Pentru Alexandra Bolaño și Lautaro Bolaño

„O oază de oroare în mijlocul unui deșert de plictiseală.“

Charles Baudelaire

Partea criticilor

Jean-Claude Pelletier l-a citit pentru prima dată pe Benno von Archim­boldi în 1980 de Crăciun, la Paris, unde studia la universitate limba germană, la vârsta de nouăsprezece ani. Cartea respectivă era D’Arsonval. Tânărul Pelletier nu știa atunci că romanul acela făcea parte dintr-o trilogie (compusă din Grădina, cu un subiect englezesc, Masca de piele, cu un subiect polonez, așa cum D’Arsonval era, evident, cu un subiect franțuzesc), dar acea ignoranță sau acel gol sau acea neglijență bibliografică, explicabilă doar prin vârsta lui fragedă, n-a diminuat niciun pic uluirea și admirația pe care i le-au stârnit romanul.

Începând din ziua aceea (sau de la ora târzie din noaptea când a terminat acea lectură inaugurală), a devenit un archimboldian entuziast și și-a început peregrinarea în căutarea altor opere de același autor. Nu a fost o treabă ușoară. Să găsești, chiar și la Paris, cărți de Benno von Archimboldi în anii optzeci ai secolului XX nu era nicidecum o treabă care să nu implice o mulțime de dificultăți. La biblioteca din cadrul catedrei de literatură germană de la universitatea lui nu se găsea aproape nicio referință în legătură cu Archimboldi. Profesorii lui nu auziseră nimic despre el. Unul dintre ei i-a spus că numele i se pare cunoscut. Înfuriat (înspăimântat), Pelletier și-a dat seama după vreo zece minute că ceea ce i se părea cunoscut profesorului era pictorul italian, despre care, pe de altă parte, ignoranța sa avea de asemenea dimensiuni olimpice.

A scris editurii din Hamburg care publicase D’Arsonval și nu a primit niciun răspuns. A colindat, de asemenea, prin toate librăriile germane pe care le-a găsit la Paris. Numele Archimboldi apărea într-un dicționar de literatură germană și într-o revistă belgiană dedicată, niciodată n-a știut dacă în glumă sau în serios, literaturii prusace. În 1981 a călătorit, împreună cu trei prieteni de la facultate, prin Bavaria și acolo, într-o mică librărie din München, pe Voralmstrasse, a găsit alte două cărți, un volum subțire de mai puțin de o sută de pagini intitulat Tezaurul lui Mitzi, și romanul englez menționat, Grădina.

Lectura acestor două cărți a contribuit la consolidarea părerii pe care și-o făcuse deja despre Archimboldi. În 1983, la douăzeci și doi de ani, a început munca de traducere a romanului D’Arsonval. Nimeni nu i-a cerut s-o facă. Nu era pe atunci nicio editură franceză interesată de publicarea acestui neamț cu nume ciudat. Pelletier a început să-l traducă în special pentru că îi plăcea, pentru că era fericit că o face, deși s-a gândit și că ar putea prezenta acea traducere, precedată de un studiu despre opera archimboldiană, ca teză și, cine știe, ca primă piatră a unui viitor doctorat.

A terminat versiunea definitivă a traducerii în 1984 și o editură pariziană, după câteva lecturi șovăitoare și contradictorii, l-a acceptat și l-a publicat pe Archimboldi, al cărui roman, sortit în prealabil să nu depășească o mie de exemplare vândute, s-a epuizat după două recenzii contradictorii, pozitive, excesive chiar, cele trei mii de exemplare ale tirajului deschizând porțile unor a doua și a treia și a patra ediții.

Pe atunci Pelletier citise deja cincisprezece cărți ale autorului german, tradusese alte două, și era considerat, aproape în unanimitate, cel mai mare specialist în Benno von Archimboldi de-a lungul și de-a latul Franței.

Atunci Pelletier și-a amintit ziua în care l-a citit pentru prima dată pe Archimboldi și s-a văzut pe el însuși, tânăr și sărac, trăind într-o chambre de bonne, împărțind chiuveta unde se spăla pe față și pe dinți cu alte cincisprezece persoane care locuiau în mansarda întunecoasă, căcându-se într-o oribilă și neigienică baie care nu prea semăna cu o baie, ci mai degrabă cu un closet sau o groapă septică, împărțită de asemenea cu cei cincisprezece chiriași ai mansardei, dintre care unii se și întorseseră în provincie, cu titlul universitar corespunzător, ori se mutaseră în locuri ceva mai confortabile tot în Paris, iar alți câțiva continuau să locuiască acolo, lâncezind sau murind în mod lent de scârbă.

S-a văzut, cum am spus, pe el însuși, ascetic și aplecat deasupra dicționarelor sale germane, luminat de un bec debil, slab și recalcitrant, ca și cum totul în el ar fi fost voință devenită carne, oase și mușchi, niciun pic de grăsime, fanatic și hotărât să ajungă la liman, în sfârșit, o imagine destul de normală a unui student în capitală, dar care la el avusese efectul unui drog, un drog ce l-a făcut să plângă, un drog ce a deschis, cum spunea un ridicol poet olandez din secolul al XIX-lea, ecluzele emoției și a ceea ce la prima vedere părea autocompasiune, dar nu era (ce era, atunci? furie? probabil), și care l-a făcut să se gândească și să se răzgândească, dar nu cu vorbe, ci cu imagini dureroase, la perioada de ucenicie din tinerețe, și după o lungă noapte s-au născut poate în mod inutil în mintea sa două concluzii: prima, că viața așa cum o trăise până atunci se terminase; a doua, că o strălucită carieră se deschidea înaintea lui, și pentru ca aceasta să nu-și piardă strălucirea trebuia să-și păstreze voința, ca unică amintire a acelei mansarde.

Jean-Claude Pelletier s-a născut în anul 1961, și în 1986 era deja profesor universitar de germană la Paris. Piero Morini s-a născut în 1956, într-un sat aproape de Napoli, și deși l-a citit pentru prima dată pe Benno von Archimboldi în 1976, adică înaintea lui Pelletier cu patru ani, abia în 1988 a tradus pentru prima dată un roman al autorului german, Bifurcaria bifurcata, care a trecut prin librăriile italienești neobservat și anonim.

Situația lui Archimboldi în Italia, asta e de remarcat, era diferită de cea din Franța. De fapt, Morini n-a fost primul său traducător. Ba mai mult, primul roman al lui Archimboldi care a căzut în mâinile lui Morini a fost o traducere a Măștii de piele făcută de un tip numit Colossimo pentru Einaudi în anul 1969. După Masca de piele, în Italia s-au publicat Fluvii europene în 1971, Moștenirea în 1973, și Perfecțiunea feroviară în 1975, și înainte se publicase la o editură romană, în 1964, o culegere de povestiri din care nu lipseau istoriile de război, intitulată Lumea interlopă a Berlinului. Astfel că se putea spune că Archimboldi nu era un complet necunoscut în Italia; dar nu se putea spune că era un autor de succes sau de semi-succes sau de puțin succes, ci mai degrabă de un succes nul, ale cărui cărți îmbătrâneau în rafturile cele mai mucegăite ale librăriilor sau se vindeau cu preț redus sau erau uitate în depozitele editurilor înainte de a fi distruse.

Morini, bineînțeles, nu a dat înapoi în fața interesului redus arătat de publicul italian față de opera lui Archimboldi și, după ce a tradus Bifurcaria bifurcata, a trimis unei reviste din Milano și alteia din Palermo câte un studiu archimboldian, unul despre destin în Perfecțiunea feroviară și altul despre multiplele deghizări ale conștiinței și ale vinovăției în Letea, un roman aparent erotic, și în Bitzius, un roman de mai puțin de o sută de pagini, asemănător într-un fel Tezaurului lui Mitzi, carte pe care Pelletier a găsit-o într-o veche librărie din München și al cărei subiect trata viața lui Albert Bitzius, preot din Lützelflüh, din cantonul Berna, autor al unor predici și, în plus, scriitor ce semna cu pseudonimul Jeremias Gotthelf. Ambele eseuri s-au publicat, iar elocvența sau puterea de seducție de care a dat dovadă Morini când a prezentat figura lui Archimboldi a dărâmat toate obstacolele, și în 1991 o a doua traducere de Piero Morini, de astă dată a romanului Sfântul Toma, a văzut lumina tiparului în Italia. În perioada aceea, Morini preda literatură germană la universitatea din Torino și medicii îi detectaseră o scleroză în plăci și suferise un spectaculos și ciudat accident ce l-a țintuit pentru totdeauna într-un scaun cu rotile.

Manuel Espinoza a ajuns la Archimboldi pe alte căi. Mai tânăr decât Morini și decât Pelletier, Espinoza n-a studiat, cel puțin în primii doi ani de carieră universitară, filologie germană, ci filologie spaniolă, între alte triste cauze pentru că Espinoza visa să ajungă scriitor. Din literatura germană cunoștea (puțin) doar trei clasici, Hölderlin, pentru că la șaisprezece ani credea că poezia era destinul său și devora toate cărțile de poezie ce-i cădeau în mână, Goethe, pentru că în ultimul an de liceu un profesor glumeț i-a recomandat să citească Werther, unde va întâlni un suflet geamăn, și Schiller, din care a citit o singură piesă de teatru. După aceea a citit opera unui autor modern, Jünger, mai mult din simbioză, căci scriitorii madrileni pe care îi admira și, în fond, îi ura din tot sufletul vorbeau neîncetat de Jünger. Așa că se poate spune că Espinoza cunoștea doar un autor german și acesta era Jünger. La început, opera acestuia i s-a părut magnifică și, cum cele mai multe dintre cărțile lui erau traduse în spaniolă, Espinoza n-a avut nicio problemă să le găsească și să le citească. Lui i-ar fi plăcut să nu fie chiar așa ușor. Oamenii pe care îi frecventa, pe de altă parte, nu numai că-i erau fideli lui Jünger, dar unii dintre ei erau și traducătorii lui, ceea ce pe Espinoza nu-l preocupa, deoarece strălucirea pe care o râvnea el nu era cea de traducător, ci de scriitor. Trecerea lunilor și a anilor, care este de obicei tăcută și haină, i-a adus câteva nenorociri care l-au făcut să-și schimbe părerile. Nu i-a trebuit mult, de exemplu, să descopere că grupul de jüngerieni nu era chiar așa de jüngerian cum credea el, ci, ca orice grup literar, era supus schimbărilor de anotimpuri, și toamna, într-adevăr, erau jüngerieni, dar iarna se transformau dintr-odată în barohieni, și primăvara în orteghieni, și vara abandonau chiar barul unde se reuneau ca să iasă pe stradă și să intoneze versuri bucolice în onoarea lui Camilo José Cela, ceea ce tânărul Espinoza, care în fond era un patriot, ar fi fost dispus să accepte fără rezerve dacă ar fi fost un spirit mai jovial, mai carnavalesc în asemenea manifestări, dar sub nicio formă nu putea s-o facă în mod serios așa cum făceau jüngerienii degenerați.

Mai grav a fost când a descoperit părerea pe care propriile sale încercări literare o suscita în grup, o părere așa de proastă încât uneori, în timpul unei nopți de insomnie, de exemplu, ajungea să se întrebe în mod serios dacă oamenii aceia nu-i cereau în mod indirect să plece, să nu-i mai deranjeze, să nu mai vină.

Și mai grav încă a fost când Jünger în persoană a apărut la Madrid și jüngerienii, în grup, i-au organizat o vizită la El Escorial, ciudat capriciu al maestrului, să viziteze El Escorial, și când Espinoza a vrut să se alăture expediției, în calitate de orice, această onoare i-a fost refuzată, ca și cum falșii jüngerieni considerau că nu avea suficiente merite pentru a face parte din garda de corp a neamțului sau de parcă s-ar fi temut că el, Espinoza, ar fi putut să-i pună într-o lumină proastă cu vreo ieșire de tinerel abscons, deși explicația oficială pe care i-au dat-o (dictată poate de un impuls pios) a fost că el nu vorbea germana, și toți cei care mergeau la picnic cu Jünger o vorbeau.

Atunci s-a terminat istoria lui Espinoza cu jüngerienii. Și atunci au început singurătatea și ploaia (sau furtuna) de proiecte adesea contradictorii și imposibil de realizat. N-au fost nopți confortabile, și cu atât mai puțin plăcute, dar Espinoza a descoperit două lucruri care l-au ajutat mult în primele zile: că nu va fi niciodată scriitor și că, în felul lui, era un tânăr curajos.

A descoperit de asemenea că era un tânăr pizmaș și că era plin de ranchiună, că supura ranchiună și că nu i-ar fi fost deloc greu să omoare pe cineva, pe oricine, doar ca să-și ușureze singurătatea și ploaia și frigul din Madrid, dar această descoperire a preferat s-o lase în umbră și să se străduiască să accepte că niciodată nu va fi scriitor și să profite cât mai mult de recent exhumatul său curaj.

A continuat, deci, să studieze la universitate filologia spaniolă, dar în același timp s-a înscris la filologie germană. Dormea între patru sau cinci ore zilnic și restul timpului îl folosea pentru studiu. Înainte de a termina filologia germană a scris un eseu de douăzeci de pagini despre relația lui Werther cu muzica, eseu care a fost publicat într-o revistă literară madrilenă și în revista universității din Göttingen. La douăzeci și cinci de ani terminase cele două cariere universitare. În 1990, și-a dat doctoratul în literatură germană cu o lucrare despre Benno von Archimboldi pe care a publicat-o un an mai târziu o editură barceloneză. Pe atunci, Espinoza era un obișnuit al congreselor și al meselor rotunde despre literatura germană. Cunoștințele sale de germană erau, dacă nu excelente, mai mult decât acceptabile. De asemenea, vorbea engleza și franceza. La fel ca Morini și Pelletier, avea un post bun și niște venituri considerabile și era respectat (în limitele posibilului) atât de studenți, cât și de colegii săi. Niciodată nu a tradus nimic de Archimboldi și din niciun alt autor german.

În afară de Archimboldi, Morini, Pelletier și Espinoza mai aveau ceva în comun. Toți trei aveau o voință de fier. În realitate, aveau și altceva în comun, dar de asta vom vorbi mai târziu.

Liz Norton, dimpotrivă, nu era ceea ce în mod normal se cheamă o femeie cu multă voință, adică nu-și făcea planuri de scurtă sau lungă durată, nici nu-și punea în joc toată energia ca să le realizeze. Îi lipseau atributele voinței. Când o durea ceva, lăsa să se vadă cu ușurință, și când era fericită, fericirea pe care o simțea devenea contagioasă. Era incapabilă să-și traseze cu claritate un obiectiv anume și să mențină o continuitate în acțiunile pe care le ducea la capăt ca să atingă acel obiectiv. Niciun obiectiv, altminteri, nu era suficient de atractiv sau de dorit pentru ca ea să i se dedice total. Expresia „să atingi un țel“, aplicată la ceva personal, i se părea o capcană plină de meschinării. Prefera cuvântul „a trăi“ în locul expresiei „a atinge un țel“ și, în rare ocazii, cuvântul „fericire“. Dacă voința avea vreo legătură cu o exigență socială, cum credea William James, și prin urmare era mai ușor să mergi la război decât să te lași de fumat, de Liz Norton se putea spune că era o femeie căreia îi era mai ușor să se lase de fumat decât să meargă la război.

Odată, la universitate, cineva i-a spus asta, și pe ea a încântat-o, cu toate că nu din acest motiv nu s-a apucat să-l citească pe William James, nici înainte, nici după aceea, niciodată. Pentru ea lectura avea o legătură directă cu plăcerea, nu direct cu cunoașterea sau cu enigmele sau cu construcțiile și labirinturile verbale, cum credeau Morini, Espinoza și Pelletier.

Descoperirea lui Archimboldi a fost pentru ea lucrul cel mai puțin traumatic sau poetic. În cele trei luni cât a stat la Berlin, în 1988, la vârsta de douăzeci de ani, un prieten neamț i-a împrumutat un roman de un autor pe care ea nu-l cunoștea. Numele i s-a părut ciudat, cum e posibil, l-a întrebat pe prietenul său, să existe un scriitor german care să se numească așa și cu toate astea să aibă un von, ca semn de anumită noblețe, înaintea numelui de familie? Prietenul neamț n-a știut să-i răspundă. Probabil e un pseudonim, i-a spus. Și a mai adăugat, ca pe o altă ciudățenie la ciudățenia inițială, că în Germania nu erau obișnuite numele proprii masculine terminate în vocală. Numele proprii feminine, da. Dar numele proprii masculine, în mod sigur nu. Romanul se numea Oarba și i-a plăcut, dar nu într-atâta încât să dea fuga la o librărie ca să cumpere și celelalte cărți ale lui Benno von Archimboldi.

Cinci luni mai târziu, instalată din nou în Anglia, Liz Norton a primit prin poștă un cadou de la prietenul ei neamț. Era vorba, cum e ușor de ghicit, de un alt roman al lui Archimboldi. L-a citit, i-a plăcut, a căutat la biblioteca școlii sale alte cărți de-ale neamțului cu nume italian și a mai găsit două: una era cea pe care o citise la Berlin, și cealaltă era Bitzius. Lectura acesteia într-adevăr a făcut-o să alerge la librărie. În curtea pătrată ploua, cerul pătrat părea rictusul unui robot sau al unui Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră, pe iarba din parc picăturile de ploaie ce cădeau oblic alunecau în jos, dar ar fi fost totuna dacă ar fi alunecat în sus, apoi oblice (picăturile) deveneau circulare (picăturile) și erau înghițite de pământul de sub iarbă, iarba și pământul păreau că vorbesc, nu, că vorbesc nu, că discută, și cuvintele neinteligibile erau ca niște pânze de păianjen cristalizate sau ca niște scurte vomitări cristalizate, un scrâșnet abia auzit, de parcă Norton în după-amiaza aceea în loc de ceai ar fi băut o infuzie de peyote.

Dar adevărul e că băuse doar ceai și se simțea copleșită, de parcă o voce îi repeta la ureche o rugăciune teribilă, ale cărei cuvinte deveneau tot mai confuze pe măsură ce se îndepărta de școală și ploaia îi uda fusta gri și genunchii osoși și frumoasele glezne și aproape nimic altceva, pentru că Liz, înainte de-a ieși în fugă prin parc, nu uitase să-și ia umbrela.

Prima dată când s-au văzut Pelletier, Morini, Espinoza și Norton a fost la un congres de literatură germană contemporană care a avut loc la Bremen, în 1994. Înainte, Pelletier și Morini se cunoscuseră în timpul unui colocviu de literatură germană care s-a ținut la Leipzig în 1989, când RDG-ul își trăia ultimele clipe, și apoi s-au revăzut la simpozionul de literatură germană care a avut loc la Mannheim în luna decembrie a aceluiași an (și care a fost un dezastru, cu hoteluri proaste, mâncare proastă și organizare și mai proastă). La colocviul de literatură germană modernă, care a avut loc la Zürich în 1990, Pelletier și Morini s-au întâlnit cu Espinoza. Espinoza l-a revăzut pe Pelletier la un simpozion unde se făcea o analiză a literaturii europene a secolului XX, la Maastricht în 1991 (Pelletier a prezentat o comunicare cu titlul „Heine și Archimboldi: itinerare convergente“, Espinoza, o comunicare intitulată „Ernst Jünger și Benno von Archimboldi: itinerare divergente“) și se putea spune, fără riscul de a greși prea tare, că începând de atunci nu numai că se citeau reciproc în revistele de specialitate, ci că au devenit și prieteni sau că între ei s-a născut ceva asemănător unei relații de prietenie. În 1992, la colocviul de literatură germană de la Augsburg, s-au întâlnit din nou Pelletier, Espinoza și Morini. Toți trei au prezentat lucrări archimboldiene. Timp de câteva luni s-a spus că însuși Benno von Archimboldi intenționa să vină la această măreață întâlnire ce reunea, în afară de germaniștii obișnuiți, un grup considerabil de scriitori și poeți germani, dar în ultimul moment, doar cu două zile înaintea întâlnirii, s-a primit o telegramă de la editura din Hamburg cu care lucra Archimboldi cu scuze pentru absența acestuia. În rest, întâlnirea a fost un eșec. După părerea lui Pelletier singurul lucru interesant a fost conferința unui profesor în vârstă berlinez despre opera lui Arno Schmidt (iată aici un nume propriu nemțesc terminat în vocală), și cam atât, părere împărtășită de Espinoza și, în mai mică măsură, de Morini.

În timpul liber pe care l-au avut, și a fost mult, s-au plimbat prin puținele locuri interesante, după părerea lui Pelletier, din Augsburg, oraș care și lui Espinoza i s-a părut mic, iar lui Morini nu i s-a părut chiar așa de mic, totuși destul de mic, la urma urmei, când, fie Espinoza, fie Pelletier, împingeau scaunul cu rotile al italianului, a cărui sănătate de astă dată nu era prea bună, drept pentru care cei doi prieteni și colegi au considerat că un pic de aer proaspăt nu-i făcea rău, ci dimpotrivă.

La următorul congres de literatură germană, organizat la Paris, au asistat doar Pelletier și Espinoza. Morini, care de asemenea a fost invitat, în zilele acelea stătea mai prost cu sănătatea ca de obicei și ca urmare medicul său l-a sfătuit, între altele, să nu călătorească, chiar dacă era o călătorie scurtă. Congresul n-a fost rău și, deși Pelletier și Espinoza aveau programe încărcate, au găsit un moment să mănânce împreună într-un restaurant de pe Rue Galande, aproape de Saint-Julien-le-Pauvre, unde, în afară de faptul că au vorbit despre respectivele lor treburi și pasiuni, la desert au făcut speculații în legătură cu starea sănătății melancolicului italian, o sănătate proastă, o sănătate fragilă, o sănătate infamă care, cu toate acestea, nu l-a împiedicat să înceapă o carte despre Archimboldi, o carte care, după cum a explicat Pelletier că i-ar fi spus italianul la telefon, nu știa dacă în glumă sau în serios, putea fi o mare carte archimboldiană, peștele călăuză urmând să înoate mult timp alături de marele rechin negru care era opera neamțului. Amândoi, Pelletier și Espinoza, respectau studiile lui Morini, dar cuvintele lui Pelletier (pronunțate ca într-un vechi castel sau ca într-o temniță săpată sub șanțul unui vechi castel) au răsunat ca o amenințare în micul și liniștitul restaurant de pe Rue Galande și au pus punct final unei cine ce a început sub auspiciile curtoaziei și a dorințelor satisfăcute.

Nimic din toate acestea n-a stricat relația pe care Pelletier și Espinoza o aveau cu Morini.

S-au întâlnit din nou toți trei la un colocviu de literatură germană la Bologna, în 1993. De asemenea, au publicat toți trei în numărul 46 al revistei Studii Literare, la Berlin, o monografie dedicată operei lui Archimboldi. Nu era pentru prima dată când colaborau la revista berlineză. În numărul 44 apăruse un text al lui Espinoza despre ideea de Dumnezeu în opera lui Archimboldi și a lui Unamuno. În numărul 38, Morini publicase un articol despre situația predării limbii germane în Italia. Și în numărul 37, Pelletier publicase o panoramă a celor mai importanți scriitori germani din secolul XX din Franța și din Europa, text care a stârnit, în treacăt fie zis, nu numai un protest, dar chiar și câteva manifestări spontane.

Cu toate acestea, numărul 46 este cel ce ne interesează, deoarece aici nu numai că au ieșit în evidență cele două grupuri archimboldiene antagonice, cel al lui Pelletier, Morini și Espinoza și cel al lui Schwarz, Borchmeyer și Pohl, ci și pentru că în acest număr s-a publicat un text al lui Liz Norton, strălucitor după spusele lui Pelletier, bine argumentat după părerea lui Espinoza, interesant după cea a lui Morini, și care, în plus (și fără să-i ceară nimeni), era pe aceeași linie cu tezele francezului, spaniolului și italianului, pe care îi cita în diferite ocazii, demonstrând că studiase perfect lucrările lor și monografiile apărute în reviste de specialitate sau la edituri mai mici.

Pelletier s-a gândit să-i scrie o scrisoare, dar până la urmă n-a făcut-o. Espinoza l-a sunat pe Pelletier și l-a întrebat dacă n-ar fi bine să o contacteze direct. Nesiguri, au hotărât să-l întrebe și pe Morini. Morini s-a abținut să spună ceva. Despre Liz Norton singurul lucru pe care-l știau era că preda limba germană la o universitate din Londra. Și că nu era profesoară plină ca ei.

Congresul de literatură germană de la Bremen a fost agitat. Fără ca adepții germani ai lui Archimboldi să se aștepte, Pelletier, secundat de Morini și Espinoza, a pornit la atac ca Napoleon la Jena și n-a trecut mult până să împrăștie spre cafenelele și tavernele din Bremen învinsele flamuri ale lui Pohl, Schwarz și Borchmeyer. Tinerii profesori germani martori la acest act, la început perplecși, li s-au alăturat, deși cu unele rezerve, lui Pelletier și prietenilor săi. Publicul, din care făceau parte mulți universitari veniți cu trenul sau cu microbuze de la Göttingen, a optat tot pentru aprinsele și lapidarele interpretări ale lui Pelletier, fără nicio rezervă, cuprins de entuziasm în fața viziunii dionisiace, festive a exegezei ultimului carnaval (sau a penultimului), apărate de Pelletier și Espinoza. Două zile mai târziu, Schwarz și susținătorii săi au contraatacat. Au comparat figura lui Archimboldi cu cea a lui Heinrich Böll. Au vorbit despre responsabilitate. Au comparat figura lui Archimboldi cu cea a lui Uwe Johnson. Au vorbit despre suferință. Au comparat figura lui Archimboldi cu cea a lui Günter Grass. Au vorbit despre obligația civică. Chiar și Borchmeyer a comparat figura lui Archimboldi cu cea a lui Friedrich Dürrenmatt și a vorbit despre umor, ceea ce lui Morini i s-a părut culmea nerușinării. Atunci a apărut, în mod providențial, Liz Norton și a dejucat contraatacul ca un Desaix, ca un Lannes, o amazoană blondă care vorbea o germană foarte corectă, poate cam prea precipitat, și care a ținut o disertație despre Grimmelshausen și despre Griphius și despre mulți alții, inclusiv despre Theophrastus Bombastus von Hohenheim, pe care toți îl cunosc mai mult sub numele de Paracelsus.

În aceeași seară au mâncat cu toții într-o îngustă și lungă tavernă aproape de râu, pe o stradă întunecoasă străjuită de vechi clădiri hanseatice, unele părând birouri abandonate ale administrației publice naziste, la care au ajuns coborând niște scări ude de ploaie.

Localul nu putea fi mai groaznic de atât, și-a spus Liz Norton, dar cina a fost lungă și plăcută, iar atitudinea lui Pelletier, Morini și Espinoza, nicidecum scorțoasă, a făcut ca Norton să se simtă în largul ei. Desigur, ea cunoștea majoritatea lucrărilor lor, dar ceea ce a surprins-o (în mod plăcut, bineînțeles) a fost faptul că și ei cunoșteau unele dintre lucrările ei. Conversația s-a desfășurat în patru faze: în primul rând au râs de lecția pe care Norton i-a servit-o lui Borchmeyer și de teama crescândă a acestuia în fața atacurilor din ce în ce mai nemiloase ale lui Norton, apoi au vorbit despre viitoarele întâlniri, în special despre una foarte ciudată care trebuia să aibă loc la Universitatea din Minnesota, unde intenționau să se reunească mai mult de cinci sute de profesori, traducători și specialiști în literatura germană și despre care Morini avea temeinice bănuieli că este o farsă, apoi au vorbit despre Benno von Archimboldi și viața sa, despre care se știa foarte puțin; toți, începând cu Pelletier și terminând cu Morini, care, în ciuda faptului că de obicei era foarte tăcut, în seara aceea a fost foarte vorbăreț, au povestit anecdote și bârfe, au comparat pentru a nu știu câta oară vagi informații știute deja și au făcut speculații, ca atunci când revii mereu la un film îndrăgit, despre secretul locului unde se află și despre viața marelui scriitor și, în cele din urmă, în timp ce mergeau pe străzile ude și luminate (e adevărat, cu o lumină intermitentă, ca și cum Bremenul ar fi fost o mașină prin care treceau doar din când în când intense și scurte descărcări electrice), au vorbit despre ei.

Toți patru erau necăsătoriți și asta li se părea un semn încurajator. Toți patru locuiau singuri, deși uneori Liz Norton își împărțea apartamentul din Londra cu un frate aventurier care lucra într-o ONG și se întorcea în Anglia doar de două ori pe an. Toți patru se dedicau carierei lor, cu toate că Pelletier, Espinoza și Morini erau doctori și primii doi, în afară de asta, erau șefi ai respectivelor lor catedre, în timp ce Norton abia începuse să-și pregătească doctoratul și nu spera să ajungă șefa catedrei de germană de la universitatea ei.

În noaptea aceea, înainte de a adormi, Pelletier nu și-a amintit de certurile de la congres, ci s-a gândit la el mergând pe străzile de lângă râu și la Liz Norton care pășea alături, în timp ce Espinoza împingea scaunul cu rotile al lui Morini și toți patru râdeau de animalele-muzicanți din Bremen care-i observau sau le observau umbrele pe asfalt călărind nevinovate pe spinările lor.

Începând din ziua aceea și din acea noapte nu trecea o săptămână să nu se sune cu regularitate toți patru, fără să se uite la factura de telefon și uneori la orele cele mai nepotrivite.

Câteodată era Liz Norton cea care-l suna pe Espinoza și îl întreba de Morini, cu care vorbise cu o zi înainte și care i se păruse un pic depresiv. În aceeași zi, Espinoza îl suna pe Pelletier și îl informa că după părerea lui Norton sănătatea lui Morini se înrăutățise, la care Pelletier răspundea sunându-l îndată pe Morini, întrebându-l fără ocolișuri despre starea sănătății lui, râzând cu el (căci Morini încerca să nu vorbească niciodată serios despre asta), vorbind despre amănunte fără importanță în legătură cu munca lor, ca apoi s-o sune pe englezoaică, la douăsprezece noaptea, de exemplu, după ce își prelungea plăcerea convorbirii cu o cină frugală și delicioasă, ca s-o asigure că Morini, în limita așteptărilor, se simțea bine, stabil, și că ceea ce Norton luase drept depresie nu era decât starea normală a italianului, sensibil la schimbările climatice (poate că la Torino era o zi urâtă, poate că Morini în noaptea aceea avusese cine știe ce vis oribil), încheind în felul acesta un ciclu care reîncepea în ziua următoare sau după două zile, când Morini îl suna pe Espinoza, fără niciun pretext, un telefon ca să-l salute, pur și simplu, un telefon ca să mai schimbe o vorbă și care se consuma, în mod inevitabil, în lucruri fără importanță, observații în legătură cu clima (de parcă Morini și chiar Espinoza și-ar fi însușit unele norme obișnuite de conversație englezești), filme pe care și le recomandau, comentarii neinteresante despre cărți recente, în sfârșit, o conversație telefonică mai degrabă adormitoare sau în orice caz fără chef, dar pe care Espinoza o asculta cu un ciudat entuziasm sau cu un simulat entuziasm sau cu drag și pe care Morini o asculta de parcă viața i-ar fi depins de asta și căreia îi urma, după două zile sau după câteva ore un telefon mai mult sau mai puțin în aceiași termeni, pe care i-l dădea Espinoza lui Norton, și aceasta îl suna pe Pelletier, ca să reînceapă, după câteva zile, transformată într-un cod superspecializat, semnificat și semnificant la Archimboldi, text, subtext și paratext, recucerirea teritoriului verbal și corporal în paginile finale din Bitzius, ca și cum ar fi vorbit despre filme sau despre problemele catedrei de germană sau despre norii care treceau necontenit, de dimineață până seara, prin respectivele lor orașe.

S-au întâlnit din nou la un colocviu de literatură europeană postbelică, care a avut loc la Avignon la sfârșitul anului 1994. Norton și Morini au venit ca spectatori în public, cu toate că drumul le-a fost plătit de universitățile lor, iar Pelletier și Espinoza au prezentat lucrări despre importanța operei lui Archimboldi. Lucrarea francezului s-a centrat asupra caracterului insular, a rupturii ce părea că înfrumusețează toate cărțile lui Archimboldi legate de tradiția germană, dar nu și de o anumită tradiție europeană. Lucrarea spaniolului, una dintre cele mai plăcute din câte a scris Espinoza, avea ca subiect misterul ce învăluia figura lui Archimboldi, despre care chiar nimeni, nici editorul său, nu știa nimic; cărțile sale apăreau fără fotografie pe copertă; datele sale biografice erau minime (scriitor german născut în Prusia în 1920), era un mister unde locuia, cu toate că o dată editorul său, din greșeală, a mărturisit unei ziariste de la Spiegel că primise unul dintre manuscrise din Sicilia, niciunul dintre colegii lui în viață nu-l văzuse vreodată, nu exista nicio biografie a lui în germană, deși vânzarea cărților lui urma o linie ascendentă atât în Germania cât și în restul Europei și chiar în Statele Unite, unde plăceau scriitorii dispăruți (dispăruți sau milionari) și legendele despre scriitori dispăruți, și unde cărțile lui începeau să circule foarte mult, nu numai în catedrele de germană de la universități, ci și în campusurile universitare și în afara lor, în vastele orașe care iubeau literatura orală sau vizuală.

Serile, Pelletier, Morini, Espinoza și Norton ieșeau să mănânce împreună, uneori însoțiți de unul sau doi profesori de germană pe care-i cunoșteau de multă vreme și care obișnuiau să se retragă la hotelurile lor devreme sau rămâneau până la sfârșitul serii, dar în mod discret, într-un al doilea plan, de parcă înțelegeau că figura cu patru unghiuri pe care o formau archimboldienii era impenetrabilă și, la acea oră din noapte, susceptibilă să se manifeste în mod violent împotriva oricărui amestec străin. Până la urmă rămâneau întotdeauna ei patru mergând pe străzile din Avignon cu aceeași nepăsătoare fericire cu care mergeau pe înnegritele străzi ale funcționarilor din Bremen și la fel cum vor merge pe pitoreștile străzi pe care viitorul le rezerva, Morini împins de Norton, cu Pelletier la stânga ei și Espinoza la dreapta ei, sau Pelletier împingând scaunul cu rotile al lui Morini, cu Espinoza la stânga lui și Norton înaintea lor, mergând cu spatele și râzând cu tinerețea celor douăzeci și șase de ani ai săi, un râs minunat pe care ei n-au întârziat să-l imite, deși cu siguranță ar fi preferat nu să râdă, ci doar s-o privească, sau mai degrabă toți patru aliniați și opriți lângă zidul scund de pe malul unui râu foarte cunoscut, adică al unui râu care nu mai era sălbatic, vorbind între ei fără întrerupere despre obsesia lor germană, activând și degustând inteligența celuilalt, cu lungi intervale de liniște pe care nici măcar ploaia nu le putea tulbura.

Când Pelletier s-a întors de la Avignon la sfârșitul lui 1994, când a deschis ușa apartamentului său din Paris și și-a lăsat geamantanul jos și a închis ușa, când și-a pus un pahar cu whisky și a dat la o parte perdelele și a văzut peisajul obișnuit, o bucată din piața Breteuil și clădirea UNESCO în spate, când și-a scos jacheta, și-a lăsat paharul cu whisky la bucătărie și a ascultat mesajele de pe robot, când a simțit că îi este somn, o greutate pe pleoape, dar în loc să se bage în pat și să doarmă s-a dezbrăcat și-a făcut un duș, când a deschis computerul, înfofolit într-un halat alb ce-i ajungea până la genunchi, doar atunci și-a dat seama că îi este dor de Liz Norton și că ar fi dat tot ce avea ca să fie cu ea în momentul acela, nu doar ca să vorbească, ci și în pat, ca să-i spună că o iubește și să audă din gura ei că și ea îl iubește.

Ceva asemănător a simțit și Espinoza, cu două mici diferențe în comparație cu Pelletier. Prima, că n-a așteptat până să ajungă în apartamentul lui din Madrid ca să simtă nevoia de a fi cu Liz Norton. Încă din avion și-a dat seama că ea este femeia ideală, cea pe care o căuta mereu, și a început să sufere. A doua, că în imaginile idealizate ale englezoaicei, ce se perindau cu viteză supersonică prin capul lui în timp ce avionul zbura cu 700 de kilometri pe oră spre Spania, erau mai multe scene de sex, nu foarte multe, dar mai multe decât cele imaginate de Pelletier.

Dimpotrivă, Morini, care a călătorit cu trenul de la Avignon la Torino, și-a umplut timpul cât a călătorit citind suplimentul cultural al ziarului Il Manifesto și apoi a adormit până când doi controlori (care l-au ajutat să coboare pe peron în scaunul cu rotile) l-au anunțat că a ajuns deja.

Despre ceea ce gândea Liz Norton e mai bine să nu spunem nimic.

Prietenia dintre archimboldieni, cu toate acestea, s-a menținut neschimbată ca întotdeauna, imperturbabilă, legată de un destin mai important de la care niciunul dintre cei patru nu se abătea, deși asta însemna să lase în planul al doilea dorințele lor personale.

În 1995 s-au întâlnit la colocviul despre literatura germană contemporană care s-a organizat la Amsterdam, în cadrul dialogului mai mare care se desfășura în aceeași clădire (dar în săli diferite) și care cuprindea literatura franceză, engleză și italiană.

Este de prisos să spunem că majoritatea celor care asistau la acest curios dialog a optat pentru sala unde se discuta despre literatura engleză contemporană, alăturată celei de literatură germană și separată de aceasta printr-un perete care evident nu era de piatră, ca odinioară, ci din cărămizi subțiri acoperite cu un strat fin de mortar, astfel că strigătele și urletele și mai ales aplauzele ce le smulgea literatura engleză se auzeau la literatura germană ca și cum ambele conferințe sau dialoguri ar fi fost una singură sau ca și cum englezii și-ar fi bătut joc de ei, atunci când nu-i boicotau continuu pe nemți, ca să nu mai vorbim de public, a cărui prezență masivă la dialogul englez (sau anglo-indian) era în mod considerabil superioară publicului redus și sobru care asista la dialogul german. Ceea ce, până la urmă, a fost foarte util, căci se știe foarte bine că o discuție între mai puține persoane, unde toți se ascultă și gândesc și nimeni nu strigă, e de obicei mai folositoare, și în cel mai rău caz mai relaxată, decât un dialog masiv, ce riscă în permanență să se transforme într-un miting sau, din cauza intervențiilor abreviate, într-o înșiruire de teorii ce dispar îndată ce sunt expuse.

Dar înainte de a atinge punctul culminant al problemei, sau al dialogului, trebuie să precizăm ceva nu lipsit de importanță în ceea ce privește rezultatul. Organizatorii, aceiași care lăsaseră pe dinafară literatura contemporană spaniolă sau poloneză sau suedeză, din lipsă de timp sau bani, într-un penultim capriciu au rezervat cea mai mare parte a fondurilor ca să facă invitații regești unor stele ale literaturii engleze și cu banii rămași au adus trei scriitori francezi, un poet și un autor de proză scurtă italieni și trei scriitori germani, primii doi din Berlinul de Vest și din cel de Est, acum reunificate, amândoi de un anumit vag prestigiu (și care veniseră cu trenul la Amsterdam fără să protesteze nicicum când au fost cazați într-un hotel de doar trei stele), și al treilea, o persoană ștearsă despre care nimeni nu știa nimic, nici măcar Morini care, chiar dacă nu prezenta nimic, știa destulă literatură germană contemporană.

Și când acest scriitor șters, care era șvab, în timpul comunicării (sau dialogului) său a început să-și amintească periplul lui ca ziarist, ca editor al paginilor culturale, ca persoană care lua tot felul de interviuri creatorilor refractari interviurilor, și apoi a început să rememoreze perioada când lucra ca promotor cultural la primăriile din provincie, nebăgate în seamă, dar interesate de cultură, brusc, fără nicio legătură, a apărut numele Archimboldi (influențat poate de comunicarea anterioară a lui Espinoza și Pelletier), pe care îl cunoscuse, chiar când lucra ca promotor cultural într-o primărie frizonă, la nord de Wilhelmhaven, pe coasta Mării Nordului și a insulelor Frizice Orientale, un loc unde era frig, foarte frig, și mai mult decât frig, umezeală, o umezeală sărată ce-ți intra în oase și aveai doar două opțiuni să-ți petreci iarna, prima, să bei până faci ciroză, a doua, în sala de festivități a primăriei, ascultând muzică (de regulă muzică de cameră cântată de amatori) sau stând de vorbă cu scriitori care veneau din alte părți și pe care îi plăteau foarte puțin, o cameră la singura pensiune din sat și câteva mărci care să acopere voiajul dus-întors cu trenul, trenurile acelea diferite de cele nemțești de acum, dar unde oamenii poate erau mai comunicativi, mai educați, mai interesați de aproapele lor, în sfârșit, după ce-l plăteau și scăzând cheltuielile de transport, scriitorul pleca din locurile acelea și se întorcea la casa lui (care uneori era o cameră la Frankfurt sau la Köln) cu ceva bani și poate cu vreo carte vândută, în cazul acelor prozatori sau poeți, mai ales poeți, care după ce citeau câteva pagini și răspundeau la întrebările localnicilor instalau, cum s-ar zice, un stand și scoteau câteva mărci în plus, o activitate destul de apreciată pe atunci, deoarece dacă oamenilor le plăcea ceea ce scriitorul citea sau dacă lectura reușea să-i emoționeze sau să-i amuze sau să-i facă să gândească, atunci îi cumpărau câte o carte, uneori ca să-și amintească de acea seară plăcută, în vreme ce pe ulițele sătucului frizon vântul șuiera de-ți crăpa pielea de frig, uneori ca să citească sau să recitească vreo poezie sau vreo povestire, acasă la ei, la câteva săptămâni după acel eveniment, câteodată la lumina unui opaiț pentru că nu întotdeauna aveau lumină electrică, asta se știe, războiul abia se terminase și rănile sociale și economice erau deschise, în sfârșit, mai mult sau mai puțin la fel cum are loc o lectură literară în zilele noastre, cu precizarea că acele cărți expuse la standuri erau cărți editate de autor, iar acum standurile le instalează editurile, și unul din scriitorii care într-o zi a ajuns în satul unde lucra șvabul ca promotor cultural a fost Benno von Archimboldi, un scriitor de talia lui Gustav Heller sau Rainer Kuhl sau Wilhelm Frayn (scriitori pe care Morini i-a căutat apoi în enciclopedia autorilor germani, fără succes), și care n-a adus cărți, și care a citit două capitole ale unui roman pe care-l scria, al doilea roman al său, pe primul, își amintea șvabul, îl publicase la Hamburg în anul respectiv, deși din acela nu a citit nimic, cu toate acestea acel roman, primul, exista, a zis șvabul, și Archimboldi, ca și cum ar fi anticipat bănuielile, a adus cu el un exemplar, un roman mic, cam de o sută de pagini, poate chiar mai mult, o sută douăzeci, o sută douăzeci și cinci, și avea romanul în buzunarul gecii, și, în mod ciudat, șvabul își amintea mai bine de geaca lui Archimboldi decât de romanul înghesuit în buzunarul acelei jachete, o cărticică cu coperta murdară, mototolită, ce fusese de un ivoriu intens, sau galbenă ca un spic de grâu, sau de un auriu aproape invizibil, dar care acum nu mai avea nicio culoare și nicio nuanță, doar numele romanului și al autorului și sigla editurii, geaca, însă, era de neuitat, o geacă de piele neagră, cu guler înalt, ce te putea apăra bine de zăpadă și de ploaie și de frig, largă, ca să o poți îmbrăca și cu un pulover gros sau cu două pulovere fără să se observe, cu buzunare orizontale în ambele părți și un rând de patru nasturi cusuți parcă cu ață de pescuit, nici foarte mari, nici foarte mici, o geacă ce-ți amintea, nu știu de ce, de acelea pe care le purtau unii polițiști de la Gestapo, cu toate că în vremea aceea gecile din piele neagră erau la modă, și oricine avea bani putea să-și cumpere una, sau poate moștenise una și-o purta fără să se gândească deloc la ce gânduri trezește acea geacă, și scriitorul acela care venise în satul frizon era Benno von Archimboldi, tânărul Benno von Archimboldi, la vârsta de douăzeci și nouă sau treizeci de ani, și fusese el, șvabul, cel care îl așteptase la gară și îl dusese la pensiune, în timp ce vorbeau despre clima foarte potrivnică, și apoi l-a însoțit la primărie, unde Archimboldi nu instalase niciun stand și unde citise două capitole dintr-un roman neterminat, și apoi mâncase cu el la taverna din sat, împreună cu învățătoarea și o doamnă văduvă care prefera muzica sau pictura literaturii, dar care, pusă în situația de a nu avea nici muzică, nici pictură, nu făcea mofturi nici la o seară literară, și tocmai doamna aceea a dus într-un fel greul conversației în timpul cinei (crenvurști cu cartofi, și o bere; nici epoca, și-a amintit șvabul, nici fondurile primăriei nu permiteau o cheltuială mai mare), deși să zici greul conversației poate nu este foarte nimerit, bagheta, cârma conversației, și bărbații care stăteau în jurul mesei, secretarul primarului, un domn care se ocupa cu vânzarea peștelui sărat, un bătrân învățător care adormea din când în când, chiar și cu furculița în mână, și un funcționar de la primărie, un băiat foarte simpatic și foarte bun prieten cu șvabul, care se numea Fritz, aprobau sau aveau grijă să nu o contrazică pe acea redutabilă văduvă ale cărei cunoștințe artistice erau deasupra tuturor, inclusiv ale șvabului, și care călătorise prin Italia și Franța, și într-una dintre călătoriile sale, o croazieră de neuitat, ajunsese la Buenos Aires, în 1927 sau 1928, când orașul acela era un imperiu al cărnii, și vapoarele frigorifice plecau din port încărcate cu carne, un spectacol demn de admirat, sute de vapoare ce veneau goale și plecau încărcate cu tone de carne spre lumea întreagă, și când ea, doamna, apărea pe punte, noaptea, de exemplu, adormită sau amețită sau suferindă, era de ajuns să se sprijine de balustradă și să-și obișnuiască privirea cu întunericul și atunci vederea portului era cutremurătoare și îi treceau dintr-odată somnul, amețeala și durerea, în sistemul ei nervos rămânea spațiu doar pentru a se supune fără condiții acelei imagini, cortegiul imigranților care ca niște furnici urcau în calele vapoarelor carnea miilor de vaci moarte, mișcarea paleților încărcați cu carnea miilor de viței sacrificați și nuanța vaporoasă ce colora fiecare colț al portului, din zori și până-n seară și chiar în timpul turelor de noapte, o culoare roșie de biftec în sânge, de cotlet, de file, de costițe puse puțin pe grătar, ce oroare, bine că toate astea doamna, care atunci nu era văduvă, le-a trăit doar în prima noapte, apoi au debarcat și s-au cazat la unul din cele mai scumpe hoteluri din Buenos Aires, și au fost la operă și apoi la o fermă unde soțul ei, un călăreț expert, a acceptat să se ia la întrecere cu fiul stăpânului fermei, care a pierdut, și apoi cu un muncitor de la fermă, omul de încredere al fiului, un gaucho, care de asemenea a pierdut, și apoi cu fiul acestuia, un gaucho de șaisprezece ani, slab ca un lujer și cu ochi strălucitori, atât de strălucitori că, atunci când doamna l-a privit, tânărul gaucho și-a plecat capul și apoi și l-a înălțat puțin și a privit-o cu o malițiozitate care a jignit-o pe doamnă, dar ce mucos insolent, în timp ce soțul ei râdea și îi spunea în germană: ai reușit să-l impresionezi pe băiat, o glumă care doamnei nu i-a făcut nicio plăcere, și apoi tânărul gaucho s-a urcat pe cal și a început să alerge, ce bine galopa tânărul gaucho, cu câtă pasiune se ținea, ai fi zis că se lipea de gâtul calului, și asuda și îl biciuia, dar până la urmă întrecerea a câștigat-o soțul ei, nu degeaba fusese căpitanul regimentului său de cavalerie, și stăpânul fermei și fiul acestuia s-au ridicat de pe locurile lor și au aplaudat, știau să piardă, și au aplaudat și ceilalți invitați, bun călăreț neamțul, extraordinar călăreț, deși când tânărul gaucho a ajuns la capăt, adică lângă veranda casei, pe fața lui nu se citea că ar ști să piardă, ci dimpotrivă, mai degrabă se vedea că e supărat, iritat, cu capul plecat, și în timp ce bărbații, vorbind în franceză, se împrăștiau pe verandă în căutarea unei cupe de șampanie rece, doamna s-a apropiat de tânărul gaucho care rămăsese singur ținându-și calul cu mâna stângă — la capătul verandei lungi, tatăl tânărului se îndrepta spre grajduri cu calul pe care-l încălecase neamțul —, și i-a spus, într-o limbă de neînțeles, să nu se întristeze, că a făcut o cursă foarte bună, dar că soțul ei este de asemenea foarte bun și are mai multă experiență, cuvinte care tânărului i se păreau ca o lună, ca trecerea norilor ce acoperă luna ca o furtună lentă, și atunci tânărul gaucho s-a uitat la doamnă de jos cu o privire rapace, dispus să-i bage un cuțit în burtă în dreptul buricului și apoi să-l urce până la sâni, spintecând-o, în timp ce privirea lui de măcelar lipsit de experiență scânteia cu o ciudată strălucire, după cum își amintea doamna, ceea ce nu a împiedicat-o să-l urmeze fără să se împotrivească atunci când gaucho a luat-o de mână și a dus-o spre cealaltă parte a casei, un loc unde se ridica o pergolă din fier forjat și răzoare cu flori și copaci, ceea ce doamna nu văzuse în viața ei sau în clipa aceea a crezut că nu văzuse în viața ei, și chiar o fântână a văzut în parc, o fântână de piatră în mijlocul căreia, sprijinit doar într-un picior, dansa un heruvim creol cu trăsături vesele, jumătate european și jumătate canibal, udat încontinuu de cele trei jeturi de apă ce țâșneau la picioarele lui și sculptat într-o singură bucată de marmură neagră, pe care doamna și tânărul gaucho l-au admirat îndelung, până când a venit o verișoară îndepărtată de-a stăpânului fermei (sau o concubină pe care stăpânul fermei o pierduse într-unul din nenumăratele pliuri ale memoriei sale), care într-o engleză clară și indiferentă i-a spus că soțul ei o caută de mult, și atunci doamna a părăsit parcul fermecat la brațul verișoarei îndepărtate, și tânărul gaucho a strigat-o, sau asta a crezut ea și când s-a întors, el i-a spus câteva vorbe șuierătoare și doamna l-a mângâiat pe cap și a întrebat-o pe verișoară ce a spus tânărul gaucho în timp ce degetele ei se pierdeau în firele groase ale părului său și verișoara a părut că șovăie un moment, dar doamna, care nu tolera minciuna, nici adevărurile spuse pe jumătate, i-a cerut să-i traducă imediat și exact, și verișoara a zis: tânărul gaucho a spus... tânărul gaucho a spus... că stăpânul... a aranjat totul ca soțul ei să câștige ultimele două întreceri, și apoi verișoara a tăcut și tânărul gaucho s-a îndepărtat spre celălalt capăt al parcului trăgând calul de căpăstru, și doamna s-a alăturat celor de la petrecere, dar s-a tot gândit la ceea ce tânărul gaucho îi mărturisise în ultimul moment, Dumnezeule, și cu cât se gândea mai mult, cu atât vorbele tânărului continuau să fie o enigmă, o enigmă ce a durat până la sfârșitul petrecerii, și care a chinuit-o în timp ce se răsucea în pat fără să poată dormi, și care a frământat-o și în ziua următoare în timpul unei lungi plimbări călare și în timpul unei parrillada1, și pe care a simțit-o tot drumul de întoarcere la Buenos Aires, și tot timpul cât a stat la hotel sau când s-a dus la recepții la Ambasada Germaniei sau la Ambasada Angliei sau la Ambasada Ecuadorului, și care i-a trecut doar când era deja pe vapor în drum spre Europa într-o noapte, la patru dimineața, când doamna a ieșit să facă o plimbare pe punte, fără să știe și nici s-o intereseze la ce paralelă și nici la ce longitudine se afla, înconjurată sau aproape înconjurată de 106 200 000 de kilometri pătrați de apă sărată, exact atunci, în timp ce doamna, de pe prima punte a pasagerilor de la clasa întâi, aprindea o țigară, cu privirea ațintită spre imensitatea mării pe care n-o vedea, dar o auzea, enigma, în mod miraculos, s-a rezolvat, și exact acolo, în acel punct al povestirii, a spus șvabul, doamna, odinioară bogata și puternica și inteligenta (cel puțin în felul ei) doamnă frizonă, a tăcut, și o liniște religioasă, sau și mai rău, superstițioasă, a pus stăpânire pe acea tristă tavernă nemțească de după război, unde puțin câte puțin toți au început să se simtă din ce în ce mai stingheri și s-au grăbit să-și termine restul de crenvurști și cartofi, și să-și bea ultimii stropi din halbele de bere, ca și cum s-ar fi temut că dintr-un moment într-altul doamna va începe să urle ca eriniile și au considerat că e mai prudent să fie pregătiți să iasă pe stradă înfruntând frigul cu burta plină până ajung acasă.

