul dintre ei îi spune iubitei: „Cred că mă iubești“, este cu totul altceva și înseamnă mult mai puțin decât când îi spune: „Sunt iubit de tine“. Însă aceștia nici nu sunt îndrăgostiți, ci grămătici.

În scrisoarea ta n-ai înțeles totuși „imperfecțiunea în doi“. Cu aceasta n-am vrut să spun altceva decât că trăiesc în propria-mi mizerie și asta-i problema mea. Dar e cu totul altceva să te trag și pe tine în ea, nu numai ca o culpă față de tine, asta este o chestiune secundară, nu cred că o culpă față de o altă persoană mi-ar tulbura somnul, în măsura în care îl privește doar pe celălalt. Deci nu despre așa ceva este vorba. Îngrozitor este mai degrabă faptul că tu mă faci mult mai conștient de mizeria mea — înainte de toate — și că astfel salvarea mea devine mult mai dificilă, nu, cu atât mai imposibilă (imposibilă este în orice caz, dar aici imposibilul se amplifică). Asta mă face să transpir de frică; nici vorbă ca tu să fii vinovată, Milena.

Am greșit însă și am regretat mult că în ultima scrisoare am făcut comparații cu lucruri anterioare. Le vom șterge împreună.

_______________

Deci chiar nu ești bolnavă?

[Praga, septembrie 1920]

Milena, cu siguranță ai aici, în Praga, o proprietate pe care nu ți-o contestă nimeni, de n-ar fi noaptea care luptă pentru ea, ca pentru tot, de altfel. Dar ce fel de proprietate este! N-o diminuez, este ceva, e chiar atât de mare încât ar putea eclipsa o lună plină sus, în camera ta. Iar tu nu te vei teme de atâta întuneric? Întuneric fără căldura întunericului.

Ca tu să vezi una dintre „preocupările“ mele, anexez un desen. Sunt patru stâlpi, prin cei doi din mijloc sunt trecute niște bare de care sunt legate mâinile „delincventului“, iar prin cele două din exterior trec barele pentru picioare. După ce omul este legat astfel, barele sunt împinse încet în afară, până când omul este sfârtecat pe mijloc. De o coloană se sprijină inventatorul, care stă cu brațele și picioarele încrucișate și se umflă atâta în pene, de parcă totul ar fi o invenție originală, în vreme ce el n-a făcut totuși altceva decât să fure ideea măcelarului, care a întins în fața magazinului său un porc spintecat.

_______________

Te întreb dacă nu te vei teme, căci cel despre care scrii nu există și n-a existat nici la Viena și nici la Gmünd409, mai degrabă însă la cea din urmă, și are să fie blestemat. E important să știi acest lucru pentru că, dacă e să ne întâlnim, va reapărea aceeași persoană de la Viena sau chiar de la Gmünd, total nevinovată, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, în timp ce jos, omul real, necunoscut de nimeni și nici măcar de el însuși, există și mai puțin decât ceilalți; manifestându-și însă puterea, el se va ridica amenințător, mai real decât orice, și va zdrobi din nou totul (de ce oare nu urcă în sfârșit și nu se arată el însuși?).

[Praga, septembrie 1920]

Da, Mizzi Kuh a fost aici și lucrurile au mers foarte bine. Dar nu voi mai scrie nimic despre alții, numai de-ar fi cumva posibil; implicarea lor în scrisorile noastre a provocat totul. Însă nu de aceea nu voi mai scrie despre ei (chiar n-au nicio vină, ei au croit doar drum adevărului și celui care vrea să-l urmeze); nu caut să-i pedepsesc astfel, în cazul în care asta ar putea fi văzută ca o pedeapsă pentru ei, ci mi se pare doar că nu-și mai au locul aici. Aici este întuneric, o locuință întunecată, în care se descurcă numai locatarii, și chiar și ei cu dificultate.

_______________

Dacă am știut că va trece? Știam că nu va trece.

Când eram copil și făceam ceva foarte rău, nimic rău sau nimic prea rău în sensul public al cuvântului, însă ceva foarte rău în sensul meu personal (faptul că nu era recunoscut public ca fiind rău nu era meritul meu, ci o dovadă că lumea este oarbă sau doarme), eram foarte uimit că totul își continua invariabil mersul și cei mari roiau în jurul meu, deși un pic posomorâți, totuși neschimbați în rest, iar gura lor liniștită și închisă în mod firesc, pe care am admirat-o mereu, de când eram foarte mic și mă uitam în sus la ei, rămânea și în continuare închisă. Din toate acestea am conchis, după o examinare de-o clipă, că în mod evident nu puteam face totuși nimic rău, în niciun sens, că era o greșeală copilărească să mă tem de asta și, drept urmare, pot reîncepe exact de acolo de unde m-am oprit după prima sperietură.

Mai târziu, această concepție despre lumea din jur s-a modificat treptat. În primul rând, am început să cred că ceilalți observă totul foarte bine, ba chiar că își exprimă părerea suficient de clar și că doar mie îmi lipsea atunci privirea destul de ageră, pe care am căpătat-o foarte repede după aceea. În al doilea rând, deși atitudinea imperturbabilă a celorlalți mi s-a părut în continuare uimitoare, chiar dacă așa trebuia să fie, ea nu mai constituia totuși o dovadă care să pledeze în favoarea mea. Așadar, ei nu observau nimic, în lumea lor nu intra nimic din ființa mea, pentru ei eram fără cusur, drumul ființei mele, drumul meu rămânea deci în afara lumii lor; dacă această ființă era un fluviu, atunci cel puțin un braț puternic curgea în afara lumii lor.

_______________

Nu, Milena, te rog totuși foarte mult să născocești o altă posibilitate de a ne scrie. Nu trebuie să mergi zadarnic la poștă, nici măcar micul tău poștaș — unde-i el? — nu trebuie s-o facă și nici măcar duduia de la ghișeu nu trebuie întrebată inutil. Dacă nu găsești o altă modalitate, vom fi obligați să ne adaptăm, dar cel puțin fă un efort s-o găsești.

_______________

Ieri te-am visat. Ce s-a întâmplat cu de-amănuntul nu prea îmi mai amintesc, dar știu că ne transformam necontenit unul în altul, eu eram tu, iar tu erai eu. În final ai luat foc cumva, îmi aduc aminte că am înăbușit flăcările cu niște cârpe, am luat o haină veche și te-am lovit cu ea. Dar din nou au început metamorfozele care au ajuns până acolo încât tu nu mai erai deloc acolo, ci eu eram cel care ardea și tot eu cel care lovea focul cu haina. Loviturile nu ajutau însă la nimic și n-au făcut decât să confirme vechea mea temere că asemenea lucruri n-au sorți de izbândă împotriva focului. Între timp însă au venit pompierii, iar tu ai fost salvată cumva. Dar nu mai erai ca înainte, fantomatică, desenată cu […]410 creta în întuneric, și mi-ai căzut în brațe fără viață sau poate doar leșinată de bucurie că ai fost salvată. Și aici însă a intervenit incertitudinea metamorfozării, poate că eu am fost cel care am căzut în brațele cuiva.

_______________

Acum a venit aici Paul Adler411. Îl cunoști? Numai de-ar înceta vizitele! Toți oamenii sunt veșnic atât de vioi, cu adevărat nemuritori, poate nu în direcția unei nemuriri reale, ci în adâncul vieții lor de moment. Mi-e așa frică de ei. De frică aș citi orice dorință din ochii lui și din recunoștință i-aș săruta picioarele, dacă ar vrea să plece fără să-mi ceară să-i întorc vizita. Trăiesc încă singur, dar orice vizită mă ucide pur și simplu, ca să mă poată reînvia apoi prin propria-i forță, însă n-are atâta forță. Luni trebuie să merg la el, îmi vâjâie capul din cauza asta.

[Praga, septembrie 1920]

De ce îmi scrii, Milena, despre viitorul nostru comun, care nu va fi totuși niciodată, sau tocmai de aceea îmi scrii despre el? Încă de când am vorbit în treacăt despre asta într-o seară la Viena, am avut sentimentul că am căuta pe cineva pe care-l cunoșteam precis și ne lipsea foarte mult, și ca atare îl strigam cu cele mai frumoase nume, dar nu primeam niciun răspuns. Oare cum ar fi putut răspunde, când el nu era acolo, nici măcar într-un perimetru foarte larg?

Există puține lucruri sigure, dar asta ține de faptul că noi nu vom trăi împreună niciodată, nu vom sta niciodată într-o locuință comună, corp lângă corp, la aceeași masă, nici măcar în același oraș. Acum eram pe punctul de a spune că acest lucru mi se pare la fel de sigur precum certitudinea că nu mă voi scula mâine dimineață ca să mă duc la birou (trebuie să mă ridic singur! Atunci mă văd de parcă aș fi întins pe burtă, strivit sub o cruce grea; am mult de muncă înainte de a reuși măcar să mă ghemuiesc, pentru a ridica puțin cadavrul de deasupra mea). Așa și este, precis nu mă voi scula, însă, dacă sculatul depășește doar un pic puterea umană, de atâta lucru sunt încă în stare, în măsura în care mă mai ridic puțin peste puterea umană.

Să nu iei chiar textual ceea ce am spus despre sculat, nu este atât de grav; faptul că mă voi scula mâine este totuși mai cert decât cea mai îndepărtată posibilitate ca noi să trăim împreună. De altminteri, sunt sigur că și tu, Milena, ai aceeași părere dacă ne analizezi pe amândoi și dacă examinezi „marea“ dintre „Viena“ și „Praga“, cu valurile ei înalte, pe care nu le putem cuprinde cu privirea.

Cât privește mizeria, de ce să n-o împrăștii permanent? Este singura mea avere (unica avere a tuturor oamenilor, numai eu nu știu prea bine acest lucru). Din modestie, eventual? Ei bine, aceasta ar fi singura obiecție îndreptățită.

Te sperie ideea morții? Pe mine mă îngrozesc numai durerile. Ăsta-i un semn rău. A dori moartea, dar nu durerile, este un semn rău. În rest însă, pot risca moartea. Mi-a fost trimis ca un porumbel biblic, n-a găsit niciun loc cu verdeață, iar acum se furișează din nou pe arca întunecată.

_______________

Am primit prospectele celor două sanatorii, nu m-a surprins nimic în ele, cel mult doar în privința prețurilor și a distanțelor față de Viena. În această privință, ambele sunt cam la fel. Excesiv de scumpe, peste 400 de coroane pe zi, probabil 500 și chiar și acestea sunt date numai orientativ. De la Viena cam 3 ore de mers cu trenul și o jumătate de oră cu trăsura, deci și foarte departe, aproximativ cât făceam până la Gmünd, dar cu personalul. În rest, Grimmenstein pare să fie totuși un pic mai ieftin, așa că l-aș alege la nevoie, dar numai la nevoie.

_______________

Vezi, Milena, cum neglijez orice altceva este în jurul meu și nu mă gândesc mereu decât la mine sau, mai bine zis, la terenul îngust, comun amândurora și care este hotărâtor pentru noi, din perspectiva sentimentelor și voinței mele? Nu ți-am mulțumit încă nici măcar pentru Kmen și Tribuna, deși ai făcut din nou lucruri atât de frumoase412. Îți voi trimite exemplarul meu, pe care îl am aici pe masă, dar poate că vrei pe lângă el și câteva observații; atunci să mai citesc o dată și nu va fi o treabă ușoară. Cu câtă plăcere citesc traducerile pe care le-ai făcut din scrierile altora. Dialogul lui Tolstoi413 a fost tradus din rusă? […]414

_______________

Adaosul. Ca să primești măcar o dată de la mine ceva care să te facă să râzi. „Je, ona neví, co je biják? Kinďásek“415

[Praga, septembrie 1920]

Deci ai avut gripă? Acum cel puțin nu trebuie să-mi reproșez că aici am fost voios tot timpul. (Câteodată nu înțeleg cum oamenii n-au găsit noțiunea de „voioșie“, pesemne au obținut-o doar prin opoziție la tristețe.)

Am fost convins că nu-mi vei mai scrie, dar asta nici nu m-a uimit, nici nu m-a întristat. Nu m-a întristat fiindcă, dincolo de orice tristețe, acest lucru mi s-a părut necesar și fiindcă în întreaga lume nu există probabil destule greutăți capabile să ridice biata mea greutate redusă, și nu m-a uimit pentru că anterior n-aș fi fost uimit de fapt niciodată dacă ai fi spus: „Până acum am fost prietenos cu tine, însă acum încetez și plec mai departe“. Nu există decât lucruri uimitoare, dar acesta ar fi fost unul dintre cele mai puțin uimitoare; mult mai uimitor este, de exemplu, să ne trezim în fiecare dimineață. Totuși aceasta nu este o surpriză care inspiră încredere, ci o curiozitate care provoacă, eventual, greață.

Dacă meriți o vorbă bună, Milena? Evident, eu nu merit să ți-o spun, altfel aș putea.

Ne vom vedea mai devreme decât cred? (Uite, eu scriu „să ne vedem“, iar tu scrii „să trăim împreună“.) Cred însă (și văd că asta se confirmă pretutindeni în lucruri ce n-au nicio legătură cu asta, toate lucrurile vorbesc despre așa ceva) că nu vom trăi niciodată împreună și nici nu vom putea, iar „mai devreme“ decât „niciodată“ nu înseamnă totuși altceva decât tot niciodată.

_______________

În orice caz, Grimmenstein este totuși mai bun. Diferența de preț pare să fie cam de 50 de coroane pe zi; pe deasupra, în alte sanatorii trebuie să aduc cu mine de toate pentru cura de odihnă (blană pentru picioare, pernă de cap, pături ș.a.m.d., iar eu n-am nimic din toate astea), la Grimmenstein se pot împrumuta, la „Wiener Wald“ trebuie să depun o garanție mare, la Grimmenstein nu; în plus, Grimmenstein este la altitudine mai mare etc. De altfel, încă nu plec. Timp de o săptămână, deși mi-a fost destul de rău (puțină febră și o asemenea senzație de sufocare încât mă temeam să mă ridic de la masă, și multă tuse), această stare pare să fi fost totuși doar consecința unei lungi plimbări în cursul căreia am vorbit puțin; acum este mult mai bine, așa că sanatoriul a devenit din nou mai puțin important.

Acum am prospectele în față: La Wiener Wald primești o cameră cu balcon, orientată spre Sud abia de la 380 de coroane; la Grimmenstein cea mai scumpă costă 360 de coroane. Diferența este prea mare, deși ambele sunt dezgustător de scumpe. Ei bine, poți face injecții contra cost și pe urmă injecțiile însele trebuie plătite separat. La țară mi-ar plăcea să merg, dar aș prefera să rămân la Praga și să învăț un meșteșug; cel mai puțin aș dori să merg la o sanatoriu. Ce să fac acolo? Să mă ia între genunchi medicul-șef și să-mi stea în gât bucățile mari de carne pe care el mi le îndeasă în gură, cu degetele lui mirosind a fenol, și apoi mi le apasă în jos de-a lungul gâtlejului.

_______________

Ei bine, chiar acum am fost la director, m-a chemat fiindcă Ottla a fost la el săptămâna trecută, împotriva voinței mele, și tot fără voia mea am fost consultat de medicul instituției416 și, deși nu vreau, voi primi concediu.

_______________

„Kupec“417 este fără cusur. Evident, presupui că are greșeli, fiindcă nu-ți poți închipui că textul german pe care-l ai în față este realmente iremediabil de prost. Dar el este exact la fel de prost cum îl vezi.