Și atunci doamna a vorbit. A spus:

— E cineva capabil să rezolve enigma?

A spus asta, dar fără să se uite sau să se adreseze cuiva din sat.

— Știe cineva care este rezolvarea enigmei? E cineva în stare să înțeleagă? Este, oare, un om în satul acesta care să-mi spună chiar și la ureche rezolvarea enigmei?

A spus toate astea uitându-se în farfuria în care crenvurstul și porția de cartofi rămăseseră aproape neatinse.

Și atunci Archimboldi, care stătuse cu capul în jos mâncând în timp ce doamna vorbea, a spus, fără să ridice tonul, că a fost un gest de ospitalitate, că stăpânul fermei și fiul lui erau convinși că prima întrecere o va pierde soțul doamnei, așa că au pregătit o a doua și o a treia întrecere trucată, astfel ca fostul căpitan de cavalerie să câștige. Atunci doamna l-a privit în ochi și a râs și l-a întrebat de ce câștigase soțul ei prima întrecere.

— De ce, de ce? a spus doamna.

— Pentru că, în ultimul minut, fiul stăpânului fermei, a spus Archimboldi, care desigur călărea mai bine și avea un cal mai bun decât soțul doamnei, a simțit ceea ce noi numim milă. Adică, a ales, îndemnat de petrecerea pe care el și tatăl lui au organizat-o, să facă risipă. Trebuia să piardă totul, inclusiv victoria întrecerii, și într-un fel toți au înțeles că așa trebuia să fie, chiar și femeia care s-a dus să vă caute în parc, mai puțin tânărul gaucho.

— Asta e tot? a întrebat doamna.

— Pentru tânărul gaucho nu. Eu cred că dacă dumneavoastră ați fi stat încă puțin cu el, v-ar fi omorât, ceea ce la rândul său ar fi fost un act de risipă, dar desigur nu în sensul în care pretindeau stăpânul fermei și fiul său.

Apoi doamna s-a ridicat, a mulțumit pentru cină și a plecat.

— Câteva minute mai târziu, a spus șvabul, l-am însoțit pe Archimboldi la pensiune. În dimineața următoare, când m-am dus să-l caut ca să-l duc la tren, nu mai era.

Extraordinar șvabul, a spus Espinoza. Îl vreau pentru mine, a spus Pelletier. Aveți grijă să nu insistați prea mult, aveți grijă să nu păreți prea interesați, a spus Morini. Cu omul ăsta trebuie să te porți cu mănuși, a spus Norton. Adică, să te porți ca un prieten.

Cu toate astea, șvabul spusese tot ce avea de spus și, deși l-au răsfățat și l-au invitat la masă la cel mai bun restaurant din Amsterdam și l-au lăudat și au vorbit cu el despre ospitalitate și risipă și despre soarta promotorilor culturali pierduți în micile primării de provincie, n-a fost chip să mai scoată nimic interesant de la el, deși toți patru au avut grijă să înregistreze tot ce spunea, de parcă și-ar fi găsit fiecare un Moise personal, amănunt care șvabului nu i-a trecut neobservat și care a contribuit mai degrabă să-i accentueze timiditatea (lucru destul de neobișnuit la un fost promotor cultural de provincie, după părerea lui Espinoza și Pelletier, care credeau că șvabul era în fond un șarlatan), rezerva, discreția ce friza o himerică omertà de vechi nazist care simte pericolul.

După cincisprezece zile, Espinoza și Pelletier și-au luat o permisie de două zile și s-au dus la Hamburg să-i facă o vizită editorului lui Archimboldi. I-a primit directorul editurii, un tip slab, mai degrabă deșirat decât înalt, cam de șaizeci de ani, pe nume Schnell, care înseamnă repede, cu toate că Schnell era mai curând lent. Avea părul lins șaten-închis, înspicat la tâmple de câteva fire albe, ceea ce îi dădea un aer tineresc. Când s-a ridicat să dea mâna cu ei, atât Espinoza cât și Pelletier au crezut că e homosexual.

— Poponarul seamănă cel mai mult cu un țipar, a spus mai apoi Espinoza, în timp ce se plimbau prin Hamburg.

Pelletier i-a reproșat că observația sa are o puternică nuanță homofobă, cu toate că în fond era de acord, Schnell avea ceva de țipar în el, de pește care se mișcă în ape întunecate și tulburi.

Bineînțeles că nu le-a spus mare lucru în afară de ceea ce știau. Schnell nu-l văzuse niciodată pe Archimboldi, banii, din ce în ce mai mulți, pe cărțile și traducerile sale se depuneau într-un cont dintr-o bancă elvețiană. O dată la doi ani primea de la el o scrisoare cu instrucțiuni, de obicei cu o adresă din Italia, deși în arhiva editurii aveau scrisori cu timbre grecești și spaniole și marocane, scrisori care, pe de altă parte, erau adresate proprietăresei editurii, doamna Bubis, și pe care el, desigur, nu le citise.

— La editură au rămas doar două persoane, în afară de doamna Bubis, bineînțeles, care l-au cunoscut personal pe Benno von Archimboldi, le-a spus Schnell. Șefa departamentului de promovare și șefa corecturii. Când am început eu să lucrez aici, Archimboldi dispăruse de mult.

Pelletier și Espinoza au vrut să stea de vorbă cu amândouă. Biroul șefei departamentului de promovare era plin de fotografii, nu neapărat ale autorilor editurii, și de plante, iar singurul lucru pe care l-au aflat despre scriitorul dispărut a fost că era o persoană cumsecade.

— Un bărbat înalt, foarte înalt, le-a spus. Când mergea alături de răposatul domn Bubis părea un ti. Sau un li.

Espinoza și Pelletier n-au înțeles ce vrea să zică și șefa departamentului de promovare le-a desenat pe o hârtie litera l urmată de litera i. Sau poate mai indicat ar fi un le. Așa.

Și din nou a desenat pe hârtie următoarele litere:

Le

— L este Archimboldi, și e, răposatul domn Bubis.

Apoi șefa departamentului de promovare a râs și i-a analizat o clipă în tăcere, rezemată în scaunul ei rotativ. Mai târziu au vorbit cu șefa corecturii. Aceasta era cam de aceeași vârstă cu șefa departamentului de promovare, dar caracterul ei nu era atât de jovial.

Le-a spus că da, într-adevăr, îl cunoscuse pe Archimboldi cu mulți ani în urmă, dar nu-și mai amintea nici cum arăta, nici cum era, și nici vreo întâmplare cu el care să merite să fie povestită. Nu-și amintea când a fost ultima dată la editură. I-a sfătuit să stea de vorbă cu doamna Bubis și apoi, fără să spună nimic, a început să revizuiască un șpalt, să răspundă la întrebările altor corectori, să vorbească la telefon cu oameni care, poate își imaginau, compătimindu-i, că Espinoza și Pelletier erau traducători. Înainte de a pleca, fără să se dea bătuți, s-au întors la biroul lui Schnell și i-au povestit despre întâlnirile și colocviile archimboldiene prevăzute în viitor. Schnell, atent și cordial, le-a spus că pot conta pe el dacă au nevoie de ceva.

Cum nu aveau nimic de făcut decât să aștepte plecarea avionului cu care se întorceau la Paris și Madrid, Pelletier și Espinoza s-au plimbat prin Hamburg. Drumul i-a dus în mod inevitabil în cartierul curvelor și peep-show-urilor, și atunci amândoi au devenit melancolici și au început să-și spună unul altuia povești de dragoste și de decepții. Bineînțeles, fără să dea nume sau date, s-ar putea spune că vorbeau în termeni abstracți, dar oricum, în ciuda relatării aparent indiferente a nefericirilor lor, conversația și plimbarea n-au făcut decât să-i cufunde și mai mult în acea stare de melancolie, în asemenea hal încât după două ore amândoi au simțit că se sufocă.

S-au întors la hotel cu taxiul și fără să mai scoată o vorbă.

Acolo îi aștepta o surpriză. La recepție au găsit o scrisoare adresată amândurora și semnată de Schnell, în care le spunea că după conversația lor matinală se hotărâse s-o contacteze pe doamna Bubis, și aceasta a acceptat să-i primească. În dimineața următoare, Espinoza și Pelletier s-au prezentat la editoare acasă, la etajul al treilea al unei clădiri vechi din zona de sus a Hamburgului. În timp ce așteptau, s-au uitat la pozele înrămate de pe un perete. Pe ceilalți doi pereți erau un tablou de Soutine și unul de Kandinsky, și diferite desene ale lui Grosz, Kokoschka și Ensor. Dar pe Espinoza și Pelletier îi interesau mai mult fotografiile, în care aproape mereu apărea câte o persoană pe care ei o disprețuiau sau o admirau, dar în orice caz îi citiseră opera: Thomas Mann cu Bubis, Heinrich Mann cu Bubis, Klaus Mann cu Bubis, Alfred Döblin cu Bubis, Hermann Hesse cu Bubis, Walter Benjamin cu Bubis, Anna Seghers cu Bubis, Stefan Zweig cu Bubis, Bertolt Brecht cu Bubis, Feuchtwanger cu Bubis, Johannes Becher cu Bubis, Arnold Zweig cu Bubis, Ricarda Huch cu Bubis, Oscar Maria Graf cu Bubis, corpuri și chipuri și vagi scenografii perfect înrămate. Cei din fotografie urmăreau cu inocența morților, cărora nu le mai pasă că sunt observați, entuziasmul abia înăbușit al profesorilor universitari. Când a apărut doamna Bubis, amândoi stăteau cu capetele lipite încercând să descifreze dacă cel care apărea alături de Bubis era sau nu Fallada.

Într-adevăr, era Fallada, le-a spus doamna Bubis, îmbrăcată cu o bluză albă și o fustă neagră. Când s-au întors spre ea, Pelletier și Espinoza au văzut o femeie în vârstă, care semăna, după spusele lui Pelletier mult mai târziu, cu Marlene Dietrich, o femeie care în pofida anilor își păstra intactă hotărârea, o femeie care nu se agăța de marginile abisului, ci cădea în el cu eleganță și curiozitate. O femeie care cădea în abis stând pe scaun.

— Soțul meu i-a cunoscut pe toți scriitorii germani și scriitorii germani îl iubeau și îl respectau, deși după aceea câțiva au spus lucruri oribile despre el, unele chiar inexacte, a spus doamna Bubis zâmbind.

Au vorbit despre Archimboldi și doamna Bubis a cerut să li se aducă fursecuri și ceai, cu toate că ea a băut o votcă, ceea ce i-a surprins pe Espinoza și Pelletier, nu pentru că doamna începea să bea așa de devreme, ci pentru că nu le oferise un pahar și lor, pahar pe care, pe de altă parte, l-ar fi refuzat.

— Singura persoană din editură care cunoștea perfect opera lui Archimboldi, a spus doamna Bubis, a fost domnul Bubis, care i-a publicat toate cărțile.

Dar ea se întreba (și în treacăt îi întreba și pe ei) până la ce punct putea cineva să cunoască opera altcuiva.

— Pe mine, de exemplu, mă pasionează opera lui Grosz, a spus arătând desenele lui Grosz atârnate pe perete, dar realmente cunosc opera lui? Imaginile sale mă fac să râd, uneori am impresia că Grosz le-a desenat ca eu să râd, câteodată râsul se transformă în hohote și hohotele într-o criză de ilaritate, dar odată am cunoscut un critic de artă căruia îi plăcea Grosz, bineînțeles, și cu toate acestea îl apuca depresia când participa la o expoziție retrospectivă a operei sale sau când, din motive profesionale, trebuia să studieze vreo pânză sau vreun desen. Și aceste depresii sau aceste perioade de tristețe durau de obicei săptămâni întregi. Acest critic de artă era prietenul meu, cu toate că niciodată n-am atins subiectul Grosz. Odată, totuși, i-am spus ce mi se întâmplă. La început n-a putut să creadă. Apoi a început să dea din cap dintr-o parte într-alta. Apoi m-a privit de sus în jos ca și când nu m-ar fi cunoscut. Eu credeam că a înnebunit. A rupt prietenia noastră pentru totdeauna. Nu de mult mi s-a spus că încă mai afirmă că eu nu știu nimic despre Grosz și că gustul meu estetic este cel al unei vaci. De acord, în ceea ce mă privește poate să spună ce vrea. Eu mă amuz cu Grosz, pe el îl deprimă, dar cine îl cunoaște realmente pe Grosz?

Să presupunem, a spus doamna Bubis, că în clipa asta se aude soneria și apare vechiul meu prieten, criticul de artă. Se așază aici, pe sofa, alături de mine, și unul dintre dumneavoastră scoate un desen fără semnătură și ne asigură că este de Grosz și că vrea să-l vândă. Eu mă uit la desen și zâmbesc și scot carnetul de cecuri și-l cumpăr. Criticul de artă se uită la desen și nu se deprimă și încearcă să mă facă să-mi schimb părerea. Pentru el desenul nu este de Grosz. Pentru mine este un desen de Grosz. Care dintre noi doi are dreptate?

Sau să ne imaginăm povestea în alt mod. Dumneavoastră, a mai spus doamna Bubis arătând spre Espinoza, scoateți un desen fără semnătură și spuneți că este de Grosz și încercați să-l vindeți. Eu nu râd, îl observ cu indiferență, apreciez linia, precizia mâinii, satira, dar nimic din desen nu-mi provoacă plăcere. Criticul de artă îl observă cu grijă și, potrivit caracterului său, se deprimă și îndată face o ofertă, ofertă ce depășește economiile sale și care, dacă este acceptată, îl va cufunda în lungi după-amiezi de melancolie. Eu încerc să-l fac să se răzgândească. Îi spun că desenul mi se pare suspect pentru că nu-mi provoacă râsul. Criticul îmi răspunde că era și timpul să văd opera lui Grosz cu ochi de adult și mă felicită. Care dintre noi are dreptate?

Apoi au vorbit din nou despre Archimboldi și doamna Bubis le-a arătat o ciudată recenzie ce apăruse într-un ziar din Berlin după publicarea primului roman al lui Archimboldi, Lüdicke. Recenzia, semnată de un oarecare Schleiermacher, încearcă să sintetizeze personalitatea romancierului în câteva cuvinte.

Inteligență: medie.

Caracter: epileptic.

Cultură: dezordonată.

Capacitate de a inventa: haotică.

Prozodie: haotică.

Folosirea limbii germane: haotică.

Inteligența medie și cultura dezordonată sunt ușor de înțeles. Ce a vrut să spună, totuși, cu caracterul epileptic, că Archimboldi suferea de epilepsie, că nu era întreg la minte, că suferea crize de natură misterioasă, că era un cititor obsedat de Dostoievski? În însemnările sale nu exista nicio descriere fizică a scriitorului.

— N-am aflat niciodată cine era acel Schleiermacher, a spus doamna Bubis, uneori chiar răposatul meu soț glumea spunând că recenzia o scrisese însuși Archimboldi. Dar atât el, cât și eu știam că nu e adevărat.

Aproape de prânz, când politețea cerea să plece, Pelletier și Espinoza au îndrăznit să pună singura întrebare pe care o credeau importantă: putea să-i ajute să intre în legătură cu Archimboldi? Ochii doamnei Bubis s-au luminat. De parcă ar fi văzut un incendiu, i-a spus apoi Pelletier lui Norton. Dar nu un incendiu în punctul său critic, ci unul care, după ce a ars luni de zile, este pe punctul de a se stinge. Răspunsul negativ s-a concretizat într-o ușoară mișcare a capului, iar Pelletier și Espinoza au înțeles îndată cât de inutilă a fost rugămintea lor.

Au mai rămas totuși puțin. De undeva din casă ajungea până la ei în surdină muzica unui cântec popular italian. Espinoza a întrebat-o dacă ea îl cunoaște, dacă vreodată, când trăia soțul ei, l-a văzut pe Archimboldi. Doamna Bubis a spus că da, și apoi a fredonat refrenul final al cântecului. Italiana ei, după părerea ambilor prieteni, era foarte bună.

— Cum este Archimboldi? a întrebat Espinoza.

— Foarte înalt, a spus doamna Bubis. Dacă s-ar fi născut în vremurile acestea probabil ar fi fost jucător de baschet.

Deși, după felul în care o spusese, era totuna dacă Archimboldi ar fi fost un pitic. În taxiul care i-a dus până la hotel, cei doi prieteni se gândeau la Grosz și la râsul cristalin și crud al doamnei Bubis și la impresia pe care le-o lăsase casa aceea plină de fotografii de unde totuși lipsea fotografia singurului scriitor care îi interesa pe ei. Și, cu toate că niciunul nu îndrăznea să recunoască, de fapt considerau (sau intuiau) că a fost mai importantă străfulgerarea pe care au întrezărit-o în cartierul curvelor decât revelația, oricare ar fi fost aceasta, pe care o presimțiseră acasă la doamna Bubis.

Pe scurt și în mod brutal, Pelletier și Espinoza și-au dat seama, în timp ce se plimbau prin Sankt Pauli, că urmărirea lui Archimboldi nu le putea umple nicicând viețile. Puteau să-l citească, puteau să-l studieze, puteau să-l examineze în amănunțime, dar nu puteau să moară de râs cu el, nici să se deprime cu el, pe de o parte pentru că Archimboldi se afla mereu departe, pe de alta pentru că opera sa, pe măsură ce te adânceai în ea, îi devora pe cei care o cercetau. Pe scurt: Pelletier și Espinoza au înțeles în Sankt Pauli și apoi în casa doamnei Bubis, împodobită cu fotografiile răposatului domn Bubis și ale scriitorilor lui, că voiau să facă dragoste și nu război.

După-amiaza, fără să-și facă prea multe confidențe în afară de cele necesare, confidențe generale, abstracte s-ar zice, au luat împreună alt taxi până la aeroport și, în timp ce-și așteptau avioanele, au vorbit despre iubire, despre nevoia de a iubi. Pelletier a plecat primul. Când Espinoza a rămas singur, avionul său pleca după o jumătate de oră, a început să se gândească la Liz Norton și la ce posibilități avea în realitate s-o facă să se îndrăgostească de el. Și-a imaginat-o pe ea și apoi pe el însuși, împreună, trăind într-un apartament în Madrid, mergând la supermarket, lucrând amândoi la catedra de limbă germană, și-a imaginat biroul lui și biroul ei separate de un perete, și nopțile la Madrid alături de ea, cinând cu prietenii în restaurante bune și întorcându-se acasă, o baie enormă, un pat enorm.

Dar Pelletier i-a luat-o înainte. După trei zile de la întâlnirea cu editoarea lui Archimboldi, si-a făcut apariția la Londra neanunțat și, după ce i-a povestit lui Liz Norton ultimele noutăți, a invitat-o la masă la un restaurant din Hammersmith, pe care înainte i-l recomandase un coleg de la catedra de limba rusă de la universitate, unde au mâncat gulaș și piure de năut cu sfeclă roșie și pește macerat în lămâie cu iaurt, o cină cu lumânări și viori și ruși autentici și irlandezi deghizați în ruși, din toate punctele de vedere ieșită din comun și din punct de vedere gastronomic mai degrabă sărăcăcioasă și îndoielnică, pe care au însoțit-o cu pahare de votcă și o sticlă de vin de Bordeaux și care l-a costat o avere pe Pelletier, dar a meritat, pentru că după aceea Norton l-a invitat la ea acasă, oficial ca să vorbească despre Archimboldi și despre puținele lucruri pe care doamna Bubis le-a dezvăluit despre el, fără să uite cuvintele disprețuitoare scrise de criticul Schleiermacher despre primul lui roman, și apoi amândoi au început să râdă și Pelletier a sărutat-o pe Norton pe gură, cu mult tact, și englezoaica i-a răspuns cu un alt sărut mai înfocat, poate ca urmare a cinei și a votcii și a vinului de Bordeaux, dar care lui Pelletier i s-a părut promițător și apoi s-au culcat și s-au futut timp de o oră până când englezoaica a adormit.

În noaptea aceea, în timp ce Liz Norton dormea, Pelletier și-a amintit de o după-amiază cu multă vreme în urmă, când el și Espinoza au văzut un film, un thriller, într-o cameră de hotel din Germania.

Filmul era japonez și în primele scene apăreau două adolescente. Una povestea ceva. Era vorba despre un băiețel care își petrecea vacanța în Kobe și care voia să iasă pe stradă să se joace cu prietenii săi, chiar la ora când la televizor se dădea programul său favorit. Așa că băiatul punea o casetă video și o lăsa pregătită să-i înregistreze programul și apoi ieșea pe stradă. Dar era o problemă, și anume că băiețelul era din Tokio, și în Tokio programul său se transmitea pe canalul 34, în timp ce la Kobe canalul 34 era gol, adică era un canal unde nu se vedea nimic, doar ecranul încețoșat.

Și când băiatul întors de pe stradă se așază în fața televizorului și pune caseta video, în loc de programul său favorit vede o femeie cu chipul alb care îi spune că va muri.

Și nimic mai mult.

Și atunci sună telefonul și băiatul răspunde și aude vocea aceleiași femei care îl întreabă dacă crede cumva că e vorba de o glumă. După o săptămână găsesc trupul băiețelului în grădină, mort.

Și asta îi povestea prima adolescentă celei de-a doua și la fiecare cuvânt pe care îl rostea părea că moare de râs. A doua adolescentă era vădit speriată. Însă prima adolescentă, cea care povestea, dădea impresia că, dintr-un moment în altul, o să înceapă să se tăvălească pe jos de râs.

Și atunci, și-a amintit Pelletier, Espinoza a spus că prima adolescentă era o psihopată de două parale și că a doua adolescentă era o toantă și că filmul acela ar fi putut fi bun dacă a doua adolescentă, în loc să se smiorcăie și să facă mutre și să ia o față de suferindă i-ar fi spus celei dintâi să tacă din gură. Și nu pe un ton blând și delicat, ci mai degrabă așa: „Taci, curvă împuțită, de ce râzi? Te excită să povestești istoria unui băiețel mort? Juisezi când povestești istoria unui băiețel mort, muistă de pule imaginare?“

Și lucruri de felul ăsta. Și Pelletier își amintea că Espinoza vorbise cu atâta vehemență, imitând chiar vocea și purtarea pe care trebuia s-o aibă cea de-a doua adolescentă în fața celei dintâi, încât el a crezut că cel mai potrivit era să închidă televizorul și să meargă la un bar cu spaniolul să bea un pahar înainte de a se retrage fiecare în camera lui. Își mai amintea și că atunci a simțit o simpatie față de Espinoza, o simpatie ce-i amintea adolescența, aventurile împărtășite cu curaj și după-amiezile de provincie.

În săptămâna aceea, telefonul fix al lui Liz Norton suna de trei sau patru ori în fiecare după-amiază și telefonul mobil de două sau trei ori în fiecare dimineață. Telefoanele erau de la Pelletier și Espinoza, și deși amândoi aveau grijă să le camufleze sub pretexte archimboldiene, acestea se terminau în mai puțin de un minut și apoi cei doi profesori începeau să vorbească în mod direct despre ceea ce doreau cu adevărat.

Pelletier vorbea despre colegii de la catedra de limbă germană și despre un tânăr profesor și poet elvețian care-l bătea la cap să i se aprobe o bursă, despre cerul Parisului (evocându-i pe Baudelaire, pe Verlaine, pe Banville), despre mașinile care, pe înserat, cu farurile aprinse, se întorceau acasă. Espinoza vorbea despre biblioteca lui pe care o consulta în cea mai strictă singurătate, despre bătăile îndepărtate de tobe care se auzeau uneori și care veneau dintr-un apartament de pe aceeași stradă unde, credea el, stătea un grup de muzicanți africani, despre cartierele Madridului, Lavapiés, Malasaña, împrejurimile din zona Gran Vía pe unde te poți plimba la orice oră din noapte.

În zilele acelea, atât Espinoza cât și Pelletier au uitat cu desăvârșire de Morini. Doar Norton îl suna din când în când ca să vorbească aceleași lucruri dintotdeauna.

Morini, în felul lui, intrase într-o stare de invizibilitate totală.

Pelletier s-a obișnuit foarte repede să se ducă la Londra de câte ori avea chef, cu toate că trebuie subliniat faptul că, datorită apropierii și a mijloacelor de transport mai numeroase, lui îi era mai ușor s-o facă.

Aceste vizite durau doar o noapte. Pelletier ajungea pe la ora nouă și ceva, la zece se întâlnea cu Norton la un restaurant unde el, de la Paris, rezervase o masă, la ora unu noaptea erau deja în pat împreună.

Liz Norton era o amantă plină de pasiune, deși pasiunea ei avea un timp limitat. Fără prea multă imaginație, în timpul actului sexual participa cu dăruire la toate jocurile pe care i le sugera amantul ei, fără să se decidă sau să se deranjeze nicicum să aibă ea inițiativa. Durata acestor acte sexuale nu depășea de obicei trei ore, ceea ce uneori îl întrista pe Pelletier, care era dispus să fută până apărea prima geană de lumină.

După actul sexual, și asta îl frustra cel mai mult pe Pelletier, Norton prefera să vorbească despre subiecte academice în loc să analizeze cu franchețe ceea ce se năștea între ei. Pelletier se gândea că detașarea lui Norton este o formă foarte feminină de a se proteja. Ca să spargă gheața, într-o noapte s-a apucat să-i povestească aventurile lui sentimentale. Și-a făcut o listă lungă cu toate femeile pe care le cunoscuse și a prezentat-o privirii glaciale și dezinteresate a lui Liz Norton. Ea n-a părut impresionată, nici n-a vrut să răspundă destăinuirii lui într-un mod asemănător.

Diminețile, după ce comanda un taxi, Pelletier se îmbrăca fără să facă zgomot, ca să n-o trezească, și pleca la aeroport. Înainte de-a ieși, o privea câteva secunde, abandonată între cearșafuri, și uneori se simțea atât de plin de dragoste, că ar fi izbucnit în plâns chiar acolo.

După o oră, ceasul deșteptător al lui Liz Norton începea să sune și ea se scula dintr-un salt. Făcea un duș, își punea apă la încălzit, bea un ceai cu lapte, își usca părul și apoi începea să-și inspecteze alene casa de parcă s-ar fi temut că vizitatorul nocturn i-ar fi putut lua ceva din obiectele de valoare. Salonul și dormitorul ei aproape întotdeauna deveneau un dezastru și asta o deranja. Strângea nerăbdătoare paharele folosite, vărsa scrumierele, strângea cearșafurile și punea altele curate, punea în bibliotecă la locul lor cărțile pe care Pelletier le scosese și le lăsase pe jos, punea la loc sticlele pe suportul lor de la bucătărie și apoi se îmbrăca și se ducea la universitate. Dacă avea vreo ședință cu colegii de la catedră, se ducea, dacă nu avea, se închidea în bibliotecă să lucreze sau să citească, până se făcea timpul să meargă la următoarea oră de clasă.

Într-o sâmbătă, Espinoza i-a spus că trebuie să vină la Madrid, că o invită el, că Madridul în acea perioadă a anului este orașul cel mai frumos din lume și că în afară de asta s-a deschis o expoziție retrospectivă a lui Bacon pe care nu o poate pierde.

— Vin mâine, i-a spus Norton, lucru la care Espinoza nu se aștepta, desigur, pentru că îi făcuse invitația mai mult sub impulsul unei dorințe decât crezând cu adevărat că ea o va accepta.

Este de prisos să spunem că certitudinea de a o vedea venind a doua zi la el acasă i-a produs lui Espinoza o stare de excitare și de nesiguranță crescândă. Au petrecut, cu toate acestea, o duminică minunată (Espinoza și-a dat toată silința să fie așa) și noaptea s-au culcat împreună în timp ce încercau să audă zgomotul tobelor de la vecini, fără succes, de parcă exact în ziua aceea grupul de muzicanți africani ar fi plecat în turneu prin alte orașe spaniole. Atât de multe lucruri voia Espinoza s-o întrebe, dar la momentul potrivit n-a întrebat-o nimic. Și nici n-a fost nevoie s-o facă. Norton i-a spus că e amanta lui Pelletier, deși nu acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit, ci altul mai ambiguu, prietenă, sau poate a zis că era combinată cu el, sau ceva asemănător.

Espinoza ar fi vrut s-o întrebe de când sunt amanți, dar n-a făcut decât să ofteze. Norton a spus că ea are mulți prieteni, fără să explice dacă se referea la prieteni-prieteni sau la prieteni-amanți, că așa fusese de la șaisprezece ani, de când se culcase pentru prima dată cu un tip de treizeci și patru de ani, un muzicant ratat din Pottery Lane, și că ea așa vede lucrurile. Espinoza, care nu vorbise niciodată în germană despre dragoste (sau despre sex) cu o femeie, amândoi goi în pat, a vrut să știe cum vedea ea lucrurile, fiindcă nu o înțelesese prea bine, dar s-a limitat doar s-o aprobe.

Apoi a venit marea surpriză. Norton l-a privit în ochi și l-a întrebat dacă el crede că o cunoaște. Espinoza a spus că nu știe, poate că în unele aspecte da și că în altele nu, dar că o respectă foarte mult și că o admiră pentru munca ei de cercetătoare și de critic a operei archimboldiene. Norton i-a spus că a fost măritată și că acum e divorțată.

— Niciodată n-aș fi crezut asta, i-a zis Espinoza.

— Uite că e adevărat, a spus Norton. Sunt o femeie divorțată.

După ce Liz Norton s-a întors la Londra, Espinoza a fost mai agitat decât în cele două zile cât a stat Norton la Madrid. Pe de o parte, întâlnirea se desfășurase excelent, în privința asta nu avea nicio îndoială, în pat, mai ales, amândoi păreau că se înțeleg, erau o pereche potrivită, armonioasă, de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna, dar când sexul se termina și Norton avea chef de vorbă totul se schimba, englezoaica intra într-o stare de hipnoză, ca și cum n-ar fi avut nicio prietenă cu care să vorbească, se gândea Espinoza, care în adâncul sufletului lui credea desigur că acel gen de destăinuiri nu erau făcute să le asculte un bărbat, ci o femeie. Norton vorbea despre perioadele de menstruație, de exemplu, vorbea despre lună și despre filmele în alb și negru ce se puteau transforma în orice moment în filme de groază, ceea ce îl deprima foarte mult pe Espinoza, într-atât încât după terminarea destăinuirilor trebuia să facă un efort supraomenesc ca să se îmbrace și să meargă să mănânce sau să se vadă cu prieteni, de braț cu Norton, fără să mai vorbim de problema Pelletier, la care, dacă se gândea bine, îl apuca groaza, și acum cine o să-i spună lui Pelletier că eu mă culc cu Liz? lucruri care îl dezorientau pe Espinoza și care, când era singur, îi provocau crampe la stomac și trebuia să meargă la closet, așa cum îi explicase Norton că i se întâmplă ei (dar de ce i-am permis să-mi vorbească despre asta!) când îl vedea pe fostul ei soț, un tip de un metru nouăzeci și un destin incert, un potențial sinucigaș sau un potențial ucigaș, probabil un delincvent fără importanță sau un huligan al cărui orizont cultural se reducea la cântecele populare pe care le cânta împreună cu prietenii lui din copilărie în vreun club, un prost care credea tot ce se spune la televizor și al cărui spirit minuscul și atrofiat era la fel ca al oricărui fundamentalist religios, în orice caz și vorbind deschis, cel mai rău soț pe care și l-ar fi putut găsi o femeie.

Și, deși își propusese, ca să se liniștească, să nu mai facă niciun pas în acea legătură, după patru zile, când se mai liniștise, a sunat-o pe Norton și i-a spus că vrea s-o vadă. Norton l-a întrebat dacă la Londra sau la Madrid. Espinoza i-a spus că unde vrea ea. Norton a ales Madridul. Espinoza a simțit că e cel mai fericit bărbat de pe pământ.

Englezoaica a sosit într-o sâmbătă noaptea și a plecat duminică noaptea. Espinoza a dus-o cu mașina la Escorial și apoi au mers la un restaurant cu un spectacol flamenco. I s-a părut că Norton este fericită și s-a bucurat. În noaptea de sâmbătă spre duminică au făcut amor trei ore, după care Norton, în loc să înceapă să vorbească, așa cum făcuse în cealaltă ocazie, a spus că e epuizată și s-a culcat. În ziua următoare, după duș, au făcut amor din nou și au plecat la Escorial. În timp ce se întorceau, Espinoza a întrebat-o dacă l-a văzut pe Pelletier. Norton a spus că l-a văzut, că Jean-Claude fusese la Londra.

— Ce face? a întrebat Espinoza.

— Bine, a spus Norton. I-am povestit istoria noastră. Espinoza s-a enervat și și-a concentrat atenția la șosea.

— Și ce părere are? a zis.

— Că e treaba mea, a spus Norton, dar că la un moment dat va trebui să mă hotărăsc.

Fără să facă vreun comentariu, Espinoza a admirat atitudinea francezului. Acest Pelletier se comporta ca un om cumsecade, și-a zis. Norton l-a întrebat atunci ce părere are el.

— Cam aceeași părere, a mințit Espinoza fără s-o privească.

Un timp au rămas tăcuți, și apoi Norton a început să vorbească despre soțul ei. De astă dată grozăviile pe care i le-a povestit nu l-au mai impresionat nicicum pe Espinoza.

Pelletier l-a sunat la telefon pe Espinoza duminică seara, de îndată ce acesta o lăsase pe Norton la aeroport. A intrat direct în subiect. I-a spus că știe ceea ce Espinoza știa deja. Espinoza a spus că-i mulțumește că l-a sunat, și că, îl crede sau nu, în seara aceea se gândise să-l sune, dar că Pelletier i-a luat-o înainte. Pelletier i-a spus că-l crede.

— Și ce facem acum? a întrebat Espinoza.

— Să lăsăm timpul să decidă, i-a răspuns Pelletier.

Apoi au început să vorbească — și au râs o grămadă — despre un congres foarte ciudat care avusese loc la Salonic și unde fusese invitat doar Morini.

La Salonic, Morini a prezentat niște simptome de infecție. Într-o dimineață s-a trezit în camera lui de hotel și n-a văzut nimic. Orbise. A intrat în panică pentru câteva clipe, dar după puțin timp a reușit să se controleze. A stat liniștit, întins în pat, încercând să adoarmă din nou. A început să se gândească la lucruri plăcute, a încercat cu câteva întâmplări din copilărie, cu câteva filme, cu figuri imobile, dar fără niciun rezultat. S-a ridicat în pat și, pe pipăite, și-a căutat scaunul cu rotile. L-a desfăcut și, cu mai puțin efort decât ar fi crezut, s-a așezat pe el. Apoi, foarte încet, a încercat să se orienteze spre singura fereastră din cameră, o fereastră care dădea într-un balcon de unde se putea vedea un deal pleșuv, de o culoare maro-gălbuie, și o clădire cu birouri deasupra căreia era o reclamă a unei firme imobiliare care oferea vile într-o zonă probabil aproape de Salonic.

Cartierul (încă neconstruit) se numea Rezidențial Apolo, și cu o seară înainte Morini se uitase la reclamă de la balcon cu un pahar de whisky în mână, în timp ce aceasta se aprindea și se stingea. Când în sfârșit a ajuns la geam și a reușit să-l deschidă, a simțit că amețește și că o să leșine. În primul rând, s-a gândit să caute ușa și să ceară poate ajutor sau să se prăbușească în mijlocul holului. Apoi a hotărât că cel mai bine era să se întoarcă în pat. După o oră, lumina care intra pe fereastra deschisă și propria lui sudoare l-au trezit. A sunat la recepție și a întrebat dacă e vreun mesaj pentru el. I-au spus că nu. S-a dezbrăcat în pat și s-a așezat din nou în scaunul cu rotile, desfăcut deja, care se afla alături de el. I-a trebuit o jumătate de oră să-și facă un duș și să se îmbrace cu haine curate. După aceea a închis fereastra, fără să privească afară, și a ieșit din cameră ca să meargă la congres.

S-au întâlnit din nou toți patru la zilele de studiu dedicate literaturii germane contemporane care aveau loc la Salzburg, în 1996. Espinoza și Pelletier păreau foarte fericiți. Norton, dimpotrivă, a venit deghizată în femeie de gheață, indiferentă la ofertele culturale și la frumusețea orașului. Morini a apărut încărcat cu cărți și hârtii pe care trebuia să le revizuiască, de parcă invitația salzburgheză l-ar fi prins într-unul din momentele sale dificile de muncă.

Pe toți patru i-au cazat la același hotel, pe Morini și pe Norton la etajul trei, în camerele 305 și respectiv 311. Pe Espinoza, la etajul cinci, în camera 509. Și pe Pelletier la etajul șase, în camera 602. Hotelul era literalmente ocupat de o orchestră germană și de un cor rusesc, iar pe holuri și pe scări se auzea tot timpul o larmă muzicală, de note înalte și joase, ca și cum cântăreții fredonau continuu uverturi sau de parcă o imuabilitate mintală (și muzicală) s-ar fi instalat în hotel. Fapt care pe Espinoza și Pelletier nu-i deranja câtuși de puțin, iar Morini părea că nu-l bagă în seamă, dar care pe Norton a făcut-o să spună că Salzburgul este un oraș de căcat dacă se întâmplă asemenea lucruri și altele pe care prefera să nu le spună.

E de la sine înțeles că nici Pelletier și nici Espinoza nu i-au făcut nicio vizită lui Norton în camera ei, dimpotrivă, Espinoza a fost o singură dată în cameră la Pelletier, iar Pelletier a fost de două ori la Espinoza, entuziasmați ca doi copii când au aflat știrea care s-a întins nu ca o dâră de pulbere, ci ca o bombă atomică pe holuri și la reuniunile în petit comité ale acelor zile, că Archimboldi era candidat anul acela la Premiul Nobel, fapt care pentru archimboldienii de pretutindeni era nu numai un motiv de o imensă bucurie, ci și un triumf și o revanșă. Până într-atât încât în Salzburg, mai precis la berăria Taurul Roșu, într-o seară când s-au închinat multe pahare, s-a semnat pacea între grupurile principale de cercetători archimboldieni, adică între grupul lui Pelletier și Espinoza și grupul lui Borchmeyer, Pohl și Schwarz, care începând de atunci au hotărât, respectându-și diferențele și metodele de interpretare, să-și unească eforturile și să nu-și mai pună piedici, ceea ce, exprimat în termeni practici, voia să spună că Pelletier n-o să mai refuze eseurile lui Schwarz la revistele unde el avea o anumită influență, și Schwarz nu va mai refuza lucrările lui Pelletier la publicațiile unde el, Schwarz, era considerat un Dumnezeu.

Morini, care nu împărtășea entuziasmul lui Pelletier și al lui Espinoza, a fost primul care a remarcat că până atunci Archimboldi nu luase niciodată, cel puțin din câte știa el, un premiu important în Germania, nici pe cel al librarilor, nici pe cel al criticilor, nici pe al cititorilor, nici pe al editorilor, presupunând că acesta din urmă exista, așa că era de așteptat, în limitele rezonabilului, ca, aflând că Archimboldi candidează la cel mai mare premiu de literatură din lume, compatrioții săi, chiar dacă o făceau doar ca măsură de prevedere, să îi ofere un premiu național sau un premiu testimonial sau un premiu onorific sau cel puțin un program de o oră la televizor, ceea ce nu s-a întâmplat, și faptul i-a umplut de indignare pe archimboldieni (de astă dată uniți), care, în loc să se deprime din cauza disprețului cu care era tratat Archimboldi, și-au unit forțele, întărite din pricina frustrării și stimulate de injustiția cu care un stat civilizat îl trata pe cel care era, după părerea lor, nu doar cel mai bun scriitor german în viață, ci și cel mai mare scriitor european în viață, ceea ce a produs o avalanșă de lucrări despre opera lui Archimboldi și chiar despre Archimboldi (despre care se știa foarte puțin, ca să nu spunem că nu se știa nimic), fapt care la rândul său a produs un număr mare de cititori, majoritatea captivați nu de opera neamțului, ci de viața sau de ne-viața acestui bizar scriitor, care la rândul lor au creat un curent transmis din gură în gură, care a făcut să crească considerabil vânzările în Germania (fenomen la care a contribuit prezența lui Dieter Hellfeld, ultima achiziție a grupului Schwarz, Borchmeyer și Pohl), fapt care la rândul lui a dat un impuls traducerilor și reeditării traducerilor mai vechi, ceea ce n-a făcut din opera lui Archimboldi un bestseller, dar a ajutat-o să ajungă, timp de două săptămâni, pe locul al nouălea între cele zece opere de ficțiune cele mai vândute în Italia, și pe locul al doisprezecelea, în același interval de două săptămâni, între cele douăzeci de opere de ficțiune cele mai vândute din Franța, și deși în Spania n-a fost niciodată pe lista aceasta, a fost o editură care a cumpărat drepturile puținelor romane pe care încă le mai aveau alte edituri spaniole și drepturile tuturor cărților netraduse în spaniolă, și a inaugurat în felul acesta un gen de Bibliotecă Archimboldi, și n-a fost o afacere proastă.

În Insulele Britanice, ca să spunem tot, Archimboldi a continuat să fie un autor cu un pronunțat caracter marginal.

În zilele acelea de fervoare, Pelletier a găsit un text scris de șvabul pe care avuseseră plăcerea să-l cunoască la Amsterdam. În text, șvabul reproducea în esență ceea ce le povestise despre vizita lui Archimboldi în satul frizon și despre cina care a urmat apoi cu doamna care călătorise la Buenos Aires. Textul se publicase în Ziarul de dimineață din Reutlingen și conținea o variantă; în aceasta șvabul reproducea un dialog cu o notă de umor sardonic între doamnă și Archimboldi. Ea a început să-l întrebe de unde este. Archimboldi i-a răspuns că este prusac. Doamna l-a întrebat dacă numele său face parte din nobilimea rurală prusiană. Archimboldi i-a răspuns că e foarte posibil. Doamna a murmurat atunci numele de Benno von Archimboldi, de parcă ar fi mușcat o monedă de aur ca să vadă dacă este autentică. După care a spus că nu i se pare cunoscut și a menționat în treacăt alte nume, pentru eventualitatea că Archimboldi le cunoștea. El a spus că nu, că din Prusia cunoscuse doar pădurile.

— Și totuși numele dumneavoastră este de origine italiană, a spus doamna.

— Francez, a răspuns Archimboldi, de hughenoți.

Auzind răspunsul acesta, doamna a început să râdă. Pe vremuri fusese foarte frumoasă, spunea șvabul. Chiar și atunci, în penumbra tavernei, părea frumoasă, cu toate că atunci când râdea i se mișca placa din gură și trebuia să și-o aranjeze din nou cu mâna. Și totuși, acest gest, făcut de ea, nu era lipsit de eleganță. Doamna se comporta cu pescarii și cu țăranii într-un mod foarte natural, care trezea doar respect și dragoste. Rămăsese văduvă cu mult timp în urmă. Uneori ieșea la plimbare călare pe dune. Alteori se pierdea pe drumurile din apropiere, bătute de vântul dinspre Marea Nordului.

Când Pelletier a comentat articolul șvabului cu cei trei prieteni, într-o dimineață în timp ce își luau micul-dejun la hotel înainte de a ieși pe stradă la Salzburg, deosebirea de păreri și interpretări a fost considerabilă.

După părerea lui Espinoza și a lui Pelletier, șvabul fusese probabil amantul doamnei pe vremea când Archimboldi și-a ținut conferința. După părerea lui Norton, șvabul avea o versiune diferită a întâmplării în funcție de starea lui de spirit și de cei care-l ascultau și era foarte posibil ca nici măcar el să nu își mai aducă aminte cu adevărat ce s-a spus și ce s-a întâmplat cu acea ocazie memorabilă. După părerea lui Morini, șvabul era, în chip înspăimântător, sosia lui Archimboldi, fratele său geamăn, imaginea pe care timpul și hazardul o transformă în negativul unei fotografii developate, al unei fotografii care încetul cu încetul se face tot mai mare, mai puternică, de o greutate asfixiantă, fără însă să-și piardă legăturile cu negativul ei (care suferă un proces invers), dar care în esență este la fel cu fotografia developată; amândoi tineri în anii de teroare și barbarie hitleristă, amândoi veterani din Al Doilea Război Mondial, amândoi scriitori, amândoi cetățeni ai unei țări în stare de faliment, doi nenorociți plutind în derivă în momentul în care se întâlnesc și (într-un fel înspăimântător) se recunosc, Archimboldi, un scriitor mort de foame, iar șvabul, un „promotor cultural“ într-un sat unde fără îndoială cel mai puțin importantă era cultura.

E posibil chiar să ajungi să te gândești că șvabul ăsta mizerabil și (de ce nu?) demn de dispreț ar fi în realitate Archimboldi? Întrebarea n-a pus-o Morini, ci Norton. Iar răspunsul a fost negativ, căci șvabul, dintru început, era mic de statură și avea o constituție delicată, ceea ce nu corespundea câtuși de puțin cu trăsăturile fizice ale lui Archimboldi. Mult mai verosimilă era explicația lui Pelletier și a lui Espinoza. Șvabul, amant al doamnei feudale, deși ea ar fi putut să-i fie bunică. Șvabul se ducea în fiecare după-amiază acasă la doamna care călătorise la Buenos Aires, umplându-și burta cu mezeluri reci și fursecuri și ceai. Șvabul care-i făcea masaj pe spate văduvei fostului căpitan de cavalerie, în timp ce dincolo de geamurile ferestrei se învârtejea ploaia, o ploaie frizonă și tristă de te-apuca plânsul și, deși nu-l făcea să plângă pe șvab, cu siguranță îl făcea să pălească, îl făcea să pălească și îl atrăgea spre fereastra cea mai apropiată, unde rămânea privind ce era dincolo de perdeaua de ploaie turbată, până când doamna îl chema urgent, și șvabul se întorcea cu spatele la fereastră, fără să știe de ce se apropiase de ea, fără să știe ce spera să găsească, și exact în clipa când nu mai era nimeni la fereastră și în fundul camerei pâlpâia doar o lampă cu abajur colorată, apărea.

Așa că în general zilele la Salzburg au fost plăcute și, cu toate că în acel an Archimboldi n-a luat Premiul Nobel, viața celor patru prieteni ai noștri a continuat să alunece sau să curgă pe râul calm al catedrelor de limbă germană de la universitățile europene, nu fără să înregistreze vreo tresărire de spaimă, care până la urmă adăuga un grăunte de piper, un pic de muștar, un dram de oțet la viețile lor în aparență ordonate, sau care văzute din afară așa păreau, deși fiecare dintre ei, ca orice om, își ducea crucea, o cruce curioasă, fantomatică și fosforescentă în cazul lui Norton, care nu numai o dată, și uneori frizând prostul-gust, se referea la fostul ei soț ca la o amenințare latentă, punându-i în spate vicii și defecte ce păreau proprii unui monstru, un monstru foarte violent, dar care niciodată nu apărea, pur și simplu vorbărie și nicio acțiune, deși, cu discursul ei, Norton contribuia la materializarea acestei ființe pe care nici Espinoza, nici Pelletier nu o văzuseră vreodată, ca și cum fostul soț al lui Norton ar fi existat doar în visele ei, până când francezul, mai perspicace decât spaniolul, a înțeles că această vorbărie inconștientă, această adresare de injurii interminabile erau mai ales urmarea dorinței lui Norton de a se pedepsi, rușinată poate că se îndrăgostise și se măritase cu un asemenea imbecil. Firește că Pelletier greșea.

În zilele acelea Pelletier și Espinoza, îngrijorați de starea actuală a amantei lor comune, au avut două lungi conversații telefonice.

Prima dată a sunat francezul și conversația a durat o oră și un sfert. A doua oară Espinoza, după trei zile, și a durat două ore și un sfert. Când vorbeau deja de o oră și jumătate, Pelletier i-a spus să închidă, că o să-l coste foarte mult, și că o să-l sune el imediat, dar spaniolul s-a opus în mod categoric.

Prima conversație, când a sunat Pelletier, a început într-un fel greoi, cu toate că Espinoza aștepta telefonul acela, de parcă ambii hotărâseră să-și spună ceea ce mai devreme sau mai târziu tot trebuiau să-și spună. Primele douăzeci de minute au avut un ton tragic, în care cuvântul destin a fost folosit de zece ori și cuvântul prietenie de douăzeci și patru de ori. Numele lui Liz Norton s-a pronunțat de cincizeci de ori, de nouă ori în van. Cuvântul Paris s-a spus în zece momente. Madrid, în opt. Cuvântul dragoste s-a pronunțat de două ori, fiecare dintre ei o dată. Cuvântul oroare s-a pronunțat de șase ori și cuvântul fericire o singură dată (l-a folosit Espinoza). Cuvântul rezolvare s-a rostit în douăsprezece ocazii. Cuvântul solipsism în șapte. Cuvântul eufemism în zece. Cuvântul categorie, la singular și la plural, în nouă. Cuvântul structuralism o dată (Pelletier). Termenul literatură nord-americană în trei ocazii. Cuvintele cină, cinăm și mic-dejun și sandvici în nouăsprezece. Cuvintele ochi și mâini și plete în paisprezece. Apoi conversația a devenit mai fluidă. Pelletier i-a spus un banc în nemțește lui Espinoza, și acesta a râs. Espinoza i-a spus un banc în nemțește lui Pelletier și acesta de asemenea a râs. De fapt, amândoi râdeau învăluiți de unde sau de ce-o fi fost ceea ce unea vocile și auzul lor de-a lungul câmpiilor întunecoase și vântului și zăpezii din Pirinei, și râurilor și șoselelor goale, și respectivelor și interminabilelor suburbii care înconjoară Parisul și Madridul.

A doua conversație, cu totul mai relaxată decât cea dintâi, a fost o con­versație prietenească în care au încercat să lămurească orice neînțelegere rămasă între ei, fără să devină însă o conversație cu caracter tehnic sau logistic, dimpotrivă, în acea conversație au abordat aspecte care o priveau doar tangențial pe Norton, subiecte care nu aveau nicio legătură cu oscilațiile sentimentelor, subiecte în care intrai ușor și din care ieșeai fără nicio dificultate ca să reiei subiectul principal, Liz Norton, pe care amândoi au identificat-o, aproape la sfârșitul celei de-a doua conversații, nu ca pe o erinie care a pus capăt prieteniei lor, femeia îndoliată cu aripile însângerate, nu ca pe Hecate, care a început să aibă grijă de copii ca o fată au pair și a sfârșit învățând vrăjitoria și transformându-se în animal, ci ca pe un înger care a întărit acea prietenie, făcându-i să descopere ceea ce bănuiau și considerau de la sine înțeles, dar de care nu erau siguri pe deplin, adică faptul că sunt ființe civilizate, că sunt ființe capabile să încerce sentimente nobile, că nu sunt două brute cufundate în rutina și în munca ordonată și sedentară a abjecției, ba dimpotrivă, Pelletier și Espinoza au descoperit în noaptea aceea că sunt generoși, și atât de generoși au descoperit că sunt, că dacă ar fi fost împreună ar fi ieșit să sărbătorească acest lucru, uluiți de strălucirea propriei lor virtuți, o strălucire care în mod sigur nu durează mult (căci orice virtute, în afara timpului scurt cât este recunoscută, nu are strălucire și trăiește într-o cavernă întunecoasă înconjurată de alți locuitori, unii foarte periculoși) și pe care, neputând s-o sărbătorească printr-o petrecere, au încheiat-o cu o promisiune tacită de prietenie eternă și, după ce au închis respectivele lor telefoane, au pecetluit-o, fiecare în apartamentul lui ticsit cu cărți, bând cu o supremă încetineală un whisky și privind noaptea de la ferestrele lor, poate în căutarea, deși fără să știe, a ceea ce șvabul căutase dincolo de fereastra văduvei și nu găsise.

Morini a fost ultimul care a aflat, cum nici nu putea fi altfel, cu toate că în cazul lui Morini matematica sentimentală nu prea funcționa.

Înainte ca Norton să se culce prima dată cu Pelletier, Morini întrevăzuse această posibilitate. Nu din felul în care Pelletier se comporta față de Norton, ci datorită indiferenței acesteia, o indiferență imprecisă, pe care Baudelaire ar fi numit-o spleen și căreia Nerval i-ar fi spus melancolie, și care o punea pe englezoaică într-o dispoziție excelentă pentru a începe o relație intimă cu oricine.

Relația cu Espinoza, desigur, n-a prevăzut-o. Când Norton l-a sunat la telefon și i-a povestit că se combinase cu ei, Morini a rămas surprins (cu toate că nu l-ar fi surprins ca Norton să-i fi spus că era combinată cu Pelletier și cu un coleg de la universitate, din Londra, și chiar cu un student), dar a disimulat cu abilitate. Apoi a încercat să se gândească la altceva, dar n-a putut.

A întrebat-o pe Norton dacă e fericită. Norton i-a răspuns că da. I-a spus că a primit un e-mail de la Borchmeyer cu noutăți. Norton nu părea prea interesată. A întrebat-o dacă știe ceva de soțul ei.

— Fostul soț, a spus Norton.

Nu, nu știa nimic, deși o sunase o veche prietenă ca să-i spună că fostul ei soț trăia cu o altă veche prietenă. A întrebat-o dacă fusese foarte bună prietenă cu ea. Norton n-a înțeles întrebarea.

— Cu cine să fi fost foarte bună prietenă?

— Cu cea care acum trăiește cu fostul tău soț, a spus Morini.

— Nu trăiește cu el, îl întreține, e o diferență.

— Ah, a spus Morini, și a încercat să schimbe subiectul, dar nu i-a venit nicio idee.

Poate dacă i-aș vorbi de boala mea, s-a gândit cu răutate. Dar asta n-aș face-o niciodată.

Dintre cei patru, Morini a fost primul care a citit, cam în aceleași zile, o știre despre asasinatele din Sonora, care apăruse în ziarul Il Manifesto, semnată de o ziaristă italiană care se dusese în Mexic să scrie articole despre gherila zapatistă. Știrea i s-a părut oribilă. Și în Italia erau asasini în serie, dar rareori depășeau cifra de zece victime, în timp ce în Sonora cifra depășea cu mult o sută.

Apoi s-a gândit la ziarista de la Il Manifesto și i s-a părut ciudat că se dusese la Chiapas, care era în capătul cel mai de sud al țării, și că până la urmă scrisese despre evenimentele din Sonora, care, dacă nu îl înșelau cunoștințele sale geografice, se afla în nord, în nord-vest, la granița cu Statele Unite. Și-a imaginat-o călătorind în autobuz, o bună bucată din regiunea México DF până la pământurile deșertice din nord. Și-a imaginat-o obosită după ce stătuse o săptămână în pădurile din Chiapas. Și-a imaginat-o vorbind cu Subcomandante Marcos. Și-a imaginat-o în capitala Mexicului. Acolo cineva i-o fi povestit ce se întâmpla în Sonora. Și ea, în loc să ia primul avion spre Italia, a hotărât să-și ia un bilet de autobuz și să se îmbarce într-o lungă călătorie spre Sonora. Pentru o clipă, Morini a simțit dorința nestăvilită de a face acea călătorie împreună cu ziarista.

M-aș îndrăgosti de ea până la moarte, s-a gândit. După o oră uitase cu desăvârșire toată întâmplarea.

După puțin timp a primit un e-mail de la Norton. I s-a părut ciudat că Norton îi scrie și nu îl sună la telefon. După ce a citit mesajul, totuși, a înțeles că Norton simțea nevoia să-și exprime gândurile în modul cel mai adecvat posibil și că din cauza asta preferase să-i scrie. În mesaj îi cerea iertare pentru ceea ce numea egoismul ei, un egoism ce se manifesta în autocontemplarea nenorocirilor ei reale sau imaginare. Apoi îi spunea că a terminat, în sfârșit!, procesul pe care încă îl mai avea cu fostul ei soț. Norii negri dispăruseră din viața ei. Acum dorea să fie fericită și să cânte (sic). De asemenea, spunea că probabil până săptămâna trecută încă îl iubea și că acum putea spune că partea asta din istoria ei a rămas definitiv în urmă. Cu un entuziasm reînnoit mă concentrez din nou asupra lucrului și asupra acelor nimicuri cotidiene care-i fac fericiți pe oameni, afirma Norton. Și mai zicea: vreau să fii tu, răbdătorul meu Piero, primul care să știe asta.

Morini a recitit mesajul de trei ori. Descurajat, s-a gândit că Norton greșea când spunea că dragostea ei și fostul ei soț și tot ce trăise cu el rămâneau în urmă. Nimic nu rămâne în urmă.

Pelletier și Espinoza, dimpotrivă, nu primiseră nicio destăinuire în sensul acesta. Pelletier a simțit ceva ce n-a simțit Espinoza. Deplasările de la Londra la Paris erau mai frecvente decât cele de la Paris la Londra. Și, o dată la fiecare două vizite, Norton apărea cu un cadou, o carte de eseistică, un album de artă, cataloage ale unor expoziții pe care el nu le va vedea niciodată, chiar și o cămașă și o batistă, ceva inedit până atunci.

În rest, totul a rămas la fel. Făceau sex, ieșeau să mănânce seara, comentau ultimele noutăți în legătură cu Archimboldi, nu vorbeau niciodată despre viitorul lor ca pereche, de fiecare dată când apărea Espinoza în conversație (și apărea destul de des) tonul lor era strict imparțial, discret și, mai ales, prietenos. În unele nopți chiar, adormeau unul în brațele celuilalt fără să facă amor, ceea ce Pelletier era sigur că nu făcea cu Espinoza. Și greșea, căci legătura dintre Norton și spaniol era o copie fidelă a celei pe care o avea cu francezul.

Se deosebea mâncarea, mai bună la Paris, se deosebeau ambianța și decorurile, mai moderne în Paris, și se deosebea limba, deoarece cu Espinoza vorbea mai ales în germană și cu Pelletier mai ales în engleză, dar în linii generale erau mai multe asemănări decât diferențe. Bineînțeles, și cu Espinoza au fost nopți fără sex.

Dacă prietena ei cea mai intimă (pe care n-o avea) ar fi întrebat-o pe Norton cu care dintre cei doi se simțea mai bine la pat, n-ar fi știut ce să răspundă.

Uneori credea că Pelletier este un amant mai experimentat. Alteori credea că este Espinoza. Văzută problema din afară, să zicem dintr-un cadru strict academic, se putea spune că Pelletier avea o bibliografie mai vastă decât Espinoza, care în aceste competiții se încredea mai mult în instinct decât în intelect, și care avea dezavantajul că este spaniol, adică făcea parte dintr-o cultură care de multe ori confunda erotismul cu scatologia și pornografia cu coprofagia, greșeală ce se făcea simțită (prin absență) în biblioteca mintală a lui Espinoza, care îl citise pentru prima dată pe Marchizul de Sade doar ca să verifice (și să respingă) un articol al lui Pohl, unde acesta vedea legături între Justine și Filosofía în budoar și un roman din anii cincizeci de Archimboldi.

În schimb, Pelletier îl citise pe divinul marchiz la șaisprezece ani și la optsprezece ani făcuse un ménage à trois cu două colege de facultate, și pasiunea sa din adolescență pentru benzi desenate erotice se transformase într-o adultă și rezonabilă și cumpătată pasiune de a colecționa opere literare libertine din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Vorbind în termeni metaforici: Mnemosina, zeița mamă a nouă muze, era mai aproape de francez decât de spaniol. Vorbind pe șleau: Pelletier putea să facă amor șase ore (fără să ejaculeze) datorită bibliografiei sale, în timp ce Espinoza putea s-o facă (ejaculând de două ori, și uneori de trei ori, și terminând mort pe jumătate) datorită spiritului său, datorită forței sale.

Și, cum i-am amintit pe greci, nu e de prisos să spunem că Espinoza și Pelletier se credeau (și în felul lor pervers erau) asemănători lui Ulise și că amândoi îl priveau pe Morini de parcă italianul ar fi fost Euriloh, prietenul fidel despre care se povestesc în Odiseea două isprăvi cu caracter diferit. Prima se referă la grija lui de a nu se transforma în porc, adică se referă la conștiința lui solitară și individualistă, la șovăiala lui metodică, la rezerva lui de marinar bătrân. A doua, în schimb, povestește o aventură profană și sacrilegă, cea a vacilor lui Zeus sau ale altor zei puternici, care pășteau liniștite în insula Soarelui, ceea ce a trezit grozava poftă a lui Euriloh, care, cu cuvinte înțelepte, și-a tentat prietenii să le omoare și cu toții au făcut un festin, iar asta l-a supărat peste măsură pe Zeus sau pe oricare alt zeu, care l-a blestemat pe Euriloh, fiindcă își dădea aere de învățat sau de ateu sau de prometeic, așa că zeul în cauză s-a simțit mai deranjat de atitudinea, de dialectica foamei lui Euriloh decât de faptul în sine că i-a mâncat vacile, și din cauza asta, adică din cauza festinului, corabia lui Euriloh a naufragiat și au murit toți marinarii, ceea ce Pelletier și Espinoza credeau că o să i se întâmple lui Morini, nu într-un fel conștient, bineînțeles, ci sub formă de certitudine incoerentă sau de intuiție, sub forma unui gând negru microscopic sau de simbol microscopic care zvâcnea într-o zonă neagră și microscopică a sufletului celor doi prieteni.

Pe la sfârșitul anului 1996, Morini a avut un coșmar. A visat că Norton se arunca într-o piscină în timp ce Pelletier, Espinoza și el jucau o partidă de cărți la o masă de piatră. Pelletier și Espinoza stăteau cu spatele la piscină, care la început părea a fi piscina unui hotel, obișnuit și normal. În timp ce jucau, Morini se uita la celelalte mese, la umbrelele de soare, la șezlongurile care se aliniau de o parte și de alta. Mai încolo era un parc cu tufe de culoare verde-închis, strălucitoare, de parcă abia plouase. Încet-încet, lumea s-a retras de acolo, dispărând pe ușile care dădeau într-un spațiu liber și făceau legătura cu barul și cu camerele sau micile apartamente ale clădirii, apartamente pe care Morini și le imagina având o cameră dublă cu bucătărie americană și baie. După un timp nu mai rămăsese nimeni afară și nici măcar nu mai mișunau chelnerii plictisiți pe care îi văzuse înainte. Pelletier și Espinoza continuau să joace concentrați. Alături de Pelletier a văzut o grămadă de fise de cazinou, în afară de monede din diferite țări, de unde a presupus că acesta câștiga. Espinoza totuși nu avea figura unuia care să se lase învins. În momentul acela, Morini s-a uitat la cărțile lui și și-a dat seama că nu putea face nimic. A decartat și a cerut patru cărți, pe care le-a lăsat pe masă cu fața în jos, fără să se uite la ele, și a pus, nu fără greutate, scaunul său cu rotile în mișcare. Pelletier și Espinoza nici măcar nu l-au întrebat unde se duce. A împins scaunul cu rotile până la marginea piscinei. Doar atunci și-a dat seama cât era de mare. În lățime măsura probabil cel puțin trei sute de metri, iar ca lungime depășea, a socotit Morini, trei kilometri. Apa sa era întunecată și pe alocuri a putut să observe pete uleioase, ca acelea ce se văd în porturi. Nici urmă de Norton. Morini a scos un strigăt.

— Liz.

I s-a părut că vede în celălalt capăt al piscinei o umbră și și-a îndreptat scaunul cu rotile într-acolo. Distanța era mare. S-a întors o dată și a privit în urmă și nu l-a mai văzut nici pe Pelletier, nici pe Espinoza. Acea parte a terasei se acoperise de ceață. A continuat să înainteze. Apa din piscină părea că se ridică pe margini, ca și cum pe undeva începea să se formeze o furtună sau ceva mai rău, deși pe unde înainta Morini totul era calm și liniștit, și nimic nu prevestea începutul furtunii. Puțin după aceea ceața l-a învăluit pe Morini. La început a încercat să meargă mai departe, dar apoi și-a dat seama că risca să cadă cu scaunul cu rotile în piscină și a preferat să nu o facă. Când ochii i s-au acomodat cu ceața, a văzut o stâncă, un fel de recif negru și irizat care se înălța din piscină. Nu i s-a părut ciudat. S-a apropiat de marginea piscinei și a strigat-o din nou pe Liz, de data asta temându-se că nu o va mai vedea niciodată. Ar fi fost de ajuns o ușoară mișcare a roților ca să cadă înăuntru. Atunci și-a dat seama că piscina se golise și că era enorm de adâncă, de parcă la picioarele lui s-ar fi deschis un hău de dale negre mucegăite din cauza apei. În adânc a observat o siluetă de femeie (cu toate că nu era sigur) care se îndrepta spre marginea stâncii. Morini se pregătea să strige din nou și să-i facă semn, când a simțit că în spatele lui e cineva. Într-o clipă a fost sigur de două lucruri: era vorba de o ființă periculoasă, iar ființa periculoasă voia ca Morini să se întoarcă să-l vadă la față. Cu grijă, a dat înapoi și a continuat să meargă pe marginea piscinei, încercând să nu-l privească pe cel care îl urmărea și căutând scara care eventual îl putea duce până la fund. Dar bineînțeles că scara, despre care logica îi spunea că ar fi trebuit să fie în vreun colț, nu apărea nicicum și, după ce s-a deplasat câțiva metri, s-a oprit și s-a întors și a înfruntat chipul necunoscutului, stăpânindu-și frica, o frică ce-i hrănea tot mai mult siguranța că știe cine e persoana care îl urmărește și care emana acel iz de răutate pe care Morini abia îl putea suporta. În ceață a apărut atunci chipul lui Liz Norton. O Norton mai tânără, probabil de douăzeci de ani sau mai puțin, care se uita la el cu o fixitate și o seriozitate ce l-au obligat pe Morini să-și mute privirea. Cine era persoana care umbla aiurea pe fundul piscinei? Morini o mai putea vedea încă, o pată micuță care se pregătea să escaladeze stânca transformată acum într-un munte, și vederea ei atât de îndepărtată îi umplea ochii de lacrimi și-i producea o tristețe profundă și de nesuportat, de parcă și-ar fi văzut prima dragoste zbătându-se într-un labirint. Sau de parcă s-ar fi văzut pe el însuși, cu niște picioare normale, dar pierdut într-un urcuș în mod iremediabil zadarnic. Totodată, și nu putea să evite asta, și era bine că nu evita, se gândea că totul părea un tablou de Gustave Moreau sau unul de Odilon Redon. Atunci s-a uitat din nou la Norton și aceasta i-a spus:

— Nu există cale de întoarcere.

Fraza nu o auzea cu urechile, ci direct în creier. Norton a căpătat puteri telepatice, s-a gândit Morini. Nu este rea, este bună. Nu este răutate ceea ce am presimțit, ci telepatie, își spunea ca să schimbe cursul unui vis pe care în adâncul său îl știa nemișcat și fatal. Atunci englezoaica a repetat în germană „nu există cale de întoarcere“. Și în mod paradoxal, i-a întors spatele și s-a îndepărtat în direcția opusă piscinei, și s-a pierdut într-o pădure ce abia se desena în ceață, o pădure din care se desprindea o strălucire roșie, și Norton se pierdea în acea strălucire.

După o săptămână, după ce a interpretat visul în patru feluri diferite, Morini s-a dus la Londra. Hotărârea de a face această călătorie ieșea complet din rutina lui obișnuită, aceea de a călători doar la congrese și întâlniri, când biletele de avion și hotelul erau plătite de organizatori. Acum, dimpotrivă, nu avea niciun motiv profesional, și atât hotelul, cât și drumul le-a plătit din buzunarul lui. Nici măcar nu se putea spune că se ducea chemat în ajutor de Liz Norton. Vorbise cu ea doar cu patru zile înainte și îi spusese că dorește să vină la Londra, un oraș pe care nu-l mai văzuse de multă vreme.

Norton a fost încântată de idee și s-a oferit să-l găzduiască, dar Morini a mințit că și-a făcut deja rezervare la un hotel. Când a ajuns la aeroportul Gatwick, Norton îl aștepta. În ziua aceea au luat micul-dejun împreună, într-un restaurant din apropierea hotelului unde stătea Morini, iar seara au mâncat la Norton acasă. În timpul cinei, fadă, dar lăudată din politețe de Morini, au vorbit despre Archimboldi, despre prestigiul în creștere al acestuia și despre nenumăratele lacune care trebuiau lămurite, dar apoi, la desert, conversația a luat un făgaș mai personal, mai propice amintirilor, și până la trei dimineața, până când Norton a chemat un taxi la telefon și l-a ajutat pe Morini să coboare cu vechiul ascensor și apoi o scară cu șase trepte, totul a fost, după cum a recapitulat italianul, mult mai plăcut decât se aștepta.

De la micul-dejun până la cină, Morini a stat singur, la început neîndrăznind să iasă din cameră, cu toate că apoi, plictisindu-se, s-a hotărât să facă o plimbare care s-a prelungit până la Hyde Park, unde a umblat aiurea, cufundat în gândurile sale, fără să se uite, nici să vadă pe nimeni. Unii îl priveau curioși, pentru că nu mai văzuseră niciodată un paralitic mergând atât de hotărât și de repede. Când în sfârșit s-a oprit, a văzut în fața lui o așa-numită Grădină italiană, care nu i s-a părut nicicum italiană, cu toate că cine știe, și-a spus, uneori treci în grabă fără să iei în seamă ceea ce ai mereu în fața ochilor.

Ca să-și recupereze forțele, și-a scos o carte din buzunar și a început să citească. După câteva clipe a auzit că îl salută cineva și apoi zgomotul pe care îl face un corp voluminos când se lasă să cadă pe o bancă de lemn. A răspuns la salut. Necunoscutul avea un păr blond-pai și nespălat și cântărea probabil cel puțin o sută zece kilograme. S-au privit un moment și necunoscutul l-a întrebat dacă este străin. Morini i-a spus că e italian. Necunoscutul a vrut să știe dacă locuiește la Londra și apoi titlul cărții pe care o citea. Morini i-a răspuns că nu locuiește la Londra și că titlul cărții este Il libro di cucina di Juana Inés de la Cruz, de Angelo Morino și că e în italiană, bineînțeles, deși e vorba despre o călugăriță mexicană. Despre viața și unele rețete de bucătărie ale călugăriței.

— Și acestei călugărițe mexicane îi plăcea să gătească? l-a întrebat necunoscutul.

— Într-un fel, da, deși scria și poezii, a spus Morini.

— N-am încredere în călugărițe, i-a zis necunoscutul.

— Dar această călugăriță a fost o mare poetă, a spus Morini.

— N-am încredere în oamenii care mănâncă după rețetele dintr-o carte, a spus necunoscutul, de parcă nu l-ar fi auzit.

— Și în cine aveți încredere dumneavoastră? l-a întrebat Morini.

— În oamenii care mănâncă atunci când le e foame, bănuiesc, a spus necunoscutul.

Apoi a început să-i spună că el, cu mult timp în urmă, a lucrat într-o întreprindere ce fabrica căni, doar căni, din cele normale și din cele pe care e scris un slogan sau un text sau o glumă, ca de exemplu: Îmi pare rău, sunt în pauza de cafea sau Tata o iubește pe mama sau Dai azi ultimul rând, îl dai toată viața, niște căni cu texte de prost-gust, și că, într-o zi, desigur datorită cererii, s-a schimbat total textul de pe căni și au început să pună desene alături de text, desene alb-negru la început, apoi datorită succesului acestei inițiative, desene colorate, de natură umoristică, dar și sexuală.

— Mi-au mărit și salariul, a spus necunoscutul. În Italia sunt căni din astea? a spus apoi.

— Sunt, i-a răspuns Morini, unele cu texte în engleză și altele cu texte în italiană.

— Bun, totul mergea ca pe roate, a spus necunoscutul. Muncitorii lucrau cu mai multă plăcere. Responsabilii lucrau și ei cu mai multă plăcere, și șeful era fericit. Dar după vreo două luni după ce au început să se fabrice aceste căni, eu mi-am dat seama că fericirea mea era artificială. Mă simțeam fericit pentru că îi vedeam pe ceilalți fericiți și pentru că știam că trebuie să mă simt fericit, dar în realitate nu eram fericit. Dimpotrivă: mă simțeam mai nefericit decât înainte de a-mi mări salariul. M-am gândit că treceam printr-o perioadă mai proastă și am încercat să nu mă mai gândesc la asta, dar după trei luni n-am mai putut să mă prefac că nu se întâmplă nimic. Nu mai aveam umor, devenisem mai violent decât înainte, mă supăram din orice prostie, am început să beau. Așa că am luat taurul de coarne și până la urmă mi-am dat seama că nu-mi plăcea să fac un anumit tip de căni. Vă asigur că noaptea sufeream ca un sclav. Credeam că o să înnebunesc și că nu știam nici ce fac, nici ce gândesc. Încă mă mai înfricoșează unele gânduri pe care le aveam atunci. Într-o zi am avut o discuție cu un șef. I-am spus că mă săturasem să fabric cănile alea idioate. Tipul era un om de treabă, îl chema Andy și mereu încerca să stea de vorbă cu muncitorii. M-a întrebat dacă prefer să fac cănile pe care le făceam înainte. Asta da, i-am spus. Vorbești serios, Dick? mi-a spus el. Foarte serios, i-am răspuns. Îți este mai greu să lucrezi la cănile noi? Într-un anumit fel, i-am spus, lucrul este același, dar înainte, cănile astea idioate nu mă răneau cum mă rănesc acum. Ce vrei să spui? m-a întrebat Andy. Că înainte, curvele astea de căni nu mă răneau și că acum mă distrug pe dinăuntru. Și cu ce dracu’ sunt mai diferite în afară de faptul că sunt mai moderne? a spus Andy. Tocmai de-asta, i-am răspuns, înainte cănile nu erau așa de moderne, și cu toate că intenția lor era să mă rănească, nu reușeau s-o facă, nu simțeam înțepăturile lor, în schimb acum curvele astea de căni par samurai înarmați cu acele groaznice săbii de samurai și simt că înnebunesc. În sfârșit, a fost o conversație lungă, a spus necunoscutul. Șeful m-a ascultat, dar n-a înțeles niciun cuvânt. În ziua următoare am cerut să mi se facă lichidarea și am plecat de la fabrica aceea. N-am mai lucrat niciodată. Ce părere aveți?

Morini a ezitat înainte de a-i răspunde.

Până la urmă i-a spus:

— Nu știu.

— Așa gândește aproape toată lumea, a spus necunoscutul.

— Cu ce vă ocupați acum? l-a întrebat Morini.

— Cu nimic, nu muncesc, sunt un cerșetor londonez, a spus necunoscutul.

De parcă mi-ar arăta o atracție turistică, s-a gândit Morini, dar a avut grijă să nu-și exprime gândul cu glas tare.

— Și dumneavoastră ce părere aveți despre cartea asta? a spus necunos­cutul.

— Care carte? a întrebat Morini.

Necunoscutul a arătat cu unul din degetele sale groase exemplarul editat de Sellerio, la Palermo, pe care Morini îl ținea cu delicatețe în mână.

— Ah, mi se pare foarte bună, a spus.

— Citiți-mi câteva rețete, a spus necunoscutul pe un ton care lui Morini i s-a părut amenințător.

— Nu știu dacă am timp, a spus, trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă.

— Cum se numește prietena dumneavoastră? a întrebat necunoscutul pe același ton.

— Liz Norton, a răspuns Morini.

— Liz, frumos nume, a spus necunoscutul. Și dumneavoastră cum vă numiți, dacă nu este o impertinență că vă întreb?

— Piero Morini, a spus Morini.

— Ce ciudat, a spus necunoscutul, numele este aproape același ca al autorului cărții.

— Nu, a răspuns Morini, eu mă numesc Piero Morini și el se numește Angelo Morino.

— Dacă nu vă deranjează, a spus necunoscutul, citiți-mi cel puțin numele câtorva rețete. Eu o să închid ochii și o să mi le imaginez.

— De acord, a spus Morini.

Necunoscutul a închis ochii și Morini a început să citească încet și cu intonație de actor câteva titluri de rețete atribuite călugăriței Juana Inés de la Cruz:

Sgonfiotti alformaggio

Sgonfiotti alla ricotta

Sgonfiotti di vento

Crespelle

Dolce di tuorli di uovo

Uova regali

Dolce alla panna

Dolce alle noci

Dolce di testoline di moro

Dolce alle barbabietole

Dolce di burro e zucchero

Dolce alla crema

Dolce di mamey

Când a ajuns la dolce di mamey a crezut că necunoscutul a adormit și a început să se îndepărteze de Grădina italiană.

Ziua care a urmat a fost la fel ca prima. De data asta, Norton a venit să-l ia de la hotel și, în timp ce Morini plătea, ea a așezat geamantanul italianului în portbagajul mașinii. Când au ieșit în stradă, au mers pe același drum pe care mersese el cu o zi înainte până la Hyde Park.

Morini l-a recunoscut și se uita în tăcere la străzi și apoi la parcul care începuse să se vadă și care i s-a părut ca un film despre junglă, prost colorat, trist, emoționant, până când mașina a cotit și s-a pierdut pe alte străzi.

Au mâncat împreună într-un cartier pe care-l descoperise Norton, un cartier aproape de râu, unde înainte fuseseră vreo două fabrici și ateliere navale și unde acum se înălțau, în casele refăcute, magazine de îmbrăcăminte și de alimente și restaurante moderne. Un butic mic, se gândea Morini, era echivalent în metri pătrați cu suprafața a patru case muncitorești. Restaurantul, cu suprafața a douăsprezece sau șaisprezece case. Vocea lui LizNorton exprima admirația pentru acest cartier și pentru efortul oamenilor de a-l aduce pe linia de plutire.

Morini se gândea că a aduce cartierul pe linia de plutire nu erau cele mai indicate cuvinte, în pofida aerului lor marinăresc. Dimpotrivă, în timp ce mâncau desertul a simțit din nou dorința să plângă sau, mai bine zis, să leșine, să se lase dus, să cadă ușor de pe scaunul lui cu rotile, cu privirea ațintită pe chipul lui Norton, și să nu-și mai revină niciodată. Dar acum Norton povestea o istorie despre un pictor, primul care a venit să locuiască în cartier.

Era un tip tânăr, cam de treizeci și trei de ani, cunoscut în lumea artistică, dar nu era ceea ce se cheamă faimos. De fapt, venise să locuiască aici fiindcă chiria era mai mică decât în alte părți. Pe vremea aceea cartierul nu era așa de vesel ca acum. Mai locuiau încă muncitori bătrâni plătiți de Asigurările sociale, dar tineri și copii nu erau. Femeile străluceau prin absență: ori muriseră, ori stăteau în case fără să iasă pe stradă. Era doar un bar, la fel de părăginit ca restul cartierului. În sfârșit, era un loc părăsit și decadent. Dar s-ar părea că asta îi stârnise pictorului imaginația și dorința de a lucra. Și el era un tip cam singuratic. Sau care se simțea bine în singurătate.

Așa că nu l-a speriat cartierul, ci dimpotrivă, s-a îndrăgostit de el. Îi plăcea să se întoarcă seara și să meargă străzi și străzi întregi fără să întâlnească pe nimeni. Îi plăcea culoarea felinarelor și a luminii care se împrăștia pe fațadele caselor. Umbra ce se mișca odată cu el. Diminețile de culoarea cenușii și a funinginii. Oamenii puțin vorbăreți din barul al cărui client devenise. Durerea, sau amintirea durerii, care în acel cartier era absorbită de ceva fără nume și care se transforma, după acest proces, în gol. Convingerea că această ecuație este posibilă: durerea care până la urmă se transformă în gol. Convingerea că această ecuație se poate aplica la orice sau aproape la orice.

Și s-a apucat să lucreze cu mai mult chef ca niciodată. După un an a avut o expoziție la galeria Emma Waterson, o galerie independentă din Piața Wapping, și s-a bucurat de un succes nemaipomenit. A inaugurat ceea ce apoi a fost cunoscut ca noua decadență sau animalitate engleză. Tablourile din expoziția inaugurală a acestei școli erau mari, de trei pe doi metri, și reprezentau, într-un amestec de griuri, rămășițele cartierului naufragiat. De parcă între pictor și cartier se produsese o simbioză totală. Adică uneori aveai impresia că pictorul picta cartierul și alteori că tocmai cartierul era cel care îl picta pe pictor cu lugubrele sale trăsături sălbatice. Tablourile nu erau urâte. Cu toate acestea, expoziția n-ar fi avut nici succesul, nici urmarea pe care a avut-o dacă n-ar fi fost tabloul celebru, mult mai mic decât celelalte, o capodoperă care i-a împins pe atâția artiști britanici, mulți ani mai târziu, pe drumul noii decadențe. Acesta, de doi metri pe unu, era, dacă-l priveai bine (cu toate că nimeni nu putea fi sigur că l-a privit bine), o elipsă de autoportrete, uneori o spirală de autoportrete (depinde de unde îl priveai), în centrul căreia, mumificată, atârna mâna dreaptă a pictorului.

Lucrurile s-au întâmplat astfel. Într-o dimineață, după două zile de muncă febrilă la autoportrete, pictorul și-a tăiat mâna cu care picta. Apoi și-a pus un garou pe braț și i-a dus mâna unui taxidermist pe care-l cunoștea și care era la curent cu noua lucrare ce-l aștepta. Apoi s-a dus la spital, unde i-au oprit hemoragia și i-au suturat brațul. Odată cineva l-a întrebat cum s-a întâmplat accidentul. El a răspuns că, fără să vrea, în timp ce lucra, și-a retezat mâna cu cuțitul. Doctorii l-au întrebat unde e mâna tăiată, fiindcă era posibil să i-o reimplanteze. El le-a spus că de furie și de durere, în timp ce se ducea la spital, a aruncat-o în râu.

Deși prețurile erau exorbitante, s-au vândut toate tablourile din expoziție. Capodopera, se spunea, a luat-o un arab care lucra la bursă, și a mai luat patru din tablourile mari. La puțin timp după aceea pictorul a înnebunit, iar nevastă-sa, căci atunci se căsătorise, n-a avut încotro și l-a internat într-un sanatoriu de lângă Lausanne sau Montreux.

Încă mai este acolo.

În schimb, alți pictori au început să se instaleze în cartier. Mai ales pentru că era ieftin, dar și atrași de legenda celui care pictase cel mai radical autoportret din ultimii ani. Apoi au venit arhitecții și apoi câteva familii care au cumpărat case restaurate și transformate. După aceea au apărut magazinele de îmbrăcăminte, atelierele de teatru, restaurantele alternative, până s-a transformat într-unul din cartierele cele mai înșelător de ieftine și la modă din Londra.

— Ce părere ai de povestea asta?

— Nu știu ce să cred, a spus Morini.

Dorea în continuare să plângă sau, în loc de asta, să leșine, dar s-a stăpânit.

Ceaiul l-au băut acasă la Norton. Doar atunci ea a început să vorbească despre Espinoza și Pelletier, dar așa în treacăt, ca și cum povestea cu francezul și cu spaniolul, fiind atât de cunoscută, nu mai prezenta niciun interes și nici nu era potrivită pentru Morini (de a cărui nervozitate și-a dat seama, deși a avut grijă să nu-l întrebe nimic, știind că punând întrebări rareori ușurezi încordarea cuiva) și nici măcar pentru ea.

După-amiaza a fost foarte plăcută. Morini, așezat într-un fotoliu de unde se putea vedea salonul lui Norton cu cărțile și reproducerile înrămate de pe pereții albi, cu fotografiile ei și amintirile misterioase, cu temperamentul ei exteriorizat în lucruri simple, ca de exemplu alegerea mobilelor, cu bun-gust primitor și fără ostentație, și chiar cu vederea acelui colț de stradă străjuit de copaci la care englezoaica desigur că se uita înainte de a ieși din casă, a început să se simtă bine, ca și cum prezența multiplă a prietenei lui îl proteja, ca și cum prezența aceea ar fi fost de asemenea o declarație ale cărei cuvinte, ca un copil mic, nu le înțelegea, dar îl reconfortau.

Înainte de a pleca, a întrebat-o cum se numește pictorul a cărui poveste o ascultase și dacă avea catalogul acelei blestemate și groaznice expoziții. Se numește Edwin Johns, a spus Norton. Apoi s-a ridicat și a căutat într-unul din rafturile pline cu cărți. A găsit un catalog voluminos și i l-a întins italianului. Înainte de a-l deschide, acesta s-a întrebat dacă făcea bine insistând asupra acestei povești, chiar acum când se simțea atât de minunat. Dar mor dacă n-o fac, și-a spus, și a deschis catalogul, însă nu era doar un simplu catalog, ci o carte de artă care cuprindea sau încerca să cuprindă toată traiectoria profesională a lui Johns, a cărui fotografie apărea pe prima pagină, o fotografie anterioară automutilării, unde se vedea un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani care privea fix aparatul de fotografiat și schița un zâmbet ce putea fi timid sau zeflemitor. Avea părul de culoare închisă și lins.

— Ți-l fac cadou, a auzit-o pe Norton zicând.

— Îți mulțumesc, s-a auzit răspunzând.

După o oră au plecat împreună la aeroport, și o oră mai târziu zbura spre Italia.

În acea perioadă, un critic sârb până atunci neînsemnat, profesor de germană la Universitatea din Belgrad, a publicat în revista al cărei suflet era Pelletier un articol ciudat amintind într-un fel mici descoperiri ca acelea pe care, cu mulți ani în urmă, le publicase un critic francez în legătură cu Marchizul de Sade, conținând în facsimil o mostră din niște documente izolate care atestau destul de vag trecerea divinului marchiz pe la o spălătorie, un aide-mémoire al relației sale cu un anumit om de teatru, însemnările unui medic cu numele medicamentelor trecute pe rețetă, bonul de cumpărare al unui jabou, unde se preciza cum erau nasturii cu care se închidea, culoarea etc., toate acestea însoțite de un mare număr de note, din care se putea trage o singură concluzie: că Sade a existat, că Sade își spăla lucrurile și că își cumpăra haine noi și că avusese legături cu persoane uitate cu desăvârșire de-a lungul vremii.

Textul sârbului era foarte asemănător. Personajul urmărit, în cazul acesta, nu era Marchizul de Sade, ci Archimboldi, și articolul său se baza pe o minuțioasă și adesea frustrantă cercetare ce pornea din Germania, continua în Franța, Elveția, Italia, Grecia, și din nou Italia, și se termina la o agenție de voiaj, de unde Archimboldi se pare că își cumpărase un bilet de avion spre Maroc. Un neamț bătrân, spunea sârbul. Cuvintele neamț și bătrân folosite în egală măsură ca o baghetă magică pentru a dezvălui un secret și în același timp ca exemplu de literatură critică ultraconcentrată, o literatură nespeculativă, fără idei, fără afirmații, nici negații, fără îndoieli, fără pretenții călăuzitoare, nici pro, nici contra, doar un ochi care caută elementele tangibile și nu le judecă, ci le expune la rece, o arheologie a facsimilului și din aceleași motive o arheologie a fotocopiatorului.

Lui Pelletier i s-a părut un text ciudat. Înainte de a-l publica, le-a trimis o copie lui Espinoza, Morini și Norton. Espinoza a spus că toate astea pot să conducă la ceva și, deși să cercetezi și să scrii în felul acesta i se părea o muncă de șoarece de bibliotecă, de subaltern, de subordonat, el crede, și așa a și spus, că este bine că valul archimboldian poate conta și pe acest tip de fanatici fără idei. Norton a zis că ea a avut tot timpul acea intuiție (feminină) că Archimboldi mai devreme sau mai târziu va sfârși într-un anumit loc din Maghreb, și că singurul lucru important din textul sârbului este biletul rezervat pe numele de Benno von Archimboldi, cu o săptămână înainte ca avionul italian să zboare spre Rabat. Începând de acum ni-l putem imagina pierdut prin vreo peșteră din Atlas, a spus. Morini, în schimb, n-a spus nimic.

Ajunși în acest punct, este necesar să facem o lămurire pentru corecta (sau eronata) înțelegere a textului. Este adevărat că a fost făcută o rezervare pe numele Benno von Archimboldi. Cu toate acestea, acea rezervare n-a ajuns să se concretizeze, iar la ora plecării n-a apărut niciun Benno von Archimboldi la aeroport. Pentru sârb, problema era mai limpede ca lumina zilei. Într-adevăr, însuși Archimboldi a făcut rezervarea. Ni-l putem imagina la hotel, tulburat probabil de ceva, poate beat, poate chiar pe jumătate adormit, la o oră abisală și cu un anumit iz grețos când se iau deciziile transcendentale, vorbind cu fata de la Alitalia și dându-i din greșeală acel nom de plume în loc să facă rezervarea pe numele din pașaport, o greșeală pe care apoi, în ziua următoare, a dres-o ducându-se personal la agenție și cumpărând un bilet pe numele său. Asta explică lipsa unui Archimboldi în zborul de Maroc. Bineînțeles, există și alte posibilități: ca în ultimul moment și după ce s-a gândit de două (sau de patru) ori, Archimboldi să hotărască să nu plece, sau ca în ultimul moment să decidă să plece, dar nu în Maroc ci, de exemplu, în Statele Unite, sau ca totul să fi fost o glumă sau o neînțelegere.