Numai ca să vezi că l-am citit urmărind greșelile: în loc de bolí uvnitř v čele a v spancích, mai bine uvnitř na…418 sau ceva asemănător — fiindcă ideea a fost că așa cum niște gheare îți pot ataca din exterior fruntea, pot face același lucru și din interior. Potírajíce se419 înseamnă „neocolindu-se una pe alta, se intersectează“? La fel după aceea, în loc de volné místo420, poate că mai bine ar fi náměstí421. Pronásledujte jen422 — nu știu dacă jen înseamnă aici „doar“, pentru că acest „doar“ nu este decât un doar praghezo-evreiesc, înseamnă o provocare, ceva în sensul „puteți s-o faceți liniștiți“. Cuvintele din final nu sunt traduse textual, separi servitoarea de bărbat, în timp ce în germană ei se contopesc.

Bubácké dopisy423 — ai dreptate. Dar sunt adevărate, nu poartă doar cearșafuri.

[Praga, septembrie 1920]

Acum am stat întins două ore pe canapea și nu prea m-am mai gândit la altceva decât la tine. Uiți, Milena, că stăm totuși unul lângă altul și privim pe podea această ființă care sunt eu; dar eu, care mă uit atunci, sunt totuși lipsit de ființă.

În rest, toamna se joacă și ea cu mine, uneori mi-e dubios de cald, alteori dubios de rece, însă n-o mai verific, n-are cum să fie rea424. În realitate, chiar m-am gândit să trec prin Viena425, dar numai pentru că plămânul este efectiv într-o stare mai proastă decât astă vară, ceea ce-i foarte firesc; de pildă, îmi vine greu să vorbesc pe stradă, și acest fapt are consecințe neplăcute. Dacă ar trebui să ies din această cameră, m-aș arunca într-un șezlong la Grimmenstein cât mai repede posibil. De altfel, tocmai călătoria poate că îmi va face bine, ca și aerul vienez, care mi s-a părut cu adevărat un aer vital426.

„Wiener Wald“ poate este mai aproape, dar cu siguranță distanța nu e foarte diferită. Sanatoriul nu se află la Leobersdorf, ci mai departe și de la gară până la sanatoriu mai este o jumătate de oră de mers cu trăsura. Dacă aș putea călători deci fără probleme de la acest sanatoriu până la Baden — desigur, împotriva prescripțiilor — , la fel de bine pot merge de la la Grimmenstein la Wiener-Neustadt, de pildă, ceea ce nu constituie probabil o mare deosebire nici pentru tine, nici pentru mine.

_______________

Cum se face, Milena, că tot nu ți-e frică sau scârbă de mine sau ceva de felul ăsta? Cât de profunde sunt seriozitatea și forța ta!

Citesc o carte chinezească, Bubácká kniha427, de care-mi amintesc fiindcă este vorba doar despre moarte. Cineva se află pe patul de moarte și cu detașarea pe care i-o dă apropierea morții spune: „mi-am petrecut viața împotrivindu-mă plăcerii de a o sfârși“. Apoi un discipol a râs de învățătorul său, care vorbea numai despre moarte: „Mereu vorbești despre moarte și tot nu mori“. „Și totuși voi muri. Tocmai acesta-i cântecul meu de pe urmă. Cântecul unuia este mai lung, cântecul altuia e mai scurt. Dar ele se pot diferenția măcar prin câteva cuvinte.“

Așa e și este nedrept să-l privim zâmbind pe eroul care zace pe scenă, rănit de moarte, și cântă o arie. Noi stăm întinși și cântăm ani de zile.

Am mai citit și Spiegelmensch428. Cât belșug de vitalitate! Numai într-un pasaj este ușor indispus; în schimb, este peste tot în rest cu atât mai zburdalnic și chiar și în boală este exuberant. L-am citit lacom până la sfârșit într-o după-amiază.

_______________

Ce este, ce te chinuiește acum „acolo“? Înainte mă gândeam mereu că sunt neputincios în fața situației în care te afli, dar abia acum sunt așa. Și tu te îmbolnăvești atât de frecvent.

[Praga, 22 octombrie 1920]

Milena, am primit această scrisoare destinată Vlastei. Poate o încurcătură, un mic ghinion, evident cu scopul de a exploata toate posibilitățile și ca să te chinuiesc și în acest fel. Mai întâi am vrut să-i dau scrisoarea repede Vlastei, dar ar fi fost o prostie nemaipomenită, căci atunci ea și-ar fi dat seama că are scrisoarea mea, dacă o fi așa. În orice caz, a fost extraordinar de înțelept că n-am făcut-o, sau nu chiar atât de înțelept totuși, căci inițial doar complicațiile m-au ținut în loc. Oricum, situația nu este foarte gravă și în registrul datoriilor mele nu e decât un mic post debitor.

Azi, vineri, am primit de la Illový429 scrisoarea alăturată, în sine este lipsită de orice importanță, însă într-un anumit sens reprezintă o mică intervenție în problemele noastre și de aceea aș fi zădărnicit-o dacă aș fi aflat mai devreme de ea (Illový, un om exagerat de modest și de liniștit — „i ten malý Illový“430 scria recent în Červen431 — când au fost enumerați evreii din partidul de dreapta — mi-a fost coleg câțiva ani la gimnaziu, n-am mai vorbit cu el de mulți ani, iar aceasta este prima scrisoare pe care am primit-o vreodată de la el).

Acum este deja aproape sigur că voi pleca. Tusea și sufocarea mă forțează s-o fac. Tot sigur e că voi rămâne în Viena și ne vom vedea.

[Praga, 27 octombrie 1920]

Mi-ai făcut o bucurie cu mersul trenurilor. Îl studiez ca pe o hartă. Măcar am o certitudine. Cu siguranță nu vin mai devreme de 14 zile, probabil mai târziu. La birou mă mai stânjenesc unele lucruri; cei de la sanatoriu mi-au scris deja, sunt disponibili, au amuțit însă când le-am cerut informații în legătură cu dieta vegetariană432; totodată, când este să mă mobilizez pentru o călătorie, sunt pur și simplu aidoma unei gloate, mereu mai lipsește ici-colo câte ceva din forța deciziei, unul sau altul mai trebuie îmbărbătați, iar în final toți așteaptă și nu se pot urni din loc, fiindcă plânge un copil. De asemenea, aproape că mă tem să călătoresc; bunăoară, cine are să mă suporte într-un hotel când tușesc neîntrerupt de la 9,15 până către 11, ca ieri, de pildă (de mulți ani n-am mai fost în pat la 9,15); pe urmă am adormit, la 12, când m-am întors de pe stânga pe dreapta, am început din nou să tușesc până la 1. Cu vagonul de dormit, cu care am mers fără probleme anul trecut, n-aș mai îndrăzni să călătoresc necondiționat.

Citesc corect? Littya?433 Nu cunosc numele.

Nu este chiar așa, Milena. Îl cunoști de la Merano pe cel care-ți scrie acum. Atunci eram una, acolo nu mai era vorba despre cunoaștere reciprocă și pe urmă ne-am despărțit din nou.

Aș mai spune câte ceva despre asta, dar, sugrumat fiind, vorbele nu-mi ies din beregată.

_______________

„Ale snad máš pravdu, snad to jiní přeloží lépe“434, aici nu fac decât să repet această frază, ca să nu se piardă, firește.

De altfel, am primit vineri scrisoarea lui Illový, iar duminică a apărut în mod ciudat „În fața legii“.

_______________

Nu sunt vinovat, cel puțin nu foarte vinovat că anunțul n-a apărut duminică în ziar. Astăzi e miercuri, ieri s-a făcut o săptămână de când am dat anunțul la agenție (ce-i drept, primisem scrisoarea cu o zi înainte); dacă agenția ar fi expediat imediat anunțul, așa cum mi-au promis, joi ar fi fost la Viena, iar duminică în ziar. Luni am fost cam nefericit că nu l-am găsit. După aceea mi-au arătat ieri cartea poștală de la Presse435, unde scrie că a ajuns prea târziu. Fiindcă trebuie să apară duminica, însă pentru această duminică ar fi, probabil, din nou prea târziu, va apărea abia duminica următoare.

[Praga, 8 noiembrie 1920]

Într-adevăr, a existat o mică amânare generată de faptul că s-a pierdut una dintre scrisorile tale.

Deci, anunțul a apărut în sfârșit ieri. Evident, voiai să scrie „cehă“ sus, la mijloc și separat, ceea ce nu s-a putut, din păcate; au preferat să lase un spațiu absurd între „profesoară“ și „activă“. De altfel, am acuzat degeaba agenția, acum vin de acolo și trebuie să-ți povestesc, e dificil să cunoști oamenii:

Angajatelor de acolo le-am făcut următoarele reproșuri

1) că, deși le-am încredințat deja destule anunțuri, ei cer de fiecare dată un acont care depășește în mod evident cu mult prețul corect, pe care pretind că nu-l cunosc încă, și nu pot fi determinați să-l calculeze exact

2) că acest anunț a fost amânat din vina lor

3) că nu mi-au dat nicio chitanță pentru ultima plată, adică tocmai pentru plata care vizează un anunț amânat în permanență și pe jumătate uitat deja

4) că acum două săptămâni nici n-au mai luat în seamă comanda mea ca anunțul să apară tipărit cu aldine cel mai târziu pe 8 noiembrie; ce-i drept, agenția era plină de lume.

Așadar, astăzi m-am dus acolo convins că anunțul n-a apărut, că va trebui să clarific amănunțit de ce nu am confirmarea plății, fără să fiu crezut, și că în cele din urmă voi fi nevoit să mă îndrept către altă agenție, unde mă vor înșela și mai mult.

În loc de toate astea: anunțul a apărut totuși corect, aproape așa cum îl doream, și când am comandat alte anunțuri, fata a spus că deocamdată nu mai trebuie să plătesc și că vom regla conturile abia după apariție. Nu-i drăguț? Te decizi să mai rămâi un pic în viață, cel puțin până trece după-amiaza și ai uitat iarăși toată povestea.

[Praga, mijlocul lui noiembrie 1920]

Milena, iertare, poate că ultima dată am scris prea concis, fiindcă eram iritat de rezervarea camerei (rezervare care nici nu s-a produs, din câte se dovedește acum). Vreau să merg totuși la Gr[immenstein], dar mai sunt mici tergiversări pe care un om de o forță medie le-ar fi înlăturat de multă vreme (deși el n-ar fi plecat la Gr[immenstein]), numai eu nu. De asemenea, am aflat acum că, în ciuda afirmațiilor celor de la sanatoriu, trebuie să am un permis de ședere emis de autoritățile locale436; mi-l vor acorda, probabil, însă nu înainte ca eu să le trimit o cerere.

Azi am fost toată după-amiaza pe străzi și m-am îmbăiat în ura antisemită. Acum am auzit că li se spune evreilor „prašivé plemeno“437. Nu e firesc să pleci de acolo unde ești atât de urât (pentru asta nu e deloc nevoie de sionism sau de un sentiment național)? Eroismul care constă în a rămâne pe loc este caracteristic gândacilor care nu pot fi stârpiți nici din baie.

Tocmai m-am uitat pe fereastră: poliția călare, jandarmeria pregătită să atace la baionetă, gloata care țipă și se împrăștie în fugă, iar aici sus, la geam, dezgustătoarea rușine de a trăi sub protecție.

_______________

M-am uitat un timp la epistola asta, dar n-am izbutit s-o expediez, atât am fost de blocat în mine; în plus, nu știu măcar un motiv pentru care nu-mi scrii.

Am trimis deja cererea către autoritățile locale; dacă vine aprobarea, restul va merge repede (rezervarea camerei și pașaportul) și pe urmă voi sosi. Sora mea438 vrea să mă însoțească la Viena, poate venim împreună, intenționează să rămână la Viena o zi, două, pentru a mai face repede o scurtă călătorie înainte de a naște, este deja în luna a patra.

Ei bine, Ehrenstein439, din ceea ce ți-a scris, este un observator mai bun decât credeam. De aceea mi-ar plăcea să revizuiesc impresia pe care o aveam despre el, însă nu pot, fiindcă nu mai am cum să-l văd. Mi-a fost foarte bine cu el — ce-i drept, totul n-a durat mai mult de un sfert de oră —, nu m-am simțit deloc străin, dar nici într-un climat familiar superior, a fost o stare de bine și n-am avut sentimentul că nu mi-e locul acolo, sentiment pe care-l aveam, de pildă, față de colegul de bancă atunci când eram elev. Am fost bun cu el, mi-era indispensabil, eram aliați împotriva tuturor spaimelor din școală, în fața lui mă prefăceam mai puțin decât în fața oricui — însă ce legătură jalnică a fost ea în fond. Ca și în cazul lui E[hrenstein], n-am simțit niciun transfer de energii. El socotește că este foarte bine așa, vorbește frumos și face multe eforturi, dar dacă la fiecare colț de stradă ar sta câte un asemenea consolator, ei n-ar grăbi totuși ziua Judecății de Apoi, chiar dacă ne-ar face prezentul mai insuportabil. Ai auzit de Tanja, mă refer la dialogul dintre un popă rus și Tanja?440 Deși nu s-a intenționat așa ceva, acolo avem modelul unui astfel de ajutor neajutorat. Tanja moare în mod evident din cauza acestui coșmar al consolării.

În sine, E[hrenstein] este într-adevăr foarte puternic; ce ne-a citit aseară a fost neasemuit de frumos (deși, din nou, cu excepția anumitor pasaje din cartea despre Kraus). Și după cum spuneam, este și un bun observator. În rest, E[hrenstein] este aproape gras, în orice caz a devenit masiv (dar și de-a dreptul frumos, cum poți să nu recunoști asta!), iar despre slăbănogi nu știe mai mult decât că sunt slăbănogi. Pentru majoritatea e suficient să știe asta, de exemplu, pentru mine.

_______________

Revistele au întârziat, îți spun motivul când voi avea ocazia, dar vor veni.

_______________

Nu, Milena, în niciun caz nu avem posibilitatea pe care am crezut că o avem la Viena, n-am avut-o nici odinioară, eu m-am uitat „peste gardul meu“, m-am ținut bine cu mâinile de vârful ulucilor, dar pe urmă am căzut înapoi cu mâinile julite. Cu siguranță mai există posibilități comune, lumea e plină de posibilități, însă eu nu le știu încă.

[Praga, mijlocul lui noiembrie 1920]

Și eu pățesc la fel. Adesea mă gândesc că trebuie să-ți scriu, dar pe urmă nu mai reușesc. Pesemne că mă ține de mână plutonierul Perkins441 și numai când îi dă drumul pentru o clipă, pot să scriu iute, în taină, un cuvânt.

Faptul că ai tradus tocmai acest pasaj indică o similitudine de gust. Într-adevăr, tortura este pentru mine extrem de importantă, nu mă ocup cu nimic altceva decât cu a fi torturat și a tortura. De ce? Dintr-un motiv asemănător cu al lui Perkins și într-un mod la fel de nechibzuit, mecanic și tradițional, și anume pentru a afla din gura blestemată un blestemat de cuvânt442. Cândva am exprimat astfel această prostie (cunoașterea prostiei nu ajută la nimic): „Animalul smulge biciul stăpânului și se biciuiește singur, ca să devină stăpân, și nu știe că aceasta nu e decât o închipuire produsă de un nou nod pe cureaua de la biciul stăpânului“.

Firește, tortura este și jalnică. Alexandru, de pildă, n-a torturat nodul gordian când acesta n-a vrut să se dezlege.

_______________

De altfel, aici se pare că avem și o tradiție evreiască. Venkov443, care acum este foarte ostil evreilor, a demonstrat recent, într-un articol de fond, că evreii strică și distrug totul, că au alterat până și […]444 flagelantismul din Evul Mediu. Din păcate, nu s-au oferit detalii în acest sens, ci s-a citat doar dintr-o lucrare englezească. Mă simt prea „greoi“, ca să merg la biblioteca Universitară, însă mi-ar plăcea să știu ce vor fi avut evreii în comun cu o mișcare (medievală) totuși foarte îndepărtată de ei. Poate cunoști vreun erudit care să știe asta.