În textul sârbului se face o descriere fizică a lui Archimboldi. Este ușor de dedus că aceasta provenea din descrierea pe care i-o făcuse șvabul. Desigur că, în descrierea șvabului, Archimboldi e un tânăr scriitor de după război. Singurul lucru pe care îl făcea sârbul în privința asta e că îl îmbătrânea pe acest tânăr care venise în Frizia în 1949, cu o singură carte publicată, transformându-l într-un bătrân între șaptezeci și cinci și optzeci de ani, cu o amplă bibliografie, deși în fond cu aceleași însușiri, de parcă Archimboldi, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu majoritatea persoanelor, ar continua să fie același. Scriitorul nostru, judecând după opera sa, este, fără nicio îndoială, un încăpățânat, spunea sârbul, încăpățânat ca un catâr, încăpățânat ca un pahiderm, și dacă în timpul celor mai triste ore ale unei după-amiezi siciliene și-a propus să se ducă în Maroc, chiar dacă a greșit și nu a făcut rezervarea pe numele său legal, ci pe numele Archimboldi, nimic nu ne împiedică să nutrim speranța că, în ziua următoare, și-a schimbat părerea și s-a dus personal la agenția de voiaj să-și cumpere un bilet, de astă dată pe numele lui legal și cu pașaportul legal, și că s-a îmbarcat ca oricare dintre miile de nemți bătrâni și celibatari care traversează singuratici cerul în direcția oricărei țări din nordul Africii.

Bătrân și celibatar, s-a gândit Pelletier. Oricare dintre miile de nemți bătrâni și celibatari. Ca mașina celibatară2. Ca un celibatar care îmbătrânește brusc sau ca un celibatar întorcându-se dintr-o călătorie cu viteza luminii și găsindu-i pe ceilalți celibatari îmbătrâniți sau transformați în statui de sare. Mii, sute de mii de mașini celibatare străbătând zilnic o mare amniotică, cu Alitalia, mâncând spaghetti al pomodoro sau bând Chianti sau lichior de mere, cu ochii întredeschiși și cu convingerea că paradisul pensionarilor nu este în Italia (și prin urmare nu poate fi în niciun alt loc din Europa) și zburând spre aeroporturile haotice din Africa sau din America, unde sunt îngropați elefanții. Marile cimitire cu viteza luminii. Nu știu de ce mă gândesc la asta, se gândea Pelletier. Pete pe pereți și pete pe mâini, se gândea Pelletier privindu-și mâinile. Al dracului sârb nenorocit.

Până la urmă Espinoza și Pelletier au fost nevoiți să admită, după ce se publicase articolul, că ce scrisese sârbul nu avea nicio bază. Trebuie să faci cercetare, critică literară, eseuri de interpretare, pamflete acuzatoare dacă așa cere împrejurarea, dar nu genul ăsta de hibrid între SF și roman polițist fără rezolvare, a spus Espinoza, iar Pelletier a fost întru totul de acord cu prietenul lui.

În zilele acelea de la începutul anului 1997, Norton a simțit nevoia să schimbe ceva. Să-și ia un concediu. Să meargă să vadă Irlanda sau New Yorkul. Să se îndepărteze neapărat de Espinoza și Pelletier. Le-a dat întâlnire amândurora la Londra. Pelletier, într-un fel, a intuit că nu s-a întâmplat nimic grav sau mai bine zis nimic ireversibil și s-a dus la întâlnire cu un aer liniștit, dispus să asculte și să vorbească puțin. Espinoza, dimpotrivă, s-a temut de ce era mai rău (că Norton le-a dat întâlnire să le spună că îl prefera pe Pelletier, dar asigurându-l pe el că prietenia lor va rămâne neschimbată, poate chiar invitându-l ca naș la apropiata lor nuntă).

Primul care a sosit la apartamentul lui Norton a fost Pelletier. A întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva grav. Norton i-a răspuns că preferă să vorbească despre problema respectivă când va veni Espinoza și în felul acesta nu va trebui să spună același lucru de două ori. Cum nu aveau nimic important să-și comunice, au început să vorbească despre vreme. Dar curând Pelletier a început să protesteze și a schimbat subiectul. Atunci Norton a început să vorbească despre Archimboldi. Noul subiect de conversație aproape că l-a făcut pe Pelletier să-și iasă din fire. A început să se gândească din nou la sârb, a început să se gândească la acel sărman scriitor bătrân și singur și probabil mizantrop (Archimboldi), a început să se gândească la anii pierduți din viața lui până când a apărut Norton.

Espinoza întârzia. Toată viața este un căcat, și-a zis Pelletier intrigat. Și apoi: dacă n-am fi fost o echipă, acum ar fi fost a mea. Și apoi: dacă n-ar fi fost afinitatea și prietenia și sufletele gemene și alianța, acum ar fi fost a mea. Și mai apoi: dacă n-ar fi fost nimic, nici măcar n-aș fi cunoscut-o. Și: poate că aș fi cunoscut-o, căci interesele noastre archimboldiene sunt ale fiecăruia în parte și nu s-au născut ca urmare a prieteniei noaste. Și: e posibil ca ea să mă fi urât, să mă fi găsit pedant, prea rece, arogant, narcisist, un intelectual elitist. Expresia intelectual elitist l-a amuzat. Espinoza întârzia. Norton părea foarte liniștită. În realitate, și Pelletier părea foarte liniștit, dar era departe de a fi.

Norton a spus că e normal ca Espinoza să întârzie. Avioanele ajung cu întârziere, a spus. Pelletier își imagina avionul lui Espinoza prăbușindu-se cuprins de flăcări pe pista aeroportului din Madrid cu un zgomot de fiare contorsionate.

— Poate că ar trebui să deschidem televizorul, a spus.

Norton s-a uitat la el și a zâmbit. Niciodată nu deschid televizorul, a spus zâmbind, mirându-se că el încă nu știa asta. Bineînțeles că Pelletier știa. Dar nu avusese suficientă prezență de spirit să fi spus: hai să vedem știrile, să vedem dacă nu ne arată vreun accident de avion.

— Pot să-l deschid? a întrebat.

— Sigur că da, a spus Norton, iar Pelletier, în timp ce se apleca spre butoanele aparatului, a văzut-o cu coada ochiului, radiantă, foarte naturală, punând ceai într-o ceașcă sau trecând dintr-o cameră în alta, punând la loc o carte pe care i-o arătase, răspunzând la un telefon care nu era de la Espinoza.

A deschis televizorul. A butonat pe mai multe canale. A văzut un tip bărbos și îmbrăcat cu haine ponosite. A văzut doi domni în costum și cravată vorbind rar, amândoi picior peste picior, amândoi privind din când în când o hartă ce apărea și dispărea în spatele lor. A văzut o doamnă grăsuță care spunea: fată... fabrică... reuniune... medici... inevitabil, după care zâmbea cu jumătate de gură și-și cobora privirea. A văzut fața unui ministru belgian. A văzut resturile fumegânde ale unui avion într-un colț al pistei de aterizare, înconjurat de ambulanțe și mașini de pompieri. A strigat-o pe Norton. Vorbea încă la telefon.

Avionul lui Espinoza a căzut, a spus Pelletier tot fără să ridice tonul, iar Norton, în loc să se uite la ecranul televizorului, s-a uitat la el. În câteva secunde și-au dat seama că avionul în flăcări nu era un avion spaniol. Lângă pompieri și echipele de salvare se puteau vedea pasageri care se îndepărtau, unii șchiopătând, alții acoperiți cu pături, fețe schimonosite de frică sau de sperietură, dar aparent întregi.

După douăzeci de minute a sosit Espinoza, și în timpul mesei Norton i-a povestit că Pelletier crezuse că el se afla în avionul accidentat. Espinoza a râs, dar i-a aruncat o privire lui Pelletier într-un fel ciudat, pe care Norton n-a observat-o, însă Pelletier a captat-o îndată. Masa, de altfel, a fost tristă, cu toate că Norton se purta perfect normal, de parcă i-ar fi întâlnit pe amândoi din întâmplare și nu că i-ar fi pus să vină în mod special la Londra. Au ghicit ce voia să le spună înainte ca ea să zică ceva: Norton voia să întrerupă, cel puțin pentru un timp, relațiile amoroase pe care le întreținea cu amândoi. A motivat că avea nevoie să se gândească și să-și facă un bilanț, apoi a spus că nu voia să întrerupă prietenia cu niciunul dintre ei. Avea nevoie să se gândească, asta era tot.

Espinoza a acceptat explicația lui Norton fără să-i pună nici o întrebare. Lui Pelletier, dimpotrivă, i-ar fi plăcut s-o întrebe dacă hotărârea pe care a luat-o are vreo legătură cu fostul ei soț, dar, luând exemplu de la Espinoza, a preferat să tacă. După ce au mâncat, au ieșit să facă o plimbare prin Londra cu mașina lui Norton. Pelletier insista să se așeze în spate, până când a văzut o sclipire sarcastică în ochii lui Norton, și atunci a acceptat să se așeze unde o fi, mai precis, în spate.

În timp ce conducea pe Cromwell Road, Norton le-a spus că cel mai potrivit ar fi ca în noaptea aceea să se culce cu amândoi. Espinoza a râs și a spus ceva ce voia să fie amuzant, un fel de continuare a glumei, dar Pelletier nu era sigur că Norton glumește, și încă mai puțin sigur că el ar fi pregătit să ia parte la un ménage à trois. Pe urmă s-au dus să aștepte apusul soarelui în apropiere de statuia lui Peter Pan din Kensington Gardens. S-au așezat pe o bancă, lângă un stejar mare, locul preferat al lui Norton, care de mică se simțea atrasă de el. La început au văzut câteva persoane întinse pe gazon, dar puțin câte puțin n-a mai rămas nimeni în împrejurimi. Treceau perechi sau femei singure îmbrăcate cu o anumită eleganță, grăbite, spre Serpentine Gallery sau Albert Memorial, și în sens opus bărbați cu ziare mototolite sau mame care împingeau un cărucior de copil și se îndreptau spre Bayswater Road.

Când penumbra a început să se întindă, au văzut o pereche de tineri care vorbeau în spaniolă și care s-au apropiat de statuia lui Peter Pan. Femeia avea părul negru și era foarte frumoasă și a întins mâna de parcă ar fi vrut să atingă piciorul lui Peter Pan. Tipul care o însoțea era înalt și avea barbă și mustață și și-a scos un carnețel din buzunar și și-a notat ceva în el. Apoi a spus cu voce tare:

— Kensington Gardens.

Femeia nu se mai uita la statuie, ci la lac, sau mai bine zis la ceva ce mișca între ierburile și tufișurile care separau acea potecă de lac.

— La ce se uită ea? a întrebat Norton în germană.

— Pare a fi un șarpe, a răspuns Espinoza.

— Aici nu sunt șerpi, a spus Norton.

Atunci femeia l-a strigat pe tip: Rodrigo, vino să vezi ceva, a spus. Tânărul nu părea s-o audă. Își băgase carnețelul în buzunarul hainei de piele și contempla în tăcere statuia lui Peter Pan. Femeia s-a aplecat și de sub frunze ceva s-a târât spre lac.

— Într-adevăr, pare să fie un șarpe, a spus Pelletier.

— Așa cum am spus eu, a zis Espinoza.

Norton nu le-a răspuns, dar s-a ridicat în picioare să vadă mai bine.

În noaptea aceea Pelletier și Espinoza au dormit câteva ore în salonul casei lui Norton. Deși aveau la dispoziție canapeaua extensibilă și covorul, n-au reușit să doarmă. Pelletier a încercat să vorbească, să-i explice lui Espinoza cum a fost cu accidentul de avion, dar Espinoza i-a spus că nu e nevoie să-i explice nimic, că a înțeles tot.

La patru dimineața, de comun acord, au aprins lumina și au început să citească. Pelletier a luat o carte despre opera lui Berthe Morisot, prima femeie care a făcut parte din grupul impresionist, dar foarte curând i-a venit să dea cu cartea de perete. Espinoza, dimpotrivă, și-a scos din geanta lui de voiaj Capul, ultimul roman pe care-l publicase Archimboldi, și a început să revadă însemnările pe care le făcuse pe marginea paginilor, constituind nucleul unui eseu pe care se gândea să-l publice în revista condusă de Borchmeyer.

Ideea lui Espinoza, idee pe care o împărtășea și Pelletier, era că Archimboldi cu romanul acela își încheia aventura literară. După romanul Capul, n-o să mai existe niciun Archimboldi pe piața cărții, părere pe care alt ilustru archimboldian, Dieter Hellfeld, o considera destul de hazardată, bazată numai pe faptul că scriitorul avea o vârstă înaintată, fiindcă același lucru s-a spus despre Archimboldi când acesta a publicat Perfecțiunea feroviară și același lucru l-au spus niște profesori berlinezi când a apărut Bitzius. La cinci dimineața, Pelletier a făcut un duș și apoi o cafea. La șase, Espinoza dormea din nou, dar la șase și jumătate s-a trezit prost dispus. La șapte fără un sfert au sunat un taxi și au făcut ordine în salon.

Espinoza a scris un bilet de rămas-bun. Pelletier l-a privit într-o doară și, după ce s-a gândit puțin, a hotărât să lase și el un bilet de despărțire. Înainte de plecare, l-a întrebat pe Espinoza dacă nu face duș. Fac la Madrid, i-a răspuns spaniolul. Acolo apa este mai bună. E adevărat, a spus Pelletier, deși răspunsul i s-a părut stupid și conciliant. Apoi au plecat amândoi fără să facă zgomot și au luat micul-dejun, ca în atâtea alte ocazii, în aeroport.

În timp ce avionul lui Pelletier îl ducea înapoi la Paris, acesta, în mod ciudat, a început să se gândească la cartea despre Berthe Morisot pe care cu o noapte înainte a vrut s-o trântească de perete. De ce, s-a întrebat Pelletier? Nu-i plăcea oare Berthe Morisot sau ceea ce putea ea reprezenta la un moment dat? De fapt, lui îi plăcea Berthe Morisot. Dintr-odată, și-a dat seama că el cumpărase cartea, și nu Norton, că el călătorise de la Paris la Londra cu cartea învelită în hârtie de cadou, că cele dintâi reproduceri ale lui Berthe Morisot pe care Norton le-a văzut în viața ei au fost cele din carte, împreună cu Pelletier, care o mângâia pe ceafă și-i explica fiecare tablou al lui Berthe Morisot. Îi părea rău acum că îi făcuse cadou cartea aceea? Nu, sigur că nu. Avea vreo legătură pictorița impresionistă cu despărțirea lor? Asta era o idee ridicolă. Atunci de ce-o fi vrut să arunce cartea de perete? Și chiar mai important încă: de ce se gândea la Berthe Morisot și la cartea aceea și la ceafa lui Norton, și nu la posibilitatea neîndoielnică a unui ménage à trois care, în noaptea aceea, plutise în aer în apartamentul englezoaicei, ca un vrăjitor indian tânguitor, fără să ajungă să se materializeze nicicând?

În timp ce avionul lui Espinoza îl ducea înapoi la Madrid, acesta, spre deosebire de Pelletier, se gândea la cartea despre care credea că e ultimul roman al lui Archimboldi și la faptul că dacă avea dreptate, cum credea, nu vor mai fi romane de Archimboldi, și la tot ce-ar însemna asta, și se mai gândea la un avion în flăcări și la dorința ascunsă a lui Pelletier (foarte modern mizerabilul, doar când îi convenea), și din când în când se uita pe fereastră și arunca o privire spre motoare și dorea să fie din nou la Madrid.

Un timp, Pelletier și Espinoza nu s-au mai sunat la telefon. Pelletier o mai suna uneori pe Norton, deși conversațiile cu Norton erau de fiecare dată, cum să zic? afectate, ca și cum legătura lor s-ar fi menținut datorită bunei-cuviințe, și-l suna foarte des, ca înainte, pe Morini, în relația cu care nimic nu se schimbase.

Același lucru i se întâmpla și lui Espinoza, cu toate că i-a trebuit un timp ca să-și dea seama că hotărârea lui Norton nu era o glumă. Bineînțeles că Morini a simțit că ceva se întâmplase cu prietenii lui, dar din discreție sau de lene, o lene neghioabă și în același timp dureroasă care uneori îl tortura, a preferat să se prefacă a nu ști nimic, atitudine pentru care Pelletier și Espinoza i-au fost recunoscători.

Până și Borchmeyer, care într-un fel se temea de tandemul pe care-l formau spaniolul și francezul, a simțit ceva nou în corespondența pe care o întreținea cu amândoi, insinuări voalate, ușoare retractări, mici îndoieli, dar foarte elocvente, fiind vorba despre ei, despre metodologia comună până atunci.

Apoi, au avut loc o întrunire a germaniștilor la Berlin, un congres despre literatura germană din secolul XX la Stuttgart, un simpozion de literatură germană la Hamburg și o întâlnire cu privire la viitorul literaturii germane la Mainz. La întrunirea de la Berlin au asistat Norton, Morini, Pelletier și Espinoza, dar din diferite cauze s-au întâlnit toți patru o singură dată, la un mic-dejun, înconjurați de alți germaniști care luptau din greu pentru unt și gem. La congres au participat Pelletier, Espinoza și Norton, și dacă Pelletier a putut să stea de vorbă cu Norton (în timp ce Espinoza era într-un schimb de păreri cu Schwarz), când i-a venit rândul lui Espinoza să stea de vorbă cu Norton, Pelletier a plecat în mod discret cu Dieter Hellfeld.

De data asta Norton și-a dat seama că prietenii ei nu vorbeau între ei și uneori nici nu voiau să se vadă, ceea ce a afectat-o, fiindcă într-un fel se simțea vinovată de distanțarea lor.

La simpozion au fost doar Espinoza și Morini și au încercat să nu se plictisească și, cum se aflau la Hamburg, au făcut o vizită la editura Bubis și au trecut să-l salute pe Schnell, dar n-au putut s-o vadă pe doamna Bubis, căreia îi cumpăraseră un buchet de trandafiri, pentru că era într-o călătorie la Moscova. Nu știu de unde are atâta energie femeia asta, le-a spus Schnell, și apoi a început să râdă satisfăcut, ceea ce lui Espinoza și lui Morini li s-a părut exagerat. Înainte de a pleca de la editură i-au lăsat trandafirii lui Schnell.

La întâlnire au asistat doar Pelletier și Espinoza, și de data aceasta n-au avut încotro și au trebuit să se înfrunte și să dea cărțile pe față. La început, cum e și normal, amândoi au încercat să se evite în mod elegant în majoritatea ocaziilor, și în mod spontan de câteva ori, dar până la urmă n-au avut altă soluție decât să-și vorbească. Evenimentul a avut loc la barul hotelului, la o oră foarte târzie din noapte, când nu mai rămăsese decât un chelner, cel mai tânăr dintre chelneri, un băiat înalt, blond și adormit.

Pelletier stătea la un capăt al tejghelei și Espinoza la celălalt. Apoi barul a început să se golească încet-încet și, când n-au mai rămas decât ei, francezul s-a ridicat și a venit să se așeze lângă spaniol. Au încercat să vorbească despre întâlnirea la care participau, dar după câteva minute și-au dat seama că e ridicol să se prefacă și să continue în felul acela. Pelletier, mai priceput în arta apropierii și a confidențelor, a făcut primul pas. L-a întrebat ce știe despre Norton. Espinoza a recunoscut că nu știa nimic. Apoi a spus că uneori o suna, dar era ca și cum ar fi vorbit cu o necunoscută. Asta a dedus până la urmă Pelletier, fiindcă Espinoza, care uneori se exprima prin intermediul unor elipse neinteligibile, nu a spus necunoscută când s-a referit la Norton, ci a folosit cuvântul ocupată și apoi cuvântul absentă. Pentru un moment, subiectul conversației a fost telefonul din biroul lui Norton. Un telefon alb, ținut de o mână albă, un antebraț alb al unei necunoscute. Dar nu era o necunoscută. Nu în condițiile în care amândoi se culcaseră cu ea. Oh, ciută albă, căprioară, albă ciută, a murmurat Espinoza. Pelletier a bănuit că cita dintr-un clasic, dar n-a făcut niciun comentariu și l-a întrebat dacă vor rămâne în mod irevocabil dușmani. I s-a părut că întrebarea l-a surprins pe Espinoza, ca și cum niciodată nu s-ar fi gândit la acea posibilitate.

— Asta mi se pare absurd, Jean-Claude, a spus, deși Pelletier și-a dat seama că era un răspuns gândit mult înainte.

Au sfârșit noaptea cu o beție și chelnerul a trebuit să-i ajute pe amândoi să iasă din bar. Din sfârșitul acelei seri Pelletier își amintea mai ales de forța chelnerului care i-a cărat pe amândoi, unul într-o parte și celălalt în alta, până la ascensorul din hol, de parcă Espinoza și cu el ar fi fost doi adolescenți de până în cincisprezece ani, doi adolescenți sfrijiți înșfăcați de mâinile puternice ale tânărului chelner neamț care rămânea până la sfârșit, după ce toți ceilalți chelneri veterani plecau acasă, un băiat de la țară judecând după față și după aspectul lui fizic, sau un muncitor, de asemenea își amintea ceva ca o șoaptă care, după aceea și-a dat seama, era un fel de râs, râsul lui Espinoza în timp ce era transportat de chelnerul de la țară, un râs înfundat, un râs discret, de parcă situația n-ar fi fost doar ridicolă, ci și o supapă de evacuare pentru nemărturisitele sale regrete.

Într-o zi, după ce trecuseră mai mult de trei luni fără s-o vadă pe Norton, unul dintre ei l-a sunat la telefon pe celălalt și i-a propus un sfârșit de săptămână la Londra. Nu se știe dacă a fost Pelletier cel care a sunat, sau dacă a fost Espinoza. Teoretic autorul acelui telefon ar fi trebuit să fie cel care avea cel mai înalt simț al fidelității, sau cel care avea cel mai înalt simț al prieteniei, care în esență e același lucru, dar adevărul e că nici Pelletier, nici Espinoza nu aveau o concepție foarte dezvoltată despre această virtute. În conversație, bineînțeles că o acceptau, deși cu unele nuanțe. În practică, dimpotrivă, niciunul nu credea în prietenie și fidelitate. Credeau în pasiune, credeau într-un hibrid între fericirea socială și cea publică — amândoi îi votau pe socialiști, deși din când în când se abțineau —, credeau în posibilitatea autorealizării.

Dar adevărul e că unul a sunat și celălalt a acceptat, și într-o vineri după-amiaza s-au întâlnit pe aeroportul din Londra, de unde au luat un taxi cu care s-au dus mai întâi la un hotel și apoi au luat alt taxi, aproape de ora cinei (rezervaseră în prealabil o masă pentru trei persoane la Jane&Chloe), cu care s-au dus la Norton acasă. De pe trotuar, după ce au plătit taxiul, s-au uitat la ferestrele luminate. Apoi, în timp ce taxiul se îndepărta, au văzut umbra lui Liz, umbra adorată, și apoi, ca și cum o duhoare cumplită s-ar fi revărsat în jur, umbra unui bărbat care i-a paralizat. Espinoza cu un buchet de flori în mână, Pelletier cu o carte de Sir Jacob Epstein învelită într-o foarte fină hârtie de cadou. Dar teatrul chinezesc aerian nu s-a sfârșit așa. La o fereastră, umbra lui Norton a gesticulat insistent, de parcă încerca să explice ceva ce interlocutorul ei nu voia să înțeleagă. La cealaltă fereastră, umbra bărbatului, spre uimirea celor doi unici spectatori rămași cu gura căscată, a făcut o mișcare ca de hula-hoop, sau ceva care lui Pelletier și lui Espinoza li s-a părut o mișcare de hula-hoop, mai întâi cu șoldurile, pe urmă cu picioarele, cu trupul, chiar și cu gâtul, o mișcare din care se degajau sarcasmul și bătaia de joc, doar dacă nu cumva, în spatele perdelelor, bărbatul se dezbrăca sau ardea de nerăbdare, ceea ce cu siguranță nu părea a fi, o mișcare sau o serie de mișcări mai bine zis, care denotau nu numai sarcasm, ci și răutate, siguranță și răutate, o vădită siguranță, căci în apartamentul acela el era cel mai puternic, el era cel mai înalt și mai musculos și cel care putea să danseze hula-hoop.

În atitudinea umbrei lui Liz era ceva ciudat. Așa cum o cunoșteau ei, și credeau că o cunosc bine, englezoaica nu era dintre acele femei care să permită ieșiri necontrolate, și mai puțin încă dacă acestea aveau loc în casa ei. Deci, era posibil, și-au spus, ca până la urmă umbra bărbatului care dansa hula-hoop să n-o insulte, ci mai degrabă să se distreze, și nu pe seama ei, ci cu ea. Dar umbra lui Norton nu părea că se amuză. Apoi umbra bărbatului a dispărut, se dusese poate să se uite la cărți, sau poate la baie sau la bucătărie. Poate se trântise pe canapea și mai râdea încă. După aceea, umbra lui Norton s-a apropiat de fereastră, părea că se face mai mică, și apoi a dat perdeaua la o parte și a deschis geamul, cu ochii închiși, de parcă ar fi avut nevoie să respire aerul nopții londoneze, și apoi a deschis ochii și s-a uitat în jos, în abis, și i-a văzut.

Au salutat-o de parcă abia i-ar fi lăsat taxiul acolo. Espinoza flutura în aer buchetul său de flori și Pelletier cartea, și apoi, fără să aștepte să vadă chipul perplex al lui Norton, s-au îndreptat spre intrare și au așteptat ca Liz să le deschidă ușa.

Credeau că totul este pierdut. În timp ce urcau scările, fără să vorbească, au auzit deschizându-se o ușă, și cu toate că nu vedeau, amândoi au simțit prezența luminoasă a lui Norton pe palier. Apartamentul mirosea a tutun olandez. Sprijinită de tocul ușii, Norton s-a uitat la ei ca la doi prieteni morți de mult, ale căror fantome se întorc de pe mare. Bărbatul care îi aștepta în salon era mai tânăr decât ea, probabil un tip născut prin anii șaptezeci, pe la jumătatea anilor șaptezeci, și nu prin șaizeci. Avea un pulover pe gât, cu toate că gulerul părea larg, blugi decolorați și adidași. Dădea impresia că e un student de-al lui Norton sau vreun profesor suplinitor.

Norton a spus că se numește Alex Pritchard. Un prieten. Pelletier și Espinoza au dat mâna cu el și au zâmbit știind bine că zâmbetul lor era lamentabil. Pritchard, în schimb, n-a zâmbit. După două minute stăteau toți în salon și beau whisky, dar fără să vorbească. Pritchard, care bea suc de portocale, s-a așezat lângă Norton și a luat-o pe după umeri, gest căruia englezoaica, la început, părea că nu-i acordă importanță (de fapt brațul lui Pritchard se sprijinea de canapea și doar degetele sale, întinse ca cele ale unui păianjen sau ale unui pianist, atingeau din când în când bluza lui Norton), dar pe măsură ce timpul trecea, Norton devenea din ce în ce mai nervoasă și acel du-te-vino al ei la bucătărie sau în dormitor s-a întețit.

Pelletier a abordat câteva teme de conversație. A încercat să vorbească despre film, despre muzică, despre ultimele piese de teatru, fără să-l ajute nimeni, nici măcar Espinoza, care în privința tăcerii părea că rivalizează cu Pritchard, deși tăcerea acestuia era, cel puțin, cea a unui observator, distrat pe de o parte și interesat pe de alta, dar tăcerea lui Espinoza era cea a unui observator copleșit de nefericire și rușine. Brusc, fără ca nimeni să știe exact cine a luat inițiativa, au început să vorbească despre studiile archimboldiene. Probabil Norton, de la bucătărie, a adus vorba despre lucrările lor în comun. Pritchard a așteptat ca ea să revină și apoi, din nou cu brațul sprijinit de canapea și degetele sale de păianjen pe umărul englezoaicei, a spus că literatura germană i se părea o escrocherie.

Norton a râs de parcă cineva ar fi spus un banc. Pelletier l-a întrebat ce știe el, Pritchard, din literatura germană.

— În realitate, foarte puțin, a răspuns tânărul.

— Atunci sunteți un cretin, a spus Espinoza.

— Sau cel puțin un ignorant, a spus Pelletier.

— În orice caz, un badulaque, a spus Espinoza.

Pritchard n-a înțeles semnificația cuvântului badulaque, pe care Espinoza l-a pronunțat în spaniolă. Nici Norton nu l-a înțeles și a vrut să știe ce înseamnă.

— Badulaque, a spus Espinoza, e cineva superficial, la fel de bine se poate aplica acest cuvânt proștilor, dar sunt proști care nu sunt superficiali, și badulaque se referă doar la proștii superficiali.

— Mă insultați? a vrut să știe Pritchard.

— Vă simțiți insultat? a răspuns Espinoza.

Pritchard a băut un pic din sucul de portocale și a spus că da, că în rea­litate se simte insultat.

— Păi, atunci aveți o problemă, domnule, a spus Espinoza.

— Reacția tipică a unui badulaque, a adăugat Pelletier.

Pritchard s-a ridicat de pe canapea, Espinoza s-a ridicat de pe fotoliu. Norton a spus terminați, vă comportați ca niște copii imbecili. Pelletier a început să râdă. Pritchard s-a apropiat de Espinoza și l-a lovit în piept cu degetul arătător, care era aproape la fel de lung ca degetul mijlociu. L-a lovit în piept o dată, de două, de trei, de patru ori, în timp ce zicea:

— Unu: nu-mi place să fiu insultat. Doi: nu-mi place să fiu socotit prost. Trei: nu-mi place ca un spaniol de căcat să râdă de mine. Patru: dacă mai ai să-mi spui ceva, să ieșim afară în stradă.

Espinoza s-a uitat la Pelletier și l-a întrebat, în germană, bineînțeles, ce să facă.

— Nu ieși în stradă, a spus Pelletier.

— Alex, pleacă de aici, a spus Norton.

Și, cum Pritchard în fond nu avea intenția să se bată cu nimeni, a sărutat-o pe obraz pe Norton și a plecat fără să-și ia rămas-bun de la ei.

În seara aceea au mâncat toți trei la restaurantul Jane&Chloe. La început erau cam abătuți, dar mâncarea și vinul i-au înviorat și până la urmă s-au întors acasă râzând. Cu toate astea, n-au vrut s-o întrebe pe Norton cine era Pritchard, nici ea n-a făcut niciun comentariu menit să pună într-o lumină favorabilă figura acelui tânăr prost dispus. Dimpotrivă, spre sfârșitul cinei, ca să se lămurească, au vorbit despre ei, despre cum au fost cât pe ce să strice, poate în mod iremediabil, prietenia dintre ei.

Sexul, au convenit, este prea frumos (dar imediat le-a părut rău că folosiseră acel adjectiv) ca să devină o piedică într-o prietenie cu afinități emoționale și intelectuale la bază. Pelletier și Espinoza au avut grijă, totuși, să precizeze, mai întâi unul, apoi celălalt, că ideal pentru ei, și bănuiau că și pentru Norton, ar fi ca până la urmă, și în așa fel încât să nu rănească pe nimeni (soft-landing, a spus Pelletier), ea să se hotărască în mod definitiv pentru unul dintre ei, sau pentru niciunul, a spus Espinoza, în orice caz o hotărâre pe care o lăsau în seama ei, pe care Norton putea s-o ia când dorea, în momentul în care i-ar fi convenit, sau să n-o ia niciodată, s-o tergiverseze și s-o schimbe și s-o întârzie și s-o lungească și s-o tărăgăneze și s-o amâne până pe patul de moarte, lor le era indiferent, într-atât de îndrăgostiți se simțeau acum, încât Liz îi ținea într-o stare de imponderabilitate, la fel ca înainte, când erau amanți sau co-amanți, așa cum o vor iubi după aceea, când ea o să-l aleagă pe unul dintre ei, sau după (un după un pic cam trist, de o tristețe împărtășită, adică o tristețe într-un fel atenuată), când ea, dacă așa va vrea, nu va alege pe niciunul. La care Norton a răspuns cu o întrebare, în care se simțea tonul retoric, dar până la urmă o întrebare plauzibilă: ce s-ar întâmpla dacă, în timp ce ea rupea petalele unei margarete să vadă cu care din ei va rămâne, Pelletier, de exemplu, s-ar îndrăgosti dintr-odată de o studentă mai tânără și mai frumoasă decât ea, și bineînțeles mai bogată, și mult mai încântătoare? Trebuia să considere pactul dintre ei rupt și să-l respingă în mod automat pe Espinoza? Sau, dimpotrivă, trebuia să rămână cu spaniolul, dat fiind că nu putea rămâne cu nimeni altcineva? La care Pelletier și Espinoza au răspuns că posibilitatea reală ca exemplul dat de ea să se împlinească este îndepărtată, și că ea, cu sau fără acel exemplu, poate face ce vrea, să se călugărească chiar, dacă asta dorește.

— Fiecare dintre noi vrea să se însoare cu tine, să stea cu tine, să aibă copii, să îmbătrânească alături de tine, dar acum, în momentul acesta, singurul lucru pe care-l dorim e să rămânem prieteni.

Începând din seara aceea, zborurile la Londra s-au reluat. Uneori apărea Espinoza, alteori Pelletier, și câteodată amândoi. În acest caz se duceau amândoi la același hotel dintotdeauna, un hotel mic și incomod de pe Foley Street, aproape de Middlesex Hospital. Când plecau de la Norton, uneori obișnuiau să facă o plimbare prin împrejurimile hotelului, în general tăcuți, frustrați, într-un fel epuizați din cauza simpatiei și farmecului pe care se străduiau să le afișeze în timpul acelei vizite împreună. Nu doar o dată s-au oprit tăcuți sub un felinar de la colțul străzii, uitându-se la ambulanțele care intrau și ieșeau de la spital. Asistenții medicali englezi vorbeau cu voce tare, totuși sunetul vocilor lor puternice ajungea până la ei în surdină.

Într-o noapte, în timp ce se uitau la intrarea neobișnuit de goală a spitalului, s-au întrebat de ce atunci când veneau împreună la Londra niciunul dintre ei nu rămânea acasă la Liz. Probabil din decență, și-au zis. Dar niciunul dintre ei nu mai credea într-o asemenea decență. Și se mai întrebau, la început recalcitranți și pe urmă vehemenți, de ce nu se culcau toți trei împreună. În noaptea aceea o lumină verde și bolnăvicioasă ieșea pe ușile spitalului, un verde-deschis ca de piscină, și un asistent fuma o țigară, în picioare, pe trotuar, și între mașinile parcate era una cu luminile aprinse, o lumină gălbuie ca de adăpost, dar nu un adăpost oarecare, ci un adăpost postbelic nuclear, un adăpost în care nu-și avea locul siguranța, ci frigul și descurajarea și lenevia.

Într-o noapte, în timp ce vorbea cu Norton de la Paris sau de la Madrid, unul dintre ei a adus vorba despre subiectul respectiv. Spre surprinderea lui, Norton i-a spus că de mult se gândește și ea la această posibilitate.

— Nu cred că o să-ți propunem asta niciodată, a spus cel care vorbea la telefon.

— Știu, a spus Norton. Vă e teamă. Așteptați să fac eu primul pas.

— Nu știu, i-a spus cel care vorbea la telefon, poate că nu e chiar așa de simplu.

În două ocazii l-au întâlnit din nou pe Pritchard. Tânărul înalt și slab nu se mai arăta atât de prost dispus ca înainte, deși e adevărat că întâlnirile erau întâmplătoare, nu era timp pentru manifestări necontrolate și nici pentru violență. Espinoza ajungea la apartamentul lui Norton când Pritchard pleca, Pelletier s-a întâlnit cu el o dată pe scări. Această ultimă întâlnire, deși scurtă, a fost totuși importantă. Pelletier l-a salutat pe Pritchard, Pritchard l-a salutat pe Pelletier și, când amândoi și-au continuat drumul, Pritchard s-a întors și l-a chemat cu un pâsâit.

— Vrei un sfat? i-a spus.

Pelletier l-a privit alarmat.

— Știu că nu-l vrei, bătrâne, dar ți-l voi da oricum. Ai grijă, i-a spus Pritchard.

— De ce să am grijă? a reușit să întrebe Pelletier.

— De Meduză, a spus Pritchard, ferește-te de Meduză.

Și apoi, înainte de a continua să coboare pe scări, a adăugat:

— Când o să pui mâna pe ea o să facă explozie.

Pelletier a rămas nemișcat un moment, ascultând pașii lui Pritchard pe scări și apoi zgomotul ușii de la stradă care se deschidea și se închidea. Doar când liniștea a devenit insuportabilă a început să urce din nou scările, gânditor și pe întuneric.

Nu i-a povestit nimic lui Norton de incidentul cu Pritchard, dar odată ajuns la Paris s-a grăbit să-l sune pe Espinoza și să-i povestească această enigmatică întâlnire.

— E ciudat, a spus spaniolul, pare o avertizare, dar și o amenințare.

— Mai mult decât atât, a spus Pelletier, Meduza este una dintre cele trei fiice ale lui Phorcys și Ceto, așa-numitele Gorgone, trei monștri marini. După Hesiod, Stheno și Euryale, celelalte două surori, erau nemuritoare. Meduza, dimpotrivă, era muritoare.

— Te-ai apucat să citești mitologia clasică? l-a întrebat Espinoza.

— A fost primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă, a spus Pelletier. Ascultă asta: când Perseu i-a tăiat capul Meduzei, din corpul ei au ieșit Chrysaor, tatăl monstrului Gerion, și calul Pegas.

— Calul Pegas a ieșit din corpul Meduzei? Măi să fie, a spus Espinoza.

— Da, Pegas, calul înaripat, care pentru mine reprezintă dragostea.

— Pentru tine Pegas reprezintă dragostea? a întrebat Espinoza.

— Păi da.

— E ciudat, a spus Espinoza

— Mă rog, astea sunt chestii de-ale liceului francez, a spus Pelletier.

— Și tu crezi că Pritchard știe toate lucrurile astea?

— E imposibil, a spus Pelletier, cu toate că cine știe, dar nu, nu cred.

— Atunci ce concluzie tragi?

— Că Pritchard mă pune, ne pune în gardă despre un pericol pe care noi nu-l vedem. Sau că Pritchard a vrut să ne spună că doar după moartea lui Norton eu voi întâlni, noi vom întâlni dragostea adevărată.

— Moartea lui Norton? a spus Espinoza.

— Sigur că da, nu vezi? Pritchard se vede pe el însuși ca Perseu, ucigașul Meduzei.

Un timp, Espinoza și Pelletier au umblat ca niște fantome. Archimboldi, despre care din nou se auzea că ar fi un candidat sigur la Premiul Nobel, îi lăsa indiferenți. Treburile lor la universitate, colaborările periodice la revistele diverselor catedre de germană din lume, predarea și chiar congresele la care asistau ca niște somnambuli sau ca niște detectivi drogați s-au văzut afectate. Erau și nu erau. Vorbeau, dar se gândeau la altceva. Îi interesa doar Pritchard. Prezența de rău augur a lui Pritchard, care îi dădea târcoale lui Norton aproape tot timpul. Un Pritchard care o identifica pe Norton cu Meduza, cu Gorgona, un Pritchard despre care ei, spectatori discreți, nu știau nimic.

În schimb, s-au gândit s-o întrebe despre el pe singura persoană care le-ar fi putut răspunde la unele întrebări. La început Norton n-a vrut să le spună nimic. Era profesor, așa cum au bănuit, dar nu la universitate, ci la un liceu. Nu era din Londra, ci dintr-un sat de lângă Bournemouth. Studiase un an la Oxford și, de neînțeles pentru Espinoza și Pelletier, s-a mutat la Universitatea din Londra, unde și-a terminat studiile. Era de stânga, de o stânga posibilă și, după cum spunea Norton, în anumite ocazii îi vorbise despre planurile lui, care niciodată nu se concretizau într-o acțiune definitivă, de a intra în Partidul Laburist. Școala unde preda era o școală publică frecventată de un mare număr de elevi proveniți din familii de imigranți. Era impulsiv și generos și nu avea prea multă imaginație, ceea ce Pelletier și Espinoza bănuiau. Dar asta nu-i liniștea.

— Un mizerabil poate să nu aibă imaginație și apoi să întreprindă un singur act imaginativ, în momentul cel mai neașteptat, a spus Espinoza.

— Anglia este plină de astfel de porci, și-a dat cu părerea Pelletier.

Într-o noapte, în timp ce vorbeau de la Madrid la Paris, au descoperit fără surprindere (adevărul e că fără niciun pic de surprindere) că amândoi îl urau, și din ce în ce mai mult, pe Pritchard.

La următorul congres la care au participat („Opera lui Benno von Archimboldi — oglindă a secolului XX“, o întâlnire de două zile la Bologna, cu participarea masivă a tinerilor archimboldieni italieni și a multor archimboldieni neostructuraliști din diferite țări ale Europei), au hotărât să-i povestească lui Morini tot ce li se întâmplase în ultimele luni și toate temerile pe care le aveau în privința lui Norton și a lui Pritchard.

Morini, care se simțea mai rău ca ultima dată (deși nici spaniolul și nici francezul nu și-au dat seama), i-a ascultat cu răbdare în barul hotelului și într-o trattoria aproape de sediul întâlnirii și într-un restaurant foarte scump din partea veche a orașului și când se plimbau aiurea pe străzile bologneze, în timp ce ei împingeau scaunul lui cu rotile, vorbind tot timpul fără să se oprească. La sfârșit, când au vrut să-i afle părerea despre încurcătura sentimentală, reală sau imaginară, în care erau băgați, Morini i-a întrebat doar dacă vreunul dintre ei, sau amândoi, au întrebat-o pe Norton dacă-l iubește sau o atrage Pritchard. Au recunoscut că nu, că din delicatețe, din tact, din finețe, din considerație față de Norton, în sfârșit, n-o întrebaseră.

— Păi ar fi trebuit să începeți cu asta, le-a spus Morini, care, cu toate că se simțea rău și amețit, mai ales după atâtea zdruncinături, n-a scos niciun geamăt de durere.

(Și ajunși la acest punct trebuie să spunem că e adevărată vorba: fă-te celebru și culcă-te pe lauri, căci participarea, ca să nu spunem contribuția lui Espinoza și a lui Pelletier la întâlnirea cu tema „Opera lui Benno von Archimboldi — oglindă a secolului XX“ a fost în cel mai bun caz nulă, în cel mai rău caz catatonică, de parcă brusc ar fi fost epuizați sau absenți, îmbătrâniți în mod prematur sau sub efectul unui șoc, ceea ce n-a trecut neobservat de câțiva dintre participanți, obișnuiți cu energia de care dădeau dovadă francezul și spaniolul, uneori chiar fără menajamente, la acest gen de evenimente, n-a trecut neobservat nici măcar pentru noul grup de archimboldieni, fete și băieți recent ieșiți de pe băncile universității, fete și băieți cu un doctorat proaspăt în buzunar și care încercau, recurgând la toate mijloacele, să impună interpretarea lor proprie operei lui Archimboldi, ca niște misionari dispuși să impună credința în Dumnezeu, cu toate că pentru asta ar fi trebuit să pactizeze cu diavolul, oameni, în general, să zicem, raționali, nu în sensul filosofic, ci în sensul literal al cuvântului, care de obicei este peiorativ, pe care nu-i interesa atât literatura, cât critica literară, singurul domeniu după părerea lor — sau după părerea unora dintre ei — unde încă mai era posibilă o revoluție, și care într-un fel se comportau nu ca niște tineri, ci ca niște noi tineri, în aceeași măsură în care există bogați și noi îmbogățiți, oameni, în general, repetăm, lucizi, deși uneori incapabili să facă un O cu un bețișor, și care, deși au observat un a fi și a nu fi, o prezență-absență în trecerea fugară a lui Pelletier și a lui Espinoza prin Bologna, au fost incapabili să-și dea seama de ceea ce era cu adevărat important: plictiseala absolută pe care le-o provoca tot ce se spunea acolo despre Archimboldi, felul de a se expune privirilor străine, asemănător, prin lipsa de subterfugii, cu mersul victimelor canibalilor, pe care ei, canibali entuziaști și mereu înfometați, nu l-au văzut, chipurile lor de persoane de treizeci de ani buhăite de succes, expresiile lor ce mergeau de la plictis la nebunie, bâiguielile lor codificate care spuneau doar un cuvânt: iubește-mă, sau poate un cuvânt și o frază: iubește-mă, lasă-mă să te iubesc, dar pe care nimeni, desigur, nu le înțelegea.)

Așa că Pelletier și Espinoza, care au trecut prin Bologna ca două fantome, au întrebat-o pe Norton în următoarea lor vizită la Londra, s-ar zice că respirând din greu, ca și cum continuau să se grăbească sau să alerge, în vis sau în realitate, dar neîntrerupt, dacă ea, iubita Liz care n-a putut să meargă la Bologna, este îndrăgostită de Pritchard sau îl iubește.

Și Norton le-a spus că nu. Și apoi le-a spus că poate da, că îi este greu să dea un răspuns categoric la această întrebare. Și Pelletier și Espinoza i-au spus că ei vor să știe, adică voiau o confirmare definitivă. Și Norton i-a întrebat de ce tocmai acum îi interesează Pritchard.

Și Pelletier și Espinoza i-au spus, aproape plângând, că dacă nu acum, când?

Și Norton i-a întrebat dacă sunt geloși. Și atunci i-au spus că asta era prea de tot, geloși nici vorbă, că, având în vedere prietenia lor, era o insultă să-i acuze de gelozie.

Și Norton le-a spus că a fost doar o întrebare. Și Pelletier și Espinoza i-au spus că nu erau dispuși să răspundă la o întrebare așa de caustică sau perfidă sau rău intenționată. Și apoi s-au dus să cineze, și toți trei au băut peste măsură, fericiți ca niște copii, vorbind despre gelozie și despre funesta urmare a acesteia. Și de asemenea au vorbit despre inevitabilitatea geloziei. Și au vorbit de nevoia de a fi gelos, ca și cum gelozia ar fi necesară în timpul nopții. Ca să nu vorbim despre gingășia și rănile deschise care, uneori și sub anumite priviri, sunt niște dulci plăceri. Și la plecare au luat un taxi și au continuat să vorbească.

Și taximetristul, un pakistanez, i-a observat primele minute în oglinda retrovizoare, ca și cum nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor, și apoi a spus ceva în limba lui, și taxiul a trecut pe lângă Harmsworth Park și Imperial War Museum, pe Brook Street și apoi pe Austral și apoi pe Geraldine, înconjurând parcul, o manevră de care în mod evident nu era nevoie. Și când Norton i-a spus că se rătăcise și i-a indicat pe ce stradă s-o ia ca să ajungă unde trebuie, taximetristul a rămas din nou tăcut, fără să mai murmure în limba lui de neînțeles, ca apoi să admită că, într-adevăr, Londra este un labirint care reușise să-l dezorienteze.