_______________

Ți-am trimis cărțile. Declar în mod expres că nu mă deranjează ceea ce fac de multă vreme, ci este mai degrabă singurul lucru mai rezonabil. Aleš445 este epuizat, reapare abia pe la Crăciun; l-am luat în schimb pe Cehov. Babička446 e tipărit însă aproape ilizibil, poate nici n-ai fi cumpărat-o, dacă ai fi văzut-o. Dar eu aveam această sarcină.

Am expediat deocamdată numai cartea de ortografie în versuri, fiindcă era o urgență pentru tine; mai întâi mă informez în legătură cu o carete bună de ortografie și dictare.

Ai primit scrisoarea în care am explicat amânarea anunțului?

_______________

Ai citit mai mult despre incendiul de la sanatoriu?447 În orice caz, Grimmenstein448 va deveni acum supraaglomerat și arogant. Cum mă poate vizita H. acolo? Ai scris totuși că el este la Merano.

_______________

Dorința ta de a nu mă întâlni cu soțul tău449 nu poate fi mai puternică decât a mea. Dar în afara cazului în care va veni direct la mine — ceea ce probabil că n-are să facă —, este aproape exclus să ne întâlnim.

_______________

Călătoria se mai amână puțin, fiindcă am de lucru la birou. Vezi, nu mi-e rușine să scriu că „am de lucru“. Firește, ar putea fi o activitate ca oricare alta; în cazul meu este o picoteală la fel de vecină cu moartea ca somnul. Venkov are mare dreptate. Să emigrăm, Milena, să emigrăm!

[Praga, noiembrie 1920]

Tu spui, Milena, că nu înțelegi. Căută să pricepi ceea ce tu numești boală. Este una dintre numeroasele manifestări patologice pe care psihanaliza crede că le-a descoperit. Eu n-o numesc boală și consider că partea terapeutică a psihanalizei este o greșeală iremediabilă. Toate aceste așa-zise boli, oricât de triste ar părea, sunt chestiuni de credință; atunci oamenii aflați la ananghie ancorează într-un teren matern; astfel, ca și religiile, psihanaliza socotește că totul pornește inițial de la ceea ce ea numește „bolile“ individului; ce-i drept, astăzi ne lipsește mai ales comunitatea religioasă, există nenumărate secte care se limitează la persoane singulare, dar poate că numai așa vedem lucrurile când suntem preocupați de prezent.

Asemenea ancorări însă, care se fixează într-un teren real, nu constituie totuși o proprietate interșanjabilă a cuiva, ci sunt prefigurate în ființa omului, iar ulterior îi modelează ființa (chiar și corpul) în aceeași direcție. Cum să vindeci asta?

În cazul meu ne putem imagina 3 cercuri concentrice: cel din centru A, urmat de B și apoi C. A îi explică lui B de ce este necesar ca omul respectiv să se chinuiască și să n-aibă încredere în sine, de ce trebuie să renunțe (nu este o renunțare, căci asta ar fi foarte greu, este doar o necesitate de a renunța) și de ce nu-i este permis să trăiască. (Oare Diogene, de exemplu, n-a fost grav bolnav în acest sens? Care dintre noi n-ar fi fost fericit ca privirea radioasă a lui Alexandru să se aplece măcar o dată asupra lui? Dar Diogene l-a rugat disperat să se dea din dreptul soarelui, îngrozitorul soare grecesc, care arde invariabil și înnebunitor. Butoiul respectiv era plin de stafii.) Lui C, care este omul activ, nu i se mai explică nimic, el doar execută ordinele lui B. C acționează sub cea mai strașnică presiune, transpirând de frică (există o altă sudoare de acest fel, care să izbucnească pe frunte, pe obraji, pe tâmple și pielea capului, pe scurt, de jur împrejurul întregii țeste? Așa e la C.) Prin urmare, C acționează mai mult din frică decât din înțelegere, el are încredere, crede că A i-a explicat totul lui B și că B a înțeles totul corect și a transmis mai departe.

[Praga, noiembrie 1920]

Sunt sincer, Milena (deși am impresia că altădată îți scriam mai deschis și mai limpede, nu-i așa?), sunt atât de sincer pe cât îmi permite „regulamentul închisorii“, și asta înseamnă foarte mult, iar „regulamentul închisorii“ devine tot mai permisiv. Dar nu pot veni „cu așa ceva“, îmi este imposibil. Am o particularitate care mă deosebește foarte puternic de toți cunoscuții mei, dacă nu esențial, măcar gradual. Amândoi cunoaștem totuși din plin exemplare caracteristice ale evreilor din Vest; din câte știu, eu sunt cel mai vestic dintre ei, ceea ce înseamnă, exagerat vorbind, că nu mi-a fost dată o clipă de liniște, nimic nu mi-a fost dat, totul a trebuit câștigat, nu numai prezentul și viitorul, ci și trecutul, ceva cu care a fost înzestrat orice om, poate, chiar și asta am fost nevoit să agonisesc, pesemne că aceasta este cea mai grea muncă; dacă pământul se rotește la dreapta — habar n-am dacă face așa —, atunci eu ar trebui să mă învârtesc la stânga, pentru a recupera trecutul. Or, eu n-am câtuși de puțin forță pentru toate aceste obligații, nu pot duce lumea pe umerii mei, de-abia dacă reușesc să-mi port în spate scurteica. De altminteri, lipsa de putere nu este neapărat ceva regretabil, ce forțe ar fi de-ajuns pentru aceste sarcini! Orice încercare de a răzbi aici prin forțele proprii este o nebunie și e răsplătită cu o nebunie. De aceea este imposibil să „vin cu așa ceva“, cum scrii tu. Nu pot urma de la sine drumul pe care vreau să merg, ba chiar nu pot nici măcar să doresc să-l parcurg, nu pot fi decât liniștit, nu pot dori altceva și nici nu vreau altceva.

_______________

Situația seamănă cu aceea în care cineva n-ar trebui doar să se spele, să se pieptăne etc. înaintea oricărei plimbări — ceea ce este deja destul de anevoios —, ci, întrucât îi lipsesc mereu cele necesare pentru a ieși la plimbare, ar trebui să-și mai coasă și hainele, să-și facă la repezeală niște cizme, să-și confecționeze o pălărie, să-și croiască un baston etc. Firește, el nu reușește să facă toate astea cum trebuie, rezistă așa preț de câteva străzi, însă pe Corso, de exemplu, toate se destramă brusc și se trezește gol, în zdrențe și petice. Cât chin acum, să fugă îndărăt pe Altstädter Ring! Iar la sfârșit, pe Eisengasse, nimerește peste o mulțime care hăituiește evrei450.

Să nu mă înțelegi greșit, Milena, nu spun că acest om e pierdut, nici vorbă de asta, dar este pierdut dacă merge pe Corso, unde se face de rușine și dezonorează lumea.

_______________

Ultima ta scrisoare am primit-o luni și tot luni ți-am și răspuns.

_______________

Soțul tău ar fi spus aici că vrea să se mute la Paris. Este vorba despre ceva nou în cadrul planului mai vechi?

[Praga, noiembrie 1920]

Astăzi au sosit două scrisori. Firește, ai dreptate, Milena, mi-e atât de rușine din cauza epistolelor mele, încât cu greu îndrăznesc să deschid răspunsurile tale. Acum însă scrisorile mele sunt adevărate sau măcar în drum spre adevăr — ce aș mai putea face în fața răspunsurilor tale dacă aș minți în scrisorile mele? Este ușor de răspuns: aș înnebuni. Această rostire a adevărului nu este deci un merit foarte mare, ba chiar înseamnă atât de puțin, tot caut doar să împărtășesc ceva ce nu poate fi împărtășit, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am în sânge și poate fi trăit numai în acest sânge. În fond, poate că nu este altceva decât acea frică despre care a fost vorba atât de des, dar o frică extinsă asupra oricărui lucru, frica de lucrurile importante la fel ca de cele mărunte, teama convulsivă de a rosti măcar o vorbă. Poate că această frică nu este totuși doar frică, ci și dor de ceva care este mai mult decât orice cauză a fricii.

„O mne rozbil“451, asta-i ceva complet absurd. Numai eu port vina că am spus prea puțin adevărul, mereu prea puțin adevăr, de cele mai multe ori am continuat să mint, am mințit pentru că mi-a fost frică de mine și de oameni. Acest ulcior s-a spart demult, înainte de a ajunge la fântână. Iar acum îmi țin gura, pentru a rămâne măcar un pic în preajma adevărului. Minciuna este îngrozitoare, nu există chinuri psihice mai rele. De aceea te rog: lasă-mă să tac acum în scris, iar la Viena în vorbe.

O mne rozbil zici tu, însă eu nu văd decât cum te chinuiești; din câte scrii, doar pe străzi îți găsești liniștea, pe când eu stau aici, în camera caldă, în halat și papuci, atât de liniștit cât îmi permite „arcul ceasornicului“ (fiindcă trebuie totuși „să arăt timpul“).

_______________

Când plec pot spune abia după ce sosește aprobarea de ședere. Pentru o ședere care durează mai mult de trei zile este nevoie acum de o aprobare specială a autorităților locale. Am solicitat-o acum o săptămână.

_______________

De ce nu-ți mai trebuie revistele? Broșurile le-am trimis; la fel un volumaș de Čapek. […]452

De unde o cunoști pe fată? Știu de boala asta de la două rude, dar la ambele s-a potolit, fără a dispărea totuși. Desigur, dacă fata e în primejdie este mult mai grav. (La Grimmenstein există o secție specială pentru asemenea boli.)

_______________

O mne rozbil, din nou mă gândesc la asta, tot așa de incorect ca și cum mi-aș imagina posibilitatea opusă.

Nu e nici meteahna mea, nici a altora. Locul meu este chiar unde liniștea-i desăvârșită, de așa ceva am nevoie.

_______________

Am decupat povestea pentru tine. Leviné453 a fost împușcat la München, nu-i așa?

[Praga, noiembrie 1920]

Astăzi e joi. Până marți eram sincer hotărât să plec la Gr[immenstein]. Ce-i drept, uneori, când m-am gândit la asta, am simțit o amenințare interioară; totodată am băgat de seamă că tergiversarea călătoriei își avea parțial cauza în această amenințare, dar am crezut că pot depăși totul cu ușurință. Marți la prânz am auzit de la cineva că nu este necesar să aștept la Praga aprobarea de ședere, ci o pot obține foarte probabil la Viena. Deci această informație mi-a eliberat drumul. Apoi m-am chinuit toată după-amiaza pe canapea, seara ți-am scris, dar nu ți-am trimis scrisoarea, încă mai credeam că pot depăși situația, însă m-am tot zvârcolit o noapte întreagă, chinuindu-mă pur și simplu să adorm. Sunt două persoane în mine: una vrea să plece, iar alta se teme să plece, ambele sunt doar părți din mine, pesemne niște derbedei care se bat în mine. M-am sculat devreme, ca în perioadele mele cele mai rele.

N-am puterea să plec; nu suport în prealabil ideea că voi sta în fața ta, nu suport presiunea din creier.

Scrisoarea ta este deja o irezistibilă, nesfârșită dezamăgire din cauza mea, acum mai e și asta. Scrii că n-ai speranțe, dar tu ai speranța de a putea să mă părăsești definitiv.

Nu pot să-ți explic nici ție, nici altcuiva cum mă simt. Cum aș putea să explic de ce sunt așa? Nu pot să-mi explic nici mie însumi. Dar nici acest lucru nu este esențial; în mod evident, esențial este că în jurul meu nu se poate trăi omenește. Tu vezi asta și tot nu vrei să mă crezi?

[Praga, noiembrie 1920]

Sâmbătă seara

Încă n-am primit scrisoarea galbenă, o voi returna nedeschisă.

M-aș înșela îngrozitor dacă se va dovedi că nu e bine să nu ne mai scriem acum. Dar nu mă înșel, Milena.

Nu vreau să vorbesc despre tine, nu fiindcă n-ar fi problema mea, este problema mea, numai că nu vreau să vorbesc despre asta.

Așadar, numai despre mine: Ceea ce însemni tu, Milena, pentru mine, dincolo de toată lumea în care trăim, nu este scris pe niște petice de hârtie trimise zilnic. Aceste scrisori, așa cum sunt ele, nu fac altceva decât să te chinuiască, iar dacă nu te chinuiesc, este și mai rău. Ele nu fac altceva decât să dea glas unei zile petrecute la Gmünd454, ori neînțelegerilor și rușinii, o rușine aproape nepieritoare. Vreau să te văd la fel de fermă ca atunci când te-am văzut prima oară pe stradă, dar scrisorile îmi distrag atenția mai mult decât toată gălăgia de pe Lerchenfelderstraße.

Hotărâtor însă nu e nici măcar acest lucru, hotărâtoare este neputința mea de a depăși aceste epistole, o neputință crescândă de la o scrisoare la alta atât față de tine, cât și față de mine — 1000 de scrisori de la tine și 1000 de dorințe de-ale mele nu-mi vor infirma această convingere —, și tot decisiv (poate în urma acestei neputințe, însă aici toate cauzele rămân obscure) este glasul irezistibil de puternic, glasul tău pur și simplu, care-mi cere să fiu liniștit. […]455 Iar acum tot ce te privește n-a fost spus încă; desigur, în cea mai mare parte se găsește în aceste scrisori (poate și în cea galbenă, sau mai exact: în telegrama prin care îmi ceri înapoi scrisoarea, firește, pe bună dreptate), deseori în pasajele de care mă tem și de care mă feresc ca dracul de tămâie.

_______________

Ciudat, și eu am vrut să-ți trimit o telegramă, am cochetat mult cu această idee, după-amiază, când am stat în pat, seara pe Belvedere, însă n-a fost vorba despre altceva decât despre următorul text: „solicit un răspuns expres și afirmativ la pasajul subliniat în ultima scrisoare“, dar până la urmă mi s-a părut că aceste cuvinte conțin o neîncredere oribilă și neîntemeiată și n-am mai trimis telegrama.

_______________

Așa sunt acum, fără a face altceva, până la 1:30 noaptea m-am aplecat asupra acestei scrisori, m-am uitat la ea și te-am privit prin intermediul ei. Uneori, nu în vis, am această reprezentare: Ai părul peste față, reușesc să-l despart și să-l dau în stânga și-n dreapta, îți apare chipul, trec cu degetele peste fruntea ta și peste tâmple și pe urmă îți țin fața în mâini.

_______________

Luni

Am vrut să rup această scrisoare, să n-o expediez, să nu răspund la telegramă, telegramele sunt echivoce, însă acum au sosit cartea poștală și scrisoarea, această carte poștală și această scrisoare. Dar până și în fața lor, Milena, și chiar de-ar fi să-mi mușc limba care dă să vorbească — Cum pot crede că tu ai nevoie de scrisori acum, când nu-ți trebuie decât liniște, așa cum spui adesea, aproape fără să-ți dai seama. Aceste scrisori sunt totuși doar un chin456, sunt generate de un chin incurabil și provoacă, incurabile, numai chin — ce să însemne ele în această iarnă? Iar lucrurile se agravează încă. Să fii liniștit este unica modalitate de a trăi atât aici, cât și acolo. Plin de mâhnire, ei bine, ce importanță are? Te face să dormi mai profund, aidoma unui copil. Dar chinul, ca un plug ce-ți ară somnul și ziua, este insuportabil.

_______________

Dacă plec la sanatoriu, îți voi scrie, firește.

[Praga, sfârșitul lui martie 1922]

Nu v-am mai scris de mult timp, doamnă Milena457, iar astăzi vă scriu doar în urma unui incident. Firește, n-ar trebui să mă scuz de fapt pentru faptul că nu v-am scris, știți, desigur, cât urăsc scrisorile. În viață, toată nefericirea — de care nu vreau să mă plâng, ci să fac o constatare instructivă în genere — mi se trage, dacă vreți, de la scrisori sau de la posibilitatea de a coresponda. Oamenii nu prea m-au înșelat vreodată, dar scrisorile mereu, și anume nici aici epistolele altora, ci cele proprii. În cazul meu este o nefericire particulară, despre care nu vreau să mai vorbesc, însă totodată și una generală. Posibilitatea facilă de a coresponda trebuie — privită pur teoretic — să fi adus pe lume o groaznică pervertire a sufletelor. Este într-adevăr un contact cu stafiile, și anume nu cu stafia destinatarului, ci și cu propria stafie care ți se dezvoltă pe sub mână în epistola pe care o scrii sau chiar într-o serie de epistole în care una o confirmă pe cealaltă și o poate chema ca martor. Cum s-a ajuns oare la ideea că oamenii pot comunica între ei prin scrisori! Ne putem gândi la un om aflat departe și putem prinde pe vreunul din apropiere; orice altceva depășește puterea umană. Dar a scrie epistole înseamnă a te dezbrăca în fața stafiilor, lucru pe care ele-l așteaptă lacome. Sărutările scrise nu ajung unde le este locul, căci stafiile le sorb pe drum, pe nerăsuflate. Așa se înmulțesc ele necontenit, grație acestei alimentații îmbelșugate. Oamenii simt acest lucru și luptă împotriva lui, iar pentru a elimina pe cât se poate stafiile dintre ei și spre a ajunge la o comunicare firească și la pace sufletească, au inventat trenul, automobilul, aeroplanul; însă acestea nu ajută la nimic, sunt evident născocite în momentul prăbușirii. Opoziția este mult mai calmă și mai puternică; după poștă, ea a inventat telegraful, telefonul și radiotelegrafia. Fantomele nu vor face foamea, dar noi vom pieri.

Mă mir că încă n-ați scris despre asta, bunăoară nu spre a preveni sau a obține ceva făcându-„le“ publice, e prea târziu pentru una ca asta, dar măcar pentru a „le“ arăta că s-au dat în vileag.

De altfel, „ele“ pot fi recunoscute și în funcție de unele excepții, câteodată lasă să treacă nestânjenită o scrisoare și aceasta sosește și se așază ca o mână prietenoasă, ușoară și bună, în propria-ți mână. Probabil însă că doar așa ni se pare și astfel de cazuri sunt, poate, cele mai periculoase, de ele trebuie să ne ferim mai mult decât de altele, dar dacă este o amăgire, este totuși una desăvârșită.

Ceva similar mi s-a întâmplat astăzi și de aceea mi-a venit de fapt ideea să vă scriu. Azi am primit o scrisoare de la un prieten pe care îl cunoașteți și dumneavoastră; nu ne-am mai scris de mult timp, ceea ce este extrem de judicios. De aceasta se leagă ceea ce am spus mai devreme, că scrisorile sunt un minunat remediu împotriva somnului. În ce stare sosesc ele! Uscate, goale și iritate, o bucurie de moment după o lungă suferință. În timp ce le citești uitând de tine, puținul somn pe care-l ai se ridică și zboară pe fereastra deschisă și nu se mai întoarce multă vreme. De aceea nu ne scriem. Dar mă gândesc la el adesea, deși doar în treacăt. Întreaga mea gândire este prea fugitivă. Aseară însă m-am gândit mult la el, ore-n șir, și am petrecut în pat orele nopții, atât de prețioase pentru mine din pricina ostilității lor, folosindu-le pentru a-i comunica într-o scrisoare imaginară câteva lucruri ce mi se păreau extrem de importante în momentul respectiv și pe care le-am repetat încontinuu, cu aceleași cuvinte. Și-ntr-adevăr, dimineața am primit de la el o scrisoare care conținea, în plus, observația că de o lună, sau poate, mai bine zis, cu o lună în urmă, prietenul a avut sentimentul că trebuie să vină la mine, o observație care coincide în mod ciudat cu lucruri pe care le-am trăit.

Istoria acestei epistole mi-a dat prilejul să-i scriu și, dacă tot i-am scris, cum să nu vă scriu și dumneavoastră, doamnă Milena, persoana căreia îi scriu, poate, cu cea mai mare plăcere. (În măsura în care se poate scrie totuși cu plăcere ceea ce le-am spus doar stafiilor ce-mi înconjoară pofticioase masa)

_______________

De multă vreme n-am mai găsit nimic scris de dumneavoastră în ziare, în afara câtorva articole despre modă, care cu mici excepții mi s-au părut în ultimul timp vesele și liniștite, chiar și cel recent, despre primăvară. Ce-i drept, de trei săptămâni n-am citit Tribuna (dar voi căuta să mi-o procur), am fost la Spindelmühle458.

[Praga, septembrie 1922]

Dragă doamnă Milena,

trebuie să mărturisesc că odată am invidiat foarte mult pe cineva fiindcă era iubit, bine protejat la adăpostul inteligenței și forței, și zăcea pașnic sub niște flori. Sunt mereu pregătit de invidie.

Din Tribuna, pe care am citit-o doar uneori, nu de fiecare dată, m-am gândit că se poate trage concluzia că ați petrecut bine vara. O dată am primit Tribuna la Planá în gară, nevasta unei vilegiaturist vorbea cu alta și ținea revista la spate, îndreptată chiar spre mine, iar atunci soră-mea a rugat-o să mi-o împrumute. Dacă nu mă înșel, aveați acolo un articol foarte amuzant, în care criticați băile germane. O dată ați scris despre fericirea de a petrece vara departe de calea ferată, mi-a plăcut și acesta; sau este vorba despre același articol? Nu cred. Articolul despre vitrine a fost de o măreție superioară, ca întotdeauna când apăreți în Národní Listy și abandonați școala (de modă) evreiască. Atunci ați tradus articolul despre bucătari. De ce? Ciudată mai este mătușa459, la un moment dat scrie că trebuie să timbrăm corect scrisorile, pe urmă că nu trebuie să aruncăm nimic pe fereastră, lucruri absolut inatacabile și totuși dispute lipsite de orice perspectivă, însă câteodată, dacă ne uităm cu mare atenție, vedem cum se strecoară acolo câte ceva plăcut, emoționant și drăguț, numai pe germani n-are să-i mai urască atâta, germanii sunt minunați și așa rămân. Cunoașteți poezia lui Eichendorff „ O Täler weit, o Höhen!“, sau poezia lui Justinus Kerner despre fierăstrău?460 Dacă nu le știți, le voi copia cândva pentru dumneavoastră.

Despre Plana ar fi de povestit unele lucruri, dar acum nu mai este momentul. Ottla a fost foarte drăguță cu mine, deși în afară de mine mai are un copil. Starea plămânului meu a fost acceptabilă, cel puțin afară; aici, unde m-am întors deja de două săptămâni, n-am fost încă la doctor. Dar prea rău nu poate fi dacă, de exemplu, am putut sparge lemne afară timp de o oră — sfântă vanitate! — fără să obosesc și chiar am fost fericit în momentul acela. Altfel, somnul și veghea aferentă au fost uneori mai rele. Și plămânul dumneavoastră, această făptură mândră, viguroasă, chinuită și de nezdruncinat?

_______________

Tocmai am primit de la prietenul dumneavoastră Mareš461 încântătoarea scrisoare pe care o anexez. Acum câteva luni, într-un moment de bruscă frenezie, m-a întrebat pe stradă — de vreme ce ne întâlnim doar pe stradă — dacă mi-ar putea trimite cărțile sale, iar eu am fost impresionat și l-am rugat să mi le trimită. A doua zi a sosit volumul lui de poezii462 cu o frumoasă dedicație: „dlouholetému příteli“463, însă după câteva zile am primit o a doua carte cu ramburs. Am făcut ce era mai ușor, nici n-am mulțumit, nici n-am plătit (de altfel, cea de-a doua carte, Policejníštára464, este foarte bună, o vreți?), iar acum vine această invitație irezistibilă totuși. Îi voi trimite banii cu o scurtă mențiune pe factura poștală; sper să-l determinați să-mi trimită înapoi suma dublă.

În tablou își găsește locul un motan? De ce oare? O așchie în cap este îndeajuns.

Al dumneavoastră, K

[Praga, ianuarie/februarie 1923]

Dragă doamnă Milena, cred că este mai bine să nu vorbim mult despre ariergardă și despre tot ce are legătură ce ea, ca de pildă despre înaltă trădare în vreme de război. Sunt totuși lucruri pe care nu le înțelegem în totalitate și pe care le putem doar ghici, în cel mai bun caz, lucruri în fața cărora nu suntem decât un „popor“. Influențăm evenimentele, căci fără popor nu se poate duce un război și considerăm că asta ne dă dreptul să vorbim, dar în realitate lucrurile sunt judecate și decise numai de o nesfârșită ierarhie de instanțe. Și în momentul în care vom influența cu adevărat evenimentele prin cuvântul nostru, vor rezulta doar prejudicii, deoarece cuvintele sunt chiar incompetente și nestăpânite, de parcă ar fi spuse în somn, iar lumea este plină de spioni care trag cu urechea. În această privință cel mai bine este să adoptăm un comportament calm, demn, insensibil la provocări. Căci aici totul e provocare, până și iarba pe care vă așezați pe malul acelui lung canal (De altminteri, într-un mod complet iresponsabil pentru o perioadă în care eu am senzația că voi răci zăcând în pat, lângă soba fierbinte, sub un termofor, două pături și o pilotă). În cele din urmă putem emite doar o judecată despre modul în care efectul pe care aparențele îl produc asupra lumii, iar în această privință, cu boala mea, sunt în avantaj față de plimbările dumneavoastră, care sunt groaznice, să zicem. Căci dacă vorbesc despre boală în acest sens, totuși nu mă crede nimeni și în fond nici nu este decât o glumă.

Am să încep să citesc foarte curând Donadieu; totuși poate că mai întâi ar trebui să v-o trimit înapoi; știu ce înseamnă să tânjești după o asemenea carte și că persoanei care a reținut-o i se poartă pică după aceea. De pildă, eu am fost pornit împotriva unor oameni fiindcă presupuneam, fără a putea demonstra, că Nachsommer465 se află la oricare dintre ei, iar fiul lui Oskar Baum s-a întors acasă în cea mai mare grabă dintr-o tabără de lângă Frankfurt în primul rând pentru că nu-și luase cărțile, în special preferata lui Stalky & Co. de Kipling, pe care cred că a citit-o deja de 75 de ori. Dacă lucrurile stau tot așa cu Donadieu, o trimit, deși mi-ar plăcea să o citesc.

Dacă aș avea foiletoanele, probabil că n-aș citi articolele despre modă (unde au rămas în această duminică?); mi-ați face o mare bucurie dacă mi-ați indica întotdeauna data. Mă voi duce după „Diavol“466 […]467 dacă voi putea ieși; deocamdată mai am ceva dureri.

Georg Kaiser468 — cunosc puțin din ce a scris și nu mai aveam chef atunci, deși la teatru n-am văzut încă nimic de el. Acum doi ani procesul său m-a impresionat mult, am citit relatările din Tatra, mai ales marea pledoarie în care și-a declarat dreptul neîndoielnic de a-și însuși lucrurile altora, a comparat locul ocupat de el în istoria Germaniei cu cel al lui Luther și a cerut ca în cazul condamnării sale steagurile să fie coborâte în bernă pe teritoriul țării. Aici, lângă patul meu, mi-a povestit îndeosebi despre fiul lui cel mare (are 3 copii), un băiat de zece ani, pe care nu-l lasă să meargă la școală, dar nici nu-l instruiește și care încă nu știe deci să scrie și să citească, însă se pare că desenează frumos și hoinărește toată ziua prin pădure și pe lac (locuiesc într-un conac singuratic la Grünheide, lângă Berlin). La despărțire, când i-am spus lui Kaiser: „În orice caz, asta-i o mare încercare“, el mi-a răspuns: „Este și singura, restul nici nu prea contează“. Mi s-a părut ciudat și nu foarte plăcut să-l văd așa, pe jumătate negustor berlinez, vesel și distrat, pe jumătate nebun. Nu pare foarte zdruncinat, deși parțial pare să fie chiar prea mult; se zice că doar Tropicele l-au distrus și nimic altceva (în tinerețe a fost angajat în America de Sud, s-a întors bolnav și a zăcut 8 ani acasă pe canapea, fără să facă nimic, iar apoi a început să-și revină într-un sanatoriu). Această scindare o exprimă și chipul său plat, cu niște ochi albastru-deschis, uimitor de goi, dar care palpită cu mare repeziciune, la fel ca unele trăsături ale feței, în timp ce altele rămân imobile și parcă sunt paralizate. De altfel, Max are despre el o cu totul altă impresie, îl consideră capabil să-mi ridice moralul și atunci, din prietenie probabil, l-a constrâns pe Kaiser să urce la mine. Iar acum îmi ocupă chiar întreaga scrisoare. Voiam să mai spun câte ceva. Data viitoare.

[Praga, ianuarie/februarie 1923]

Dragă doamnă Milena, am citit „Diavolul“, este admirabil, nici măcar ca teorie, nici măcar ca descoperire, ci întâi de toate ca existență a unui om incredibil de curajos, iar pentru a mai potența un pic caracterul lui incredibil, al unui om care, așa cum o arată fraza finală, știe și despre alte lucruri în afara curajului, dar rămâne curajos. Nu-mi place să fac această comparație, însă ea se impune prea insistent: ceea ce se poate citi aici este chiar ca o căsnicie sau precum copilul […]469 unor soți în mijlocul unei evreimi aflate pe punctul de a se autodistruge și care e prinsă în această clipă de mâna puternică a unui înger, un înger a cărui imagine nu mai este clară, fiind tulburată teluric de căsătorie, dar care mai devreme ar fi fost, probabil, absolut imposibilă pe pământ, căci îngerul ar fi fost prea mare pentru ochii omului, un înger ce s-a cununat cu acea evreime și o iubește prea mult spre a o lăsa să se prăbușească. Iar acum iată copilul rezultat din această căsnicie! El se uită în jur și primul lucru pe care-l vede este diavolul care stă la masă, o apariție înspăimântătoare, care nici măcar n-a existat înainte de nașterea acestui copil. În orice caz, părinții nu l-au cunoscut. Evreimea ajunsă la final — mi-a venit să spun: final fericit — nu l-a cunoscut pe acest diavol și n-ar mai fi capabilă să diferențieze lucrurile diavolești, întreaga lume a fost pentru ea un diavol, o operă a diavolului. Și acel înger? Ce are în comun cu diavolul un înger câtă vreme n-a căzut? Dar copilul îl vede foarte clar pe diavol cum stă la masă. Și acum în copil începe să se dea o luptă a părinților, lupta convingerilor acestora despre cum ar trebui să-i vină de hac diavolului. Îngerul târăște permanent evreimea în înaltul cerului, acolo unde ea urmează să opună rezistență și tot mereu evreimea cade înapoi, iar îngerul trebuie să o ia cu el îndărăt dacă nu vrea s-o lase să se scufunde de tot. Și niciuneia dintre cele două tabere nu i se poate reproșa ceva, ambele sunt cum sunt, una evreiască, alta angelică. Numai că ultima începe să-și uite originea superioară, iar prima devine trufașă, fiindcă pentru moment se simte la adăpost. Dialogul nesfârșit dintre ele poate fi sintetizat, bunăoară, în astfel de fraze, în care este inevitabil ca evreimea să tot plimbe prin gură pe cât posibil cuvintele îngerilor:

Evreimea: Mstí-li se něco na tomto světě, jsou to účty a cifry v duševních zaležitostech470.

Îngerul: Dva lidé mohou mít jen jediný rozumný důvod proto aby se vzali, a to je ten že se nemohou nevzít471.

Evreimea: Ei bine, iată calculul!

Îngerul: Calculul?

Evreimea: v hloubce člověk klame, alena povrchu ho poznáš472.