Fapt ce l-a făcut pe Espinoza să spună că taximetristul, mă rog, fără să vrea, bineînțeles, îl citase pe Borges, care odată a comparat Londra cu un labirint. La care Norton a replicat că mult mai înainte de Borges, Dickens și Stevenson se referiseră la Londra folosind această figură de stil. Lucru pe care, pesemne, taximetristul nu era dispus să-l tolereze, fiindcă a spus imediat că el, un pakistanez, s-ar putea să nu fi auzit de acest faimos Borges, de asemenea s-ar putea să nu-i fi citit niciodată pe acești domni renumiți Dickens și Stevenson, și poate chiar nu cunoștea încă suficient de bine Londra și străzile ei, și din cauza asta poate o comparase cu un labirint, dar că, în schimb, știe foarte bine ce înseamnă decența și demnitatea, și că, din ceea ce ascultase, acestei femei, adică lui Norton, îi lipseau decența și demnitatea, și că în țara lui au un cuvânt pentru asta, același care se folosește la Londra, ce coincidență, și că acest cuvânt este curvă, deși se mai folosesc și cuvintele cățea, târfă, parașută, și că domnii aici de față, domni care judecând după accent nu sunt englezi, de asemenea, în țara lui au un nume, li se spune pești, proxeneți, codoși, mijlocitori.

Discurs care, s-o spunem fără exagerare, i-a luat prin surprindere pe archimboldieni, care n-au reacționat imediat, să zicem că taximetristul a început să-i insulte pe Geraldine Street și că ei au putut să articuleze un cuvânt abia pe Saint George’s Road. Și cuvintele pe care le-au putut articula au fost: oprește imediat taxiul să coborâm. Sau mai bine zis: oprește mașina ta scârboasă că preferăm să coborâm. Ceea ce taximetristul a și făcut, oprind, în timp ce parca, aparatul de taxat și spunându-le clienților lui cât îi datorează. Odată faptul consumat, sau ultima scenă sau ultimele cuvinte de despărțire pe care Norton și Pelletier, paralizați poate încă de surpriza injuriei, nu le-au considerat anormale, dar care au umplut peste măsură paharul răbdării lui Espinoza, care, în timp ce ei coborau, a deschis portiera din față a taxiului și l-a smuls afară în mod violent pe șofer, care nu se aștepta la o asemenea reacție din partea unui cavaler așa de bine îmbrăcat. Și cu atât mai puțin se aștepta la ploaia de șuturi iberice care a început să cadă asupra lui, șuturi pe care la început i le-a dat Espinoza, dar apoi, după ce a obosit, a început să i le tragă Pelletier, în ciuda strigătelor lui Norton care încerca să-i oprească, Norton le spunea că nimic nu se rezolvă cu violență, că, dimpotrivă, pakistanezul după bătaia asta o să-i urască și mai mult pe englezi, ceea ce lui Pelletier îi era indiferent, el nu era englez, iar Espinoza nici atât, dar, totuși, în timp ce-l burdușeau pe pakistanez, îl insultau în englezește, fără să le pese nicicum că asiaticul căzuse jos încovrigat, când un șut, când altul, băga-ți-ai islamul în cur, acolo trebuie să stea, șutul ăsta este pentru Salman Rushdie (un autor pe care amândoi, pe de altă parte, îl considerau mai degrabă slab, dar li s-a părut nimerit să-l pomenească), șutul ăsta este din partea feministelor din Paris (opriți-vă odată, fir-ar să fie, le striga Norton), șutul ăsta este din partea feministelor din New York (o să-l omorâți, le striga Norton), șutul ăsta este din partea fantomei lui Valerie Solanas, pui de cățea, și tot așa, până când l-au lăsat inconștient și sângerând prin toate orificiile capului, mai puțin orbitele.

Când au încetat să-l mai lovească cu picioarele, au rămas câteva clipe cufundați în cel mai ciudat calm din viața lor. Era ca și cum, în sfârșit, ar fi făcut acel ménage à trois pe care atât de mult și l-au imaginat.

Pelletier se simțea de parcă ar fi ejaculat. La fel, cu câteva diferențe și nuanțe, Espinoza. Norton, care-i privea fără să-i vadă în întuneric, se simțea de parcă juisase de mai multe ori. Pe Saint George’s Road trecea câte o mașină, dar ei erau invizibili pentru oricine ar fi trecut pe acolo cu mașina la ora aceea. Pe cer nu era nicio stea. Noaptea totuși era senină: vedeau totul cu detalii, chiar și conturul celor mai mici lucruri, ca și cum dintr-odată un înger le-ar fi pus pe ochi niște lentile ca să vadă în întuneric. Își simțeau pielea întinsă, netedă la pipăit, deși în realitate toți trei transpirau. Pentru o clipă, Espinoza și Pelletier au crezut că îl omorâseră pe pakistanez. Lui Norton i-a trecut prin cap același lucru, fiindcă s-a aplecat asupra taximetristului căutându-i pulsul. Când s-a mișcat, când s-a aplecat, a durut-o de parcă oasele de la picioare i-ar fi ieșit din încheieturi.

Un grup a ieșit din Garden Row fredonând un cântec. Râdeau. Trei bărbați și o femeie. Fără să se miște, și-au întors capul în direcția aceea și au așteptat. Grupul a pornit spre locul unde se aflau ei.

— Taxiul, a spus Pelletier, vin la taxi.

Doar atunci și-au dat seama că lumina în interiorul taxiului era aprinsă.

— Să mergem, a spus Espinoza.

Pelletier a luat-o pe Norton pe după umeri și a ajutat-o să se ridice. Espinoza se așezase la volan și îi grăbea. Împingând-o, Pelletier a băgat-o pe Norton în spate și apoi a intrat și el. Grupul din Garden Row se îndrepta spre colțul unde zăcea taximetristul.

— Este viu, respiră, a spus Norton.

Espinoza a pornit mașina și au plecat de acolo. Pe malul celălalt al Tamisei, pe o străduță aproape de Old Marylebone, au abandonat taxiul și au mers un timp. Voiau să stea de vorbă cu Norton, să-i explice ce se întâmplase, dar ea nici măcar nu le-a permis s-o însoțească până acasă.

A doua zi au căutat în ziare, în timp ce-și luau un copios mic-dejun la hotel, vreo știre despre pakistanez, dar nu scria nimic pe nicăieri. După ce au mâncat, au ieșit să caute ziarele de scandal. Dar nici acolo n-au găsit nimic.

Au sunat-o pe Norton, care nu mai părea așa de supărată ca în noaptea trecută. I-au spus că e urgent să se vadă în după-amiaza aceea. Că voiau să-i spună ceva foarte important. Norton le-a spus că și ea are ceva foarte important să le spună. Ca să-și omoare timpul au ieșit să dea o raită prin cartier. Au stat câteva minute să se uite la ambulanțele care intrau și ieșeau de la Middlesex Hospital, aveau halucinații cu fiecare bolnav sau rănit care intra, trăsăturile fiecăruia li se părea că sunt ale pakistanezului pe care îl făcuseră zob, până s-au plictisit și au plecat să se plimbe, cu conștiința mai împăcată, de pe Charing Cross până la Strand. Și-au făcut, cum e și normal, confidențe. Și-au deschis sufletele reciproc. Cel mai mult îi îngrijora faptul că poliția îi va căuta și până la urmă îi va prinde.

— Înainte de a abandona taxiul, a mărturisit Espinoza, am șters toate urmele mele cu batista.

— Știu, a spus Pelletier, te-am văzut și am făcut și eu la fel: am șters urmele mele și ale lui Liz.

Au recapitulat, de fiecare dată cu mai puțină emfază, șirul de fapte care i-a făcut să-l bată, până la urmă, pe taximetrist. Pritchard, fără îndoială. Și Gorgona, Meduza aceea inocentă și muritoare, separată de surorile ei nemuritoare. Și amenințarea voalată sau nu atât de voalată. Și nervii. Și ofensa acelui ignorant mitocan. Le părea rău că nu au un aparat de radio ca să afle toate știrile. Au vorbit despre senzația pe care a avut-o fiecare în timp ce lovea corpul căzut. Un amestec de vis și dorință sexuală. Dorința de a-l fute pe amărâtul ăla nenorocit? În niciun caz! Mai curând, de parcă s-ar fi futut pe ei înșiși. De parcă ar fi scurmat în ei înșiși. Cu unghiile lungi și mâinile goale. Cu toate că, dacă ai unghiile lungi, nu se poate spune chiar că ai neapărat mâinile goale. Dar ei, în acel soi de vis, scurmau și scurmau, smulgând țesuturile și sfâșiind venele și vătămând organele vitale. Ce căutau? Nu știau. Și în situația asta nici nu-i mai interesa.

După-amiază s-au văzut cu Norton și i-au spus tot ce știau sau din ce cauză se temeau de Pritchard. De Gorgona, de moartea Gorgonei. De femeia care face explozie. Ea i-a lăsat să vorbească până când n-au mai avut ce spune. Pritchard nu era în stare să omoare nicio muscă, le-a spus. Ei se gândeau la Anthony Perkins, care spunea că era incapabil să facă rău unei muște, și apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar au preferat să nu discute, și să accepte, fără convingere, argumentele ei. Apoi Norton s-a așezat și le-a spus că ceea ce se întâmplase cu o seară în urmă nu are nicio explicație.

Au întrebat-o, vrând parcă să scape de vină, dacă știa ceva de pakistanez. Norton a spus că da. Știrea a apărut la telejurnalul unui post de televiziune local. Un grup de prieteni, probabil oamenii pe care ei i-au văzut ieșind din Garden Row, au găsit trupul taximetristului și au chemat poliția. Avea patru coaste rupte, comoție cerebrală, nasul zdrobit și pierduse toți dinții de sus. Acum e la spital.

— A fost vina mea, a spus Espinoza, insultele lui m-au făcut să-mi pierd cumpătul.

— Cel mai bine ar fi să nu ne mai vedem un timp, a spus Norton, trebuie să mă gândesc pe îndelete la asta.

Pelletier a fost de acord, dar Espinoza continua să se învinovățească: i se părea just ca Norton să nu-l mai vadă pe el, dar nu și pe Pelletier.

— Nu mai vorbi prostii, i-a spus Pelletier încet și abia atunci Espinoza și-a dat seama că, într-adevăr, spunea tâmpenii.

Chiar în noaptea aceea s-a întors fiecare la el acasă.

Când a ajuns la Madrid, Espinoza a avut o mică criză nervoasă. În taxiul care-l ducea acasă a început să plângă, în mod discret, acoperindu-și ochii cu mâna, dar taximetristul și-a dat seama că plânge și l-a întrebat ce are, dacă se simte rău.

— Mă simt bine, a spus Espinoza, sunt doar puțin nervos.

— Sunteți de aici? l-a întrebat taximetristul.

— Da, a spus Espinoza, sunt din Madrid.

Un timp niciunul n-a mai spus nimic. Apoi taximetristul a reluat con­versația și l-a întrebat dacă îl interesează fotbalul. Espinoza i-a spus că nu, că niciodată nu l-a interesat nici fotbalul, și nici alt sport. Și a adăugat, așa ca să nu întrerupă brusc conversația, că noaptea trecută era cât pe ce să omoare un om.

— Nu mai spuneți, a zis taximetristul.

— Chiar așa, a spus Espinoza, aproape că l-am omorât.

— Pentru ce? a întrebat taximetristul.

— Pentru că m-a enervat, a spus Espinoza.

— În străinătate? a spus taximetristul.

— Da, a spus Espinoza râzând pentru prima dată, în altă parte, în altă parte, și apoi tipul avea o meserie foarte ciudată.

Pelletier, dimpotrivă, nici n-a făcut o mică criză de nervi și nici n-a vorbit cu taximetristul care l-a dus până acasă. Când a ajuns, a făcut un duș și și-a preparat niște paste italiene cu ulei de măsline și brânză. Apoi și-a citit e-mailurile, a răspuns la câteva mesaje și s-a dus la culcare cu un roman al unui tânăr autor francez, neinteresant, dar distractiv, și cu o revistă de studii literare. După puțin timp a adormit și a avut următorul și foarte ciudatul vis: era însurat cu Norton și locuiau într-o casă mare în apropierea unei faleze de unde se vedea o plajă plină de oameni în costume de baie care stăteau la soare sau înotau fără să se îndepărteze prea mult de țărm.

Zilele erau scurte. De la fereastra lui vedea aproape tot timpul apusuri de soare și zori de zi. Uneori Norton se apropia de locul unde stătea el, și-i spunea ceva, fără să treacă niciodată pragul camerei. Oamenii stăteau tot timpul pe plajă. Uneori avea impresia că noaptea nu se întorceau acasă sau plecau toți împreună când se întuneca, ca să se întoarcă, într-o lungă procesiune, înainte de a se lumina. Alteori, dacă închidea ochii, putea survola plaja ca un pescăruș și putea vedea de aproape oamenii de pe plajă. Erau de tot felul, deși predominau adulții de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani, și toți dădeau impresia că făceau lucruri lipsite de importanță, se ungeau, de exemplu, cu ulei pe corp, mâncau un sandvici, ascultau mai mult din politețe decât din interes conversația unui prieten, a unei rude sau a unui vecin de prosop. Uneori, totuși, deși în mod discret, oamenii se ridicau și contemplau nu mai mult de o secundă sau două orizontul, un orizont calm, fără nori, de un albastru transparent.

Când Pelletier deschidea ochii, se gândea la atitudinea oamenilor de pe plajă. Era evident că așteptau ceva, dar nu se putea spune că acea așteptare era o chestiune de viață și de moarte. Pur și simplu, după un anumit interval de timp, deveneau mai atenți, privirea lor scruta orizontul timp de o secundă sau două, și apoi se încadrau din nou în scurgerea timpului de pe plajă, fără să lase să se întrevadă vreo slăbiciune sau vreo șovăială. Absorbit de studierea oamenilor de pe plajă, Pelletier uita de Norton, fiind sigur poate de prezența ei, prezență pe care o confirmau zgomotele care veneau din când în când din casă, din camerele care nu aveau ferestre sau ale căror ferestre dădeau spre câmp sau spre munți, nu spre mare și nici spre plaja arhiplină. Dormea, de asta și-a dat seama când se scursese o bună parte din vis, așezat pe un scaun, la biroul său și la fereastră. Și cu siguranță dormea puțin, chiar și când soarele apunea încerca să rămână treaz cât mai mult timp posibil, cu ochii ațintiți pe plajă, o pânză neagră acum sau un puț fără fund, că poate o să vadă vreo lumină, raza vreunei lanterne, flacăra tremurândă a unui foc. Pierdea noțiunea timpului. În mod vag își amintea o scenă confuză care îl rușina și îl pasiona în aceeași măsură. Hârtiile pe care le avea pe masă erau manuscrise de-ale lui Archimboldi, sau le cumpărase ca atare, cu toate că, răsfoindu-le, își dădea seama că erau scrise în franceză și nu în germană. Lângă el era un telefon care nu suna niciodată. Zilele erau din ce în ce mai călduroase.

Într-o zi, către amiază, a văzut că lumea de pe plajă s-a oprit din ce făcea, și se uitau toți în același timp, ca de obicei, spre orizont. Nu se întâmpla nimic. Dar atunci, pentru prima dată, lumea de pe plajă s-a întors și a început să părăsească plaja. Unii fugeau pe un drum de pământ care trecea printre două dealuri, alții mergeau printr-un câmp agățându-se de tufișuri și de pietre. Câțiva s-au pierdut înspre defileu și Pelletier nu-i mai vedea, dar știa că începeau o lentă escaladare. Pe plajă a rămas doar o formă, o pată întunecată ce ieșea dintr-o gaură galbenă. Timp de o clipă, Pelletier s-a gândit dacă era bine să coboare pe plajă și să se apuce să îngroape, cu toată grija cerută de situație, acea formă pe fundul găurii. Dar numai imaginându-și drumul lung pe care trebuia să-l parcurgă până la plajă începea să transpire și transpira tot mai mult, de parcă odată deschis, robinetul nu se mai putea închide.

Și atunci vedea o cutremurare în apa mării, de parcă și aceasta transpira, adică de parcă apa ar fi început să fiarbă. O fierbere abia perceptibilă care se împrăștia în unde până ajungea la valurile care mureau pe plajă. Și atunci Pelletier simțea că începe să amețească și că de afară vine un bâzâit de albine. Și când bâzâitul înceta, se lăsa o tăcere și mai grea în casă și în împrejurimi. Și Pelletier o striga pe Norton, și o striga, dar nimeni nu-i răspundea, ca și cum liniștea ar fi înghițit strigătul lui de ajutor. Și atunci Pelletier începea să plângă și vedea că din fundul metalizat al mării se ridica ceea ce rămăsese dintr-o statuie. O bucată de piatră fără formă, roasă de vreme și de apă, dar pe care încă se putea vedea, foarte clar, o mână, încheietura și o parte din antebraț. Și statuia aceea ieșea din mare și se ridica deasupra plajei și era groaznică și în același timp foarte frumoasă.

Timp de câteva zile Pelletier și Espinoza au fost, fiecare în felul lui, afectați de povestea cu taximetristul pakistanez, care li se învârtea în conștiința încărcată, ca o fantomă sau ca un generator electric.

Espinoza se întreba dacă purtarea lui nu dezvăluia ceea ce este cu adevărat, adică o persoană cu vederi de dreapta, xenofob și violent. Lui Pelletier, dimpotrivă, ceea ce îi alimenta conștiința încărcată era faptul că-l lovise pe pakistanez când acesta era deja căzut la pământ, fapt care i se părea de-a dreptul contrar spiritului sportiv. De ce a trebuit s-o facă? se întreba. Taximetristul căpătase ceea ce merita și nu era nevoie să mai adauge altă violență la violență.

Într-o seară au avut o lungă convorbire telefonică. Și-au dezvăluit fiecare temerile. Au încercat să-și facă curaj. Dar după câteva minute au început din nou să regrete incidentul, deși în adâncul sufletelor erau convinși că adevăratul misogin de dreapta era pakistanezul, că violent era pakistanezul, că intolerant și prost-crescut era pakistanezul, că pakistanezul și-o căutase nu numai o dată, ci de o mie de ori. În momentele acelea, dacă taximetristul s-ar fi aflat în fața lor, cu siguranță l-ar fi omorât.

O bună bucată de vreme au uitat de călătoriile lor săptămânale la Londra. Au uitat de Pritchard și de Gorgona. Au uitat de Archimboldi, al cărui prestigiu creștea fără ca ei să știe. Au uitat de lucrările lor, pe care le scriau în mod mecanic și fără chef, și care nu erau atât ale lor, cât ale discipolilor lor sau ale asistenților de la respectivele lor catedre atrași spre cauza archimboldiană de vagile promisiuni ale unor contracte sau măriri de salarii.

În timpul unui congres au fost amândoi, în timp ce Pohl ținea o conferință în plen despre Archimboldi și rușinea în literatura germană de după război, la un bordel în Berlin, unde s-au culcat cu două fete blonde, foarte înalte și cu picioare lungi. La plecare, aproape de miezul nopții, erau așa de mulțumiți, încât au început să cânte ca niște copii în ploaie. Experiența cu curvele, o noutate în viața lor, s-a repetat de mai multe ori în diferite orașe europene, și până la urmă a ajuns să devină cotidiană în respectivele lor orașe. Alții probabil s-ar fi culcat cu studentele lor. Ei, care se temeau să nu se îndrăgostească sau care se temeau că n-or s-o mai iubească pe Norton, s-au hotărât să se ducă la curve.

La Paris, Pelletier le căuta pe internet și rezultatele au fost aproape întotdeauna excelente. La Madrid, Espinoza le găsea citind anunțurile de contacte din El País, care cel puțin în problema asta oferea un serviciu de încredere și practic, nu ca suplimentul cultural în care aproape niciodată nu se vorbea de Archimboldi, și în care predominau eroii portughezi, la fel ca în suplimentul cultural al ABC-ului.

— Ah, se plângea Espinoza în conversațiile sale cu Pelletier, căutând poate vreo consolare, în Spania am fost întotdeauna provinciali.

— Într-adevăr, i-a răspuns Pelletier după ce s-a gândit exact două secunde.

Dar, pe de altă parte, nici din aventura cu curvele n-au ieșit teferi.

Pelletier a cunoscut o fată care se numea Vanessa. Era măritată și avea un băiat. Uneori treceau săptămâni întregi fără să se vadă. Din câte spunea, soțul ei era un sfânt. Mai avea câte un defect, era arab de exemplu, mai precis marocan, și era și leneș, dar în general, din spusele Vanessei, era un tip ca lumea, care nu se supăra aproape niciodată, și când o făcea, spre deosebire de ceilalți bărbați, nu era violent, nici prost-crescut, ci devenea melancolic, trist, supărat pe lumea care dintr-odată i se părea prea mare și de neînțeles. Când Pelletier a întrebat-o dacă arabul știe că ea se prostituează, Vanessa a spus că da, că știe, dar nu-i pasă, fiindcă el crede în libertatea individului.

— Atunci este peștele tău, a spus Pelletier.

La această afirmație Vanessa a răspuns că probabil așa este, că la drept vorbind într-adevăr e peștele ei, dar un pește mai altfel decât ceilalți pești, care obișnuiau să ceară prea mult femeilor lor. Marocanul nu-i cerea nimic. Au fost perioade, a spus Vanessa, când și pe ea o apuca un fel de lene înnăscută, o lâncezeală permanentă, și toți trei treceau atunci printr-o perioadă de lipsuri. Marocanul, în zilele acelea, se mulțumea cu ce avea și încerca fără prea mult succes tot felul de pungășii care să le permită s-o scoată la capăt. Era musulman și uneori se ruga cu fața îndreptată spre Mecca, dar fără îndoială era un musulman altfel decât ceilalți. După părerea lui, Allah permitea totul sau aproape totul. Dar nu permitea ca cineva, în mod conștient, să facă rău unui copil. Era interzis ca cineva să abuzeze de un copil, să omoare un copil, să abandoneze un copil în ghearele unei morți sigure. Toate celelalte lucruri erau relative și până la urmă permise.

Odată, i-a povestit Vanessa lui Pelletier, au fost în Spania. Ea, băiatul ei și marocanul. În Barcelona s-au întâlnit cu fratele mai mic al marocanului, care trăia cu altă franțuzoaică, o fată grasă și înaltă. Erau muzicanți, i-a spus marocanul Vanessei, dar adevărul e că erau cerșetori. Niciodată nu l-a văzut pe marocan mai fericit ca în zilele acelea. Râdea mereu și povestea întâmplări și nu obosea mergând prin cartierele Barcelonei, până ajungea în împrejurimi sau pe munți de unde se vedeau orașul și splendoarea Mediteranei. Niciodată, îi spunea Vanessa, n-a văzut un tip cu mai multă vitalitate. Copii cu o asemenea vitalitate sigur că văzuse. Nu mulți, dar văzuse câțiva. Dar adulți, nici măcar unul.

Când Pelletier a întrebat-o pe Vanessa dacă băiatul ei e copilul marocanului, curva i-a răspuns că nu, și din răspunsul ei reieșea că întrebarea a jignit-o sau a rănit-o, și a considerat-o disprețuitoare la adresa fiului ei. Copilul e alb, aproape blond, a spus, și împlinise șase ani când ea, dacă-și amintea bine, îl cunoscuse pe marocan. Într-o perioadă teribilă din viața mea, a spus fără să intre în detalii. Nici apariția marocanului nu se putea spune că a fost o apariție providențială. Ea, când l-a cunoscut, trecea printr-o perioadă proastă, dar el literalmente era muritor de foame.

Lui Pelletier îi plăcea Vanessa și s-au văzut de mai multe ori. Era o fată tânără și înaltă, cu nasul drept, ca o grecoaică, și privirea rece și arogantă. Disprețul ei pentru cultură, mai ales pentru cultura livrescă, avea ceva de liceană, un amestec de inocență și eleganță, după cum credea Pelletier, ceva ce concentra puritatea într-o asemenea măsură, încât Vanessa își putea permite luxul de a spune orice prostie fără să ții seama de asta. Într-o noapte, după ce au făcut amor, Pelletier s-a ridicat din pat gol și a căutat printre cărțile lui un roman de Archimboldi. După o clipă de șovăială s-a hotărât pentru Masca de piele, cu gândul că Vanessa, eventual, ar putea s-o citească ca pe un roman de groază, simțindu-se atrasă de partea sinistră a cărții. Pe ea, la început, a surprins-o cadoul, și apoi a emoționat-o, căci era obișnuită ca bărbații să-i dăruiască haine sau pantofi sau lenjerie. Adevărul e că a fost foarte fericită, mai ales când Pelletier i-a explicat cine e Archimboldi și importanța pe care o avea scriitorul în viața lui.

— E ca și cum mi-ai dărui un lucru de-al tău, a spus Vanessa.

Afirmația aceasta l-a lăsat pe Pelletier oarecum nedumerit, fiindcă pe de-o parte era într-adevăr așa, Archimboldi era ceva al său, îi aparținea în măsura în care el împreună cu alți câțiva propuseseră o interpretare diferită a neamțului, o interpretare ce va dura, o interpretare la fel de ambițioasă ca scrierile lui Archimboldi și care va însoți opera lui Archimboldi multă vreme, până ce interpretarea va dispărea sau până când vor dispărea (dar el nu credea asta) scrierile archimboldiene, capacitatea operei archimboldiene de a stârni emoții și dezvăluiri, deși pe de altă parte nu era așa, fiindcă uneori, mai ales după ce el și Espinoza întrerupseseră călătoriile la Londra și n-o mai văzuseră pe Norton, opera lui Archimboldi, adică romanele și povestirile lui, era un fel de masă verbală informă și misterioasă, complet străină lui, ceva ce apărea și dispărea de altfel într-un mod capricios, literalmente un pretext, o poartă falsă, echivalentul unui asasin, o cadă de baie într-un hotel, plină cu lichid amniotic în care el, Jean-Claude Pelletier, se va sinucide în cele din urmă, pur și simplu, în mod gratuit, uitând de sine, pentru că de ce nu.

Așa cum se aștepta, Vanessa nu i-a spus niciodată cum i s-a părut cartea. Într-o dimineață a condus-o până acasă. Locuia într-un cartier muncitoresc, de unde nu lipseau imigranții. Când au ajuns, băiatul ei se uita la televizor și Vanessa l-a certat că nu s-a dus la școală. Băiatul i-a spus că îi e rău de la stomac, și Vanessa i-a făcut imediat un ceai de plante. Pelletier se uita la ea cum se mișcă prin bucătărie. Energia de care dădea dovadă Vanessa era nestăvilită și nouăzeci la sută se pierdea în mișcări inutile. În casă era o totală dezordine, pe care a pus-o în parte pe seama copilului și a marocanului, dar de care în mod normal era vinovată Vanessa.

După puțin timp, atras de zgomotele de la bucătărie (linguri ce cădeau pe jos, un pahar spart, strigăte adresate nimănui întrebând unde dracului sunt plantele pentru ceai), a apărut marocanul. Fără ca nimeni să le facă cunoștință, și-au dat mâna. Marocanul era scund și slab. Curând, băiatul va fi mai înalt și mai solid decât el. Avea o mustață stufoasă și era aproape chel. După ce l-a salutat pe Pelletier, pe jumătate adormit încă, s-a așezat pe canapea și a început să se uite la desene animate împreună cu copilul. Când Vanessa a ieșit din bucătărie, Pelletier i-a spus că trebuie să plece.

— Nicio problemă, a spus ea.

I s-a părut că răspunsul ei avea o doză de agresivitate, dar apoi și-a amintit că așa era Vanessa. Copilul a gustat o gură de ceai și a spus că nu e dulce și nu s-a mai atins de paharul aburind în care pluteau câteva frunze care lui Pelletier i s-au părut ciudate și dubioase.

În dimineața aceea, la universitate, și-a omorât timpul liber gândindu-se la Vanessa. Când a văzut-o din nou n-au mai făcut amor, deși a plătit-o ca și cum ar fi făcut, și au vorbit ore întregi. Înainte de a adormi, Pelletier a tras niște concluzii: Vanessa era perfect pregătită, atât din punct de vedere psihic cât și fizic, să trăiască în Evul Mediu. Pentru ea noțiunea de „viață modernă“ nu avea niciun sens. Avea încredere mai mult în ceea ce vedea, decât în mijloacele de comunicare. Era neîncrezătoare și curajoasă, deși curajul ei, în mod contradictoriu, o făcea să aibă încredere, de exemplu, într-un chelner, un controlor de tren, un prieten aflat la ananghie, care aproape întotdeauna i-au trădat și i-au înșelat încrederea pe care o avea în ei. Aceste trădări o înfuriau și o puteau duce la situații de o violență de neconceput. Mai era și răzbunătoare și se grozăvea că spune lucrurile pe șleau, fără ascunzișuri. Se considera o femeie liberă și avea răspunsuri la orice. Ceea ce nu înțelegea n-o interesa. Nu se gândea la viitor, nici măcar la viitorul băiatului ei, ci la prezent, un prezent perpetuu. Era frumoasă, dar nu se considera frumoasă. Mai mult de jumătate din prietenii ei erau imigranți din Maghreb, dar ea, care nu l-a votat niciodată pe Le Pen, vedea în imigrație un pericol pentru Franța.

— Pe curve, i-a spus Espinoza în seara când Pelletier i-a vorbit de Vanessa, trebuie să le fuți, nu să faci pe psihanalistul cu ele.

Espinoza, spre deosebire de prietenul lui, nu-și amintea numele niciuneia. Pe de o parte erau trupurile și chipurile, pe de altă parte, într-un fel de tub de ventilație, circulau o mulțime de nume: Lorena, Lola, Marta, Paula, Susana, nume fără trupuri și chipuri fără nume.

Niciodată nu repeta. Cunoștea o dominicană, o braziliană, trei andaluze, o catalană. A învățat de la început să fie bărbatul tăcut, tipul bine îmbrăcat care plătește și arată, uneori cu un gest, ce vrea, și care apoi se îmbracă și pleacă, de parcă niciodată n-ar fi fost acolo. A cunoscut o chiliană care în anunț spunea că e chiliană și o columbiană care se anunța columbiană, ca și cum ambele naționalități ar fi avut un morb în plus. O făcuse cu o franțuzoaică, două poloneze, o rusoaică, o ucraineană, o nemțoaică. Într-o noapte s-a culcat cu o mexicană, și asta a fost cea mai mișto.

Ca de obicei, s-au dus la un hotel și când s-a trezit dimineața mexicana dispăruse. Ziua aceea a fost ciudată. De parcă ceva ar fi făcut explozie înăuntrul lui. A rămas mult timp în pat, gol, cu tălpile sprijinite de podea, încercând să-și amintească ceva nedeslușit. Când a intrat sub duș și-a dat seama că avea un semn pe partea interioară a coapsei. Ca și cum cineva l-ar fi supt sau ar fi pus acolo o lipitoare pe piciorul stâng. Vânătaia era mare ca pumnul unui copil. Primul lucru la care s-a gândit a fost că l-a supt curva și a încercat să-și aducă aminte, dar n-a reușit, singurele imagini pe care și le amintea erau acelea când el era deasupra ei, picioarele ei pe umerii lui, și niște cuvinte vagi, indescifrabile, pe care nu știa dacă le-a spus el sau mexicana, probabil niște fraze obscene.

Timp de câteva zile a crezut că a uitat-o, până când, într-o noapte, s-a trezit căutând-o pe străzile Madridului frecventate de curve sau la Casa de Campo. Într-o noapte a crezut că o vede și a urmărit-o și a atins-o pe umăr. Femeia care s-a întors era spaniolă și nu semăna deloc cu acea curvă mexicană. În altă noapte, în somn, a crezut că-și amintește ceea ce îi spusese ea. Și-a dat seama că visează, și-a dat seama că visul se va termina rău, și-a dat seama că e foarte posibil să uite cuvintele și că poate e mai bine așa, dar și-a propus să facă tot posibilul să și le aducă aminte când se va trezi. Chiar și în timpul visului, al cărui cer se mișca precum un vârtej filmat cu încetinitorul, încerca să se trezească brusc, încerca să aprindă lumina, încerca să strige, ca strigătul lui să-l aducă din nou în stare de veghe, dar becurile din casă păreau să se fi ars și în loc de strigăt auzea doar un geamăt îndepărtat, ca al unui băiat sau al unei fetițe sau poate al unui animal ascuns într-o încăpere izolată.

Când s-a trezit, bineînțeles că nu-și mai amintea nimic, doar că o visase pe mexicană și că aceasta stătea în picioare în mijlocul unui culoar lung, prost luminat și că el o observa fără ca ea să-și dea seama. Mexicana părea că citește ceva pe perete, graffiti sau mesaje obscene scrise cu carioca, pe care ea le silabisea de parcă nu știa să citească în gând. Câteva zile a tot continuat să o caute, dar apoi a obosit și s-a culcat cu o unguroaică, două spaniole, una din Gambia, o senegaleză și o argentiniană. Nu a mai visat-o niciodată și până la urmă a uitat-o.

Timpul, care vindecă totul, a șters din conștiințele lor sentimentul de vinovăție pe care violenta întâmplare de la Londra le-o inoculase. Într-o zi s-au întors la treburile lor proaspeți și în formă. Și-au reluat articolele și conferințele cu o vigoare neobișnuită, de parcă perioada curvelor ar fi fost o croazieră de odihnă pe Mediterana. Au început să ia legătura mai des cu Morini, pe care într-un fel îl ținuseră la distanță, mai întâi departe de aventurile lor, și apoi aproape îl uitaseră. L-au găsit pe italian un pic mai rău ca de obicei, dar la fel de cald, inteligent și discret, ceea ce înseamnă că profesorul de la Universitatea din Torino nu le-a pus nici măcar o singură întrebare, nu i-a obligat să mărturisească nimic. Într-o seară, spre marea surpriză a amândurora, Pelletier i-a spus lui Espinoza că Morini este un fel de premiu. Un premiu conferit de zei amândurora. O asemenea afirmație nu avea nicio justificare și s-o argumenteze ar fi însemnat o incursiune direct pe terenurile mlăștinoase ale grotescului, dar Espinoza, care gândea la fel, deși cu alte cuvinte, i-a dat dreptate imediat. Viața începea să le surâdă din nou. Au fost la câteva congrese. S-au bucurat de plăcerile gastronomiei. Au citit și s-au simțit bine. Tot ce se oprise în jurul lor și scârțâia și ruginea a început să se miște din nou. Viața celorlalți a devenit vizibilă, dar fără exagerări. Remușcările dispăruseră ca un hohot de râs într-o noapte de primăvară. Au început din nou s-o sune pe Norton.

Emoționați încă de revedere, Pelletier, Espinoza și Norton și-au dat întâlnire într-un bar sau într-o micuță cafenea (cu adevărat liliputană: două mese și o tejghea unde încăpeau, înghesuiți, nu mai mult de patru clienți) a unei heterodoxe galerii doar un pic mai mare decât barul, unde se expuneau tablouri, dar în același timp se vindeau și cărți vechi și haine vechi și pantofi vechi, care se afla pe Strada Hyde colț cu Park Gate, foarte aproape de Ambasada Olandei, țară pe care toți trei spuneau că o admiră pentru coerența ei democratică.

Acolo, după spusele lui Norton, se serveau cele mai bune cocteiluri Margarita din Londra, ceea ce pe ei nu-i interesa câtuși de puțin, deși s-au prefăcut entuziasmați. Bineînțeles că erau singurii clienți ai barului, al cărui unic angajat sau proprietar dădea impresia, la ora aia, că era adormit sau că abia se trezise, aspect care contrasta cu figurile lui Pelletier și Espinoza, care, cu toate că se sculaseră la șapte dimineața ca să ia avionul și trebuiseră să suporte fiecare în parte întârzierile respectivelor avioane, erau proaspeți și plini de viață, dispuși să petreacă sfârșitul de săptămână la Londra.

La început, într-adevăr, le-a fost greu să vorbească. Pelletier și Espinoza au profitat de tăcere ca s-o studieze pe Norton, au găsit-o la fel de frumoasă și de atractivă ca întotdeauna. Din când în când, le atrăgeau atenția pașii de furnică ai proprietarului galeriei, care scotea de pe umerașe rochii și le ducea într-o încăpere din spate, de unde ieșea cu alte rochii identice sau asemănătoare, pe care le agăța în locul celorlalte.

Aceeași tăcere, care nu-i deranja pe Pelletier și pe Espinoza, lui Norton i s-a părut apăsătoare și a început să povestească, grăbită și cu oarece cruzime, despre activitățile ei profesorale din perioada în care nu s-au văzut. Subiectul era plictisitor și l-a terminat repede, după care Norton a început să spună ce a făcut cu o zi înainte, și în cealaltă dinainte, dar din nou n-a mai avut nimic de spus. Câteva clipe, zâmbind ca niște veverițe, cei trei s-au dedicat cocteilurilor, dar tăcerea începea să devină din ce în ce mai insuportabilă, de parcă în interiorul lor, în răgazul de tăcere, s-ar fi format în mod lent cuvinte care se rănesc și idei care rănesc, ceea ce nu era un spectacol sau un dans demn de a fi privit cu indiferență. Așa că Espinoza a considerat oportun să descrie o călătorie în Elveția, la care Norton nu participase, că poate în felul acesta povestirea reușea s-o amuze.

În descrierea sa, Espinoza n-a omis nici orașele ordonate, nici râurile ce te îmbiau la studiu, nici colinele primăvara, acoperite de o mantie verde. Și apoi a vorbit despre o călătorie cu trenul, după ce se terminaseră lucrările ce-i adunaseră acolo pe cei trei prieteni, la țară, într-un sat la jumătatea drumului între Montreux și costișele Alpilor bernezi, unde au închiriat un taxi care i-a dus, urmând o șosea în zigzag, dar în mod conștiincios asfaltată, la o casă de odihnă cu numele unui politician sau al unui bancher elvețian de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Clinica Auguste Demarre, un nume de necontestat în spatele căruia se ascundea o civilizată și discretă casă de nebuni.

Ideea de a merge într-un asemenea loc n-a fost a lui Pelletier, nici a lui Espinoza, ci a lui Morini, care cine știe cum aflase că acolo trăia un pictor pe care italianul îl considera unul dintre cei mai tulburători de la sfârșitul secolului al XX-lea. Sau nu. Poate că italianul nu spusese asta. În orice caz pictorul se numea Edwin Johns și își tăiase mâna dreaptă, mâna cu care picta, o îmbălsămase și o lipise pe un fel de autoportret multiplu.

— De ce nu mi-ați povestit niciodată întâmplarea asta? l-a întrerupt Norton.

Espinoza a ridicat din umeri.

— Cred că ți-am povestit-o, a spus Pelletier.

Cu toate că, după câteva secunde, și-a dat seama că într-adevăr nu i-o povestise.

Norton, spre surpriza tuturor, a scos un hohot de râs, neobișnuit la ea, și a cerut încă un rând de cocteiluri. Un timp, cât i-a trebuit proprietarului, care continua să scoată și să pună la loc rochii, să le aducă băuturile, toți trei au rămas tăcuți. Apoi, la rugămintea lui Norton, Espinoza trebuia să reia povestirea. Dar Espinoza n-a vrut.

— Spune tu, i-a spus lui Pelletier, și tu ai fost acolo.

Povestea lui Pelletier a început atunci cu cei trei archimboldieni care se uitau la grilajul de fier negru ce se înălța în semn de bun-venit sau pentru a împiedica ieșirea (sau în unele cazuri intrarea inoportună) din casa de nebuni Auguste Demarre, sau cu câteva secunde mai înainte, cu Espinoza și Morini în scaunul lui cu rotile uitându-se la poarta de fier și la gardul de fier ce se întindea la dreapta și la stânga, ascuns de o alee cu copaci bătrâni bine îngrijiți, în timp ce Espinoza, pe punctul de a ieși din taxi, îi plătea taximetristului, stabilind cu acesta o oră aproximativă la care să vină din sat să-i ia. Apoi toți trei s-au văzut în fața siluetei casei de nebuni, din care se zărea o parte la capătul drumului, ca o fortăreață din secolul al XV-lea, nu din punct de vedere arhitectonic, ci prin inerția pe care i-o sugera privitorului.

Și ce sugera? O senzație stranie. Certitudinea că, de pildă, continentul american nu fusese descoperit, adică nu existase niciodată, ceea ce nu era un impediment, desigur, pentru creșterea economică susținută sau pentru o creștere demografică normală sau pentru dezvoltarea democratică a republicii helvetice. În sfârșit, a spus Pelletier, una din aceste idei ciudate și inutile împărtășite de-a lungul călătoriilor, cu atât mai mult cu cât călătoria este vădit inutilă, cum probabil era aceea.

Apoi au trebuit să treacă prin toate formalitățile și normele birocratice ale unei case de nebuni elvețiene. În cele din urmă, fără să fi văzut nicio clipă vreun bolnav mintal care se trata în acea instituție, o asistentă medicală între două vârste și cu un chip impenetrabil i-a condus până la un mic pavilion din grădinile din spatele clinicii, care erau enorme și se bucurau de o vedere splendidă, dar a căror înclinare topografică era descendentă, ceea ce, după părerea lui Pelletier, care împingea scaunul cu rotile al lui Morini, nu avea un efect liniștitor asupra unui caracter cu perturbări grave sau foarte grave.

Pavilionul, împotriva tuturor așteptărilor, era un loc primitor, înconjurat de pini, cu trandafiri lângă grilajele de protecție, și în interior cu fotolii ce imitau confortul englezesc de la țară, un șemineu, o masă de stejar, un raft cu cărți pe jumătate gol (titlurile erau aproape toate în germană și în franceză, cu toate că era și câte unul în engleză), o masă specială cu un computer cu modem, un divan de tip turcesc care nu se potrivea cu restul mobilierului, o baie cu WC, chiuvetă și chiar un duș cu o perdea dintr-un plastic rezistent.

— Nu stau rău, a spus Espinoza.

Pelletier a preferat să se apropie de o fereastră și să privească peisajul. Departe în munți i s-a părut că vede un oraș. S-ar putea să fie Montreux, și-a spus, sau poate satul de unde au luat taxiul. Lacul, desigur, nu se vedea deloc. Când Espinoza s-a apropiat de fereastră, a fost de părere că acele case erau din sat, nicidecum din Montreux. Morini a rămas nemișcat în scaunul lui cu rotile, privind fix ușa.

Când ușa s-a deschis, Morini a fost primul care l-a văzut. Edwin Johns avea părul lins, deși începea să i se rărească în creștet, pielea palidă și nu era prea înalt, dar continua să fie slab. Era îmbrăcat cu un pulover gri pe gât și o haină subțire din piele. Primul lucru asupra căruia i s-a oprit privirea a fost scaunul cu rotile al lui Morini, ceea ce l-a surprins în mod plăcut, de parcă într-adevăr nu se aștepta la această bruscă apariție. Morini, pe de altă parte, n-a putut evita să se uite la brațul lui drept, unde mâna nu exista, și surpriza sa, neplăcută de astă dată, a fost mai mare văzând că din capătul mânecii, unde ar fi trebuit să fie un gol, ieșea acum o mână, evident de plastic, dar așa de bine făcută că doar un observator calm și perspicace ar fi fost capabil să-și dea seama că era o mână artificială.

După Johns a intrat o asistentă medicală, nu cea care se ocupase de ei, ci alta, puțin mai tânără și mult mai blondă, care s-a așezat pe un scaun lângă o fereastră și a scos o carte din buzunar, cu multe pagini, și a început să citească fără să-i bage în seamă pe Johns și pe oaspeții lui. Morini s-a prezentat singur ca filolog la Universitatea din Torino și ca admirator al operei lui Johns, și apoi și-a prezentat prietenii. Johns, care până atunci a stat în picioare și fără să se miște, le-a întins mâna lui Espinoza și lui Pelletier, care i-au strâns-o cu grijă, și apoi s-a așezat pe un scaun la masă și a început să-l studieze pe Morini, de parcă în acel pavilion n-ar fi fost decât ei doi.

La început, Johns a făcut un ușor efort, aproape imperceptibil, ca să înceapă o conversație. A întrebat dacă Morini cumpărase vreun tablou de-al lui. Răspunsul lui Morini a fost negativ. A spus că nu, apoi a adăugat că tablourile lui Johns erau prea scumpe pentru buzunarul lui. Espinoza a văzut atunci că acea carte din care asistenta medicală nu-și desprindea privirea era o antologie a literaturii germane din secolul XX. I-a făcut semn cu cotul lui Pelletier, și acesta a întrebat-o pe asistenta medicală, mai mult ca să spargă gheața decât din curiozitate, dacă Benno von Archimboldi era printre scriitorii din antologie. În clipa aceea toți au auzit croncănitul sau țipătul unui corb. Asistenta medicală a răspuns afirmativ. Johns a început să se uite cruciș și apoi a închis ochii și și-a trecut mâna ortopedică peste față.

— Cartea este a mea, a spus, eu i-am împrumutat-o.

— De necrezut, a spus Morini, ce întâmplare.

— Dar firește că eu nu am citit-o, nu știu nemțește.

Espinoza l-a întrebat atunci de ce o cumpărase.

— Pentru copertă, a spus Johns. Are pe ea un desen de Hans Wette, un pictor bun. Pe de altă parte, a spus Johns, nu este vorba să crezi sau să nu crezi în întâmplări. Lumea întreagă este o întâmplare. Am avut un prieten care-mi spunea că greșesc gândind în felul ăsta. Prietenul meu spunea că, pentru cineva care călătorește cu trenul, lumea nu este o întâmplare, chiar dacă trenul traversează teritorii necunoscute călătorului, teritorii pe care acesta nu le va mai vedea niciodată în viața lui. Nici pentru cel care se scoală la șase dimineața mort de somn ca să meargă la lucru nu este o întâmplare. Pentru cel care nu are altă soluție decât să se scoale și să adauge o durere în plus la durerea acumulată. Durerea se acumulează, spunea prietenul meu, ăsta e un fapt, și cu cât durerea este mai mare, cu atât mai mică este întâmplarea.

— De parcă întâmplarea ar fi un lux? a întrebat Morini.

În clipa aceea, Espinoza, care urmărise monologul lui Johns, l-a văzut pe Pelletier lângă asistenta medicală, cu cotul sprijinit de marginea ferestrei, în timp ce cu cealaltă mână, cu un gest elegant, o ajuta să caute pagina unde era o povestire de Archimboldi. Asistenta medicală blondă așezată pe scaun cu cartea pe genunchi și Pelletier, în picioare alături de ea, într-o postură oarecum îndrăzneață. Și marginea ferestrei și trandafirii de afară și, mai încolo, gazonul și copacii și după-amiaza ce înainta printre creste și trecători și stânci singuratice. Umbre care se mișcau în mod imperceptibil înăuntrul pavilionului și creau unghiuri unde înainte nu erau, desene neclare ce apăreau dintr-odată pe pereți, cercuri care se estompau precum exploziile fără sunet.

— Întâmplarea nu este un lux, este cealaltă față a destinului și chiar ceva mai mult, a spus Johns.

— Ce altceva? a întrebat Morini.