Îngerul: Proč si lidé neslibují, že nebudou třeba křičet, když se spálí pečeně atd473.

Evreimea: Deci și la suprafață trebuie să mintă! De altfel, nu trebuie să-i cerem asta, el ar fi făcut-o demult, de bunăvoie, dacă ar fi putut.

Evreimea: Ai perfectă dreptate: Proč si neslibují, že si vzájemně ponechají svobodu mlčení, svobodu samoty, svobodu volného prostoru?474

Îngerul: Să fi spus eu așa ceva? N-am spus-o niciodată, asta ar anula tot ce am spus.

Îngerul: buď přijmout svůj osud… pokorně… anebo hledat svůj osud…475

Evreimea: … na hledání je zapotřebí víry!476

Acum, în sfârșit, în sfârșit, Dumnezeule, îngerul împinge înapoi evreimea și se eliberează.

Un articol minunat și incitant, din care mai ales mintea dumneavoastră sclipitoare nimerește și lovește la fix. Cine nu este deja lovit — și așa sunt, desigur, cei mai mulți — se supune plecat; cine a fost deja doborât se mai întinde o dată să viseze. Iar în vis își spune: oricât de lumești sunt aceste cerințe, nu sunt suficient de telurice. Nu exisă căsnicii nefericite, există doar căsnicii neterminate, iar ele sunt neterminate pentru că au fost încheiate de oameni neterminați, oameni opriți din dezvoltare, oameni ce vor fi fost smulși înaintea recoltei de pe câmp. A trimite astfel de oameni să se căsătorească este ca și cum ai da teme de algebră în prima clasă din școala elementară. În clasele superioare corespunzătoare algebra este mai ușoară decât tabla înmulțirii acolo jos, de fapt ea este adevărata tablă a înmulțirii, însă pentru școala elementară e o imposibilitate și zăpăcește tot universul copiilor și, poate, și altele. Dar aici pare să vorbească evreimea, iar noi preferăm să-i astupăm gura.

_______________

Apoi a sosit scrisoarea dumneavoastră. Cu scrisul meu se întâmplă acum un lucru ciudat. Trebuie să aveți răbdare — când n-ați avut nevoie de așa ceva? De mai mulți ani nu i-am scris nimănui, am fost mort în această privință, mi-a lipsit orice nevoie de comunicare, parcă nu mai eram din lumea asta, dar nici din alta; a fost ca și cum în toți anii ăștia aș fi făcut doar în treacăt ceea ce mi s-a cerut, dar în realitate aș fi ascultat numai dacă aș fi fost strigat, până când m-a chemat boala din camera alăturată și am fugit într-acolo, unde mi-ar găsit tot mai mult locul. În cameră este însă întuneric și nici nu știu dacă boala e înăuntru.

În orice caz, mi-a venit foarte greu să gândesc și să scriu; uneori, când scriam, mâna îmi alerga goală peste hârtie, chiar și acum, despre gândire nici nu vreau să vorbesc (mereu m-au uimit gândirea dumneavoastră sclipitoare și modul în care se strânge o mână de fraze, peste care se abate ca un fulger mintea dumneavoastră sclipitoare). În orice caz, trebuie să aveți răbdare, acest mugur se desface încet și e mugur doar pentru că obișnuim să numim mugur ceea ce este închis.

Am început Donadieu, însă n-am citit decât foarte puțin, mai avansez un pic, dar nici puținul pe care l-am citit din el nu prea m-a impresionat. E lăudată simplitatea lui, însă în Germania și în Rusia simplitatea este la ea acasă. Bunicul este drăguț, dar nu mă poate împiedica să-l trec cu vederea când citesc. Partea cea mai frumoasă din ceea ce am citit până acum (mă aflu încă la Lyon) mi se pare caracteristică pentru Franța, nu pentru Philip, o palidă reflexie a lui Flaubert, de pildă, bucuria spontană de la un colț de stradă (vă mai amintiți oare paragraful?). Traducerea pare făcută de două persoane, este când foarte bună, când proastă și aproape de neînțeles. (Va apărea o traducere nouă la Wolff.) În orice caz, o citesc cu mare plăcere, am devenit un cititor acceptabil, însă lent. Ce-i drept, slăbiciunea mea de a mă simți foarte jenat în prezența fetelor merge până acolo încât în cazul acestei cărți mă împiedică să-l cred pe scriitor în privința personajelor sale feminine, fiindcă nu cred că îndrăznește să se apropie de ele. Ca și cum scriitorul ar fi făcut o păpușă și ar numi-o Donadieu fără alt scop decât acela de a abate atenția cititorului de la adevărata Donadieu, care este o persoană cu totul diferită și se găsește altundeva. Și în copilăria acestor fete zăresc într-adevăr, în ciuda oricărei drăgălășenii, un anumit schematism rigid, ca și cum ceea ce se povestește aici nu s-ar fi întâmplat în realitate, ci n-ar fi decât o invenție ulterioară, ca o uvertură născocită mai târziu, după legi muzicale, și acordată apoi la realitate. Există cărți în cazul cărora acest sentiment durează până la sfârșit.

Na velké cestě477 n-o știu. Cehov însă îmi place foarte mult, câteodată fără niciun sens. N-am citit nici Will O’ the Mill478 și nici altceva de Stevenson, știu doar că e preferatul dumneavoastră.

Am să vă trimit Franzi479, dar precis n-are să vă placă deloc, cu mici excepții. Asta se poate explica prin teoria mea conform căreia scriitorii în viață au o relație vie cu cărțile lor. Ei luptă pentru ele sau împotriva lor prin propria existență. Viața reală și autonomă a cărții începe abia după moartea autorului sau mai bine zis la un timp după moartea lui, căci autorii zeloși continuă să mai lupte o perioadă pentru cărțile lor chiar și după ce au murit. Dar pe urmă cartea se izolează și se poate baza numai forța bătăilor propriei inimi. De aceea, de exemplu, Meyerbeer a procedat foarte judicios când a vrut să sprijine aceste bătăi ale inimii și a lăsat prin testament fiecăreia dintre operele sale niște sume, eșalonate probabil în funcție de încrederea pe care o avea în ele. Însă despre aceasta ar mai fi și alte lucruri de spus, deși nu foarte importante. Aplicat la Franzi, acest lucru înseamnă că opera scriitorului în viață este într-adevăr precum dormitorul de la capătul locuinței lui, unde te poți retrage pentru sărutări, când vine vorba despre sărutat, sau care este îngrozitor în celălalt caz. Nu prea este o sentință asupra cărții dacă spun că mi-e dragă sau dacă dumneavoastră susțineți contrariul — dar poate că nu.

_______________

Azi am citit o parte mai mare din Donadieu, dar tot nu-i vin de hac. (Însă poate că nici astăzi nu ajung la vreo explicație, pentru că alături, în bucătărie, sora mea se întreține cu bucătăreasa și le-aș putea deranja la primul mic acces de tuse, or eu nu vreau așa ceva, căci fata asta — pe care o avem numai de câteva zile —, deși are 19 ani și e colosal de puternică, susține că este cea mai nefericită ființă de pe pământ; n-are niciun motiv, este doar nefericită fiindcă e nefericită și are nevoie de consolarea soră-mii care, de altfel, dintotdeauna „preferă să stea lângă servitoare“, cum spune tata.) Orice voi spune în mod superficial împotriva cărții va fi nedrept, deoarece toate obiecțiile sunt de fond, și nu mă refer la fondul cărții. Dacă cineva a ucis ieri — și oare când s-ar putea transforma acest ieri măcar într-un alaltăieri? —, el nu mai poate suporta azi povești cu crime. Pentru el, acestea sunt în același timp chinuitoare, plictisitoare și iritante. Solemna lipsă de solemnitate, părtinitoarea lipsă de părtinire, admirabila ironie a cărții — nu le suport. Când Raphael o seduce pe Donadieu, pentru ea este ceva foarte important, dar ce caută scriitorul într-o odaie studențească, ba chiar și un al patrulea, cititorul, până ce odăița aceea devine amfiteatru al Facultății de medicină sau de psihologie. În plus, cartea nu prea conține altceva decât disperare.

Încă mă gândesc adesea la articolul dumneavoastră. În mod ciudat — pentru a transforma dialogul inventat într-unul real: evreimea! evreimea! —, cred că pot exista căsnicii care nu se întorc la disperarea singurătății, mă refer la cele asumate, elevate, și cred că îngerul crede și el asta. Căci oare ce poți câștiga dintr-o căsnicie încheiată din disperare? Dacă plasăm o singurătate în alta, niciodată nu va rezulta un cămin, ci o katorga480. O singurătate se reflectă în cealaltă chiar și în cea mai neagră și mai adâncă noapte. Iar dacă punem la adăpost o singurătate, situația ei se agravează (dacă nu este o singurătate fragilă, feciorelnică și inconștientă). În cazul unei definiții precise și riguroase, a încheia o căsătorie înseamnă mai degrabă: a fi sigur.

_______________

Momentan, partea cea mai rea este însă că nu mai pot scrie nici măcar aceste epistole importante — nici nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Vrăjitoria malefică a corespondenței a început și-mi distrugă și mai mult nopțile, care se distrug oricum de la sine. Trebuie să mă opresc, nu mai pot scrie. Ah, insomnia dumneavoastră este diferită de a mea. Vă rog să nu mai scrieți.

[Dobřichovice: 9.V. 23481]

Multe mulțumiri pentru salutări. În ceea ce mă privește, am ieșit aici pentru câteva zile, nu-mi mai era bine la Praga. Dar tot n-o pot numi călătorie, am dat doar din niște aripi total nepotrivite.

[Dobřichovice: 9.V. 23]

Dragă doamnă Milena, probabil că ați primit cartea mea poștală din Dobřichovice. Sunt tot aici, însă peste 2-3 zile plec acasă, este prea scump (un chelner-șef atât de rapid îmi dă și restul anapoda, când prea mult, când prea puțin, n-am cum să-mi fac o părere), dorm prea puțin ș.a.m.d.; în rest, peste măsură de frumos, desigur. Cât privește excursiile ulterioare, poate că datorită acestora am devenit un pic mai apt de călătorie, chiar dacă ar fi să mai merg o jumătate de oră de la Praga. Mă tem însă în primul rând de costuri — aici este atât de scump încât îți poți permite să petreci aici doar ultimele zile înainte de moarte, iar apoi nu-ți mai rămâne nimic — și în al doilea rând mă tem — în al doilea rând — de rai și de iad. În afara acestora, lumea îmi stă la dispoziție.

Salutări cordiale,

Al dumneavoastră K.

(De altminteri, de când ne cunoaștem, este pentru a treia oară când, într-un moment extrem și foarte precis, mă avertizați dintr-o dată, prin câteva rânduri, sau mă liniștiți sau cum să zic altfel.)

[Berlin, a doua jumătate
a lui noiembrie 1923]

După ce ai dispărut482 brusc (dar deloc surprinzător) după ultima noastră întâlnire, prima dată când am mai auzit de tine a fost abia la începutul lui septembrie, iar atunci într-un mod neplăcut pentru mine. Între timp, în iulie mi s-a întâmplat ceva important — mai există și lucruri importante! —, ajutat de sora mea cea mai mare483, am călătorit la Müritz, pe malul Mării Baltice. Oricum, am părăsit Praga și am ieșit, n-am mai stat închis în cameră. La început m-am simțit chiar foarte rău. Pe urmă, la Müritz, s-a înfiripat, într-un mod neverosimil, posibilitatea mutării la Berlin. Voiam într-adevăr să merg în Palestina în octombrie, chiar am vorbit amândoi despre asta, firește că nu aș fi ajuns niciodată acolo, a fost ca fantezia cuiva care este convins că n-are să-și părăsească niciodată patul. Dacă tot nu-mi voi părăsi patul niciodată, de ce să nu plec măcar până în Palestina? La Müritz am dat însă peste o tabără de vacanță a celor de la Casa poporului evreu din Berlin484, majoritatea evrei din Est. M-au atras mult și se aflau în drumul meu. Am început să mă gândesc la posibilitatea de a mă muta la Berlin. Această posibilitate n-a fost atunci mai puternică decât cea palestiniană, ulterior a devenit însă mai puternică. Desigur, mi-a fost imposibil în orice privință să trăiesc singur la Berlin și nu numai la Berlin, ci și altundeva. Și pentru asta s-a găsit la Müritz un sprijin neverosimil în felul lui485. Pe urmă am venit la Praga la mijlocul lui august și după aceea m-am dus la sora mea cea mai mică486 la Schlesen, unde am stat peste o lună. Acolo am auzit întâmplător despre o scrisoare arsă, eram disperat, ți-am scris numaidecât pentru a mă elibera de această povară, însă nu ți-am trimis-o până la urmă, fiindcă nu mai știam nimic despre tine, iar la sfârșit chiar am ars-o înainte de a pleca spre Berlin. Despre celelalte trei scrisori pe care le menționezi nu știu nimic până azi. Eram disperat din cauza faptului că cineva a fost făcut de ocară într-un mod îngrozitor, deși nu știu bine care dintre cele trei persoane implicate. Dar desigur n-aș fi putut evita nicidecum această disperare, chiar dacă ea ar fi fost de un alt tip, nici dacă aș fi primit la timp scrisoarea la Müritz.

Pe urmă, la sfârșitul lui septembrie am venit la Berlin, și cu puțin înaintea plecării am primit și cartea ta poștală din Italia. Am plecat cu ultimele picături de energie pe care le-am mai găsit sau, mai bine zis, eram deja complet lipsit de energie, tocmai bun de a fi înmormântat.

Și iată-mă aici; până acum n-a fost atât de rău la Berlin cum crezi, din câte se pare; trăiesc aproape la țară, într-o mică vilă cu grădină, am impresia că niciodată n-am avut o locuință așa de frumoasă, dar cu siguranță o voi pierde în curând, este prea frumoasă pentru mine; de altfel, este deja a doua pe care o am aici. Până acum, mâncarea nu e diferită în esență față de cea de la Praga, mă refer doar la mâncarea mea. La fel stau lucrurile și cu starea de sănătate. Asta-i totul. Nu îndrăznesc să mai zic altceva, am spus deja prea mult, silfidele îmi înghit nesățioase vorbele. Iar tu însăți spui și mai puțin în scrisoare. Starea ta generală este bună, suportabilă? N-o pot descifra. Desigur, n-o pot face nici măcar în cazul meu; asta nu înseamnă decât „frică“.

[Berlin-Steglitz, 25.12.23]

Dragă Milena, de multă vreme zace aici un fragment dintr-o scrisoare pregătită pentru dumneavoastră, dar nu ajung s-o continui fiindcă vechile suferințe m-au găsit și aici, m-au atacat și m-au doborât un pic, totul mă obosește, orice trăsătură de condei, tot ce scriu mi se pare atunci prea impresionant, în dezacord cu energiile mele, iar dacă scriu „salutări cordiale“, atunci aceste salutări au într-adevăr forța de a ajunge pe gălăgioasa, nestăpânita, cenușia, citadina Lerchenfelderstraße, unde eu, cu tot ce am, nici n-aș putea să respir. Așa că nu mai scriu deloc, aștept niște timpuri mai bune sau chiar mai rele, fiind de altfel bine și atent protejat aici, până la limita posibilităților pământești. Despre lume aflu numai prin intermediul scumpirilor, și anume cu toată tăria, nu primesc ziarele pragheze, cele berlineze sunt prea scumpe, cum ar fi dacă mi-ați trimite din când în când câte un decupaj din Národní Listy — în aceeași manieră în care îmi făceați cândva o mare plăcere cu astfel de extrase.

De altfel, de câteva săptămâni adresa mea este următoarea: Steglitz Grunewaldstraße 13 la dl Seifert. Iar acum, totuși „cele mai bune salutări“, ce mai contează dacă acestea cad deja la poarta grădinii, poate că forța dumneavoastră va fi cu atât mai mare.