— Ceva ce-i scăpa prietenului meu dintr-un motiv simplu și de înțeles. Prietenul meu (poate e o vanitate din partea mea că-l numesc încă așa) credea în umanitate, prin urmare credea în ordine, în ordinea picturii și în ordinea cuvintelor, căci asta stă la baza picturii. Credea în izbăvire. Și, în fond, e posibil să fi crezut până și în progres. Întâmplarea, dimpotrivă, este libertatea totală căreia îi suntem sortiți prin propria noastră natură. Întâmplarea nu se supune legilor și, dacă li se supune, noi nu le cunoaștem. Întâmplarea, dacă îmi permiteți comparația, este ca un Dumnezeu prezent în fiecare secundă pe planeta noastră. Un Dumnezeu neînțeles, cu gesturi neînțelese adresate creaturilor sale neînțelese. În acest uragan, în acea implozie osoasă, se realizează comuniunea. Comuniunea întâmplării cu urmările ei și comuniunea urmărilor ei cu noi.

În clipa aceea, exact în clipa aceea, Espinoza și Pelletier de asemenea au auzit sau au intuit că Morini îi pune cu voce scăzută întrebarea pe care venise să i-o pună, aplecându-se în față într-o poziție care i-a făcut să creadă că va cădea din scaunul cu rotile.

— De ce v-ați mutilat?

Chipul lui Morini părea străbătut de ultimele lumini care se mișcau prin parcul casei de nebuni. Johns l-a ascultat imperturbabil. După atitudinea lui s-ar fi zis că știa că omul din scaunul cu rotile a venit să-l vadă ca să găsească, la fel ca atâția alții înaintea lui, un răspuns. Atunci Johns a zâmbit și i-a pus și el la rândul lui altă întrebare.

— O să publicați acest interviu?

— Nici vorbă, a spus Morini.

— Atunci ce sens are să mă întrebați așa ceva?

— Vreau să aud ce spuneți dumneavoastră, a murmurat Morini.

Cu un gest care lui Pelletier i s-a părut lent și studiat, Johns a ridicat mâna dreaptă și a ținut-o la câțiva centimetri de fața lui Morini.

— Credeți că semănați cu mine? a spus Johns.

— Nu, eu nu sunt artist, a răspuns Morini.

— Nici eu nu sunt artist, a spus Johns. Credeți că semănați cu mine?

Morini a clătinat din cap, și scaunul său cu rotile de asemenea s-a clătinat. Câteva secunde, Johns l-a privit cu un zâmbet ușor schițat pe buzele lui fine și fără sânge.

— De ce credeți că am făcut-o? a întrebat.

— Nu știu, sincer nu știu, a răspuns Morini privindu-l în ochi.

Italianul și englezul erau acum înconjurați de penumbră. Asistenta a făcut gestul de a se scula să aprindă lumina, dar Pelletier și-a dus un deget la buze și n-a lăsat-o. Asistenta s-a așezat din nou. Pantofii ei erau albi. Pantofii lui Pelletier și ai lui Espinoza erau negri. Pantofii lui Morini erau maro. Pantofii lui Johns erau albi și erau făcuți ca să alerge pe distanțe mari, atât pe asfaltul străzilor din oraș, cât și pe câmp. Ăsta a fost ultimul lucru pe care l-a văzut Pelletier, culoarea pantofilor și forma lor și nemișcarea lor, înainte ca noaptea să-i cufunde în neantul rece al Alpilor.

— O să vă spun de ce am făcut-o, a zis Johns, și pentru prima dată corpul său n-a mai fost țeapăn și a renunțat la rigiditate și la ținuta dreaptă, marțială și s-a aplecat și s-a apropiat de Morini și i-a spus ceva la ureche.

Apoi s-a ridicat și s-a apropiat de Espinoza și i-a întins mâna, foarte corect, și apoi a făcut același lucru cu Pelletier, după care a ieșit din pavilion, cu asistenta medicală după el.

Când a aprins lumina, Espinoza le-a atras atenția că poate nu observaseră, dar Johns nu a dat mâna cu Morini nici la începutul, nici la sfârșitul întrevederii. Pelletier a răspuns că el a observat. Morini nu a zis nimic. După puțin timp, a venit prima asistentă și i-a însoțit până la ieșire. În timp ce mergeau prin parc, le-a spus că un taxi îi aștepta la intrare.

Taxiul i-a dus până la Montreux, unde au rămas peste noapte la Hotel Helvetia. Toți trei erau foarte obosiți și au hotărât să nu mai iasă să cineze. Cu toate astea, după vreo două ore, Espinoza l-a sunat în cameră pe Pelletier și i-a spus că îi era foame, că o să iasă să dea o raită să vadă dacă găsește ceva deschis. Pelletier i-a spus să-l aștepte, că o să meargă și el. Când s-au întâlnit în holul hotelului, Pelletier l-a întrebat dacă îl sunase pe Morini.

— L-am sunat, a spus Espinoza, dar nu răspunde nimeni.

Și-au spus că italianul probabil dormea deja. În noaptea aceea s-au întors târziu la hotel și un pic chercheliți. În dimineața următoare s-au dus să-l ia pe Morini din camera lui, dar nu l-au găsit. Recepționerul de la hotel le-a spus că Piero Morini își anulase rezervarea și părăsise hotelul la ora douăsprezece noaptea (în timp ce Pelletier și Espinoza mâncau într-un restaurant italian); așa apărea pe computer. Coborâse la recepție la ora aceea și ceruse să i se cheme un taxi.

— A plecat la douăsprezece noaptea? Unde?

Firește că recepționerul nu știa.

În dimineața aceea, după ce au fost siguri că Morini nu se afla în niciun spital din Montreux și nici din împrejurimi, Pelletier și Espinoza au plecat cu trenul până la Geneva. De la aeroportul din Geneva au sunat acasă la Morini, la Torino. Le-a răspuns doar robotul, pe care amândoi l-au înjurat cât au putut. După care fiecare a plecat cu avionul la el acasă.

Îndată ce a ajuns la Madrid, Espinoza l-a sunat pe Pelletier. Acesta, care sosise de o oră acasă, i-a spus că nu are nicio veste despre Morini. În ziua aceea, atât Espinoza, cât și Pelletier i-au lăsat italianului pe robot scurte mesaje din ce în ce mai resemnate. A doua zi au început să se enerveze cu adevărat și chiar au cochetat cu ideea de a lua un avion până la Torino, și în cazul în care nu-l găseau pe Morini, să lase situația pe mâna poliției. Dar n-au vrut să se grăbească, nici să devină ridicoli, și n-au făcut nimic.

A treia zi a fost la fel ca a doua: l-au sunat pe Morini, s-au sunat între ei, s-au gândit în fel și chip ce pot face, s-au gândit la sănătatea psihică a lui Morini, la gradul său incontestabil de seriozitate și de bun-simț, și n-au făcut nimic. A patra zi Pelletier a sunat direct la Universitatea din Torino. A vorbit cu un tânăr austriac care lucra temporar la catedra de germană. Austriacul habar n-avea unde putea fi Morini. I-a cerut să o cheme la telefon pe secretara de la catedră. Austriacul i-a spus că secretara ieșise să-și ia micul-dejun și încă nu s-a întors. Pelletier l-a sunat imediat pe Espinoza și i-a povestit cu lux de amănunte convorbirea telefonică. Espinoza i-a spus să-l lase pe el să-și încerce norocul.

De astă dată n-a răspuns la telefon austriacul, ci un student la filologie germană. Cu toate astea, studentul nu vorbea foarte bine germană, drept pentru care Espinoza a început să vorbească în italiană cu el. A întrebat dacă secretara s-a întors. Studentul i-a răspuns că era singur, că, pesemne, toți se duseseră să-și ia micul-dejun și că nu era nimeni la catedră. Espinoza a vrut să știe la ce oră se lua micul-dejun la Universitatea din Torino și cât timp dura acesta. Studentul n-a înțeles italiana stâlcită vorbită de Espinoza și acesta a trebuit să repete întrebarea, devenind un pic agresiv.

Studentul i-a spus că el, de exemplu, nu mânca niciodată dimineața, dar asta nu înseamnă nimic, că fiecare persoană are gusturi diferite. Înțelegea sau nu înțelegea?

— Înțeleg, a spus Espinoza scrâșnind din dinți, dar trebuie să vorbesc cu o persoană responsabilă de la catedră.

— Vorbiți cu mine, a spus studentul.

Atunci Espinoza l-a întrebat dacă doctorul Morini lipsise de la vreo oră de-a lui.

— Să văd, stați să mă gândesc, a spus studentul.

Și apoi Espinoza a auzit că cineva, studentul chiar, murmura Morini... Morini... Morini, cu un glas ce nu părea al lui, ci mai degrabă glasul unui vrăjitor sau, mai concret, al unei vrăjitoare, al unei ghicitoare din epoca Imperiului Roman, un glas ce se auzea ca prelingerea apei unei fântâni de bazalt ce creștea și dădea pe dinafară cu un zgomot asurzitor, zgomotul a mii de glasuri, vuietul unui mare râu ieșit din matcă în care se află înscris destinul tuturor glasurilor.

— Ieri a avut o oră și n-a venit, a spus studentul după ce s-a gândit.

Espinoza i-a mulțumit și a închis. După-amiaza a sunat încă o dată la Morini acasă și apoi la Pelletier. Nu i-a găsit pe niciunul și s-a resemnat să lase fiecăruia câte un mesaj pe robot. Apoi a început să se gândească. Dar gândurile lui ajungeau doar la ceea ce se petrecuse, strict la trecut, trecutul care în mod iluzoriu e aproape prezent. Și-a amintit de vocea robotului lui Morini, adică chiar înregistrarea vocii lui Morini care spunea concis, dar politicos că acela era numărul lui Piero Morini și că să lase un mesaj, și vocea lui Pelletier care, în loc să spună că acela e numărul lui Pelletier, repeta propriul lui număr, ca să nu existe niciun dubiu, și apoi cerea celui care suna să-și spună numele și să-și lase numărul de telefon cu vaga promisiune că-l va suna.

În noaptea aceea, Pelletier l-a sunat pe Espinoza și au hotărât de comun acord, după ce și-au risipit reciproc gândurile negre care pluteau asupra lor, să mai aștepte câteva zile, să nu se lase pradă unei isterii de două parale și să-și amintească mereu că, orice ar face, Morini era liber s-o facă și că în acel moment ei nu puteau (nici nu trebuia) să întreprindă nimic ca să evite acest lucru. În noaptea aceea, pentru prima dată după ce s-au întors din Elveția, au putut dormi liniștiți.

În dimineața următoare, amândoi au plecat la treburile lor cu trupul odihnit și sufletul senin, cu toate că la ora unsprezece, cu puțin înainte de a ieși cu niște colegi să mănânce de prânz, Espinoza n-a rezistat și a sunat din nou la catedra de germană de la Universitatea din Torino, cu același rezultat zadarnic cunoscut deja. Mai târziu, Pelletier l-a sunat de la Paris ca să-l consulte dacă ar fi bine sau nu s-o pună la curent pe Norton.

Au pus în cumpănă toate argumentele și au hotărât să păstreze intimitatea lui Morini în spatele unui văl de tăcere, cel puțin până vor afla ceva mai concret în legătură cu el. Două zile mai târziu, aproape din reflex, Pelletier a sunat la apartamentul lui Morini și de astă dată cineva a ridicat receptorul. Primele cuvinte ale lui Pelletier au exprimat uimirea la auzul vocii prietenului său la celălalt capăt al firului.

— Nu e posibil, a strigat Pelletier, cum e posibil, e imposibil.

Glasul lui Morini se auzea la fel ca întotdeauna. Apoi au venit felicitările, ușurarea, trezirea dintr-un vis nu numai urât, ci și de neînțeles. În timpul convorbirii, Pelletier i-a spus că trebuia să-l anunțe pe Espinoza imediat.

— N-o să te miști de acolo? a întrebat înainte de a închide.

— Unde vrei să mă duc? a spus Morini.

Dar Pelletier nu l-a sunat pe Espinoza, ci și-a pus un pahar de whisky și s-a dus la bucătărie și apoi la baie și apoi în birou, lăsând aprinse toate luminile din casă. Doar după aceea l-a sunat pe Espinoza și i-a povestit că l-a găsit pe Morini sănătos și bine mersi, și că tocmai vorbise cu el la telefon, dar că acum nu mai putea să vorbească. După ce a închis, a băut alt whisky. După jumătate de oră, l-a sunat Espinoza de la Madrid. Într-adevăr, Morini se simțea bine. N-a vrut să spună unde a fost toate zilele acelea. A spus că avea nevoie de odihnă. Să-și pună în ordine ideile. După părerea lui Espinoza, care nu voise să-l agaseze cu întrebările, Morini dădea impresia că voia să ascundă ceva. De ce? Espinoza nu avea nici cea mai vagă idee.

— În realitate știm foarte puține despre el, a spus Pelletier, care începea să se sature de Morini, de Espinoza și de telefon. L-ai întrebat cum se simte cu sănătatea?

Espinoza a spus că da și că Morini l-a asigurat că se simțea perfect.

— Deci nu mai putem face nimic, a conchis Pelletier pe un ton trist care nu i-a trecut neobservat lui Espinoza.

Puțin după aceea, au închis și Espinoza a luat o carte și a încercat să citească, dar n-a putut.

Atunci Norton le-a spus, în timp ce angajatul sau proprietarul galeriei scotea și punea rochii pe umerașe, că în zilele acelea când a dispărut, Morini a fost la Londra.

— Primele două zile a stat singur, fără să-mi telefoneze nici măcar o singură dată. Când l-am văzut, mi-a spus că se dusese la muzee și că umblase fără o țintă precisă prin cartierele necunoscute ale orașului, cartiere pe care și le amintea vag din povestirile lui Chesterton, dar că nimic nu mai avea vreo legătură cu Chesterton, deși umbra părintelui Brown mai dăinuia în ele, nu în mod sacru, a spus Morini, vrând parcă să elimine orice dramatism din hoinăreala lui solitară prin oraș, dar adevărul e că ea și-l imagina mai curând închis în hotel, cu perdelele date la o parte, uitându-se ore întregi la peisajul jalnic al unor clădiri văzute din spate și citind. Apoi a sunat-o și a invitat-o la masă.

Firește că Norton s-a bucurat auzindu-l și știind că se află în oraș, și la ora potrivită a apărut la recepție, unde Morini o aștepta în scaunul său cu rotile, cu un pachet pe genunchi, privind cu răbdare și dezinteres vânzoleala de clienți și vizitatori care se agitau în holul hotelului cu seturile de geamantane, fețe obosite, dâre de parfum care urmau corpurile ca niște meteoriți, ținuta țeapănă și îndatoritoare a băieților de serviciu, cearcănele filosofice ale șefului sau ale suplinitorului de la recepție însoțit întotdeauna de vreo doi subalterni care emanau prospețime, aceeași prospețime gata să se sacrifice, pe care o degajau (sub formă de hohote fantomă) unele tinere și pe care Morini, din delicatețe, prefera să n-o vadă. Când a venit Norton, s-au dus la un restaurant din Notting Hill, un restaurant brazilian și vegetarian pe care ea abia îl descoperise.

Când Norton a aflat că Morini era deja de două zile la Londra, l-a întrebat ce naiba făcuse și de ce dracu’ n-o sunase. Morini i-a povestit atunci de Chesterton, i-a spus că se plimbase, a lăudat grija primăriei pentru circulația handicapaților, spre deosebire de Torino, un oraș plin de obstacole pentru scaunele cu rotile, a spus că intrase prin câteva anticariate, cumpărase câteva exemplare fără să precizeze ce anume, a spus că vizitase casa lui Sherlock Holmes, Baker Street era una din străzile lui preferate, o stradă care pentru el, un italian de vârstă mijlocie, cult, beteag și cititor de romane polițiste, se afla în afara timpului sau dincolo de timp, cu drag (deși cuvântul nu este drag, ci măiestrit) conservată în paginile doctorului Watson. După aceea s-au dus acasă la Norton, și atunci Morini i-a dat cadoul pe care i-l cumpărase, o carte despre Brunelleschi, cu excelente fotografii făcute de patru fotografi de naționalități diferite cu aceleași clădiri ale marelui arhitect al Renașterii.

— Sunt interpretări, a spus Morini. Cel mai bun este francezul, a zis. Cel mai puțin îmi place americanul. Prea pompos. Prea dornic să-l descopere pe Brunelleschi. Să fie Brunelleschi. Neamțul nu-i rău, dar cel mai bun, cred, e francezul, o să-mi spui ce părere ai tu.

Cu toate că nu văzuse niciodată cartea, cu o hârtie și o finisare care erau în sine o bijuterie, lui Norton i se părea ceva cunoscut. În ziua următoare s-au întâlnit în fața unui teatru. Morini avea două bilete, pe care le cumpărase la hotel, și au văzut o comedie proastă, vulgară, care i-a făcut să râdă, pe Norton mai mult decât pe Morini, pentru că el pierdea sensul unor fraze spuse în argou londonez. Seara au cinat împreună și, când Norton a vrut să știe ce a făcut Morini în ziua aceea, acesta i-a mărturisit că vizitase Kensington Gardens și Grădinile italiene din Hyde Park și se plimbase aiurea, deși Norton, fără să știe de ce, și-l imagina mai degrabă stând liniștit în parc, întinzându-și gâtul uneori după ceva ce nu vedea bine, de cele mai multe ori cu ochii închiși, făcându-se că doarme. În timpul mesei, Norton i-a explicat ceea ce nu înțelesese din comedie. Abia atunci Morini și-a dat seama că respectiva comedie era mai proastă decât a crezut. Totuși, stima lui pentru munca actorilor a crescut foarte mult și, întors la hotel, în timp ce se dezbrăca, înainte de a se da jos din scaunul cu rotile, în fața televizorului ce-i oglindea pe el și încăperea ca pe niște figuri spectrale ale unei piese de teatru pe care prudența și teama n-o recomandau să fie pusă în scenă niciodată, a ajuns la concluzia că nici măcar nu a fost așa de proastă comedia, că și el a râs, că actorii erau buni, scaunele comode, biletele nu excesiv de scumpe.

În ziua următoare, i-a spus lui Norton că trebuie să plece. Norton l-a dus la aeroport. În timp ce așteptau, Morini, pe un ton de conversație, a zis că el crede că știe de ce și-a amputat Johns mâna dreaptă.

— Care Johns? a spus Norton.

— Edwin Johns, pictorul pe care mi l-ai dezvăluit tu, a spus Morini.

— Ah, Edwin Johns, a spus Norton. De ce?

— Pentru bani, a spus Morini.

— Pentru bani?

— Fiindcă el credea în investiții, în circulația capitalului, cine nu investește nu câștigă, chestii de-astea.

Norton a făcut figura unui om care se gândește de două ori înainte de-a vorbi și apoi a spus: s-ar putea.

— A făcut-o pentru bani, a spus Morini.

După aceea Norton l-a întrebat (pentru prima dată) despre Pelletier și Espinoza.

— Aș prefera să nu știe că am fost aici, a spus Morini.

Norton l-a privit interogativ și a spus să nu-și facă griji, că o să-i păstreze secretul. Apoi l-a întrebat dacă o să o sune când ajunge la Torino.

— Bineînțeles, a spus Morini.

O stewardesă a venit să le spună ceva și după câteva minute s-a îndepărtat zâmbind. Pasagerii de la rând au început să avanseze. Norton l-a sărutat pe Morini pe obraz și a plecat.

Înainte de a părăsi galeria, cu capetele plecate, duși pe gânduri, proprietarul și unicul angajat al acesteia le-a spus că foarte curând localul o să se închidă. Cu o rochie de lamé sub braț, le-a spus că acea casă, în care era galeria, fusese a bunicii sale, o doamnă foarte demnă și în vârstă. După moartea bunicii, casa a rămas moștenire celor trei nepoți ai ei, teoretic în părți egale. Dar pe atunci, el, care era unul dintre nepoți, trăia în Caraibe, unde în afară de faptul că a învățat să prepare cocteiluri Margarita făcea și o muncă de informații și spionaj. Din toate punctele de vedere era un fel de dispărut. Un spion hippy cu obiceiuri mai curând vicioase, astea au fost cuvintele lui. Când s-a întors în Anglia, s-a trezit că verii lui ocupaseră toată casa. De atunci a început să se judece cu ei. Dar avocații costau scump și până la urmă a trebuit să se mulțumească doar cu trei camere, unde și-a deschis galeria de artă. Dar afacerea nu funcționa, nu vindea nici tablouri, nici haine uzate, și puțini veneau să bea cocteilurile sale. Cartierul acesta este prea șic pentru clienții mei, a spus, acum galeriile sunt în fostele cartiere muncitorești reconstruite, barurile în circuitul tradițional al barurilor și lumea de pe-aici nu cumpără haine uzate. Când Norton, Pelletier și Espinoza se ridicaseră și se pregăteau să coboare scara de metal care ducea la stradă, proprietarul galeriei le-a spus că, pe lângă asta, în ultimul timp a început să-i apară fantoma bunicii. Mărturisirea aceasta le-a trezit interesul lui Norton și însoțitorilor săi.

Ați văzut-o? l-au întrebat. Am văzut-o, a spus proprietarul galeriei, la început auzeam doar zgomote necunoscute, ca de apă sau de apă care se scurge. Niște zgomote pe care înainte nu le-am auzit niciodată în casa asta, deși, împărțind-o ca să vindem apartamentele și, prin urmare, instalând băi noi, vreo cauză logică poate că ar fi explicat zgomotele, cu toate că niciodată înainte nu le auzisem. Dar după zgomote au venit gemetele, niște vaiete care nu prea erau de durere, ci mai degrabă de uimire și frustrare, de parcă fantoma bunicii ar fi umblat prin fosta sa casă și n-ar mai fi recunoscut-o, transformată cum era în mai multe case mai mici, cu pereți de care ea nu-și amintea și mobile moderne care ei probabil i se păreau vulgare și oglinzi unde înainte niciodată n-au fost oglinzi.

Uneori proprietarul era așa de deprimat, că rămânea să doarmă în magazin. Firește că nu era deprimat din cauza zgomotelor sau a gemetelor fantomei, ci pentru că afacerea îi mergea prost, era în pragul falimentului. În nopțile acelea a putut auzi pașii foarte clar, gemetele bunicii sale, care umbla prin apartamentul de sus de parcă n-ar fi înțeles nimic nici din lumea morților, nici din cea a viilor. Într-o noapte, înainte de a închide galeria, a văzut-o reflectată în singura oglindă care se afla într-un colț, o veche oglindă victoriană în care te vedeai întreg, instalată acolo pentru clientele care-și probau rochiile. Bunica lui se uita la unul dintre tablourile de pe perete și apoi își muta privirea la hainele de pe umerașe și se mai uita, ca și cum asta ar fi fost culmea, și la cele două mese din încăpere.

Expresia ei era de oroare, a spus proprietarul. Aia fusese prima și ultima oară când a văzut-o, deși din când în când o auzea din nou umblând prin apartamentele de deasupra, unde cu siguranță trecea prin pereții care înainte nu existau. Când Espinoza l-a întrebat de ce natură fusese fosta lui muncă în Caraibe, proprietarul a zâmbit cu tristețe și l-a asigurat că nu este nebun, așa cum ar fi putut crede oricine. Fusese spion, le-a spus, la fel cum alții lucrează la impozite sau în vreun birou de contabilitate. Cuvintele proprietarului galeriei, fără să poată spune de ce, i-au întristat foarte mult.

În timpul unui seminar la Toulouse l-au cunoscut pe Rodolfo Alatorre, un tânăr mexican printre ale cărui lecturi foarte eterogene figura și opera lui Archimboldi. Mexicanul, care avea o bursă pentru creație și își petrecea timpul străduindu-se, pe cât se pare în van, să scrie un roman modern, a asistat la câteva conferințe, după care s-a prezentat el însuși lui Norton și lui Espinoza, care l-au trimis la plimbare fără menajamente, și apoi lui Pelletier, care l-a ignorat în mod suveran, fiindcă Alatorre nu se diferenția cu nimic de hoarda tinerilor universitari europeni plicticoși care mișunau în jurul apostolilor lui Archimboldi. Spre marea lui rușine, Alatorre nici măcar nu vorbea germana, ceea ce îl descalifica din start. Seminarul de la Toulouse, pe de altă parte, a fost un succes de public și prin acea faună de critici și specialiști care se cunoșteau de la congresele anterioare și care, cel puțin aparent, păreau fericiți că se văd din nou și dornici să continue vechi discuții, așa că mexicanul nu avea altceva de făcut decât să se întoarcă acasă, ceea ce nu voia să facă, deoarece casa lui era o cămăruță de student anostă unde nu-l așteptau decât cărțile și manuscrisele lui, sau să stea într-un colț și să zâmbească în dreapta și-n stânga prefăcându-se că e absorbit de probleme de natură filosofică, ceea ce a și făcut până la urmă. Această poziție, sau această luare de poziție, i-a permis totuși să-l vadă pe Morini, care, retras în scaunul său cu rotile și răspunzând distrat la saluturile celorlalți, părea sau așa i se părea lui Alatorre, la fel de neajutorat ca el însuși. La puțin timp după ce se prezentase lui Morini, mexicanul și italianul hoinăreau pe străzile din Toulouse.

Mai întâi au vorbit despre Alfonso Reyes, pe care Morini îl cunoștea așa și-așa, și apoi despre Sor Juana, pe care Morini n-o putea uita din cartea aceea scrisă de Morino, acel Morino părând să fie chiar el însuși, unde se descriau rețetele acelea de bucătărie ale călugăriței mexicane. Apoi au vorbit despre romanul lui Alatorre, romanul pe care se gândea să-l scrie și singurul roman pe care îl scrisese, despre viața unui tânăr mexican la Toulouse, despre zilele de iarnă care, deși erau scurte, se făceau interminabil de lungi, despre puținii prieteni francezi pe care-i avea (bibliotecare, un alt bursier de naționalitate peruană pe care-l vedea doar din când în când, un chelner dintr-un bar a cărui idee despre Mexic lui Alatorre i se părea pe jumătate bizară, pe jumătate jignitoare), despre prietenii pe care-i lăsase în DF și cărora zilnic le scria e-mailuri cu același subiect despre romanul său în curs de scriere și despre melancolie.

Unul dintre acei prieteni din DF, din spusele lui Alatorre, și a zis asta cu inocență, cu acea fărâmă de fanfaronadă un pic șmecherească a scriitorașilor, îl cunoscuse nu de mult pe Archimboldi.

La început Morini, care nu era prea atent la ce spunea și se lăsa târât prin locurile pe care Alatorre le considera demne de interes, și într-adevăr, fără să fie puncte turistice obligatorii, erau cu adevărat interesante, de parcă vocația secretă și autentică a lui Alatorre, mai mult decât de romancier, era de ghid turistic, a crezut că mexicanul, care de altminteri citise doar două romane ale lui Archimboldi, își dădea importanță sau el îl înțelesese greșit sau nu știa că Archimboldi era dispărut dintotdeauna.

Istoria pe care i-a povestit-o Alatorre, pe scurt, era aceasta: prietenul său, un eseist și romancier și poet care se numea Almendro, un tip cam de patruzeci și ceva de ani, mai cunoscut între prieteni cu porecla Porcul, primise un telefon la miezul nopții. Porcul, după ce a vorbit câteva clipe în germană, s-a îmbrăcat și a plecat cu mașina la un hotel din apropierea aeroportului din Ciudad de México. Deși nu era un trafic intens la ora aceea, a ajuns la hotel după ora unu noaptea. În holul hotelului a întâlnit un recepționer și un polițist. Porcul a scos o legitimație de înalt funcționar al guvernului și apoi a urcat cu polițistul la una dintre camerele de la etajul al treilea. Aici mai erau doi polițiști și un neamț bătrân care stătea pe pat, nepieptănat, îmbrăcat cu un tricou gri și blugi, desculț, ca și cum ar fi dormit când veniseră polițiștii. S-ar părea că neamțul, gândi Porcul, dormea îmbrăcat. Un polițist se uita la televizor. Celălalt fuma sprijinit de perete. Polițistul care venise cu Porcul a închis televizorul și le-a spus să-l urmeze. Polițistul care stătea sprijinit de perete a cerut explicații, dar cel care a venit cu Porcul i-a spus să-și țină gura. Înainte ca polițiștii să iasă din cameră, Porcul a întrebat în germană dacă i-au furat ceva. Bătrânul a spus că nu. Voiau bani, dar n-au furat nimic.

— Asta e foarte bine, a spus Porcul în germană, s-ar părea că lucrurile se aranjează.

Apoi i-a întrebat pe polițiști de la ce secție de poliție sunt și i-a lăsat să plece. După ce polițiștii au plecat, Porcul s-a așezat lângă televizor și i-a spus că-i pare rău. Bătrânul neamț s-a ridicat de pe pat fără să spună nimic și s-a dus la baie. Era uriaș, i-a scris Porcul lui Alatorre. Avea aproape doi metri. Sau un metru și nouăzeci și cinci. În orice caz, uriaș și neajutorat. Când bătrânul a ieșit din baie a văzut că acum era încălțat și l-a întrebat dacă i-ar plăcea să iasă să dea o raită prin DF sau să bea ceva.

— Dacă vă e somn, a adăugat, spuneți-mi și plec imediat.

— Avionul meu decolează la șapte dimineața, a spus bătrânul.

Porcul s-a uitat la ceas, era trecut de ora două, și n-a știut ce să spună. El, ca și Alatorre, nu prea știa mare lucru despre scrierile literare ale bătrânului, cărțile lui traduse în spaniolă se publicau în Spania și ajungeau târziu în Mexic. Cu trei ani în urmă, când conducea o editură, înainte de a deveni unul dintre responsabilii cu cultura ai guvernului, a încercat să publice Lumea interlopă a Berlinului, dar drepturile le avea deja o editură din Barcelona. Se întreba cum și cine îi dăduse bătrânului numărul lui de telefon. Doar punându-și întrebarea, o întrebare la care nu se gândea să răspundă în niciun fel, s-a simțit fericit, l-a cuprins o fericire care într-un anumit fel îl reconfirma ca persoană și ca scriitor.

— Putem ieși, a spus, de acord.

Bătrânul și-a pus o geacă de piele peste tricoul gri și l-a urmat. L-a dus la Piața Garibaldi. Când au ajuns nu era multă lume, majoritatea turiștilor se întorseseră la hotelurile lor și rămăseseră doar bețivii și noctambulii, oameni care se duceau să cineze, grupuri de mariachi care vorbeau despre ultimul meci de fotbal. Pe la colțurile străzilor care dădeau în piață se strecurau umbre care uneori se opreau și-i priveau atent. Porcul și-a pipăit pistolul pe care-l lua cu el de când lucra la guvern. Au intrat într-un bar și Porcul a cerut turte de porumb cu carne. Bătrânul a băut tequila, iar el s-a mulțumit cu o bere. În timp ce bătrânul mânca, Porcul se gândea la cum se schimbă viața. Cu aproape zece ani în urmă, dacă el ar fi intrat în barul acela și ar fi început să vorbească în germană cu un bătrân lungan ca ăsta, s-ar fi găsit vreunul care să-l insulte sau să se simtă, din cine știe ce motive neobișnuite, ofensat. Încăierarea inevitabilă, atunci, s-ar fi terminat cu Porcul cerându-și scuze sau dând explicații sau invitându-i la un pahar. Acum nimeni nu se mai lua de el, de parcă faptul că avea un pistol sub cămașă sau că ocupa un post în guvern ar fi fost o aureolă sfântă pe care bătăușii și bețivii erau în stare s-o vadă de departe. Ale dracu’ jigodii lașe, se gândea Porcul. Mă miros, mă miros, și se cacă în pantaloni. După aceea a început să se gândească la Voltaire (de ce Voltaire, bețivilor?), și apoi la o veche idee ce i se învârtea de mai mult timp prin cap, ideea de a cere un post de ambasador în Europa, sau cel puțin de atașat cultural, deși cu câte relații avea el ar fi putut cel puțin să-l numească ambasador. Necazul era că la o ambasadă ar avea doar un salariu, cel de ambasador. În timp ce neamțul mânca, Porcul punea în balanță toate avantajele și dezavantajele pe care i le-ar oferi absența din Mexic. Între avantaje se afla fără îndoială faptul că ar fi putut să-și reia munca de scriitor. Îl tenta ideea de a trăi în Italia sau în apropiere de Italia și de a sta mai mult timp în Toscana și la Roma, ca să scrie eseuri despre Piranesi și închisorile lui imaginare, pe care el le vedea extrapolate mai degrabă în imaginarul și în iconografia câtorva închisori mexicane decât în închisorile mexicane. Între dezavantaje se afla, fără îndoială, depărtarea fizică de putere. Niciodată nu e bine să te îndepărtezi de putere, acest lucru l-a descoperit de timpuriu, înainte de a ajunge practic la putere, când conducea editura care a încercat să-l publice pe Archimboldi.

— Auziți, i-a spus dintr-odată, nu se spunea că pe dumneavoastră nu v-a văzut nimeni niciodată?

Bătrânul s-a uitat la el și i-a zâmbit politicos.

În aceeași seară, după ce Pelletier, Espinoza și Norton au ascultat din nou din gura lui Alatorre istoria neamțului, l-au sunat la telefon pe Almendro, alias Porcul, care a fost de acord să-i relateze lui Espinoza ceea ce, în linii generale, le povestise Alatorre. Legătura dintre acesta și Porcul era, într-un fel, legătura dintre maestru și discipol, o legătură între fratele mai mare și fratele mai mic, de fapt Porcul fusese cel care-i obținuse lui Alatorre bursa la Toulouse, ceea ce, într-un fel, arăta în ce măsură își aprecia Porcul frățiorul, căci el avea puterea de a obține burse mai importante și în locuri cu mai mult prestigiu, ca să nu mai vorbim de un post de atașat cultural la Atena sau Caracas, care, fără să fie cine știe ce, era totuși ceva, și Alatorre i-ar fi mulțumit din suflet, cu toate că, la drept vorbind, nu i-a căzut rău nici bursa la Toulouse. Data viitoare, era convins, Porcul va fi mai generos cu el. Almendro, la rândul lui, nu împlinise încă cincizeci de ani și opera sa, în afara frontierei DF-ului, era incomensurabil de necunoscută. Însă în DF, și în unele universități americane, trebuie să recunoaștem, numele său era familiar, chiar foarte familiar. Așadar, cum a aflat Archimboldi, presupunând că bătrânul acela era cu adevărat Archimboldi și nu un glumeț, numărul lui de telefon? Porcul credea că i-l dăduse editoarea lui din Germania, doamna Bubis. Espinoza l-a întrebat, nu fără o anumită doză de perplexitate, dacă el o cunoștea pe această faimoasă doamnă.

— Bineînțeles, a spus Porcul, am fost la o festivitate la Berlin, o sărbătoare națională culturală împreună cu câțiva editori germani, și acolo i-am fost prezentat.

„Ce dracu’ e o festivitate culturală?“, scrisese Espinoza pe o hârtie pe care o văzuseră cu toții, dar numai Alatorre, căruia îi era adresată, a reușit s-o descifreze.

— Probabil i-am dat cartea mea de vizită, a spus Porcul, cea din DF.

— Și pe cartea de vizită era și numărul dumneavoastră de telefon de acasă.

— Așa e, a spus Porcul. Probabil i-am dat cartea mea de vizită A, pe cartea mea de vizită B este doar numărul de telefon de la birou. Și pe cartea de vizită C este doar numărul de telefon al secretarei mele.

— Înțeleg, a spus Espinoza înarmându-se cu răbdare.

— Pe cartea de vizită D nu scrie nimic altceva decât numele, este în alb, a spus Porcul râzând.

— Aha, a spus Espinoza, pe cartea de vizită D e doar numele dum­nea­voastră.

— Așa-i, a spus Porcul, doar numele meu și atât. Niciun număr de telefon, nici profesia, nici unde locuiesc, nimic, înțelegeți?

— Înțeleg, a spus Espinoza.

— Și ea probabil i-a dat-o lui Archimboldi, a spus Espinoza.

— Exact, a zis Porcul.

Până la cinci dimineața a stat Porcul cu neamțul bătrân. După ce a mâncat (bătrânului îi era foame și a mai cerut turte și tequila, în timp ce Porcul își lăsa capul în jos ca un struț meditând la melancolie și tristețe), au ieșit să dea o raită prin împrejurimile din Zócalo3, unde au văzut piața și ruinele aztece care apăreau ca florile pe un teren plin de buruieni, după cum spunea Porcul, flori de piatră printre alte flori de piatră, o dezordine care cu siguranță nu ducea la nimic bun, doar la mai multă dezordine, a zis Porcul, în timp ce el și neamțul mergeau pe străzile ce mărgineau Zócalo, până la Piața Santo Domingo, unde ziua, pe sub arcade, se instalau scribii, cu mașinile lor de scris, ca să redacteze scrisori sau cereri oficiale sau petiții judecătorești. Apoi au fost să vadă monumentul El Ángel de la Independencia de pe Bulevardul De la Reforma, dar în noaptea aceea El Ángel nu era luminat, și Porcul, în timp ce se învârteau în jurul piațetei, n-a putut decât să i-l descrie neamțului, care se uita în sus prin geamul deschis al mașinii.

La cinci dimineața s-au întors la hotel. Porcul a așteptat în hol, fumând o țigară. Când bătrânul a ieșit din lift, ducea un geamantan și era îmbrăcat cu același tricou gri și cu blugi. Bulevardele care duceau la aeroport erau goale și Porcul a trecut câteva semafoare pe roșu. A încercat să caute un subiect de conversație, dar a fost imposibil. Îl întrebase în timp ce mânca dacă mai fusese în Mexic, și bătrânul i-a spus că nu, ceea ce i s-a părut ciudat, fiindcă aproape toți scriitorii europeni au fost în Mexic. Dar bătrânul a spus că era prima dată pentru el. Aproape de aeroport s-au înmulțit mașinile și traficul n-a mai fost așa de fluid. Când au intrat în parcare, bătrânul a vrut să-și ia rămas-bun, dar Porcul a insistat să-l însoțească.

— Dați-mi geamantanul, i-a spus.

Geamantanul avea roți și nu era greu. Bătrânul zbura din DF până la Hermosillo.

— Hermosillo? a spus Espinoza. Pe unde vine asta?

— În statul Sonora, i-a spus Porcul. Este capitala statului Sonora, în nord-estul Mexicului, la granița cu Statele Unite.

— Și ce faceți la Sonora? l-a întrebat Porcul.

Bătrânul a dat din cap o clipă înainte de a răspunde, ca și cum uitase să vorbească.

— Mă duc să-l cunosc, a spus.

Cu toate că Porcul nu era sigur. Poate a spus să-l descopăr, nu să-l cunosc.

— Hermosillo? a întrebat Porcul.

— Nu, Santa Teresa, a spus bătrânul. Îl cunoașteți?

— Nu, a spus Porcul, am fost de vreo două ori la Hermosillo, am ținut niște conferințe despre literatură, demult, dar la Santa Teresa n-am fost nicio­dată.

— Cred că e un oraș mare, a spus bătrânul.

— Da, este mare, a spus Porcul, are fabrici și are și probleme. Nu cred că e un loc frumos.

Porcul și-a scos legitimația și a putut să-l însoțească pe bătrân până la poarta de îmbarcare. Înainte de a se despărți, i-a dat o carte de vizită. O carte de vizită A.

— Dacă aveți vreo problemă, știți unde mă găsiți, a spus.

— Mulțumesc, a spus bătrânul.

Apoi și-au dat mâna și nu l-a mai văzut niciodată.

Au hotărât să nu mai spună nimănui ce aflaseră. Să-ți ții gura, au considerat, nu însemna să trădezi pe nimeni, ci să procedezi cu prudența și discreția necesare cerute de situație. Au ajuns repede la convingerea că era mai bine să nu dea încă speranțe false. Din spusele lui Borchmeyer, anul acela numele lui Archimboldi se afla din nou printre al candidaților la Premiul Nobel. Cu un an înainte se pomenise de asemenea numele lui în legătură cu premiul. Speranțe false. Dieter Hellfeld spunea că un membru al Academiei suedeze, sau secretarul unui membru al academiei, intrase în legătură cu editoarea acestuia ca să tatoneze terenul în legătură cu atitudinea scriitorului în cazul în care ar fi fost premiat. Ce putea să spună un om de peste optzeci de ani? Ce importanță mai avea un Nobel pentru un om de peste optzeci de ani, fără familie, fără urmași, fără un chip cunoscut? Doamna Bubis a spus că el ar fi încântat. Probabil, fără să întrebe pe nimeni, gândindu-se la cărțile care s-ar fi vândut. Dar baroneasa își făcea probleme pentru cărțile care se vindeau, pentru cărțile care se strângeau în depozitele editurii Bubis din Hamburg? Nu, cu siguranță că nu, a spus Dieter Hellfeld. Baroneasa avea aproape nouăzeci de ani și nu-i păsa de situația depozitului. Călătorea mult, Milano, Paris, Frankfurt. Uneori o puteai vedea stând de vorbă cu doamna Sellerio la standul editurii Bubis din Frankfurt. Sau la ambasada germană din Moscova, îmbrăcată cu un costum Chanel și doi poeți ruși într-o parte și în alta, vorbind despre Bulgakov și despre frumusețea (incomparabilă!) a râurilor rusești toamna, înainte de căderea înghețului. Uneori, a spus Pelletier, s-ar părea că doamna Bubis a uitat de existența lui Archimboldi. Asta, în Mexic, este cel mai normal lucru, a spus tânărul Alatorre. Oricum, după cum spune Schwarz, e posibil, dat fiind că este pe lista favoriților. Și poate că academicienilor suedezi le-ar plăcea o anumită schimbare. Un veteran, un dezertor din Al Doilea Război Mondial care continuă să fugă, o aducere aminte pentru Europa în vremuri agitate. Un scriitor de stânga pe care îl respectau până și situaționiștii4. Un tip care nu pretindea să concilieze ireconciliabilul, ceea ce acum este la modă. Imaginează-ți, a spus Pelletier, Archimboldi câștigă Premiul Nobel și exact în momentul ăla apărem noi, de mână cu Archimboldi.

Nu s-au gândit ce treabă avea Archimboldi în Mexic. Pentru ce ar face o călătorie într-o țară necunoscută o persoană care are peste optzeci de ani? Un interes spontan? Nevoia de a vedea cu ochii lui locurile unde se va desfășura acțiunea unei viitoare cărți? Era puțin probabil, au argumentat, între altele pentru că cei patru credeau că Archimboldi nu va mai scrie alte cărți.

În mod tacit au înclinat pentru răspunsul cel mai ușor, dar și cel mai trăsnit: Archimboldi plecase în Mexic să facă turism, ca atâția nemți și europeni de vârsta a treia. Explicația nu avea niciun sens. Și-au imaginat un bătrân prusac mizantrop care se trezește într-o dimineață nebun. Au cântărit posibilitățile unei demențe senile. Au respins ipotezele și au avut în vedere vorbele Porcului. Dar dacă Archimboldi fuge? Și dacă Archimboldi dintr-odată a găsit din nou un motiv ca să fugă?

La început, Norton a fost cea mai rezervată în privința căutării lui. Imaginea lor întorcându-se în Europa cu Archimboldi de mână i se părea imaginea unui grup de sechestratori. Firește, nimeni nu avea de gând să-l sechestreze pe Archimboldi. Nici măcar să-l bombardeze cu întrebări. Espinoza se mulțumea să-l vadă, Pelletier se mulțumea să-l întrebe cine este persoana din a cărei piele se confecționase masca de piele din romanul său omonim. Morini se mulțumea să vadă pozele pe care i le vor face la Sonora.

Alatorre, căruia nu-i ceruse nimeni părerea, se mulțumea să înceapă o prietenie epistolară cu Pelletier, Espinoza, Morini și Norton, și poate, dacă nu-i deranja, să-i viziteze din când în când în respectivele lor orașe. Doar Norton avea rezerve. Dar până la urmă s-a hotărât să meargă. Cred că Archimboldi trăiește în Grecia, a spus Dieter Hellfeld. Ori acolo, ori e mort. Mai există și o a treia opțiune, a zis Dieter Hellfeld: ca autorul pe care-l cunoaștem cu numele de Archimboldi să fie de fapt doamna Bubis.

— Da, da, au zis cei patru prieteni ai noștri, doamna Bubis.

În ultimul moment, Morini s-a decis să nu meargă. Sănătatea lui șubredă, a spus, îl împiedica s-o facă. Marcel Schwob, care avea o sănătate la fel de delicată, a făcut în 1901 o călătorie în condiții mai grele ca să viziteze mormântul lui Stevenson într-o insulă din Pacific. Călătoria lui Schwob a durat multe zile, întâi cu Ville de La Ciotat, pe urmă cu Polynésienne și apoi cu Manapouri. În ianuarie 1902 s-a îmbolnăvit de pneumonie și a fost pe punctul să moară. Schwob a călătorit cu servitorul lui, un chinez numit Ting, care avea rău de mare tot timpul. Sau poate avea rău de mare când era vreme rea. În orice caz, tot timpul călătoriei au avut parte de timp urât și rău de mare. Odată, Schwob, culcat în cabina lui, simțind că-și dă duhul, a observat că se culcă cineva lângă el. Când s-a întors să vadă cine este intrusul, l-a descoperit pe servitorul lui oriental, a cărui piele era verde ca lăptuca. Poate doar în clipa aceea și-a dat seama de aventura în care pornise. Când, după multe suferințe, a ajuns în Samoa, nu s-a dus să vadă mormântul lui Stevenson. Pe de o parte, era prea bolnav și, pe de altă parte, de ce să viziteze mormântul cuiva care n-a murit? Stevenson, și această revelație simplă o datora călătoriei, trăia în el.

Morini, care-l admira (cu toate că era mai mult afecțiune decât admirație) pe Schwob, s-a gândit la început că voiajul lui la Sonora putea fi, la scară redusă, un fel de omagiu adus scriitorului francez și de asemenea scriitorului englez al cărui mormânt se dusese să-l viziteze scriitorul francez, dar când s-a întors la Torino și-a dat seama că nu putea călători. Așa că și-a sunat prietenii și i-a mințit spunând că doctorul îi interzisese cu desăvârșire un astfel de efort. Pelletier și Espinoza au acceptat explicațiile sale și i-au promis că îl vor suna cu regularitate ca să-l țină la curent în privința căutărilor, de data aceasta definitive, pe care le vor întreprinde.

Cu Norton a fost altceva. Morini i-a spus și ei că nu va merge. Că doctorul i-a interzis. Că se gândea să le scrie în fiecare zi. A și râs chiar și și-a permis să spună un banc prost pe care Norton nu l-a înțeles. Un banc italian. Un italian, un francez și un englez într-un avion care avea doar două parașute. Norton credea că era un banc politic. În realitate era un banc pentru copii, deși italianul din avion (avion care pierde mai întâi un motor și apoi îl pierde pe celălalt și începe să se dea peste cap) semăna, așa cum îi spunea Morini, cu Berlusconi. De fapt, Norton n-a prea spus nimic. Spunea aha, aha, aha. Și apoi a spus noapte bună, Piero, într-o engleză foarte dulce sau care lui Morini i s-a părut insuportabil de dulce, după care a închis.