Al dumneavoastră, K.

1. Înainte de a pleca în călătorie, Kafka se întâlnise cu Milena Pollack într-o cafenea pragheză.

2. După ce se căsătorise, Milena se mutase în 1918 de la Praga la Viena.

3. Milena Pollack traducea în cehă povestirea „Fochistul“ a lui Kafka. Traducerea a apărut pe 22 aprilie 1920 în revista Kmen.

4. Probabil este vorba despre permisiunea pentru traducere din partea lui Kurt Wolff, editorul lui Kafka.

5. Milena se referea la nuvela „Un fratricid“, apărură inițial cu titlul „Crima“.

6. Ernst Pollack.

7. Růžena Hejná, angajată de Ottla, sora lui Kafka, pentru menajul scriitorului.

8. Din 2 martie până pe 31 august 1917, Kafka a închiriat acolo un apartament. Hemoptizia s-a produs în noaptea de 12 spre 13 august 1917.

9. „Domnule doctor, n-o mai duceți mult“ (cehă).

10. Gustav Mühlstein, unul dintre medicii familiei Kafka.

11. Subdiviziune a coroanei, moneda cehă.

12. Milena îi trimisese împreună cu scrisoarea un exemplar din săptămânalul Kmen, care conținea traducerea „Fochistului“.

13. Corespondența dintre Kafka și Milena a început când aceasta i-a cerut scriitorului permisiunea de a traduce „Fochistul“.

14. Este vorba despre volumul de povestiri al lui Kafka, recent apărut.

15. De la începutul lui 1920, Milena publica regulat foiletoane în cotidianul Tribuna, fără a le acorda importanță.

16. „Fochistul“.

17. Kafka se logodise de două ori cu Felice Bauer, în iunie 1914 și în iulie 1916, și apoi cu Julie Wohryzek, în septembrie 1919.

18. Milena se plânsese de situația ei financiară dificilă.

19. Povestea despre primul succes al lui Dostoievski, prezentată în scrisoarea precedentă.

20. Franz Kafka, Opera antumă, traducere de Radu Gabriel Pârvu, București: RAO, 1996, p. 50: „Fălindu-se, era doar un băiat vânjos“.

21. Scrisoarea cu „remarcile“ nu s-a păstrat.

22. „Eu sunt cel care plătește“ (cehă).

23. „O adevărată oroare“ (cehă).

24. Este posibil să fie vorba despre două nuvele de Gustav Meyrink, traduse de Milena și apărute la scurt timp după aceea.

25. „Că nu e tocmai adevărat“ (cehă).

26. „Buna intenție“ (cehă).

27. Instituția de asigurări în caz de accidente de muncă.

28. Alături de Franz Werfel și Willy Haas, Ernst Pollak frecventa Cercul literar de la Café Arco din Praga.

29. Stanislava (numită Staša) Jílovská, născută Procházková, jurnalistă și traducătoare, fostă colegă a Milenei la Gimnaziul de fete Minerva din Praga.

30. Milena a tradus în cehă și texte de Franz Werfel.

31. Circa 40 de cuvinte sunt ilizibile.

32. Ernst Pollak era evreu.

33. „Așa“ (cehă).

34. „Sunteți evreu?“ (cehă).

35. Un cuvânt este ilizibil.

36. „Nu înțeleg“ (cehă).

37. Trimiterea se face la ceasul astronomic de pe latura de sud a vechii Primării pragheze, unde cei 12 apostoli defilează pe cadran la fiecare oră exactă.

38. Franz Kafka și Julie Wohryzek conveniseră să se întâlnească pe 8 iunie la Karlsbad.

39. Julie Wohryzek.

40. Julie Wohryzek, căreia Kafka îi spune pe nume în scrisorile către Milena o singură dată, atunci când îi dă adresa ei.

41. Aici, aproximativ 10 cuvinte sunt șterse, la care se referă adăugirea care urmează: „Pentru a vă imita întru totul“.

42. Kafka se referă la perioada septembrie 1917 — aprilie 1918, când a stat la Zürau, un sat din nord-vestul Boemiei, unde s-a retras după izbucnirea afecțiunii lui pulmonare.

43. Corespondența scriitorului cu Felice Bauer a durat din septembrie 1912 până în decembrie 1917.

44. Referire la relația cu Julie Wohryzek și la căsătoria lor planificată (și eșuată) în toamna lui 1919.

45. „Nici măcar un cuvânt care să nu fi fost foarte bine cântărit“ (cehă).

46. Aluzie la legenda lui Ahasver, jidovul rătăcitor.

47. Numele unui joc de copii:„Pomișorule, pomișorule, schimbă-te!“ (cehă).

48. Joia Verde la catolici.

49. Referire la ziua de 31 mai, când Franz Kafka a primit de la Julie Wohryzek telegrama despre care este vorba în scrisoarea din 31 mai.

50. „Asta — mi-a făcut rău“ (cehă). Corect e mě, nu mně.

51. Fostul lui prieten, medicul și scriitorul Ernst Weiß.

52. Vezi scrisoarea din aprilie/mai 1920.

53. Julie Wohryzek.

54. De fapt, Wrschowitz (în cehă, Vršovice), cartier în sud-vestul Pragăi.

55. Staša Jílovská se afla în vilegiatură la Libschitz (în cehă, Libčice), pe malul Vltavei.

56. „Doar teamă pentru dumneavoastră“ (cehă).

57. Pentru prima oară Kafka i se adresează aici Milenei la persoana a doua. Începând cu scrisoarea următoare, această formă de adresare va deveni permanentă.

58. Circa 9 cuvinte sunt ilizibile.

59. „Să lași un om să aștepte“ (cehă).

60. Evident, Milena îi scrisese autorului că-i poate împărtăși doar într-o discuție personală întâmplările trăite în cele șase luni. Aici poate fi vorba despre o serie de dificultăți familiale: tatăl internat într-un sanatoriu de boli nervoase, refuzul soțului de a o întreține după revenirea lor la Viena și incertitudinea situației sale acolo.

61. Circa 15 cuvinte sunt ilizibile.

62. Este vorba despre propunerea făcută Milenei de a petrece vara într-o „zonă liniștită din Boemia“.

63. „Prefer să scap de toate pe un al treilea drum, care nu duce nici la tine și nici la el, ci undeva în singurătate“ (cehă).

64. Circa 11 cuvinte sunt ilizibile.

65. Josef Reiner.

66. Willy Haas era prietenul lui Kafka și al lui Brod, dar și al lui Ernst Pollak. Despre soția lui Josef Reiner, Jarmila, Brod precizează în scrisoarea citată: „una născută Ambrožová, Christin, prietenă cu Milena Jesenská, cu care seamănă, din câte se spune“, dar Kafka preferă să omită aici ultima parte.

67. Willy Haas a părăsit definitiv studiile de drept în favoarea criticii. Tatăl său, Gustav Haas, era avocat.

68. Willy Haas și Jarmila Reiner s-au căsătorit pe 20 martie 1921 la Berlin.

69. Biroul lui Kafka de la Instituţia de asigurări în caz de accidente de muncă.

70. Acolo a locuit familia Kafka din toamna lui 1913.

71. În germană, ernst, aluzie la Ernst Pollak, soțul Milenei, la care se referă, evident, în continuare.

72. Ludwig Ott.

73. Gara de Vest se află în apropiere de Lerchenfelder Straße, unde locuia familia Pollak.

74. În 1918, când căutase o astfel de școală pentru Ottla, Kafka avusese în vedere și școala horticolă din Klosterneuburg, situată în apropierea Vienei.

75. „N-am decât două rochii, dar arăt cuviincios“ (cehă).

76. Referire la „povestea ciudată“ ai cărei protagoniști erau soții Reiner și Willy Haas, care provenea dintr-o familie evreiască.

77. Leopold Hilsner, acuzat de o crimă presupus rituală asupra unei fete de 19 ani, fusese condamnat la moarte după două procese care au stârnit senzație în epocă, dar și o isterie generală împotriva evreilor la nivel internațional. La presiunea unor personalități, printre care se număra și viitorul președinte al Cehoslovaciei Tomáš Masaryk, pedeapsa a fost comutată de împăratul Franz Joseph la închisoare pe viață.

78. Cu Felice Bauer, din primăvara lui 1914.

79. Aluzie la prietenia Milenei cu Jarmila Reiner.

80. Trimitere la ruperea logodnei cu Julie Wohryzek.

81. Max Brod.

82. În scrisoarea din 13 iunie, Kafka i se adresase Milenei cu apelativul „copilaș“.

83. Ludwig Ott.

84. Probabil Františka Nedvědová.

85. Probabil Hans Markert.

86. Fata cu care scriitorul petrecuse pentru prima oară o noapte locuia aproape de Fleischmarkt.

87. Celebra „Scrisoare către tata“ (pe care Kafka nu i-a înmânat-o probabil niciodată tatălui său) cuprindea în manuscris peste 100 de pagini.

88. Hermann și Julie Kafka își petreceau concediul acolo.

89. „Niciodată frumos cu adevărat, nicidecum, poate uneori drăguț“ (cehă).

90. Ludwig Ott.

91. Referire la relatarea lui Max Brod despre sinuciderea lui Josef Reiner.

92. Scrisorile trimise post-restant îi erau adresate Milenei fie sub numele de fată, Jesenská, sub care ea își publica articolele și traducerile, fie sub pseudonimul Kramer.

93. În cehă: broască. — Referire la povestirea „Blestemul broaștei — blestemul broaștei“ de Gustav Meyrink, tradusă de Milena Jesenská pentru Tribuna.

94. Kafka imită aici epanalepsa, figură de stil utilizată de Gustav Meyrink în povestirea sa.

95. Personaj din povestirea lui Meyrink.

96. Milena Jesenská, numele de fată al Milenei Pollak.

97. Limba noastră, revistă editată de Academia Cehă de Știință și Artă.

98. „Iubită“ (cehă).

99. Kafka îl întâlnise pe medicul, psihanalistul și filozoful Otto Groß în vara lui 1917 la Viena și se întorsese împreună cu familia acestuia, cu trenul de noapte, la Praga.

100. Deși era căsătorit, Otto Groß călătorea cu iubita lui, Marianne (Mizzi) Kuh, cu care avea o fiică, Sophie, precum și cu fratele acesteia, scriitorul Anton Kuh.

101. Felice Bauer.

102. Otto Groß era dependent de droguri, iar conform opiniei generale moartea sa prematură a fost cauzată de acestea.

103. Jakob Kafka a fost măcelar în satul Wossek/Osek din Boemia de Sud, situat în apropiere de Strakonitz/Strakonice.

104. Strada pe care locuiau soții Pollak.

105. Scriitorul călătorise marți, 29 iunie, de la Merano la Viena, unde petrecuse cu Milena 4 zile, de miercuri, 30 iunie, până sâmbătă, 3 iulie, iar pe 4 iulie, duminică, se întorsese la Praga.

106. „Jurnalul lui“ Hermann Bahr a apărut pe 4 iulie 1920 în Neues Wiener Journal.

107. O mătușă a Milenei, caracterizată de Max Brod ca fiind „o jurnalistă șovină, reacționară, foarte de dreapta“.

108. Este vorba despre o scrisoare de la Julie Wohryzek, pe care Kafka n-o mai văzuse de când plecase la Merano.

109. Ca și cea de la Julie Wohryzek, nici scrisoarea de la Max Brod nu s-a păstrat.

110. Julie Wohryzek locuia cu părinții în cartierul Vinohrady din Praga.

111. Kafka se referă la scrisorile trimise Milenei după întoarcerea lui la Praga, iar aceasta este a treia dintre ele.

112. Kafka se referă, evident, la întrevederea cu Julie Wohryzek.

113. Deși o mai anunțase pe Milena că-i va trimite această scrisoare, devenită ulterior celebră, Kafka n-o va face.

114. Într-o serie de epistole, precum și în Jurnal, Kafka a reliefat importanța acestei nuvele de Franz Grillparzer, considerat de el „rudă de sânge“ datorită încercării de a împăca activitatea literară cu conviețuirea cu o femeie.

115. Trimitere la monumentul (de Karl Kundmann) dedicat lui Grillparzer în Grădina publică din Viena.

116. Milena îi scrisese pe când Kafka se afla încă la Viena.

117. Kafka se temea că va fi concediat pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu de către Bedřich Odstrčil, șeful său de la Instituţia de asigurări în caz de accidente de muncă.

118. Localitate de graniță între Austria și Cehoslovacia.

119. Hotel unde înnoptase Kafka în timpul șederii lui la Viena.

120. Strada pe care locuia Milena.

121. Julie Wohryzek.

122. Elsa Brod.

123. Intenția de a se despărți de Julie Wohryzek.

124. Comemorarea lui Jan Hus.

125. Alfred Löwy, fratele Juliei, mama lui Kafka, trăia la Madrid şi era directorul unei companii feroviare. El nu mai fusese la Praga din 1914, iar acum urma să participe la nunta Ottlei Kafka.

126. Arne Laurin (pseudonimul lui Arnošt Lustig), jurnalist și critic de teatru, redactor-șef adjunct la cotidianul Tribuna.

127. Otto Pick, scriitor și traducător.

128. Probabil Robert, unul dintre frații lui Ewald Felix Přibram, prieten din tinerețe al autorului. Robert Přibram era internat la Sanatoriul de boli nervoase Weleslawin.

129. Posibilă referire la Ephraim Sprach, cofondatorul unui club pentru evreii estici la Praga, unde a ținut o conferință despre erotica la evrei, publicată fragmentar în hebdomadarul sionist Selbstwehr.

130. Milena îi mai trimisese lui Kafka două scrisori după plecarea scriitorului de la Merano, iar aceastea fuseseră redirecționate către adresa lui din Praga.

131. Scrisoarea Juliei Wohryzek către Milena nu s-a păstrat.

132. De fapt, adresa magazinului de pălării în care lucra Julie, deținut de sora ei, Růžena.

133. Juliei Wohryzek.

134. Duminică, 4 iulie 1920, când Milena îl însoțise pe Kafka la gară.

135. Pe durata șederii la Praga a unchiului Alfred Löwy, scriitorul s-a mutat la sora lui, Elli Hermann.

136. Părinții lui Kafka se întorceau din concediu.

137. Ora la care Kafka părăsise Viena.

138. Biserica St Niklas, unde se oficiau și slujbe ortodoxe, se afla vizavi de locuința din Altstädter Ring, nr. 6, unde Kafka locuia împreună cu părinții săi.

139. Ottla Kafka.

140. Karl Hermann, soțul lui Elli.

141. În scrisoarea menționată (care nu s-a păstrat, din păcate), Milena îi destăinuie că Ernst Pollak, soțul ei, a aflat despre relația lor. Când se referă la „experiențele din alte cazuri“, Kafka face aluzie la povestea sinuciderii lui Josef Reiner.

142. Ernst Pollak.

143. Ottla, părinții lui Kafka și Julie Wohryzek. Din pricina întâlnirii cu Milena, scriitorul voia să nu se știe de popasul lui la Viena, iar legătura feroviară directă între Merano și Praga trecea prin Linz.

144. Kafka se referă la Libschitz/Libčice, localitatea în care Staša Jílovská, prietena Milenei, se afla în vacanță.

145. Rudolf Jilovský, soțul Stašei, era un cunoscut cântăreț, reprofilat mai târziu ca jurnalist și editor.

146. Editorul și traducătorul Josef Florian locuia în Altreisch/Strá Ríše, în apropiere de Brünn/Brno.

147. Referire la cele 11 scrisori (parțial numerotate), pe care scriitorul i le-a trimis Milenei după întoarcerea la Praga.

148. Asumarea relației lui cu Milena. Termenul de „sarcină” apare în continuare și cu referire la asumarea relației lor de către Ernst Pollak.

149. Scrisorile în care Milena îl anunța pe scriitor că soțul ei este la curent cu relația lor nu s-au păstrat.

150. Rudolf Jílovský.

151. „El a smuls asta de la Kafka“ (cehă).

152. Emil A. Pittermann și Ferensz Futurista erau cunoscuți actori și regizori, colegi de scenă cu Jílovský.

153. „Traiul cu Kafka“ (cehă).

154. Referire la zilele petrecute împreună cu Milena la Viena.

155. Adele Kohler, menajera Milenei.

156. Paul Kisch, fost coleg de școală al lui Kafka, redactor la cotidianul vienez Neue Freie Presse.

157. Cotidianul Tribuna a anunțat cununia lui Arne Laurin cu Olga Weiss pe 15 iulie 1920.

158. Milena îl rugase pe Kafka să treacă pe la cimitirul unde aceasta avea îngropate niște rude, inclusiv un frate mort la 6 luni, Jan Jesenský.

159. Antonín și Marie David, viitorii socri ai Ottlei.

160. Colecție de cărți, transformată ulterior în editură de către fondatorul ei, Josef Florin. „Dobré dílo“ înseamnă în cehă „Creație bună“.

161. Cafenea pragheză pe care până la Primul Război Mondial o frecventau în special literații de limbă germnă, iar după război mai ales oamenii de afaceri.

162. Julie Wohryzek.

163. Merită menționat faptul că în corespondența anterioară și în Jurnal, precum și într-o serie de opinii exprimate oral, Kafka și-a manifestat totuși de mai multe ori entuziasmul față de nuvela lui Grillparzer. Max Brod pune această schimbare de atitudine a scriitorului pe seama autoidentificării cu autorul „Sărmanului muzicant“ sub aspectul autocriticii practicate de acesta.

164. Kafka se întâlnise în seara precedentă cu Staša Jílovská.

165. Rudolf Jílovský.

166. Probabil Josef Mareš.

167. Elli împreună cu soțul ei Karl Hermann și cu fiica lor cea mai mică Hana veniseră nu doar pentru unchiul Alfred Löwy, ci și pentru nunta Ottlei. Apartamentul în care Kafka stătea momentan îi aparținea, de fapt, familiei Hermann.

168. Posibilă referire la intenția lui Ernst Pollak de a-și abandona profesia și de a părăsi Viena.

169. „Da, ai dreptate, îl iubesc. Dar F., te iubesc și pe tine“ (cehă).

170. „și“ (cehă).

171. Jindřich Král.

172. Kafka îi reproșează Milenei că nu se menajează în urma unei afecțiuni pulmonare.

173. Rudolf Jílovský îi înmânase lui Kafka o scrisoare a Stašei pentru Milena.

174. Jan Jesenský, profesor de chirurgie maxilo-facială la Universitatea Carolină din Praga.

175. Milena se afla în fața deciziei de a-l părăsi măcar pentru un timp pe soțul ei și, implicit, Viena și de a merge în Boemia, eventual, la prietena Staša.

176. Utilizarea ghilimelelor poate avea legătură cu conceptul de frică al lui Søren Kierkegaard, filosof care l-a influențat pe Kafka.

177. Vezi la începutul scrisorii precedente cuvintele pe care Kafka le citează din epistola Milenei.

178. „Cocoșul alb“ (germ.), han de unde Milena îi scrisese autorului și care se afla în apropierea locuinței ei.

179. Aluzie la zilele petrecute împreună la Viena.

180. Ottla.

181. Este vorba despre nunta Ottlei cu Josef David. Surorile mirelui se numeau Anna și Elisabeth (Ella).

182. Această scrisoare, care nu s-a păstrat, este „marea scrisoare anunțată“ de Milena. Ea se referă la dificultatea de a alege între Ernst Pollak și Franz Kafka.

183. „Căci nu mă voi opri totuși nici măcar în fața — nici măcar în fața — nici măcar în fața“ (cehă).

184. Kafka s-a aflat la Turnau, în nordul Boemiei, pentru trei săptămâni, în septembrie 1918, iar acolo a muncit în întreprinderea horticolă Maschek.

185. Olga Laurin, născută Weiss.

186. Julie Wohryzek.

187. Referire la un episod petrecut într-una din cele patru zile în care scriitorul a întâlnit-o pe Milena la Viena. Atunci el i-a dat unei cerșetoare două coroane și a vrut să-i ceară înapoi una, după cum îi relatează Milena lui Max Brod într-o scrisoare.

188. La sfârșitul Primului Război Mondial, din cauza penuriei de hârtie, mai multe orașe din Austria au avut voie să tipărească bancnote proprii.

189. Mai multe cuvinte sunt ilizibile.

190. Pe Ernst Pollak.

191. Milena îi împrumutase scriitorului mai multe cărți, printre care și romanul Marie Donadieu de Charles-Louis Philippe.

192. Heidentum, Christentum, Judentum. Ein Bekenntnisbuch de Max Brod. Această lucrare de filozofia religiei, apărută în 2 volume în 1921, se numără printre cărțile rămase de la Kafka.

193. Gustav Janouch, fiul unui coleg de birou al lui Kafka și autor al unui volum important din punct de vedere documentar: Gespräche mit Kafka. Erinnerungen und Aufzeichnungen.

194. Milena tradusese pentru Tribuna eseul „Arthur Rimbaud“ de Paul Claudel.

195. Cuvântul nu există în cehă, este vorba despre o greșeală de tipar. Corect ar fi fost gramatikální, adică „gramatical“.

196. Evocarea unui moment din zilele petrecute de cei doi la Viena.

197. 3 sau 4 cuvinte sunt ilizibile.

198. Kafka îi scrie Milenei în timpul orelor de serviciu.

199. Kafka o rugase pe Milena să răspundă la o epistolă a Juliei Wohryzek.

200. „Căci el nici n-a scris, nici n-a vorbit despre dumneavoastră“ (cehă).

201. Pentru comparație, venitul anual al lui Kafka era de 8125 de coroane.

202. Milena tradusese povestirea „Nefericire“ de Kafka.

203. De la începutul corespondenței lor, Milena îl numea pe Kafka Frank.

204. Trimitere la excursia făcută împreună în Pădurea vieneză.

205. „Necesar“ și, respectiv, „eu“ (cehă). În traducerea Milenei, pasajul respectiv sună astfel: „Este necesar ca eu s-o spun?“.

206. Un cuvânt este ilizibil.

207. Este vorba despre povestirea lui Kafka „Nefericire“, în traducerea Milenei.

208. Reviste în limba cehă, care apăreau la Praga. Milena își exprimase probabil intenția de a colabora la ele, dar în 1920 nu este atestată decât publicarea unei traduceri în Cesta.

209. Probabil Hans Klaus.

210. „Că tu ești de fapt un om care n-are habar de așa ceva“ (cehă).

211. „N-are habar“ (cehă).

212. Este vorba depre o scrisoare pe care Milena o primise de la Jarmila Reiner și i-o dăduse lui Kafka s-o citească.

213. Jarmila Reiner.

214. Probabil Josef Mareš, care îi povestise lui Kafka despre sfârșitul lui Josef Reiner.

215. „Un nătărău“ (cehă).

216. Pasajul dă de înțeles că în timpul șederii la Viena Kafka a vizitat-o acasă pe Milena.

217. Trimitere la ultima zi petrecută împreună la Viena.

218. Nu este limpede la care dintre cărțile lui Max Brod se referă Kafka.

219. Poet și traducător, concentrat în timpul Primului Război Mondial la Viena. Kafka îl întâlnise în 1917, când se întorcea din Ungaria, unde o însoțise pe logodnica lui de atunci, Felice Bauer. Fuchs a rămas la Viena și după sfârșitul războiului și a frecventat cercurile literare în care i-a întâlnit pe soții Pollak, stabiliți acolo imediat după căsătorie, în 1918.

220. Trimitere la o convenție din corespondența lor.

221. Fiindcă scrisoarea menționată la început nu s-a păstrat, atât fata, cât și vărul comun n-au putut fi identificați.

222. „Femeilor nu le trebuie mult“ (cehă).

223. Probabil Milena adăugase pe plic câteva cuvinte cu scuze, care putea fi citite deci de cei care triau și repartizau corespondența primită în instituția unde lucra autorul.

224. Evident, Milena îi povestise despre încercările ei de a câștiga bani ca hamal în gările din Viena.

225. Este vorba despre o scrisoare a Juliei Wohryzek către Milena.

226. „Secretar “ (cehă).

227. „Secret“ (cehă).

228. Staša și Rudolf Jílovský.

229. Una dintre destinațiile de excursie ale autorului în pădurea vieneză.

230. Referire la unele probleme avute de Milena cu traducerea unui eseu al lui Gustav Landauer despre Hölderlin.

231. Probabil o traducere a Milenei din Jules Laforgue, publicată în Tribuna.

232. Un coleg neidentificat de la Instituţia de asigurări în caz de accidente de muncă.

233. Hemoragie pulmonară.

234. „Copil mic“ (cehă).

235. „În sine“ (cehă).

236. Poate fi vorba despre Wenzel Rosický, profesorul lui Kafka de la gimnaziu.

237. Milena îi respinsese sprijinul financiar.

238. Gustav Janouch, numit „primul“, pentru a-l distinge de Hans Klaus.

239. Aluzie la timpul petrecut împreună la Viena între 29 iunie și 4 iulie 1920.

240. Kafka rămăsese în locuința familiei Hermann și după plecarea unchiului Alfred Löwy.

241. În germană: Frank und Schrank. Milena îi spunea scriitorului Frank, în loc de Franz.

242. „De fapt“ (cehă).

243. Congresul Sokol, mișcare sportivă naționalistă cehă.

244. Posibilă trimitere la faptul că în primăvara lui 1917 tatăl Milenei o internase pe aceasta, încă minoră pe-atunci, în sanatoriul de boli nervoase Weleslawin, cu diagnosticul „alienație morală“, probabil pentru a zădărnici astfel căsătoria ei cu Ernst Pollak.

245. Aluzie la mărturisirea Milenei că a lucrat ca hamal.

246. „Clar, necomplicat“ (cehă).

247. Kafka revine aici la „poveștile“ despre care a fost vorba în scrisoarea precedentă.

248. Diminutivul ceh de la Jan.

249. Probabil Oskar Pollak.

250. Gustav Janouch.

251. „Balanța lumii“ (cehă).

252. Respectiva poezie nu a fost identificată.

253. 6 cuvinte sunt ilizibile.

254. „Un braț plin“ (cehă).

255. Întrebarea este adresată de două ori, pe marginea stângă a paginilor 2 și 4 ale scrisorii.

256. Probabil Jakob Rabinowitz.

257. Milena se exprimase critic la adresa sionismului lui Max Brod.

258. Max Brod considera că, dată fiind gravitatea bolii, pentru Kafka ar fi mai bine să părăsească domiciliul părintesc și să meargă la Davos pentru a se trata la un sanatoriu de plămâni.

259. „Nefericire“, povestirea lui Kafka, apăruse, în traducerea Milenei, în cotidianul Tribuna.

260. Probabil Milena continuase jocul lor legat de „Totuși“.

261. Milena, ca și Max Brod, pleda pentru internarea lui Kafka într-un sanatoriu din Davos.

262. Bedřich Odstrčil, pe care Kafka „îl admira (serios!) din adâncul sufletului, fiindcă scria atât de repede la mașină“, potrivit unei mărturii a Milenei dintr-o scrisoare a ei către Max Brod.

263. Compozitorul Hans Krasa.

264. În Tribuna apăruse un articol al Milenei despre costumul de baie. Cumnatul în discuție este Josef David, soțul Ottlei.

265. În articolul ei, Milena făcea distincția între înotătorii care plutesc și se simt în apă în elementul lor și cei care „atârnă“ în apă și se mențin la suprafață doar din întâmplare.

266. Milena scria preponderent articole despre modă.

267. Ottla își ajuta fratele în mai toate treburile curente.

268. Circa 10 cuvinte sunt ilizibile.

269. Unul sau mai multe cuvinte sunt ilizibile.

270. Create de sculptorul Jakub Obrovský pentru prima aniversare a Cehoslovaciei.

271. 2 cuvinte sunt ilizibile.

272. Mătușa Klara, soția unchiului Filip, cel mai mare frate al tatălui scriitorului, murise în 1908.

273. „Aștepți până când tu vei simți nevoia“ (cehă).

274. Între Milena și Jan Jesenský se produsese o ruptură odată cu căsătoria ei cu Ernst Pollak. Scrisoarea menționată, pe care Milena i-o trimite lui Kafka spre lectură, este prima primită, după trei ani, de la tatăl ei.

275. Jan Jesenský semnase scrisoarea cu „Jesenský“, fapt resimțit de Milena ca pe o „lovitură“.

276. „Regret“ (cehă).

277. „Îngrozitor de trist“ (cehă).

278. Jan Jesenský se opunea căsătoriei Milenei cu Ernst Pollak de pe poziții naționalist cehe și antisemite.

279. Milena era născută pe 10 august.

280. Probabil că Milena îi trimisese lui Kafka traducerea eseului lui Gustav Landauer despre Hölderlin.

281. Este vorba, probabil, despre povestirea lu Kafkia „Nefericire“, apărută în Tribuna în traducerea Milenei.

282. Circa 5 cuvinte sunt ilizibile.

283. Un cuvânt este ilizibil.

284. „Și tu nu vii, fiindcă aștepți până când tu vei simți nevoia să vii“ (cehă).

285. „Rămâi cu bine, Frank“ (cehă).

286. „N-are deci niciun sens să-ți trimit o telegramă greșită, n-o mai trimit“ (cehă).

287. Isac Löwy.

288. Juristul Paul Stein, prieten cu Willy Haas și Franz Werfel.

289. Alfonso al XIII-lea, regele Spaniei între 1886 și 1931.

290. Gustav și Therese Kubasa, părinții poetului Gustav Janouch.

291. Aluzie la obiceiul Milenei de a face unele mențiuni și pe plic.

292. Scrisoarea Milenei către Julie Wohryzek.

293. Un cuvânt este ilizibil.

294. Posibil nume de cod pentru întâlnirea lor de la Gmünd.

295. „Frică — dor“ (cehă).

296. Insulă pe Vltava.

297. Kafka a petrecut vacanța de vară din 1903 cu familia sa la Zálezly. Anna Pouzarová, pedagoga surorilor Kafka, menționează o „domnișoară Stella“, cu care scriitorul juca tenis și mergea cu bicicleta. La întoarcerea la Praga, el i-a dedicat un lung poem intitulat „Stella“.

298. Kafka obișnuia să-i trimită bani în plic împreună cu scrisorile.

299. 4 cuvinte ilizibile.

300. Aproximativ 3 rânduri sunt ilizibile.

301. Milena obținuse cetățenia austriacă prin căsătoria cu Ernst Pollak.

302. Din cauza scrisorii tatălui ei, dar și a refuzului scriitorului de a merge la Viena.

303. Cei doi plănuiau să se întâlnească la Gmünd sâmbătă, pe 14 august.

304. 3 iulie 1920, ziua dinaintea plecării lui Kafka din Viena. În sâmbăta respectivă a fost și ziua de naștere a scriitorului.

305. „Subînțeles“ (cehă).

306. Milena împlinea în ziua respectivă 24 de ani.

307. Când cei doi s-au despărțit la Viena.

308. Dintre ștrandurile de pe Vltava, Kafka îl prefera pe cel aflat pe Insula Sofia.

309. „Ați dori să faceți o tură?“ (cehă).

310. Actuala Dětský ostrov (Insula copiilor).

311. Jan Trnka.

312. „Da“ (cehă).