Într-un fel, Norton s-a simțit jignită că Morini a refuzat să-i însoțească. Nu s-au mai sunat. Morini ar fi putut s-o facă, dar în felul lui, și înainte ca prietenii lui să pornească în căutarea lui Archimboldi, el, la fel ca Schwob în Samoa, începuse deja călătoria, o călătorie nu spre mormântul unui viteaz, ci spre o resemnare, o experiență într-un anumit fel nouă, fiindcă această resemnare nu era ceea ce în mod normal numim resemnare, nici măcar răbdare sau acceptare, ci mai bine zis o stare de supunere, o umilință delicioasă și neînțeleasă care-l făcea să plângă fără niciun motiv și unde propria sa imagine, ceea ce Morini observa la Morini, se dilua într-o formă gradată și nestăpânită, ca un râu care nu mai este râu sau ca un copac care arde la orizont fără să știe că arde.

Pelletier, Espinoza și Norton au călătorit de la Paris până în Mexico City, unde îi aștepta Porcul. Acolo au dormit o noapte la un hotel și a doua zi dimineață au zburat la Hermosillo. Porcul, care nu înțelegea mare parte din poveste, era încântat să se ocupe de niște profesori atât de iluștri, cu toate că aceștia, spre marea lui neplăcere, n-au acceptat să țină nicio conferință la Belle Arte sau la UNAM sau la Colegio de México.

În seara petrecută în DF, Espinoza și Pelletier s-au dus cu Porcul la hotelul unde stătuse Archimboldi. Recepționerul n-a avut nicio obiecție să-i lase să se uite în computer. Porcul a trecut cu mouse-ul peste numele apărute pe ecranul luminos corespunzătoare zilei când îl cunoscuse pe Archimboldi. Pelletier a văzut că are unghiile murdare și a înțeles de ce era poreclit așa.

— Uite-l, a spus Porcul, ăsta e.

Pelletier și Espinoza s-au uitat la numele arătat de mexican. Hans Reiter. O noapte. Plata în numerar. Nu folosise cardul și nu deschisese minibarul. Pe urmă s-au întors la hotelul lor, deși Porcul i-a întrebat dacă vor să cunoască vreun local tipic. Nu, au spus Espinoza și Pelletier, nu ne interesează. Norton, în timpul acesta, a stat în hotel și, deși nu îi era somn, a stins luminile și a lăsat doar televizorul aprins și cu sonorul foarte încet. Prin ferestrele deschise ale camerei se auzea un zumzet îndepărtat, ca și cum la mulți kilometri de acolo, într-o zonă din afara orașului, ar fi fost evacuați oameni. S-a gândit că este televizorul și l-a stins, dar zgomotul persista. S-a sprijinit de pervaz și a privit orașul. O mare de lumini pâlpâitoare se întindea spre sud. Stând pe jumătate ieșită în afară, zumzetul nu se auzea. Aerul era rece și i s-a părut reconfortant.

La intrarea în hotel, doi portari se certau cu un client și un taximetrist. Clientul era beat. Unul dintre portari îl ținea de umăr și celălalt asculta ce spunea taximetristul, care, după gesturile pe care le făcea, părea tot mai nervos. După puțin timp, în fața hotelului a oprit o mașină și i-a văzut coborând pe Espinoza și Pelletier, urmați de mexican. De acolo de sus, nu era foarte sigură că sunt prietenii ei. În orice caz, dacă erau ei, păreau schimbați, mergeau altfel, mult mai bărbătește, dacă asta era posibil, deși lui Norton cuvântul bărbăție, pentru a se referi la mers, îi suna monstruos, un nonsens fără cap și fără coadă. Mexicanul i-a dat cheile mașinii unuia dintre portari și apoi au intrat toți trei în hotel. Portarul, care avea cheile mașinii Porcului, s-a urcat în ea și atunci taximetristul a început să gesticuleze în fața portarului care-l susținea pe bețiv. Norton a avut impresia că taximetristul voia mai mulți bani și că acel client beat care locuia la hotel nu voia să-i plătească. De unde stătea, Norton avea impresia că bețivul putea fi nord-american. Avea o cămașă albă peste pantalonii de pânză de culoare deschisă, un fel de cappuccino sau café frappé. Avea o vârstă greu de ghicit. Când s-a întors celălalt portar, taximetristul s-a dat doi pași în spate și le-a spus ceva.

Atitudinea lui, și-a zis Norton, era amenințătoare. Atunci unul dintre portari, cel care-l ținea pe clientul beat, a făcut un salt și l-a apucat de gât. Taximetristul nu se aștepta la această reacție și a reușit doar să se dea înapoi, dar era imposibil să scape de portar. Pe cerul acoperit de nori negri, probabil din cauza poluării, s-au ivit luminile unui avion. Norton și-a ridicat privirea, surprinsă, dar atunci tot aerul a început să zumzăie, de parcă milioane de albine ar fi înconjurat hotelul. Pentru o clipă i-a trecut prin cap ideea că e vorba de un terorist kamikaze sau de un accident aerian. La intrarea în hotel cei doi portari îl băteau pe taximetristul care căzuse la pământ. Nu-i trăgeau șuturi încontinuu. Să zicem că-l loveau de patru sau de șase ori și se opreau și îi dădeau șansa să vorbească sau să plece, dar taximetristul, prăbușit și făcut covrig, deschidea gura și îi înjura, și atunci portarii îi mai trăgeau un rând de șuturi.

Avionul a mai coborât puțin în întuneric și lui Norton i s-a părut că vede la ferestre chipurile pasagerilor în așteptare. Pe urmă aparatul a virat și a urcat din nou și după câteva secunde a pătruns iarăși în stratul de nori. Luminile de la coadă, scânteieri roșii și albastre, au fost ultimele pe care le-a văzut înainte de a dispărea. Când s-a uitat în jos, unul dintre recepționerii hotelului ieșise și îl purta ca pe un rănit pe clientul beat care de-abia putea merge, pe când cei doi portari îl târau pe taximetrist nu spre taxi, ci spre parcarea subterană.

Primul ei impuls a fost să coboare la bar, ca să se vadă cu Pelletier și Espinoza, care stăteau de vorbă cu mexicanul, dar până la urmă a hotărât să închidă fereastra și să se bage în pat. Zumzetul continua și Norton s-a gândit că probabil e de la aerul condiționat.

— Se poartă un fel de război între taximetriști și portari, a spus Porcul. Un război nedeclarat, cu suișuri și coborâșuri, cu momente de mare tensiune și momente de încetare a focului.

— Și acum ce o să se întâmple? a întrebat Espinoza.

Stăteau în barul hotelului, lângă una dintre ferestrele mari care dădeau spre stradă. Afară aerul avea textura unui lichid. Apă neagră, cal negru ca tăciunele, de-ți venea să-i pui mâna pe grumaz și să-l mângâi.

— Portarii o să-i dea o lecție taximetristului și ăsta n-o să mai treacă mult timp pe la hotel, a zis Porcul. E din cauza bacșișurilor.

Pe urmă Porcul și-a scos agenda electronică de adrese și ei au copiat în agendele lor telefonice numărul rectorului de la Universitatea din Santa Teresa.

— Am vorbit azi cu el, a spus Porcul, și l-am rugat să vă ajute cu tot ce-i stă în putere.

— Cine o să-l scoată de acolo pe taximetrist? a întrebat Pelletier.

— O să iasă singur, a spus Porcul. O să-i tragă o mamă de bătaie de toată frumusețea în parcare și pe urmă o să-l trezească sigur cu căldări de apă rece ca să se urce în mașină și să se care.

— Și dacă portarii și taximetriștii sunt în război, ce fac clienții când au nevoie de un taxi? a întrebat Espinoza.

— Ah, atunci hotelul sună la o companie de radio-taxi. Radio-taximetriștii se înțeleg bine cu toată lumea, a spus Porcul.

Când au ieșit să-l conducă la ieșirea din hotel, l-au văzut pe taximetrist, care apărea șchiopătând din parcare. Nu avea nicio urmă pe față și hainele nu păreau ude.

— În mod sigur au ajuns la o înțelegere, a spus Porcul.

— O înțelegere?

— O înțelegere cu portarii. Bani, a spus Porcul, probabil că le-a dat bani.

Pelletier și Espinoza și-au închipuit pentru o clipă că Porcul o să plece cu taxiul, care era staționat la câțiva metri distanță, lângă trotuarul din față, și care părea total abandonat, dar, cu un gest din cap, Porcul i-a cerut unuia dintre portari să-i aducă mașina.

A doua zi de dimineață au zburat spre Hermosillo și de la aeroport i-au telefonat rectorului Universității din Santa Teresa și pe urmă au închiriat o mașină și au plecat spre frontieră. La ieșirea din aeroport, toți trei au simțit luminozitatea statului Sonora. Era ca și cum lumina s-ar fi scufundat în Oceanul Pacific, producând o enormă curbură în spațiu. Ți se făcea foame când te deplasai sub acea lumină, deși, s-a gândit Norton, poate mai degrabă îți venea să rabzi de foame până la sfârșit.

Au intrat prin sud în Santa Teresa și orașul li s-a părut o enormă șatră de țigani sau un lagăr de refugiați gata să se pună în mișcare la cel mai mic semnal. Au închiriat trei camere la al patrulea etaj al Hotelului México. Cele trei camere erau la fel, dar, în realitate, pline de mici detalii care le diferențiau. În camera lui Espinoza era un tablou mare în care se vedea deșertul și, în partea stângă, un grup de bărbați călare, cu cămăși de culoare bej, ca și cum ar fi fost militari sau membri ai unui club de echitație. În camera lui Norton erau două oglinzi în loc de una. Prima oglindă era lângă ușă, ca în celelalte camere, a doua era pe peretele din fund, lângă fereastra care dădea spre stradă, astfel încât, dacă stăteai într-o anumită poziție, ambele oglinzi se reflectau una într-alta. În camera lui Pelletier, lipsea o bucată din scaunul de la closet. La prima vedere nu se observa, dar când ridicai capacul, lipsa acelei bucăți se simțea, aproape ca un lătrat. Cum dracului n-a reparat nimeni chestia asta? și-a zis Pelletier. Norton nu văzuse niciodată un closet în asemenea hal. Lipseau vreo douăzeci de centimetri. Sub faianța albă se vedea ceva roșu, ca o argilă din care se fac cărămizile, în formă de biscuiți unși cu ghips. Bucata care lipsea avea formă de semilună. Parcă ar fi spart-o cineva cu un ciocan. Sau parcă cineva ar fi ridicat o persoană căzută deja jos și ar fi izbit-o cu capul de scaunul closetului, s-a gândit Norton.

Rectorul Universității din Santa Teresa li s-a părut un tip amabil și timid. Era foarte înalt și ușor bronzat, de parcă ar fi făcut în fiecare zi lungi plimbări meditative pe câmp. I-a invitat la o cafea și le-a ascultat explicațiile cu răbdare și cu un interes mai mult simulat decât real. Apoi a dat o raită cu ei prin universitate, arătându-le clădirile și spunându-le ce facultăți adăpostesc. Când Pelletier, ca să schimbe subiectul, a vorbit despre lumina din Sonora, rectorul le-a vorbit pe larg despre apusurile de soare din deșert și a amintit câțiva pictori ale căror nume lor le erau necunoscute, care veniseră să locuiască în Sonora sau în învecinata Arizona.

Când s-au întors la rectorat, le-a oferit din nou cafea și i-a întrebat la ce hotel stau. Când i-au spus, și-a notat numele hotelului pe o foaie de hârtie pe care a pus-o în buzunarul de sus al hainei și pe urmă i-a invitat să cineze la el acasă. După puțin timp au plecat. În timp ce străbăteau zona dintre rectorat și parcare, au văzut un grup de studenți de ambele sexe care mergeau pe un teren cu gazon chiar în momentul când au început să funcționeze aspersoarele. Studenții au țipat și au luat-o la fugă, îndepărtându-se.

Înainte de a se întoarce la hotel, au făcut o plimbare prin oraș. Li s-a părut atât de haotic, că s-au pornit pe râs. Până atunci nu fuseseră binedispuși. Studiau locurile și ascultau persoanele care îi puteau ajuta, dar numai ca parte a unei strategii mai ample. În timp ce se întorceau la hotel, n-au mai avut senzația că se află într-un mediu ostil, deși ostil nu era cuvântul potrivit, un mediu al cărui limbaj refuzau să-l recunoască, un mediu care se desfășura în paralel cu ei și în care puteau doar să se impună, să fie indivizi numai ridicând glasul, discutând, lucru pe care nu aveau intenția să-l facă.

La hotel au găsit un bilet de la Augusto Guerra, decanul Facultății de Litere și Filosofie. Biletul era adresat „colegilor“ săi Espinoza, Pelletier și Norton. Iubiți colegi, scrisese fără niciun dram de ironie. Asta i-a făcut să râdă și mai tare, deși s-au întristat pe loc, pentru că ridicolul cuvântului „coleg“ întindea, în felul său, punți de beton armat între Europa și acel rai al rătăcitorilor. E ca și cum ai auzi un copil plângând, a zis Norton. În biletul său Augusto Guerra, în afară de faptul că le dorea un sejur plăcut și fericit în orașul său, le vorbea despre un oarecare profesor Amalfitano, „expert în Benno von Archimboldi“, care se va prezenta cu toată bunăvoința la hotel chiar în acea după-amiază, ca să-i ajute cu tot ce-i stătea în putere. Încheierea era împodobită cu o frază poetică ce compara deșertul cu o grădină împietrită.

În așteptarea expertului în Benno von Archimboldi au decis să nu plece de la hotel, o hotărâre pe care, din câte au văzut prin ferestrele barului, o împărtășeau cu un grup de turiști nord-americani care se îmbătau cu conștiinciozitate pe terasa decorată cu câteva specii de cactus surprinzătoare, unii înalți de aproape trei metri. Din când în când, câte un turist se scula de la masă și se apropia de balustrada acoperită de plante pe jumătate ofilite și arunca o privire spre bulevard. Pe urmă, împleticindu-se, se întorcea la prietenii și prietenele lui și, după un timp, toți începeau să râdă, ca și cum cel care se ridicase le-ar fi povestit un banc porcos, dar foarte amuzant. Nu era niciun tânăr printre ei, dar nici vreun bătrân, era un grup de turiști de patruzeci și cincizeci de ani care probabil se întorceau chiar în aceeași zi în Statele Unite. Încetul cu încetul, terasa hotelului s-a umplut de lume, până când n-a mai rămas nicio masă liberă. Când dinspre răsărit a început să înainteze noaptea, la difuzoarele de pe terasă s-au auzit primele note ale unui cântec de Willy Nelson.

Unul dintre bețivi, când l-a recunoscut, a scos un țipăt și s-a ridicat. Espinoza, Pelletier și Norton au crezut că se duce să danseze, dar în loc să facă asta s-a apropiat de balustrada terasei, și-a întins gâtul, s-a uitat în sus și în jos și pe urmă s-a întors foarte liniștit și s-a așezat lângă nevasta și prietenii lui. Tipii ăștia sunt cam nebuni, au spus Espinoza și Pelletier. Norton, dimpotrivă, și-a spus că se întâmplă ceva ciudat pe bulevard, pe terasă, în camerele hotelului, chiar și în DF cu acei taximetriști și portari ireali, sau în orice caz fără o logică pe baza căreia să-i înțelegi, și ceva ciudat ce scăpa înțelegerii ei se petrecea și în Europa, pe aeroportul din Paris unde se întâlniseră toți trei, și înainte chiar, cu Morini și refuzul lui de a-i însoți, cu acel tânăr cam respingător pe care îl cunoscuseră la Toulouse, cu Dieter Hellfeld și neașteptatele lui vești despre Archimboldi. Și se petrecea ceva ciudat chiar și cu Archimboldi, și cu tot ce povestea Archimboldi, și cu ea însăși, de nerecunoscut, deși doar în anumite momente, care citea și își făcea însemnări pe margine și interpreta cărțile lui Archimboldi.

— Le-ai spus să-ți repare closetul din cameră? a întrebat Espinoza.

— Da, le-am cerut să facă ceva, a spus Pelletier. Dar la recepție mi-au sugerat să-mi schimbe camera. Voiau să mă mute la etajul al treilea. Așa că le-am spus că stau bine aici, că am de gând să rămân în camera mea și că pot să repare scaunul de la closet după ce plec. Prefer să rămânem împreună, a spus Pelletier zâmbind.

— Ai făcut bine, a spus Espinoza.

— Recepționerul mi-a spus că aveau de gând să schimbe scaunul de la closet, dar că n-au găsit modelul potrivit. Să nu plec cu o impresie proastă despre hotel. Un tip amabil până la urmă, a spus Pelletier.

Prima impresie pe care și-au făcut-o criticii despre Amalfitano a fost mai curând proastă, în perfectă concordanță cu mediocritatea locului, doar că locul, întinsul oraș din deșert, putea fi văzut ca ceva tipic, ceva plin de culoare locală, o dovadă în plus a bogăției deseori atroce a peisajului uman, în timp ce Amalfitano putea fi văzut doar ca un naufragiat, un tip îmbrăcat neglijent, un profesor inexistent într-o universitate inexistentă, soldatul simplu al unei bătălii pierdute dinainte împotriva inculturii, sau, în termeni mai puțin melodramatici, cum era în fond, un melancolic profesor de filosofie păscând pe propria lui pășune, spinarea unui animal capricios și infanticid care îl ingurgitase dintr-o singură înghițitură pe Heidegger, presupunând că Heidegger ar fi avut ghinionul să se nască la granița mexicano-nord-americană. Espinoza și Pelletier l-au văzut ca pe un tip ratat, ratat mai ales pentru că trăise și predase în Europa, care încerca să se apere cu o carapace de duritate, dar a cărui delicatețe intrinsecă îl dădea de gol imediat. Din contră, Norton avea impresia că este un tip foarte trist, care se stinge cu pași de uriaș, și că ultimul lucru pe care și-l dorea era să le fie ghid în acel oraș.

În seara aceea, cei trei critici s-au dus la culcare relativ devreme. Pelletier a avut un vis cu scaunul de la closet. Un zgomot înfundat îl trezea și el se ridica gol și vedea pe sub ușă că cineva aprinsese lumina din baie. La început credea că e Norton sau chiar Espinoza, dar când se apropia știa că nu poate fi niciunul dintre ei. Când deschidea ușa, baia era goală. Pe jos vedea pete mari de sânge. Cada și perdeaua de la cadă aveau cruste neîntărite de tot dintr-o materie despre care la început Pelletier credea că este noroi sau borâtură, dar imediat și-a dat seama că era căcat. Scârba pe care i-o producea căcatul era mai mare decât frica produsă de sânge. La primul vomitat s-a trezit.

Espinoza a avut un vis cu tabloul cu deșertul. În vis, Espinoza se ridica până rămânea în capul oaselor în pat și, de acolo, ca și cum ar fi văzut la un televizor pe un ecran mai mare de un metru și jumătate pe un metru și jumătate, putea admira deșertul static și luminos, de un galben solar ce rănea ochii, și figurile călare ale căror mișcări, călăreți și cai erau de-abia perceptibile, ca și cum s-ar fi aflat într-o lume diferită de a noastră, unde viteza era alta, o viteză care pentru Espinoza era încetineală, deși el știa că datorită acestei încetineli, oricine ar fi privit tabloul n-ar fi înnebunit. Și apoi mai erau vocile. Espinoza le-a ascultat. Voci care de-abia se auzeau, la început doar foneme, gemete scurte lansate ca niște meteoriți deasupra deșertului și deasupra spațiului apărat al camerei de hotel și al visului. A fost în stare să recunoască doar câteva cuvinte izolate. Rapiditate, grabă, viteză, ușurință. Cuvintele își deschideau drum prin aerul rarefiat al tabloului ca niște rădăcini virotice în carnea moartă. Cultura noastră, spunea o voce. Libertatea noastră. Cuvântul libertate îi suna lui Espinoza ca o plesnitură de bici într-o sală de clasă goală. Când s-a trezit, era transpirat.

În vis, Norton se vedea reflectată în ambele oglinzi. Într-una, din față și în cealaltă, din spate. Corpul ei era tăiat ușor în diagonală. Îi era imposibil să spună în mod cert dacă se gândea să înainteze sau să dea înapoi. Lumina din cameră era slabă și estompată, ca aceea a unei înserări englezești. Nu era nicio lampă aprinsă. Imaginea ei în oglinzi era îmbrăcată ca pentru a ieși, cu un taior gri și, lucru ciudat, pentru că Norton folosea foarte rar acest obiect, cu o pălărioară gri ce amintea de moda anilor cincizeci. Avea probabil pantofi cu toc înalt, de culoare neagră, deși nu și-i putea vedea. Nemișcarea corpului ei, ceva ce te făcea să te gândești la o stare de neînsuflețire și de lipsă de apărare, o făcea să se întrebe totuși ce aștepta de nu pleca, ce semnal aștepta ca să iasă din unghiul în care cele două oglinzi se priveau și să deschidă ușa și să dispară. Poate auzise un zgomot pe culoar? Poate cineva în trecere încercase să deschidă ușa ei? Un client distrat din hotel? Un angajat, cineva trimis de recepție, o femeie de serviciu? Cu toate acestea, tăcerea era totală și, în plus, avea ceva din calmul lungilor tăceri care preced noaptea. Dintr-odată, Norton și-a dat seama că femeia reflectată în oglindă nu era ea. Au cuprins-o teama și curiozitatea și a rămas nemișcată, observând cu mai multă atenție, dacă asta era posibil, figura din oglindă. În mod obiectiv, și-a spus, e la fel ca mine și nu am niciun motiv să cred contrariul. Sunt eu. Dar pe urmă s-a uitat la gât: o venă umflată ce părea pe punctul de a se sparge îl străbătea de la ureche, pierzându-se sub omoplat. O venă ce părea mai curând desenată decât reală. Atunci Norton s-a gândit: trebuie să plec de aici. Și s-a uitat prin cameră încercând să descopere locul exact unde se afla femeia, dar i-a fost imposibil s-o vadă. Ca să se reflecte în ambele oglinzi, și-a spus, trebuie să se afle exact între micul culoar de la intrare și mijlocul camerei. Dar n-a văzut-o. Privind-o în oglinzi, a observat o schimbare. Gâtul femeii se mișca aproape imperceptibil. Și pe mine mă reflectă oglinzile, și-a zis Norton. Și dacă ea continuă să se miște, până la urmă ne vom vedea una pe alta. Ne vom vedea la față. Norton și-a încleștat pumnii și a așteptat. Femeia din oglindă și-a încleștat și ea pumnii, ca și cum efortul pe care-l făcea era supraomenesc. Tonalitatea luminii ce intra în cameră a devenit cenușie. Norton a avut impresia că afară, pe străzi, se declanșase un incendiu. A început să transpire. Și-a lăsat capul în jos și a închis ochii. Când s-a uitat din nou în oglinzi, volumul venei umflate a femeii crescuse și începea să se vadă în profil. Trebuie să fug, s-a gândit. De asemenea, s-a gândit: unde sunt Jean-Claude și Manuel? S-a gândit și la Morini. A văzut doar un scaun cu rotile gol și în spate o pădure enormă, de nepătruns, de un verde aproape negru, pe care într-un târziu a recunoscut-o drept Hyde Park. Când a deschis ochii, privirea femeii din oglindă s-a intersectat cu a ei într-un punct nedeterminat din cameră. Ochii aceleia erau la fel ca ai ei. Pomeții, buzele, fruntea, nasul. Norton a început să plângă sau a crezut că plânge de durere sau de frică. E la fel ca mine, și-a spus, dar ea e moartă. Femeia a schițat un zâmbet și apoi, aproape imediat, spaima i-a desfigurat chipul. Speriată, Norton s-a uitat în spate, dar în spate nu era nimeni, doar peretele camerei. Femeia i-a zâmbit din nou. De data asta zâmbetul n-a fost precedat de o grimasă, ci de un gest de profundă mâhnire. Și apoi femeia i-a zâmbit iar, și chipul ei a devenit nerăbdător, și pe urmă inexpresiv, și pe urmă nervos, și pe urmă resemnat, și pe urmă a trecut prin toate expresiile nebuniei și îi zâmbea mereu, în timp ce Norton, după ce și-a recăpătat sângele rece, a scos un carnețel și nota foarte repede tot ce se întâmpla, de parcă de asta ar fi depins destinul ei sau cota ei de fericire pe pământ, și asta a făcut până s-a trezit.

Când Amalfitano le-a spus că el a tradus pentru o editură argentiniană, în anul 1974, Trandafirul nesfârșit, părerea criticilor s-a schimbat. Au vrut să știe unde învățase germana, cum cunoscuse opera lui Archimboldi, ce cărți de-ale lui a citit, ce părere avea. Amalfitano a spus că învățase germana în Chile, la Colegio Aleman, la care învățase de mic, cu toate că la cincisprezece ani a trecut la un liceu de stat, din motive pe care nu era cazul să le amintească. A cunoscut opera lui Archimboldi, din câte își amintea, la vârsta de douăzeci de ani, atunci a citit în germană, împrumutând cărțile de la biblioteca din Santiago, Trandafirul nesfârșit, Masca de piele și Râuri din Europa. La acea bibliotecă aveau doar cele trei cărți și Bifurcaria bifurcata, dar pe aceasta din urmă a început-o și n-a putut s-o termine. Era o bibliotecă publică îmbogățită cu fondurile unui domn neamț care adunase foarte multe cărți în limba respectivă și, înainte de a muri, le-a donat comunității lui, în cartierul Ñuñoa, din Santiago.

Firește că părerea pe care Amalfitano o avea despre Archimboldi era bună, deși era foarte departe de adorația pe care criticii o profesau pentru scriitorul german. Lui Amalfitano, de exemplu, i se părea la fel de bun Günter Grass sau Arno Schmidt. Când criticii au vrut să știe dacă traducerea romanului Trandafirul nesfârșit fusese ideea lui sau o propunere a editorilor, Amalfitano a spus că, din câte își amintea, editorii fuseseră cei care avuseseră ideea. În vremea aceea, a spus, eu traduceam tot ce puteam, și în afară de asta eram și corector la o editură. Ediția, din câte știa, fusese o ediție-pirat, deși la asta s-a gândit după mult timp și nu putea adeveri acest lucru.

Când criticii, mult mai binevoitori acum cu prezența sa, l-au întrebat ce făcea el în Argentina în anul 1974, Amalfitano s-a uitat la ei și apoi la cocteilul său Margarita și a spus, ca și cum repetase de multe ori același lucru, că în 1974 el se afla în Argentina din cauza loviturii de stat din Chile, care l-a obligat să ia drumul exilului. Și pe urmă și-a cerut scuze pentru felul cam grandilocvent de a se exprima. Te molipsești de toate, a spus, dar niciunul dintre critici nu a dat importanță ultimei fraze.

— Exilul trebuie să fie ceva teribil, a spus Norton, înțelegătoare.

— În realitate, a spus Amalfitano, acum îl văd ca pe o mișcare naturală, care, în felul ei, contribuie la abolirea destinului sau la ceea ce în mod normal considerăm că e destinul.

— Dar exilul, a spus Pelletier, este plin de neplăceri, de salturi și rupturi care se repetă mai mult sau mai puțin și care îngreunează orice lucru important pe care îți propui să-l faci.

— Exact în asta stă esența, a spus Amalfitano, abolirea destinului. Și vă cer scuze din nou.

În dimineața următoare l-au găsit pe Amalfitano așteptându-i în holul hotelului. Dacă profesorul chilian n-ar fi fost acolo, cu siguranță că și-ar fi povestit unul altuia coșmarurile acelei nopți și cine știe ce ar mai fi ieșit la iveală. Dar Amalfitano se afla acolo și au plecat împreună toți patru să-și ia micul-dejun și să planifice activitățile din ziua aceea. Au studiat posibilitățile. În primul rând, era clar că Archimboldi nu trecuse pe la universitate. Cel puțin nu pe la Facultatea de Litere și Filosofie. Nu exista un consulat german în Santa Teresa, deci orice acțiune în acea direcție se excludea dinainte. L-au întrebat pe Amalfitano câte hoteluri sunt în oraș. El le-a răspuns că nu știe, dar că putea verifica imediat, după ce termină de mâncat.

— Cum? a vrut să știe Pelletier.

— Întrebând la recepție, a spus Amalfitano. Acolo trebuie să aibă o listă completă a tuturor hotelurilor din oraș.

— Sigur că da, au spus Pelletier și Norton.

În timp ce terminau micul-dejun s-au gândit încă o dată ce motive l-ar fi putut determina pe Archimboldi să călătorească până acolo. Amalfitano și-a dat seama atunci că nimeni nu-l văzuse niciodată pe Archimboldi în persoană. Istoria i s-a părut, fără să poată spune exact de ce, amuzantă, și i-a întrebat din ce motive voiau să-l găsească dacă era limpede că Archimboldi nu voia să fie văzut de nimeni. Pentru că noi studiem opera lui, au spus criticii. Pentru că e pe moarte și nu este just să moară cel mai bun scriitor german din secolul XX fără să poată vorbi cu cei care i-au citit cel mai atent romanele. Pentru că vrem să-l convingem să se întoarcă în Europa, au spus.

— Eu credeam, a spus Amalfitano, că cel mai bun scriitor german din secolul al XX-lea este Kafka.

Mă rog, atunci cel mai bun scriitor german de după război sau cel mai bun scriitor german din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, au spus criticii.

— L-ați citit pe Peter Handke? i-a întrebat Amalfitano. Și pe Thomas Bernhard?

Uf, au spus criticii, și din momentul acela și până au terminat micul-dejun Amalfitano a fost atacat până când a fost redus la un fel de Periquillo Sarniento5 spintecat și jumulit de pene.

La recepție li s-a dat o listă a hotelurilor din oraș. Amalfitano a sugerat că pot suna de la universitate, dat fiind că relația dintre critici și Guerra era foarte bună, sau că respectul lui Guerra pentru critici era reverențios și nu lipsit de temeri, temeri care la rândul lor nu erau lipsite de vanitate sau cochetărie, deși trebuie adăugat și că în spatele cochetăriei sau a temerilor se ascundea șiretenia, pentru că, deși amabilitatea lui Guerra era dictată de dorința rectorului Negrete, lui Amalfitano nu-i scăpase că Guerra intenționa să profite de vizita iluștrilor profesori europeni, mai ales dacă avem în vedere că viitorul este un mister și că nu știm niciodată în mod sigur în ce moment cotește drumul și spre ce ciudate locuri ne conduc pașii săi. Dar criticii n-au vrut să folosească telefonul universității și au sunat din propriile lor camere.

Ca să câștige timp, Espinoza și Norton au dat telefon din camera lui Espinoza, iar Amalfitano și Pelletier din camera francezului. După o oră, rezultatul nu putea fi mai descurajant. În niciun hotel nu se înregistrase niciun Hans Reiter. După două ore, au hotărât să renunțe la telefoane și să coboare la bar să bea ceva. Le rămâneau doar câteva hoteluri și niște moteluri din afara orașului. Uitându-se la listă cu mai multă atenție, Amalfitano le-a spus că majoritatea motelurilor care apăreau în ea sunt locuri de trecere, bordeluri camuflate, locuri unde era greu să-ți închipui că stă un turist german.

— Nu căutăm un turist neamț, ci pe Archimboldi, i-a răspuns Espinoza.

— Asta-i adevărat, a zis Amalfitano, și și l-a închipuit efectiv pe Archim­boldi într-un motel.

Întrebarea este pentru ce a venit Archimboldi în orașul ăsta, a spus Norton. După ce au discutat un timp, cei trei critici au ajuns la concluzia, și Amalfitano a fost de acord cu ei, că putea să fi venit la Santa Teresa numai ca să vadă un prieten sau ca să se documenteze pentru un viitor roman sau din ambele motive. Pelletier a optat pentru varianta cu prietenul.

— Un prieten vechi, a presupus, adică un neamț ca el.

— Un neamț pe care nu l-a văzut de foarte mulți ani, am putea spune de la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, a zis Espinoza.

— Un camarad din armată, cineva care a însemnat foarte mult pentru Archimboldi și care a dispărut imediat după război sau poate chiar mai înainte de a se termina războiul, a spus Norton.

— Cineva care știe, însă, că Archimboldi este Hans Reiter, a zis Espinoza.

— Nu neapărat, poate că prietenul lui Archimboldi habar n-are că Hans Reiter și Archimboldi sunt una și aceeași persoană, el îl cunoaște doar pe Reiter și știe cum să se pună în legătură cu Reiter și doar atât, a spus Norton.

— Dar asta nu-i așa de ușor, a zis Pelletier.

— Nu, nu este așa de ușor, căci se presupune că Reiter, de când s-a văzut ultima dată cu prietenul său, să spunem că din 1945, nu și-a schimbat adresa, a spus Amalfitano.

— Potrivit statisticilor, nu există niciun neamț născut în 1920 care să nu-și fi schimbat adresa cel puțin o dată în viață, a spus Pelletier.

— Așa că e posibil ca prietenul să nu se fi pus în legătură cu el, ci să fie Archimboldi cel care s-a pus în legătură cu prietenul lui, a zis Espinoza.

— Prieten sau prietenă, a spus Norton.

— Înclin să cred mai mult că e un prieten decât o prietenă, a zis Pelletier.

— Dacă nu cumva nu e vorba nici de un prieten, nici de o prietenă, și noi bâjbâim degeaba, a spus Espinoza.

— Dar atunci, ce caută Archimboldi în locul ăsta, a spus Norton.

— Trebuie să fie vorba de un prieten, un prieten foarte drag, destul de drag ca să-l determine pe Archimboldi să facă această călătorie, a zis Pelletier.

— Și dacă ne înșelăm? Dacă Almendro ne-a mințit sau a încurcat lucrurile sau a fost și el mințit? a spus Norton.

— Care Almendro? Héctor Enrique Almendro? a întrebat Amalfitano.

— Chiar el, îl cunoști? a spus Espinoza.

— Personal nu, dar n-aș avea prea multă încredere într-o informație dată de Almendro, a spus Amalfitano.

— De ce? a zis Norton.

— Păi, este tipicul intelectual mexican a cărui principală grijă este să supraviețuiască, a zis Amalfitano.

— Principala grijă a tuturor intelectualilor latino-americani este să supraviețuiască, nu? a spus Pelletier.

— Eu n-aș folosi aceste cuvinte, sunt unii mai interesați să scrie, de exemplu, a spus Amalfitano.

— Să vedem, explică-ne chestia asta, a zis Espinoza.

— De fapt, nu știu cum să vă explic, a spus Amalfitano. Legătura intelectualilor mexicani cu puterea vine de demult. Nu spun că toți ar fi așa. Sunt și excepții importante. Nici nu spun că cei care pactizează o fac cu rea intenție. Nici măcar că acest pact ar fi pact în toată regula. Să zicem că este doar o slujbă. Dar este o slujbă la stat. În Europa, intelectualii lucrează în edituri sau în presă sau îi întrețin nevestele sau părinții care au o poziție socială bună și le dau o sumă de bani în fiecare lună, sau sunt muncitori și delincvenți și trăiesc onorabil din munca lor. În Mexic, și poate că exemplul se poate aplica la toată America Latină, cu excepția Argentinei, intelectualii muncesc pentru stat. Așa a fost cu PRI-ul6 și așa continuă să fie cu PAN-ul7. Intelectualul, la rândul lui, poate fi un apărător înflăcărat al statului sau un critic al statului. Statului nu-i pasă. Statul îi dă de mâncare și-l urmărește în tăcere. Cu cohorta sa enormă de scriitori mai curând inutili, statul face ceva. Ce? Exorcizează diavoli, schimbă sau cel puțin încearcă să influențeze timpul mexican. Adaugă straturi de var peste o gaură de care nimeni nu știe dacă există sau nu există. Firește, nu întotdeauna este așa. Un intelectual poate să lucreze la universitate sau, și mai bine, poate să meargă la o universitate americană, ale căror catedre de literatură sunt la fel de proaste ca cele ale universităților mexicane, dar asta nu-l scapă de un telefon în plină noapte de la cineva care vorbește în numele statului și îi oferă o slujbă mai bună, un post mai bine plătit, ceea ce intelectualul crede că merită, și intelectualii întotdeauna cred că merită ceva mai mult. Această tehnică, într-un fel, îi face pe scriitorii mexicani să ajungă într-o ureche. Îi înnebunește. Unii, de exemplu, încep să traducă poezie japoneză fără să știe japoneză, și alții se apucă pur și simplu de băutură. Almendro, ca să nu merg mai departe, cred că face ambele lucruri. Literatura în Mexic este ca o grădiniță de copii, un cămin de copii, un kindergarten, o creșă, nu știu dacă puteți înțelege. Clima este bună, este soare, poți să ieși din casă și să te așezi într-un parc și să deschizi o carte de Valéry, poate scriitorul cel mai citit de scriitorii mexicani, și apoi să te duci la prieteni acasă și să stai de vorbă. Umbra ta, cu toate astea, nu te mai urmează. Într-un anumit moment te-a abandonat pe tăcute. Tu te faci că nu îți dai seama, dar sigur ți-ai dat seama, imbecila ta umbră nu mai merge cu tine, dar, mă rog, asta se poate explica în multe feluri, poziția soarelui, gradul de inconștiență pe care soarele îl provoacă în capetele fără pălărie, cantitatea de alcool consumată, mișcarea ca a unor tancuri subterane a durerii, teama de lucrurile cele mai întâmplătoare, semnele unei boli, vanitatea rănită, dorința de a fi punctual măcar o dată în viață. Adevărul e că umbra ta se pierde și tu, pentru moment, uiți de ea. Și așa ajungi, fără umbră, la un gen de scenă și începi să traduci sau să interpretezi sau să cânți realitatea. Scena propriu-zisă este o avanscenă și în fundul avanscenei este un tub enorm, ceva așa ca o mină sau ca intrarea într-o mină de proporții gigantice. Să zicem că e o peșteră. Dar putem spune de asemenea că este o mină. Din gura minei ies zgomote neinteligibile. Onomatopee, foneme furioase sau seducătoare sau în mod seducător furioase sau poate că doar șoapte și susurări și gemete. Adevărul e că nimeni nu vede, ceea ce se zice a vedea, intrarea în mină. O mașină, un joc de lumini și de umbre, o manipulare a timpului fură adevăratul contur al gurii și al privirii spectatorilor. În realitate, doar spectatorii care stau mai aproape de avanscenă, lipiți de fosa orchestrei, pot să vadă, în spatele plasei dese de camuflaj, conturul a ceva, nu adevăratul contur, dar desigur, cel puțin conturul a ceva. Ceilalți spectatori nu văd nimic dincolo de avanscenă și se poate spune că nici nu-i interesează să vadă. La rândul lor, intelectualii fără umbră stau mereu cu spatele și deci, dacă nu au ochi la ceafă, le este imposibil să vadă ceva. Ei ascultă doar zgomotele care ies din adâncul minei. Și le traduc sau le interpretează sau le recreează. Munca lor, de la sine înțeles, este de foarte proastă calitate. Folosesc retorica atunci când presimt un uragan, încearcă să fie elocvenți atunci când presimt dezlănțuirea furiei, se străduiesc să se supună disciplinei metricii atunci când nu mai rămâne decât o tăcere asurzitoare și inutilă. Spun pui-pui, ham-ham, miau-miau, dar nu sunt în stare să-și imagineze un animal de proporții colosale sau absența acelui animal. Scena pe care joacă, pe de altă parte, e foarte frumoasă, foarte bine gândită, foarte cochetă, dar cu trecerea timpului, dimensiunile ei se reduc tot mai mult. Această reducere a scenei nu o anulează în niciun chip. Pur și simplu devine tot mai mică și sala e tot mai mică și spectatorii, firește, sunt tot mai puțini. Lângă această scenă, bineînțeles, sunt alte scene. Scene noi care s-au mărit cu trecerea timpului. Există scena picturii, care este enormă, și ai cărei spectatori sunt puțini, dar toți, ca să spunem într-un fel, sunt eleganți. Există scena cinematografiei și a televiziunii. Aici sala este enormă și mereu plină, și avanscena se mărește într-un ritm rapid an după an. În anumite ocazii, interpreții de pe scena intelectualilor trec, ca actori invitați, pe scena televiziunii. Pe această scenă, gura minei este aceeași, cu o foarte ușoară schimbare de perspectivă, deși poate plasa de camuflaj e mai deasă și, în mod paradoxal, impregnată de un umor misterios care, cu toate acestea, pute. Acest camuflaj umoristic, evident, se pretează la multe interpretări, care în cele din urmă se reduc întotdeauna, pentru a crea mai multe facilități publicului sau ochiului colectiv al publicului, la două. Uneori intelectualii se instalează definitiv pe avanscena televizuală. Prin gura minei continuă să iasă urlete și intelectualii continuă să le interpreteze greșit. În realitate, ei, care teoretic sunt stăpânii limbajului, nu sunt în stare nici măcar să-l îmbogățească. Cele mai bune cuvinte folosite de ei sunt cuvinte împrumutate pe care le aud la spectatorii din primul rând. Acești spectatori sunt numiți de obicei flagelanți. Sunt bolnavi și, la un anumit interval de timp, inventează cuvinte atroce și rata mortalității lor este ridicată. Când se sfârșește ziua de lucru, teatrele se închid și gurile de mină sunt astupate cu plăci mari de oțel. Intelectualii se retrag. Luna e grasă și aerul nocturn este atât de pur încât pare un aliment. În unele localuri se aud cântece ale căror note ajung pe străzi. Uneori vreun intelectual se abate din drum și intră într-unul din aceste localuri și bea mezcal. Atunci se gândește ce s-ar întâmpla dacă într-o zi el. Dar nu. Nu se gândește la nimic. Doar bea și cântă. Uneori vreunul crede că îl vede pe un scriitor german legendar. De fapt a văzut doar o umbră, uneori a văzut doar propria lui umbră care se întoarce acasă în fiecare seară, ca să evite ca intelectualul să plesnească sau să se spânzure la intrare. Dar el jură că a văzut un scriitor german și pe această convingere își bazează propria fericire, ordinea lui, amețeala lui, simțul lui de petrecere. A doua zi dimineață e o zi frumoasă. Soarele scânteiază, dar nu arde. Poți ieși din casă în mod rezonabil liniștit, târându-ți umbra, oprindu-te într-un parc să citești câteva pagini de Valéry. Și așa până la sfârșit.

— N-am înțeles nimic din ce ai spus, a zis Norton.

— De fapt, am spus numai prostii, a zis Amalfitano.

Mai târziu au sunat la hotelurile și motelurile care le mai rămăseseră și la niciunul dintre ele nu se cazase Archimboldi. Timp de câteva ore s-au gândit că Amalfitano avea dreptate, că pista lui Almendro era probabil fructul imaginației lui înfierbântate, că voiajul lui Archimboldi în Mexic exista doar în mintea întortocheată a Porcului. Restul zilei l-au petrecut citind și bând și niciunuia dintre ei nu i-a venit să iasă din hotel.

În seara aceea, în timp ce Norton își citea corespondența pe computerul hotelului, a primit un e-mail de la Morini. În mesajul lui, Morini vorbea despre vreme, ca și cum n-ar fi avut nimic altceva mai bun de spus, despre ploaia care începuse să cadă pieziș asupra orașului Torino la opt seara și nu s-a oprit până la unu noaptea, și-i dorea lui Norton din toată inima o vreme mai bună în nordul Mexicului, unde, după cum credea, nu plouă niciodată și e frig doar noaptea, iar asta numai în deșert. Tot în seara aceea, după ce a răspuns la câteva mesaje (nu lui Morini), Norton a urcat în cameră, s-a pieptănat, s-a spălat pe dinți, s-a dat cu cremă hidratantă pe față, s-a așezat puțin pe pat cu picioarele pe pardoseală, cugetând, și pe urmă a ieșit pe culoar și a bătut la ușa lui Pelletier și apoi la ușa lui Espinoza, și fără să spună niciun cuvânt i-a condus în camera ei unde a făcut amor cu amândoi până la cinci dimineața, oră la care criticii, ascultând-o pe Norton, s-au întors în respectivele lor camere, unde au căzut repede într-un somn adânc, somn de care n-a avut parte și Norton, care a netezit un pic cearșafurile din pat și-a stins luminile din cameră, dar n-a putut închide un ochi.

S-a gândit la Morini, mai bine zis l-a văzut pe Morini în scaunul lui cu rotile în fața unei ferestre în apartamentul lui din Torino, un apartament pe care ea nu îl cunoștea, privind strada și fațadele clădirilor vecine și observând cum ploaia cade neîncetat. Clădirile din față erau cenușii. Strada era întunecoasă și largă, un bulevard, deși nu trecea nicio mașină, cu câțiva copaci rahitici plantați la fiecare douăzeci de metri, ce păreau o glumă proastă a primarului sau a arhitectului primăriei. Cerul era o pătură acoperită de altă pătură care la rândul ei acoperea altă pătură și mai groasă și umedă. Fereastra pe care Morini se uita afară era mare, aproape o fereastră-balcon, mai mult îngustă decât lată și, într-adevăr, foarte alungită și atât de curată încât se putea spune că sticla pe care alunecau picăturile de ploaie era mai curând cristal pur decât sticlă. Cerceveaua ferestrei era din lemn vopsit în alb. În cameră erau aprinse luminile. Parchetul lucea, rafturile cu cărți erau ordonate cu grijă, pe pereți erau atârnate câteva tablouri de un bun-gust de invidiat. Nu avea covoare, iar mobilele, o canapea de piele neagră și două fotolii de piele albă, nu împiedicau în niciun fel mișcările scaunului cu rotile. În spatele ușii cu două canaturi care rămânea întredeschisă, se vedea un culoar în întuneric.

Și ce se poate spune despre Morini? Poziția lui în scaunul cu rotile indica un oarecare grad de abandonare, ca și cum contemplarea ploii nocturne și a caselor din jur adormite i-ar fi împlinit toate așteptările. Uneori își sprijinea amândouă brațele de scaun, alteori își sprijinea capul într-o mână și cotul pe brațul scaunului. Niște blugi poate prea lungi îi acopereau picioarele neajutorate, ca picioarele unui adolescent agonic. Purta o cămașă albă, cu nasturii de la gât descheiați, iar pe mâna stângă avea un ceas a cărui curea îi era largă, cu toate că nu așa de largă încât să-i cadă. Nu era încălțat cu pantofi, ci cu papuci, foarte vechi, din pânză neagră și strălucitoare ca noaptea. Toată îmbrăcămintea era comodă, de stat în casă, și din atitudinea lui Morini aproape că se putea spune că a doua zi nu avea de gând să meargă la serviciu sau se gândea să se ducă mai târziu.

Ploaia, de cealaltă parte a ferestrei, așa cum spunea în e-mailul său, cădea aproape oblic, și oboseala lui Morini, nemișcarea sa și abandonul îi dădeau un aer de țăran muribund, învins trupește și sufletește de insomnie, fără să se plângă.