313. Aluzie la bacșișurile generoase primite de Milena ca hamal la Viena.

314. Trimitere la un articol al Milenei despre îmbrăcămintea pe timp ce ploaie.

315. Referire la un articol al Milenei despre noul tip de locuitor al metropolei.

316. Bar Mițva, când, odată cu împlinirea vârstei de 13 ani, adolescentul este introdus în comunitatea credincioșilor. Pentru Kafka, această ceremonie s-a petrecut pe 13 iunie 1896 în sinagoga Zigeuner.

317. Ca și Emilie, probabil o convenție între corespondenți.

318. „Nu înțeleg cum un astfel de om….“ (cehă).

319. Presa anunța o grevă în telecomunicații pe teritoriul Austriei.

320. Colegul filatelist amintit în mai multe scrisori.

321. Circa 6 cuvinte sunt ilizibile.

322. „Greutatea, disconfortul, greața“ (cehă).

323. Probabilă referire la faptul că Milena îl rugase pe Max Brod s-o anunțe când va observa că scriitorul se simte rău.

324. Kreuzen și Aflenz sunt stațiuni balneare din Austria.

325. Austria se confrunta cu o criză de aprovizionare.

326. Existau zvonuri despre consumul de cocaină în cercul lui Ernst Pollak.

327. Amálie Kreidlová, colegă de gimnaziu cu Milena și prietena lui Ernst Pollak înainte ca acesta s-o cunoască pe viitoarea lui soție.

328. „Cafeneaua“ (cehă). Titlul unui articol publicat de Milena în Tribuna.

329. Probabil Kafka îi trimisese Milenei trandafiri de ziua ei.

330. „Un braț plin“ (cehă).

331. Este posibil ca Milena să se fi arătat interesată de anunțurile din ziarele pragheze cu care Kafka învelise cărțile pe care i le-a trimis.

332. Aluzie la sfârșitul de săptămână când urmau să se întâlnească la Gmünd.

333. Referire la colegul filatelist.

334. „Asta-i frumos, asta-i frumos!“ (cehă).

335. Firmă de expediție folosită de Kafka pentru coletele trimise Milenei.

336. „Așa ceva nu va exista niciodată“ (cehă).

337. Vasil Kaprálek Škrach, secretarul personal al lui Tomáš G. Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei.

338. Cei doi voiau să se întâlnească la Gmünd în weekendul următor.

339. Odată cu această scrisoare începe seria epistolelor trimise de Kafka la St. Gilgen, unde Milena plecase în concediu, după întâlnirea lor la Gmünd de pe 14-15 august. El îi scrie iubitei între 17 și 23 august, dar expediază scrisoarea abia pe 23 august, când primește adresa ei.

340. Milena îl rugase pe Kafka să-i înmâneze Jarmilei Reiner niște scrisori referitoare la sinuciderea soțului acesteia. Jarmila urma să le ardă.

341. Cotidian conservator praghez.

342. Anastázie Ambrožová.

343. Jarmila Reiner credea că familia Kafka locuiește încă acolo.

344. Colină de pe malul stâng la Vltavei.

345. 2 cuvinte sunt ilizibile.

346. „Ești a mea“ (cehă).

347. Circa 5 cuvinte (puse între paranteze) sunt ilizibile.

348. Milena voia să-și suplimenteze veniturile și îl rugase pe Kafka să dea un anunț în Neue Freie Presse că oferă meditații de cehă.

349. Vlasta Knapp, născută Moučková, asistenta profesorului Jan Jesenský, tatăl Milenei.

350. În drum spre St. Gilgen, Milena făcuse un popas la Salzburg.

351. Circa 15 cuvinte sunt ilizibile.

352. Schița lui Alfred Polgar a apărut în Prager Tagblatt, cotidian care conține și știrile despre Salzburg menționate mai jos.

353. St. Wolfgang și St. Gilgen, localități situate pe Wolfgangsee.

354. Referire la un pasaj dintr-un articol al Milenei.

355. Traduse de Milena.

356. „Amintește-ți ceva amuzant!“ de Vladislav Vančura.

357. „Nu vreau să-mi răspunzi la asta“ (cehă).

358. Otto Pick încerca să-și publice o lucrare și spera într-o intervenție a lui Max Brod pe lângă editorul praghez František Topič.

359. Romanul lui Max Brod Calea lui Tycho Brahe către Dumnezeu apăruse în traducere cehă la Editura František Topič.

360. Un cuvânt este ilizibil.

361. Kafka se oferise să-i plătească Milenei recuperarea, însă ea îi refuzase.

362. Stațiune balneară austriacă, agreată de Milena.

363. Posibil să fie aceeași persoană cu Mitzi Beer, o iubită a lui Ernst Pollak.

364. „Verdictul“ a apărut în traducerea Milenei abia în 1923.

365. Probabil Gustav Janouch.

366. Circa 50 cuvinte sunt ilizibile.

367. De obicei, Kafka îi scria Milenei în timpul orelor de serviciu.

368. „Din Rusia bolșevică“ de Bertrand Russell, text publicat în Prager Tagblatt din 25 august 1920. Pasajul final se referea la o așteptată înfrângere a comunismului.

369. 2 cuvinte sunt ilizibile.

370. Jindřich Král.

371. Milena se afla la St. Gilgen împreună cu soțul ei.

372. Scriitorul și editorul Franz Blei, în a cărui revistă Hyperion s-a produs debutul lui Kafka.

373. „Am dureri de cap insuportabile“ (cehă).

374. Bad Ischl, localitate situată aproape de St. Gilgen.

375. Actrița Rahel Sanzara (numele de scenă al Johannei Bleschke).

376. Oskar Baum, prietenul lui Kafka.

377. Referire la eseul lui Gustav Landauer despre Hölderlin, publicat în traducerea Milenei.

378. Milena aștepta ca Tribuna să publice o cronică a ei la piesa Jedermann de Hugo von Hofmannsthal, pusă în scenă de Max Reinhardt, spectacol văzut în 1912 și de Kafka. Nu există dovezi că această cronică a apărut.

379. În continuare, Kafka povestește despre întâlnirea lui cu Vlasta Knapp.

380. Medicul Jaroslav Říha.

381. Ernst Pollak lucra la Österreichische Länderbank din Viena.

382. Zestrea Milenei depășea salariul lui Kafka pe un an.

383. Referire la activitatea jurnalistică a Milenei.

384. Pe când se afla la Merano, Kafka îi propusese Milenei în mai multe rânduri să meargă la țară, în Boemia, ca să se întremeze.

385. Kafka știa că Milena mergea uneori la acest han vienez.

386. Adresată lui Max Brod, epistolă pe care Kafka o văzuse la prietenul său.

387. Atât la Viena, cât și la St. Gilgen, Milena a primit post-restant scrisorile de la Kafka.

388. Milena îi spunea lui Kafka Frank.

389. Referire la publicarea unui articol sionist de Max Brod în Tribuna, unde redactor-șef adjunct era Arne Laurin.

390. De fapt, Carl Mayer, coautor, alături de Hans Janowitz, al scenariului filmului Cabinetul doctorului Caligari, turnat în 1920.

391. Revistă ilustrată berlineză.

392. Aluzie la faptul că Milena îi spunea Frank, în loc de Franz.

393. Adresele sanatoriilor Grimmenstein și Wiener Wald.

394. Probabil Gustav Janouch.

395. Poate fi vorba despre un articol publicat în Národní Listy de Růžena Jesenská, pentru care Milena devenise, în urma căsătoriei cu un evreu, „nepoata obraznică“.

396. 2 cuvinte sunt ilizibile.

397. Probabil Michael Treml.

398. Ewald Felix Přibram.

399. Milena fusese internată la Sanatoriul de boli nervoase Weleslawin, unde îl întâlnise pe fratele lui Přibram.

400. Referire la întâlnirea lui cu Vlasta Knapp.

401. Faptul că Milena nu era deloc de acord cu rezultatul discuției scriitorului cu Vlasta Knapp.

402. „Palier“ (cehă).

403. Una dintre inexplicabilele glume kafkiene. Firește că profesorul Jan Jesenský nu era editorul respectivei reviste de sport.

404. În zona în care se afla St. Gilgen se produseseră inundații.

405. „Voi n-aveți forța de a iubi“ (cehă).

406. Milena voia să ofere meditații la cehă, iar Kafka inserase un anunț în acest sens în Neue Freie Presse.

407. 11 cuvinte sunt ilizibile.

408. „Voi n-aveți forța de a iubi“ (cehă).

409. Kafka se referă aici la locurile lor de întâlnire, Viena și Gmünd.

410. Un cuvânt ilizibil.

411. Poetul praghez Paul Adler.

412. Tocmai apăruseră, în traducerea Milenei, mai multe povestiri de-ale lui Kafka. În hebdomadarul Kmen: „Neașteptata plimbare“, „Excursia în munți“, „Nenorocirea holteiului“, „Negustorul“, „Drumul spre casă“ și „Cei care trec în goană“ (toate din volumul Contemplație), iar în cotidianul Tribuna: „O dare de seamă pentru o academie“.

413. Povestirea lui Tolstoi „Străinul și țăranul“, găsită în biblioteca lui Kafka.

414. Circa 40 de cuvinte sunt ilizibile.

415. „Oh, ea nu știe ce sunt filmele? Pelicule.“ (cehă). Kafka citează dintr-un articol din revista Naše řeč, unde este criticată exprimarea tinerilor care sluțesc limba.

416. Odolen Kodym.

417. „Negustorul“, proză de Kafka tradusă de Milena pentru revista Kmen.

418. „Mă doare în cap și în tâmple“ (cehă). De fapt, autorul corectează aici doar o prepoziție în cehă.

419. „Luptându-se una cu alta“ (cehă).

420. „Spațiu liber“ (cehă).

421. „Piața“ (cehă).

422. „Urmăriți-l doar“ (cehă).

423. „Scrisori fantomatice“ (cehă).

424. Referire la temperatura corpului.

425. Milena îi recomandase să evite poluarea din Viena și să meargă direct la sanatoriu, dacă starea lui de sănătate nu se va îmbunătăți.

426. Aluzie la zilele petrecute împreună la Viena la începutul lui iulie 1920.

427. Cartea fantomelor.

428. Dramă de Franz Werfel.

429. Scrisoarea lui Rudolf Illový, redactor și scriitor, nu s-a păstrat. „Mica intervenție” la care se referă în continuare Kafka consta în faptul că soția lui Illový, Milena Illová, îi tradusese povestirea „În fața legii”, în condițiile în care autorul îi ceruse editorului să-i acorde drepturile de traducere în cehă Milenei Pollak.

430. „Chiar micul Illový” (cehă).

431. Săptămânal praghez.

432. Kafka mânca aproape exclusiv vegetarian, de aceea era important pentru el ca sanatoriul Grimmenstein să-i poată oferi o asemenea alimentație.

433. De fapt, Emil Szittya, pseudonimul lui Adolf Schenk, scriitor, pictor și critic de artă, cunoscut al soților Pollak.

434. „Dar poate că ai dreptate, poate că alții ar traduce mai bine“ (cehă).

435. La rugămintea Milenei, întrucât nu se anunțaseră persoane interesate de oferta ei, Kafka solicitase republicarea anunțului în Neue Freie Presse.

436. Sanatoriul se află în landul Niederösterreich.

437. „Neam de râioși“ (cehă).

438. Ottla David aștepta un copil. În drum spre Grimmenstein, scriitorul trebuia să schimbe trenul la Viena și plănuia să se întâlnească acolo cu Milena.

439. Albert Ehrenstein, scriitor, prieten și recenzent al lui Kafka. Ehrenstein citise recent din scrierile sale într-un popas la Praga.

440. Dramă de Ernst Weiß. Dialogul respectiv apare în Actul III al piesei.

441. Personaj din romanul Jimmy Higgins de Upton Sinclair. Milena tradusese (din germană) în cehă, pentru revista Kmen, fragmente din acest roman.

442. Plutonierul Perkins îl torturează pe Jimmie Higgins pentru a afla numele autorului unor manifeste.

443. Ziar naționalist ceh. Josef Říha, autorul articolului respectiv, citează o istorie a flagelației de William M. Cooper.

444. Circa 4 de cuvinte sunt ilizibile.

445. Mikoláš Aleš, pictor și grafician ceh.

446. Roman de Božena Némcová. Într-o scrisoare anterioară, prozatoarea fusese invocată pentru „muzicalitatea cuvintelor“.

447. Recent se produsese un incendiu la o clădire secundară a sanatoriului Wiener Wald.

448. Celălalt sanatoriu de recuperare vizat de Kafka.

449. Ernst Pollak a poposit pentru scurt timp la Praga.

450. Presa vremii relata despre excese naționaliste și antisemite în Cehoslovacia după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar.

451. „Spart în bucăți de mine“ (cehă).

452. Circa 15 de cuvinte sunt ilizibile.

453. Eugen Leviné, revoluționar comunist.

454. Referire la întâlnirea lor din 14-15 august, care l-a dezamăgit pe scriitor.

455. Circa 6 de cuvinte sunt ilizibile.

456. Milena refuzase propunerea lui Kafka de a nu-și mai scrie.

457. Kafka revine aici la formulele de politețe.

458. În perioada 27 ianuarie – 17 februarie 1922 Kafka a fost în concediu la Spindelmühle.

459. Růžena Jesenská, mătușa Milenei, colaboratoare la Národní Listy, se exprimase anterior foarte critic la adresa germanilor.

460. De fapt, este vorba despre poeziile „Abschied“ de Joseph von Eichendorff și „Der Wanderer in der Sägemühle“ de Justinus Kerner. Alături de Matthias Claudius și Johann Peter Hebel, cei doi autori au fost foarte apreciați de Kafka pentru poezia tradițională germană.

461. Josef Mareš.

462. Probabil Dizarmonie.

463. „Prietenului meu de mulți ani“ (cehă).

464. Razia poliției (cehă).

465. Roman de Adalbert Stifter.

466. Referire la articolul „Der Teufel am Herd“ (Cu diavolul la masă) publicat de Milena în Tribuna.

467. Circa 9 cuvinte (puse între paranteze) sunt ilizibile.

468. Milena publicase în Tribuna un articol despre condamnarea acestui dramaturg expresionist pentru delapidare. Georg Kaiser îl vizitase la Praga pe Kafka, aflat pe patul de suferință.

469. Circa 3 cuvinte sunt ilizibile.

470. „Dacă există ceva care se răzbună pe această lume, sunt calculele și cifrele în problemele spiritului“ (cehă).

471. „Doi oameni pot avea un singur motiv rațional pentru a se căsători, și anume acela că le este imposibil să nu se căsătorească “ (cehă).

472. „În profunzime omul te induce în eroare, dar la suprafață îl cunoști“ (cehă).

473. „De ce nu-și promit oamenii că nu vor țipa, de pildă, când se arde friptura etc“ (cehă).

474. „De ce nu-și promit că-și vor lăsa reciproc libertatea tăcerii, libertatea singurătății, libertatea spațiului deschis?“ (cehă).

475. „Fie își asumă destinul… smerit… fie își caută destinul…“ (cehă).

476. „…pentru a căuta este nevoie de credință “ (cehă).

477. La drumul mare (cehă). Piesa lui Cehov apăruse la editura Stašei Jílovská.

478. Povestire de Robert Louis Stevenson tradusă de Milena pentru revista Cesta.

479. Romanul lui Max Brod Franzi sau O dragoste de categoria a doua.

480. Sistem de detenție grea în coloniile siberiene din Imperiul Rus.

481. Carte poștală trimisă din vilegiatură. Ca și următoarea, poartă doar data poștei.

482. Kafka o tutuiește din nou.

483. Scriitorul a mers la Müritz însoțit de Elli și de copiii acesteia.

484. Kafka știa de la Felice Bauer de activitatea acestei organizații încă de la înființarea ei în 1916 și o promovase un timp.

485. Referire la întâlnirea cu Dora Diamant, care l-a însoțit pe Kafka în ultima perioadă a vieții.

486. Ottla.