A doua zi au ieșit să dea o raită prin târgul de obiecte de artizanat, conceput inițial ca un loc comercial și de troc pentru lumea din împrejurimile orașului Santa Teresa și unde veneau, aducându-și produsele în căruțe sau pe măgari, meșteșugari și țărani din toată zona, inclusiv vânzători de vite din Nogales și din Vicente Guerrero, și geambași din Agua Prieta și Cananea, dar care acum se organiza doar pentru turiștii americani din Phoenix, care veneau cu autobuzul sau în coloană de trei sau patru mașini și plecau din oraș înainte de a se înnopta. Criticilor, cu toate acestea, le-a plăcut târgul și, deși nu intenționau să cumpere nimic, până la urmă Pelletier a cumpărat pe un preț derizoriu o statuetă de lut reprezentând un bărbat stând pe un bolovan și citind ziarul. Bărbatul era blond și pe frunte avea două coarne mici de drac. Espinoza, la rândul lui, a cumpărat un covor indian de la o fată care avea o tarabă cu covoare și ponchouri. De fapt, covorul nu-i plăcea prea mult, dar fata era simpatică și a stat de vorbă cu ea o bună bucată de timp. A întrebat-o de unde e, pentru că avea impresia că venise cu covoarele ei dintr-un loc foarte îndepărtat, dar fata i-a răspuns că este chiar din Santa Teresa, dintr-un cartier la vest de locul unde era târgul. I-a mai spus și că e la liceu și că, dacă lucrurile merg bine, are de gând să urmeze apoi școala de asistente medicale. Lui Espinoza i s-a părut că fata nu e doar frumoasă, poate prea mărunțică pentru gustul lui, ci și inteligentă.

La hotel îi aștepta Amalfitano. L-au invitat la masă și apoi au plecat toți patru să viziteze redacțiile ziarelor care apăreau la Santa Teresa. Acolo au răsfoit toate exemplarele din ultima vreme, începând din ultima lună înainte ca Almendro să-l vadă pe Archimboldi în DF, până la exemplarele din ziua precedentă. N-au găsit niciun indiciu că Archimboldi ar fi trecut prin oraș. Întâi au citit ferparele. Apoi paginile de Societate și Politică, și au citit chiar și știrile din paginile de agricultură și zootehnie. Unul dintre ziare nu avea supliment cultural. Altul avea o pagină pe săptămână în care publica recenzia unei cărți și informa despre activitățile artistice din Santa Teresa, deși ar fi avut de câștigat mai mult cu o pagină sportivă. La ora șase seara s-au despărțit de profesorul chilian la intrarea sediului unuia dintre ziare și s-au întors la hotel. Și-au făcut duș și pe urmă fiecare și-a citit corespondența. Pelletier și Espinoza i-au scris lui Morini despre slabele rezultate obținute. În ambele mesaje îl anunțau că, dacă nu se produce nicio schimbare, în curând, cel mult două zile, se întorc în Europa. Norton nu i-a scris lui Morini. Nu îi răspunsese la mesajul anterior și nu avea chef să se înfrunte cu acest Morini inert care privea ploaia ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, și în ultima secundă a preferat să n-o facă. În schimb, și fără să le spună nimic celor doi prieteni ai ei, i-a dat telefon lui Almendro în DF, și după câteva încercări fără succes (secretara Porcului și apoi femeia din casă nu știau engleză, deși se străduiau amândouă) a reușit să comunice cu el.

Cu o răbdare de invidiat, Porcul i-a relatat din nou, într-o engleză îmbunătățită la Stanford, tot ce se petrecuse de când fusese sunat de la acel hotel unde Archimboldi era interogat de trei polițiști. A povestit din nou, fără să se contrazică, prima lui întâlnire cu el, momentele pe care le-au petrecut în Piața Garibaldi, întoarcerea la hotel, de unde Archimboldi și-a luat valiza, și drumul până la aeroport, un drum mai degrabă în tăcere, de unde Archimboldi a luat avionul pentru Hermosillo, și cum de atunci nu l-a mai văzut niciodată. Din acest moment, Norton s-a limitat să-l întrebe care este aspectul fizic al lui Archimboldi. Înalt, peste un metru nouăzeci, cu părul cărunt, des, deși chel spre ceafă, slab, în mod cert puternic.

— Un super-bătrân, a spus Norton.

— Nu, eu n-aș spune asta, a zis Porcul. Când și-a deschis valiza am văzut multe medicamente. Are multe pete pe piele. Uneori pare că obosește foarte tare, deși se recuperează sau se preface că se recuperează cu ușurință.

— Și ochii? a întrebat Norton.

— Albaștri, a spus Porcul.

— Nu, știu că sunt albaștri, i-am citit toate cărțile de mai multe ori, e imposibil să nu fie albaștri, vreau să spun cum erau, ce impresie v-au făcut ochii lui.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă, de parcă Porcul nu s-ar fi așteptat nicidecum la această întrebare sau de parcă și-ar fi pus el însuși această întrebare de mai multe ori, fără să găsească încă un răspuns.

— E greu să vă răspund la asta, a zis Porcul.

— Sunteți singura persoană care poate răspunde, nimeni nu l-a văzut de mult timp, situația dumneavoastră, permiteți-mi să vă spun, este privilegiată, a spus Norton.

— Naiba..., a spus Porcul.

— Ce? a zis Norton.

— Nu, nimic, mă gândesc, a zis Porcul.

Și după un moment a adăugat:

— Are ochii unui orb, nu spun că este orb, dar sunt la fel ca ai unui orb, poate greșesc.

În seara aceea au fost la o petrecere pe care o dădea în onoarea lor rectorul Negrete, deși ei au aflat de-abia după aceea că petrecerea era în onoarea lor. Norton s-a plimbat prin grădina casei și a admirat plantele pe care soția rectorului le numea una câte una, dar după aceea le-a uitat pe toate. Pelletier a stat de vorbă mult cu decanul Guerra și cu alt profesor de la universitate care își dăduse la Paris teza de doctorat despre un mexican care scria în franceză (un mexican care scria în franceză?), da, da, un tip foarte deosebit și ciudat și un bun scriitor pe care profesorul universitar l-a menționat de mai multe ori (un oarecare Fernández? un oarecare García?), un tip cu un destin cam turbulent, căci fusese colaboraționist, da, da, prieten intim al lui Céline și Drieu La Rochelle și discipol al lui Maurras, pe care l-a împușcat Rezistența, nu pe Maurras, pe mexican, care s-a purtat da, da, ca un bărbat adevărat până la sfârșit, nu ca mulți dintre colegii lui francezi care au fugit în Germania cu coada între picioare, dar acest Fernández sau García (sau López sau Pérez?) nu s-a mișcat din casă, a așteptat ca un mexican să vină să-l ia și nu i s-au muiat picioarele când l-au dus jos în stradă (târâș?) și l-au pus la perete, unde l-au împușcat.

În ceea ce-l privește pe Espinoza, a stat tot timpul lângă rectorul Negrete și alte personalități de aceeași vârstă ca amfitrionul și care știau să vorbească numai spaniola și un pic, foarte puțin, engleza, și a trebuit să suporte o conversație care elogia ultimele dovezi ale neînfrânatului progres în Santa Teresa.

Niciunuia dintre cei trei critici nu i-a scăpat neobservat însoțitorul lui Amalfitano în timpul întregii seri. Un tânăr arătos și atletic, cu pielea foarte albă, care se lipise de profesor ca marca de scrisoare și care din când în când gesticula în mod teatral și se schimonosea de parcă ar fi fost nebun, iar alteori nu făcea decât să asculte ce-i spunea Amalfitano, negând mereu cu capul, mișcări scurte de negare aproape spasmodice, ca și cum ar fi respectat regulile universale ale dialogului împotriva voinței lui sau ca și cum vorbele lui Amalfitano (admonestări, judecând după expresie) nu și-ar fi atins niciodată ținta.

Au plecat de la masă cu diverse propuneri și o bănuială. Propunerile erau: să țină o conferință la universitate despre literatura spaniolă contemporană (Espinoza), să țină o conferință despre literatura franceză contemporană (Pelletier), să țină o conferință despre literatura engleză contemporană (Norton), să țină o prelegere despre Benno von Archimboldi și literatura germană postbelică (Espinoza, Pelletier și Norton), să participe la un colocviu privind relațiile economice și culturale între Europa și Mexic (Espinoza, Pelletier și Norton, plus decanul Guerra și doi profesori de economie de la universitate), să viziteze localități de la poalele munților Sierra Madre, și, în sfârșit, să ia parte la o petrecere în aer liber cu miel haiducesc la o fermă aproape de Santa Teresa, petrecere care se prevedea de mare amploare, cu participarea multor profesori, într-un peisaj, după părerea lui Guerra, de o deosebită frumusețe, deși rectorul Negrete a specificat că peisajul era mai degrabă sălbatic și, uneori, șocant.

Bănuiala era: exista posibilitatea ca Amalfitano să fie homosexual și ca acel tânăr vehement să fie iubitul lui, groaznică bănuială, căci înainte de a se sfârși noaptea au aflat că respectivul tânăr era fiul unic al decanului Guerra, șeful direct al lui Amalfitano, mâna dreaptă a rectorului, și că fie judecau complet eronat, fie Guerra nu avea habar de încurcăturile în care se băgase fiul său.

— Povestea se poate termina cu împușcături, a spus Espinoza.

Pe urmă au vorbit de alte lucruri și mai târziu s-au dus să se culce epuizați.

În ziua următoare au dat o raită cu mașina prin tot orașul, la întâmplare, fără nicio grabă, ca și cum ar fi așteptat într-adevăr să dea de un bătrân neamț înalt plimbându-se pe trotuar. Spre vest, orașul era foarte sărac, cu majoritatea străzilor neasfaltate și o mulțime de case construite în grabă și cu materiale de aruncat. În centru, orașul era vechi, cu clădiri de pe vremuri, de trei sau patru etaje, și piețe cu coloane lăsate în paragină și străzi pietruite pe care mergeau foarte grăbiți tineri funcționari în cămașă și indiene cu boccele în spinare, și au văzut curve și pești tineri lenevind pe la colțuri, imagini mexicane extrase dintr-un film alb-negru. Spre est, erau cartierele clasei mijlocii și ale bogaților. Acolo au văzut bulevarde cu copaci îngrijiți și parcuri publice pentru copii și centre comerciale. Acolo era și universitatea. În nord, au dat peste fabrici și depozite părăsite și o stradă plină de baruri și prăvălii cu suveniruri și hoteluri mici, unde se spunea că nu se doarme niciodată, și la periferie alte cartiere sărace, dar mai puțin pestrițe, și terenuri virane unde din loc în loc se înălța câte o școală. În sud, au descoperit căi ferate și terenuri de fotbal pentru cerșetori înconjurate de cocioabe, și au văzut chiar un meci, fără să coboare din mașină, între o echipă de muribunzi și alta de muritori de foame, și două șosele care ieșeau din oraș, și o râpă care se transformase în groapă de gunoi, și cartiere care creșteau șchioape sau ciunge sau oarbe și, din când în când, în depărtare, scheletul unui depozit industrial, orizontul fabricilor de textile.

Orașul, ca orice oraș, era nesfârșit. Dacă mergeai în continuare, să zicem, spre est, la un moment dat cartierele clasei de mijloc se terminau și apăreau, ca o reflectare a ceea ce se întâmpla la vest, cartierele mizerabile, care aici se confundau cu un relief mai accidentat: dealuri, văi, resturi ale unor vechi ferme, albii de râuri secate care contribuiau la evitarea aglomerației. În partea de nord, au văzut un gard care despărțea Statele Unite de Mexic și dincolo de gard au privit, coborând din mașină de data asta, deșertul Arizona. În partea de vest, au ocolit două parcuri industriale care la rândul lor erau înconjurate de cartiere de cocioabe.

Au avut certitudinea că orașul crește în fiecare secundă. Au văzut la marginea orașului Santa Teresa, mergând pe maidane părăsite, la pândă, stoluri de vulturi pleșuvi negri, cărora aici li se spunea zăgani, precum și vultani, care nu erau decât vulturi mai mici care se hrăneau cu hoituri. Unde trăiesc vulturii pleșuvi, au comentat, nu trăiesc alte păsări. Au băut tequila și bere și au mâncat tacos pe terasa panoramică a unui motel de pe șoseaua dintre Santa Teresa și Caborca. Cerul, în amurg, părea o floare carnivoră.

Când s-au întors, Amalfitano îi aștepta împreună cu fiul lui Guerra, care i-a invitat să mănânce la un restaurant cu specialități din nord. Locul avea oarecare farmec, dar mâncarea le-a căzut ca o ghiulea. Au descoperit, sau au crezut că descoperă că legătura dintre profesorul chilian și fiul decanului era mai mult socratică decât homosexuală, și asta i-a liniștit într-un fel, fiindcă în mod inexplicabil toți trei îl îndrăgiseră pe Amalfitano.

Timp de trei zile au trăit ca scufundați într-o lume submarină. Căutau la televizor știrile cele mai ciudate și bizare, reciteau romane de Archimboldi pe care dintr-odată nu le mai înțelegeau, făceau lungi sieste, serile erau ultimii care plecau de pe terasă, vorbeau despre copilăria lor cum nu mai făcuseră niciodată înainte. Pentru prima oară s-au simțit toți trei ca niște frați sau ca niște soldați veterani ai unei companii de asalt pe care nu-i mai interesează majoritatea lucrurilor. Se îmbătau și se sculau foarte târziu și doar din când în când acceptau să iasă cu Amalfitano ca să se plimbe, să viziteze locurile interesante din oraș care l-ar fi putut atrage pe un ipotetic turist german în vârstă.

Și, într-adevăr, s-au dus la petrecerea cu miel haiducesc, și mișcările lor au fost măsurate și discrete, de parcă erau trei astronauți proaspăt sosiți pe o planetă unde totul era nesigur. În curtea unde se făcea grătarul au văzut o mulțime de găuri fumegânde. Profesorii de la universitatea din Santa Teresa s-au dovedit neobișnuit de înzestrați pentru viața la țară. Doi dintre ei s-au luat la întrecere călare. Altul a cântat un corrido8 din 1915. Într-un țarc cu vite sălbatice câțiva și-au încercat norocul cu lasoul, cu mai mult sau mai puțin succes. Când a apărut rectorul Negrete, care stătuse în casa cea mare cu un tip ce părea vechilul fermei, au dezgropat mieii și un miros de carne și de pământ cald s-a întins prin ogradă sub forma unei subțiri perdele de fum care i-a învăluit pe toți precum ceața ce precede asasinatele și s-a împrăștiat în chip misterios, în timp ce femeile duceau farfuriile la masă, iar hainele și pielea lor rămâneau impregnate de aroma cărnii.

În noaptea aceea, poate din cauză că au mâncat și au băut mult, cei trei au avut coșmaruri pe care, când s-au trezit, nu și le-au putut aminti, în ciuda eforturilor făcute. Pelletier a visat o pagină, la care se uita pe față și pe spate, în toate chipurile posibile, mișcând pagina și uneori mișcând capul, tot mai repede, cu toate că nu înțelegea nimic. Norton a visat un copac, un stejar englezesc pe care ea îl ridica și îl mișca dintr-un loc într-altul pe o pajiște, dar niciun loc nu o mulțumea cu adevărat. Stejarul uneori nu avea rădăcini, iar alteori târa după el niște rădăcini lungi ca niște șerpi sau ca părul Gorgonei. Espinoza a visat o fată care vindea covoare. El voia să cumpere un covor, un covor oarecare, și fata îi arăta multe covoare, unul după altul, fără încetare. Brațele ei subțiri și măslinii nu stăteau o clipă locului și acest lucru îl împiedica să vorbească, îl împiedica să-i spună ceva important, s-o ia de mână și s-o scoată de acolo.

În dimineața următoare, Norton nu a coborât la micul-dejun. I-au dat telefon, crezând că se simte rău, dar Norton i-a asigurat că voia doar să doarmă și le-a spus să se descurce fără ea. Fără chef, l-au așteptat pe Amalfitano și apoi au plecat cu mașina spre nord-estul orașului, unde se instala un circ. După spusele lui Amalfitano, la circ era angajat un iluzionist neamț numit Doktor Koenig. Aflase asta cu o seară înainte, când s-a întors de la petrecere și a găsit un anunț nu mai mare decât o foaie de hârtie, pe care cineva avusese grijă să-l lase în toate grădinile din cartier. A doua zi, în colțul unde aștepta autobuzul pentru universitate, a văzut un afiș colorat lipit pe un zid albastru-deschis pe care erau trecute stelele circului. Printre ele se afla iluzionistul neamț, și Amalfitano s-a gândit că acest Doktor Koenig putea fi personajul sub a cărui mască se ascundea Archimboldi. Studiată la rece, ideea era stupidă, și-a zis, dar cum starea de spirit a criticilor era foarte proastă, i s-a părut important să sugereze o vizită la circ. Când le-a spus asta criticilor, aceștia s-au uitat la el cum te uiți la prostul clasei.

— Ce-ar putea să facă Archimboldi într-un circ? a zis Pelletier în mașină.

— Nu știu, a spus Amalfitano, dumneavoastră sunteți experții, eu știu că este primul neamț pe care-l întâlnim.

Circul se numea Circul Internațional și niște bărbați care instalau cortul cu ajutorul unui complicat sistem de frânghii și scripeți (sau așa li s-a părut criticilor) le-au arătat rulota unde locuia proprietarul. Acesta era un chicano9 de vreo cincizeci de ani care lucrase mult timp în circurile europene ce străbăteau continentul de la Copenhaga până la Malaga și dădeau reprezentații în localități mici cu mai mult sau mai puțin noroc, până s-a hotărât să se întoarcă la Earlimart, în California, de unde era de fel, și a înființat propriul lui circ. L-a botezat Circul Internațional pentru că una dintre ideile lui originale era să aibă artiști din toată lumea, deși, ca să spunem adevărul, majoritatea acestora erau mexicani și nord-americani, cu toate că, din când în când venea să caute de lucru câte unul din America Centrală, și odată a avut un dresor canadian de șaptezeci de ani pe care nu-l voia niciun alt circ din Statele Unite. Circul lui este modest, a spus, dar este primul circ al cărui proprietar este un chicano.

Când nu erau în turneu, puteau fi găsiți la Bakersfield, nu departe de Earlimart, unde își aveau sediul de iarnă, deși uneori el se stabilea la Sinaloa, în Mexic, nu pentru mult timp, doar cât să facă un drum la DF și să semneze contracte pentru localitățile din sud până la frontiera cu Guatemala, de unde urcau din nou până la Bakersfield. Când străinii l-au întrebat de Doktorul Koenig, proprietarul a vrut să știe dacă există vreun conflict sau vreo datorie între aceștia și iluzionistul lui, la care Amalfitano s-a grăbit să declare că nu, nici vorbă, că domnii aici de față sunt niște profesori universitari foarte respectabili din Spania și Franța și că el însuși, ca să nu mergem mai departe și păstrând proporțiile, este profesor la universitatea din Santa Teresa.

— A, bine, a spus tipul chicano, dacă așa stau lucrurile vă conduc la Doktorul Koenig, care a fost și el, cred, profesor universitar.

Inimile criticilor au tresărit de bucurie la auzul acestei afirmații. L-au urmat pe proprietar printre rulotele și cuștile pe roate ale circului, până au ajuns la ceea ce, din toate punctele de vedere, era marginea taberei circarilor. Mai departe nu erau decât pământ galben și câte o colibă neagră și îngrăditura frontierei mexicano-nord-americane.

— Îi place liniștea, a spus proprietarul fără să-l fi întrebat cineva.

A bătut cu pumnul în ușa micii rulote a iluzionistului. Cineva a deschis ușa și un glas din întuneric a întrebat ce vor. Proprietarul a spus că este el și că vine cu niște prieteni europeni care vor să-l cunoască. Intrați, a spus glasul, și ei au urcat o treaptă și au intrat în rulota ale cărei ferestre, doar un pic mai mari decât un hublou, erau cu perdelele trase.

— Să vedem unde ne așezăm, a spus proprietarul, și imediat a dat perdelele la o parte.

Trântit pe pat au văzut un tip chel, cu pielea măslinie, îmbrăcat doar cu niște enormi pantaloni scurți negri, care i-a privit clipind cu greutate. Tipul nu putea să aibă mai mult de șaizeci de ani, dacă îi avea, ceea ce îl elimina pe loc, dar au hotărât să rămână ca, măcar atât, să-i mulțumească pentru că i-a primit. Amalfitano, care era cel mai binedispus, i-a explicat că îl caută pe un prieten german, un scriitor, și că nu reușesc să dea de el.

— Și ați crezut că o să-l găsiți la circul meu? a zis proprietarul.

— Nu pe el, ci pe cineva care-l cunoaște, a zis Amalfitano.

— Niciodată n-am angajat un scriitor, a spus proprietarul.

— Eu nu sunt neamț, a zis Doktorul Koenig, sunt nord-american, mă numesc Andi López.

A spus aceste cuvinte în timp ce scotea dintr-un sacou agățat într-un cuier portofelul și le întindea permisul de conducere.

— În ce constă numărul dumneavoastră de iluzionism? l-a întrebat Pelletier în engleză.

— Încep prin a face să dispară purici, a spus Doktorul Koenig, și toți cinci au râs.

— Ăsta e purul adevăr, a zis proprietarul.

— Pe urmă fac să dispară porumbei, pe urmă fac să dispară o pisică, apoi un câine, și îmi termin numărul făcând să dispară un copil.

După ce au plecat de la Circul Internațional, Amalfitano i-a invitat la masă la el acasă.

Espinoza a ieșit în curtea din spate și a văzut o carte care atârna de o sfoară pentru întins rufe. N-a vrut să se apropie să vadă ce carte este, dar, când a intrat din nou în casă, l-a întrebat pe Amalfitano.

— Este Testamentul geometric, de Rafael Dieste, a spus Amalfitano.

— Rafael Dieste, un poet galician, a zis Espinoza.

— Chiar el, a spus Amalfitano, dar ăsta nu e un volum de poezie, ci o carte de geometrie, ideile i-au venit lui Dieste când lucra ca profesor la un liceu.

Espinoza i-a tradus lui Pelletier ce i-a spus Amalfitano.

— Și e atârnată în curte? a zis Pelletier zâmbind.

— Da, a spus Espinoza în timp ce Amalfitano căuta în frigider ceva de mâncare, ca o cămașă pusă la uscat.

— Vă place fasolea? a zis Amalfitano.

— Orice, orice, ne-am obișnuit cu toate, a spus Espinoza.

Pelletier s-a apropiat de fereastră și a privit cartea, ale cărei pagini de-abia se mișcau în vântul ușor al înserării. Apoi a ieșit și s-a apropiat de ea și a cercetat-o.

— N-o da jos, a auzit că-i spune Espinoza din spate.

— Cartea asta nu e pusă la uscat, stă de mult timp aici, a spus Pelletier.

— Așa mi-am închipuit și eu, a zis Espinoza, dar e mai bine să n-o atingi și să ne întoarcem în casă.

Amalfitano îi observa de la fereastră mușcându-și buzele, dar acest gest, la el și în acest moment precis, nu era un gest de disperare sau de neputință, ci de o profundă și necuprinsă tristețe.

Când criticii au făcut prima mișcare ca să se întoarcă, Amalfitano s-a retras și s-a întors repede în bucătărie, unde s-a prefăcut că este foarte concentrat la pregătirea mâncării.

Când s-au întors la hotel, Norton le-a comunicat că pleacă a doua zi, și ei au primit vestea fără să se mire, ca și cum o așteptau de mult. Zborul pe care-l găsise Norton pleca din Tucson și, în ciuda protestelor ei, care voia să ia un taxi, au hotărât s-o conducă la aeroport. În seara aceea au stat de vorbă până târziu, i-au povestit lui Norton vizita pe care o făcuseră la circ și au asigurat-o că dacă totul continua la fel, după trei zile vor pleca și ei. Apoi Norton s-a dus să se culce și Espinoza a propus să petreacă împreună acea ultimă noapte la Santa Teresa. Norton n-a înțeles și a spus că doar ea pleacă, că ei mai au de petrecut niște nopți în acel oraș.

— Vreau să zic toți trei împreună, a zis Espinoza.

— În pat? a întrebat Norton.

— Da, în pat, a spus Espinoza.

— Nu mi se pare o idee bună, a zis Norton, prefer să dorm singură.

Așa că au condus-o până la ascensor și apoi s-au întors la bar și au cerut două Bloody Mary și au așteptat băuturile în tăcere.

— Am făcut o gafă colosală, a spus Espinoza când barmanul le-a adus băuturile.

— Cred că da, a zis Pelletier.

— Ți-ai dat seama, a spus Espinoza după altă tăcere, că în tot timpul călătoriei ne-am culcat doar o dată cu ea?

— Sigur că mi-am dat seama, a zis Pelletier.

— Și a cui e vina, a spus Espinoza, a ei sau a noastră?

— Nu știu, a spus Pelletier, adevărul e că zilele astea n-am prea avut chef să fac amor. Dar tu?

— Nici eu, a spus Espinoza.

Au tăcut iarăși un timp.

— Presupun că și ei i se întâmplă ceva asemănător, a zis Pelletier.

Au plecat din Santa Teresa foarte devreme. Înainte, i-au telefonat lui Amalfitano și i-au spus că se duc în Statele Unite și că probabil vor fi plecați toată ziua. La graniță, vameșii nord-americani au vrut să vadă actele mașinii și pe urmă i-au lăsat să treacă. Urmând instrucțiunile recepționerului de la hotel, au luat-o pe o șosea neasfaltată și un timp au străbătut un ținut plin de râpe și de păduri, de parcă ar fi intrat din greșeală sub o cupolă cu un ecosistem propriu. O vreme au crezut că nu vor ajunge la timp la aeroport, ba chiar că nu vor ajunge niciodată niciunde. Cu toate acestea, șoseaua neasfaltată se termina la Sonoita și de acolo au luat-o pe șoseaua 83 până la autostrada 10 care i-a dus direct la Tucson. La aeroport au mai avut timp să bea o cafea și să vorbească despre ce vor face când se vor reîntâlni în Europa. Apoi Norton a trebuit să intre în sala de îmbarcare și, după o jumătate de oră, avionul ei a decolat spre New York, de unde urma să ia altul spre Londra.

La întoarcere au luat-o pe autostrada 19 care mergea până la Nogales, dar ei s-au abătut imediat după Río Rico și au început să meargă de-a lungul frontierei pe partea dinspre Arizona, până la Lochiel, pe unde au intrat din nou în Mexic. Le era foame și sete, dar nu s-au oprit în nicio localitate. La cinci după-amiază au ajuns la hotel și, după ce au făcut duș, au coborât să mănânce un sandvici și să-l sune pe Amalfitano. Acesta le-a spus să nu plece de la hotel, că o să ia un taxi și o să fie acolo în mai puțin de zece minute. N-avem nicio grabă, i-au spus.

Începând din acel moment, realitatea, pentru Pelletier și Espinoza, se pare că s-a sfâșiat ca un decor de hârtie, și căzând a lăsat să se vadă ce era în spate: un peisaj fumegând, ca și cum cineva, poate un înger, ar fi făcut sute de grătare pentru o mulțime de ființe invizibile. Nu s-au mai sculat devreme, n-au mai mâncat la hotel cu turiștii nord-americani, și s-au mutat în centrul orașului, optând pentru localuri întunecoase pentru micul-dejun (bere și chilaquiles picante) și pentru localuri cu ferestre mari unde chelnerii scriau pe geam cu culoare albă meniul pentru prânz. Serile mâncau unde se nimerea.

Au acceptat propunerea rectorului și au ținut două conferințe despre literatura franceză și spaniolă actuală care au fost mai mult un măcel decât conferințe și au avut cel puțin calitatea că i-au înspăimântat pe cei din public, băieți tineri în majoritate, cititori ai lui Michon și Rolin sau cititori ai lui Marías și ai lui Vila-Matas. Apoi, de data asta împreună, au ținut o prelegere despre Benno von Archimboldi într-o dispoziție sufletească mai curând de cârnățari sau de parlagii decât de măcelari, dar ceva, la început de nepătruns, ceva ce evoca, deși în tăcere, o întâlnire care nu era întâmplătoare, le-a frânat impulsurile: în public, fără să ținem cont de Amalfitano, erau trei tineri cititori ai lui Archimboldi care aproape i-au făcut să plângă. Unul dintre ei, care știa franceză, adusese cu el și una din cărțile traduse de Pelletier. Deci, minunile erau posibile. Librăriile online funcționau. Cultura, în ciuda disparițiilor și a vinovăției, era vie în continuare, în permanentă transformare, cum și-au dat seama foarte curând, când tinerii cititori ai lui Archimboldi au venit după conferință, la cererea expresă a lui Pelletier și a lui Espinoza, în salonul de onoare al universității, unde s-a organizat o agapă sau, mai bine zis, un cocteil sau poate un mic cocteil sau poate doar o atenție, ca omagiu adus iluștrilor conferențiari și unde, în lipsa unui subiect mai bun, s-a vorbit despre cât de bine scriu nemții, toți, și despre importanța istorică a unor universități ca Sorbona sau Salamanca, unde, spre uimirea criticilor, studiaseră doi dintre profesori (unul care preda Drept roman și altul care preda Dreptul penal din secolul XX). Mai târziu, într-o altă încăpere, decanul Guerra și o secretară de la rectorat le-au înmânat cecurile și, după puțin timp, profitând de leșinul soției unuia dintre profesori, au plecat pe neobservate.

I-a însoțit Amalfitano, care detesta aceste petreceri, dar trebuia să le suporte din când în când, și cei trei studenți cititori ai lui Archimboldi. Întâi s-au dus în centru să mănânce și pe urmă s-au plimbat pe strada care nu dormea niciodată. Mașina de închiriat, deși era mare, îi obliga să stea foarte înghesuiți, și oamenii care treceau pe trotuar îi priveau curioși, așa cum îi priveau pe toți pe acea stradă, până îi vedeau pe Amalfitano și pe cei trei studenți îngrămădiți pe bancheta din spate și atunci își întorceau repede privirea.

Au intrat într-un bar pe care-l știa unul dintre tineri. Barul era mare și în partea din spate avea o curte cu copaci și un mic țarc pentru luptele de cocoși. Tânărul a spus că odată îl adusese taică-su acolo. Au vorbit despre politică, și Espinoza îi traducea lui Pelletier ce spuneau băieții. Niciunul dintre ei nu avea mai mult de douăzeci de ani și arătau sănătoși, proaspeți, dornici să învețe. Dimpotrivă, Amalfitano în seara aceea părea mai obosit și mai distrus ca niciodată. Încet, Pelletier l-a întrebat dacă are ceva. Amalfitano a negat dând din cap și a spus că nu, deși criticii, când s-au întors la hotel, au spus că atitudinea prietenului lor, care fuma țigară de la țigară și bea încontinuu și care de-abia deschisese gura toată seara, indica ori un început de depresie, ori o stare de extremă nervozitate.

A doua zi, când s-a sculat, Espinoza l-a găsit pe Pelletier stând pe terasa hotelului, îmbrăcat cu niște bermude și sandale de piele, citind edițiile matinale ale ziarelor din Santa Teresa, înarmat cu un dicționar spaniol-francez pe care îl cumpărase probabil chiar în dimineața aceea.

— Mergem să luăm micul-dejun în centru? l-a întrebat Espinoza.

— Nu, a spus Pelletier, gata cu alcoolul și mâncărurile care-mi distrug stomacul. Vreau să aflu ce se petrece în orașul ăsta.

Espinoza și-a amintit atunci că seara trecută unul dintre băieți le povestise istoria femeilor asasinate. Își amintea doar că băiatul spusese că erau peste două sute și că a trebuit să repete asta de două sau de trei ori, pentru că nici el, nici Pelletier nu credeau ce le spunea. A nu crede, însă, s-a gândit Espinoza, este o formă de a exagera. Vezi ceva frumos și nu-ți crezi ochilor. Ți se povestește ceva despre... frumusețea naturală a Islandei... oameni făcând baie în apă termală printre gheizere, de fapt tu văzuseși asta în poze, dar tot zici că nu-ți vine să crezi... Cu toate că, evident, crezi... A exagera este o formă de a admira în mod politicos... Îi dai ocazia interlocutorului să spună: e adevărat... Și atunci spui: incredibil. Întâi nu-ți vine să crezi și pe urmă ți se pare incredibil.

Asta a fost probabil ce au spus seara trecută el și Pelletier după ce băiatul, sănătos și zdravăn și pur, i-a asigurat că muriseră peste două sute de femei. Dar nu într-o perioadă scurtă, și-a zis Espinoza. Din 1993 sau 1994 până acum... Și e posibil ca numărul celor asasinate să fie mai mare. Poate două sute cincizeci sau trei sute. Băiatul spusese, în franceză, n-o să știm niciodată. Băiatul care citise o carte de Archimboldi tradusă de Pelletier și pe care o obținuse mulțumită bunelor servicii ale unei librării online. Nu vorbea o franceză corectă, și-a spus Espinoza. Dar poți să vorbești prost o limbă sau să n-o vorbești deloc, și totuși să fii în stare s-o citești. În orice caz, multe femei moarte.

— Și vinovații? a întrebat Pelletier.

— Sunt câțiva închiși de mult timp, dar continuă să moară femei, a zis unul dintre băieți.

Amalfitano, și-a amintit Espinoza, era tăcut, parcă absent, probabil beat criță. La o masă apropiată era un grup de trei tipi care din când în când se uitau la ei de parcă i-ar fi interesat foarte mult ce vorbeau. Ce-mi mai amintesc? s-a gândit Espinoza. Cineva, unul dintre băieți, a vorbit de virusul asasinilor. Cineva a zis copycat. Cineva a pronunțat numele lui Albert Kessler. La un moment dat s-a ridicat și s-a dus la toaletă să vomite. În timp ce făcea asta, a auzit că de afară cineva care probabil se spăla pe mâini și pe față sau se aranja în fața oglinzii îi spunea:

— Borăște liniștit, gagiule.

Vocea aceea m-a liniștit, și-a spus Espinoza, dar asta nu înseamnă că în acel moment mă simțeam neliniștit, și de ce să fi fost? Când a ieșit din cabină nu era nimeni, se auzea doar muzica din bar, care ajungea ușor estompată, și un zgomot mai slab, spasmodic, de țevărie. Cine ne-a adus înapoi la hotel? s-a gândit.

— Cine a condus la întoarcere? l-a întrebat pe Pelletier.

— Tu, a spus Pelletier.

În ziua aceea, Espinoza l-a lăsat pe Pelletier să-și citească ziarele la hotel și a ieșit singur. Deși era târziu pentru micul-dejun, a intrat într-un bar de pe strada Arizpe unde nu mai fusese niciodată și a cerut ceva ca să prindă puteri.

— Ăsta e cel mai bun leac pentru mahmureală, domnule, i-a zis barmanul, și i-a adus un pahar cu bere rece.

Dinăuntru se auzea un sfârâit de ulei prăjit. A cerut ceva de mâncare.

— Niște brânzoaice, domnule?

— Una, a spus Espinoza.

Barmanul a ridicat din umeri. Barul era gol și nu era așa de întunecos ca barurile unde se ducea el diminețile. Ușa de la toaletă s-a deschis și a ieșit un bărbat foarte înalt. Pe Espinoza îl dureau ochii și începea să se simtă din nou amețit, dar a tresărit când a apărut tipul înalt. În întuneric nu putea să-i vadă fața, nici să-i evalueze vârsta. Tipul înalt, însă, s-a așezat lângă fereastră și o lumină galbenă și verde i-a inundat trăsăturile.

Espinoza și-a dat seama că nu putea fi Archimboldi. Părea un agricultor sau un crescător de vite în vizită în oraș. Chelnerul i-a pus în față o plăcintă cu brânză. Când a apucat-o cu mâna s-a ars și a cerut un șervețel. Pe urmă i-a spus chelnerului să-i mai aducă trei. Când a ieșit de la bar s-a îndreptat spre târg. Câțiva negustori își strângeau marfa și mesele pliante. Era ora prânzului și era puțină lume. La început i-a fost greu să găsească taraba fetei care vindea covoare. Străzile din târg erau murdare, de parcă în loc de obiecte de artizanat s-ar fi vândut mâncare preparată sau fructe și legume. Când a văzut-o, fata făcea covoarele sul și le lega la capete. Pe cele mai mici, carpetele, le băga într-o cutie de carton de formă alungită. Avea o expresie absentă, de parcă în realitate se afla foarte departe de acolo. Espinoza s-a apropiat și a pipăit un covor. A întrebat-o dacă își amintește de el. Fata n-a schițat nici cel mai mic semn de surpriză. A ridicat ochii, l-a privit și a spus da în mod atât de firesc că l-a făcut să zâmbească.

— Cine sunt eu? a spus Espinoza.

— Un spaniol care mi-a cumpărat un covor, a zis fata, am stat de vorbă.

După ce a descifrat ziarele, Pelletier a avut chef să facă un duș și să se lepede de tot jegul care i se lipise de piele. L-a văzut de departe venind pe Amalfitano. L-a văzut intrând în hotel și apoi vorbind cu recepționerul. Înainte de a ajunge pe terasă, Amalfitano a ridicat ușor mâna în semn de salut. Pelletier s-a ridicat și i-a spus să ceară ce vrea, că el se duce să facă duș. Când a plecat, a observat că Amalfitano avea ochii roșii și încercănați, ca și cum nu se culcase încă. În timp ce traversa holul, s-a răzgândit și a deschis unul dintre calculatoarele pe care hotelul le punea la dispoziția clienților și care se aflau într-o mică sală de lângă bar. Citindu-și corespondența, a găsit un lung e-mail de la Norton în care îi comunica adevăratele motive, după părerea ei, pentru care plecase așa de brusc. A citit-o de parcă mai era încă beat. S-a gândit la tinerii cititori ai lui Archimboldi din seara trecută și și-a dorit, în mod vag, să fie ca ei, să-și schimbe viața cu viața unuia dintre ei. Și-a spus că această dorință este o formă de oboseală. Pe urmă a chemat liftul și a urcat împreună cu o nord-americană de vreo șaptezeci de ani care citea un ziar mexican, un exemplar identic cu unul din cele citite de el de dimineață. În timp ce se dezbrăca, s-a gândit ce să-i spună lui Espinoza. Probabil că și pe el îl aștepta o scrisoare de la Norton. Ce pot face? și-a spus.

Spărtura closetului era tot acolo și, timp de câteva secunde, s-a uitat fix la ea și a lăsat apa călduță să-i curgă pe corp. Ce este rezonabil? s-a gândit. Cel mai rezonabil este să ne întoarcem și să amânăm pe cât posibil orice concluzie. Doar când i-a intrat săpun în ochi a reușit să-și desprindă privirea de pe closet. Și-a băgat capul sub jetul dușului și a închis ochii. Nu sunt așa de trist cum mi-am închipuit, și-a spus. Toată povestea asta nu e reală, și-a spus. Pe urmă a închis robinetul, s-a îmbrăcat și a coborât la întâlnirea cu Amalfitano.

A stat cu Espinoza cât acesta și-a citit e-mailurile. S-a așezat în spatele lui până a văzut că era și unul de la Norton, și când a verificat că e așa, cu siguranța că spunea același lucru ca în al lui, s-a așezat într-un fotoliu la câțiva pași de calculatoare și a început să răsfoiască o revistă turistică. Din când în când, își ridica privirea și se uita la Espinoza, care nu părea dispus să se ridice de pe scaun. Tare i-ar fi plăcut să-l bată cu palma pe spate și pe ceafă, dar a preferat să nu facă nicio mișcare. Când Espinoza s-a întors să se uite la el, i-a spus că și el primise unul la fel.

— Nu pot să cred, a spus Espinoza cu un firișor de voce.

Pelletier a lăsat revista pe masa de sticlă și s-a apropiat de computer, unde a citit și el scrisoarea lui Norton. Apoi, fără să se așeze, tastând cu un singur deget, și-a căutat e-mailurile lui și i-a arătat lui Espinoza mesajul pe care îl primise. L-a rugat cu deosebită blândețe să-l citească. Espinoza s-a întors din nou spre ecran și a citit de mai multe ori mesajul primit de Pelletier.

— Nu e aproape nicio deosebire, a spus.

— Ce contează, a zis francezul.

— Ar fi putut să facă acest gest de politețe, a spus Espinoza.

— În astfel de cazuri, politețea este că ne-a înștiințat, a zis Pelletier.

Când au ieșit pe terasa hotelului, nu mai era aproape nimeni. Un chelner, îmbrăcat cu jachetă albă și pantaloni negri, strângea paharele și sticlele de pe mesele neocupate. La un capăt, lângă balustradă, o pereche care nu avea mai mult de treizeci de ani privea bulevardul tăcut, de un verde foarte închis, ținându-se de mână. Espinoza l-a întrebat pe Pelletier la ce se gândește.

— La ea, a spus Pelletier, firește.

I-a mai spus și că este ciudat, sau în orice caz un pic ciudat, că ei erau acolo, în hotelul acela, în orașul acela, când Norton, în sfârșit, se hotărâse. Espinoza l-a privit îndelung și apoi, cu un gest de dispreț, a spus că-i vine să vomite.

În ziua următoare, Espinoza s-a întors la târg și a întrebat-o pe fată cum o cheamă. Ea a spus că se numește Rebeca și Espinoza a zâmbit pentru că numele, s-a gândit atunci, i se potrivea de minune. A stat acolo trei ore, în picioare, conversând cu Rebeca, în timp ce turiștii și curioșii umblau de colo până colo uitându-se la mărfuri fără chef, de parcă i-ar fi obligat cineva s-o facă. Doar de două ori s-au apropiat niște clienți de taraba Rebecăi, dar de fiecare dată au plecat fără să cumpere nimic, făcându-l pe Espinoza să se simtă rușinat pentru că, într-un fel, considera că ghinionul fetei i se datora lui, prezenței lui încăpățânate în fața tarabei. A hotărât să-și îndrepte greșeala cumpărând el ce a presupus că ar fi cumpărat ceilalți. A cumpărat un covor mare, două carpete, un poncho în care predomina verdele, altul în care predomina roșul, și un soi de traistă făcută din aceeași țesătură și cu aceleași motive ca ponchourile. Rebeca l-a întrebat dacă se întoarce curând în țara lui, și Espinoza i-a zâmbit și i-a spus că nu știe. Pe urmă fata a chemat un copil care a încărcat pe spate toate cumpărăturile lui Espinoza și l-a condus până unde își lăsase parcată mașina.

Glasul Rebecăi când l-a strigat pe copil (care s-a ivit din neant sau din mulțime, ceea ce este același lucru), tonul ei, calma autoritate emanată de vocea ei, l-au făcut pe Espinoza să se înfioare. În timp ce mergea în urma copilului, a observat că majoritatea negustorilor începeau să-și strângă mărfurile. Când au ajuns la mașină au băgat covoarele în portbagaj și Espinoza l-a întrebat pe copil de când lucrează pentru Rebeca. E sora mea, a spus acesta. Nu semănați deloc, s-a gândit Espinoza. Pe urmă s-a uitat la copil, care era mărunțel, dar părea puternic, și i-a dat o bancnotă de zece dolari.

Când a ajuns la hotel, l-a găsit pe Pelletier pe terasă citind din Archimboldi. L-a întrebat ce carte este, și Pelletier, zâmbind, i-a răspuns că este Sfântul Toma.

— De câte ori ai citit-o? a zis Espinoza.

— Nu mai țin minte, deși asta este una dintre cărțile pe care le-am citit cel mai puțin, a spus Pelletier.

Ca mine, ca mine, s-a gândit Espinoza.

Mai degrabă decât două mesaje, era unul singur, dar cu variante, cu întorsături de frază bruște și individualizate care se deschideau în fața aceluiași abis. Santa Teresa, acest oraș oribil, spunea Norton, o făcuse să se gândească. Să se gândească într-un sens strict, pentru prima dată după mulți ani. Adică începuse să se gândească la lucruri practice, reale, tangibile și începuse de asemenea să-și amintească. Se gândea la familia ei, la prieteni și la munca ei, și aproape în același timp își amintea scene de familie sau profesionale, scene unde prietenii ridicau paharele și închinau pentru ceva, poate pentru ea, poate pentru cineva de care ea uitase. Țara aceasta este de necrezut (aici făcea o digresiune, dar numai în mesajul pentru Espinoza, ca și cum Pelletier n-ar fi putut s-o înțeleagă sau ca și cum ar fi știut dinainte că amândoi o să-și compare respectivele mesaje), unul din boșii culturii, cineva care se presupune că e rafinat, un scriitor ajuns în cele mai înalte sfere ale guvernului, este poreclit, și încă în modul cel mai firesc, Porcul, spunea, și făcea o legătură între faptul acesta, porecla sau cruzimea poreclei sau resemnarea poreclei, și delictele care se comiteau de mult timp la Santa Teresa.

Când eram mică am cunoscut un băiat care îmi plăcea. Nu știu de ce, dar îmi plăcea. Eu aveam opt ani și el avea aceeași vârstă. Se numea James Crawford. Cred că era un băiat foarte timid. Stătea de vorbă doar cu ceilalți băieți și se ferea să se amestece cu fetițele. Avea părul foarte negru și ochii căprui. Umbla mereu cu pantaloni scurți, chiar și când ceilalți băieți începuseră să poarte pantaloni lungi. Prima dată când am vorbit cu el, mi-am amintit de asta foarte de curând, nu i-am spus James, ci Jimmy. Nimeni nu-i spunea așa. Doar eu. Amândoi aveam opt ani. Avea o față foarte serioasă. De ce-am vorbit cu el? Cred că și-a uitat ceva pe bancă, poate o gumă sau un creion, asta nu-mi mai amintesc, și eu i-am spus: Jimmy, ți-ai uitat guma. Îmi amintesc că zâmbeam. Îmi amintesc de ce i-am spus Jimmy, și nu James sau Jim. De drag. De plăcere. Pentru că îmi plăcea Jimmy și mi se părea foarte frumos.

A doua zi, Espinoza a trecut prin târg la prima oră, cu inima bătându-i mai repede decât normal, în timp ce negustorii și meșteșugarii de-abia începeau să-și instaleze tarabele și strada pavată mai era curată. Rebeca își aranja covoarele pe o masă pliantă și i-a zâmbit când l-a văzut. Câțiva negustori beau cafea sau coca-cola în picioare și stăteau de vorbă de la o tarabă la alta. În spatele tarabelor, pe trotuar, sub vechile bolți și copertine ale unor prăvălii mai elegante, se adunau grupuri de bărbați care discutau despre transporturi de ceramică angro a cărei vânzare era garantată la Tucson sau la Phoenix. Espinoza a salutat-o pe Rebeca și a ajutat-o să întindă ultimele covoare. Apoi a întrebat-o dacă vrea să ia micul-dejun cu el și fata i-a spus că nu poate și că mâncase acasă. Fără să se dea bătut, Espinoza a întrebat-o unde este fratele ei.

— La școală, a zis Rebeca.

— Și cine te ajută să aduci toată marfa?

— Mama, a spus Rebeca.

Un timp, Espinoza a rămas tăcut uitându-se în pământ, fără să știe dacă să-i cumpere alt covor sau să plece fără să spună nicio vorbă.

— Te invit la prânz, a zis în cele din urmă.

— De acord, a spus fata.

Când Espinoza s-a întors la hotel, l-a găsit pe Pelletier citindu-l pe Archimboldi. Văzut de departe, chipul lui Pelletier, și în realitate nu numai chipul, ci tot corpul, emana un fel de calm care i s-a părut de invidiat. Când s-a apropiat mai mult a văzut că volumul nu era Sfântul Toma, ci Oarba, și l-a întrebat dacă avusese răbdare să-l citească pe primul de la cap la coadă. Pelletier a ridicat privirea și nu i-a răspuns. A spus, în schimb, că este surprinzător sau că pe el continuă să-l surprindă felul în care Archimboldi se apropie de durere și de rușine.

— În mod delicat, a spus Espinoza.

— Așa e, a spus Pelletier. În mod delicat.

La Santa Teresa, în acel oraș oribil, spunea mesajul lui Norton, m-am gândit la Jimmy, dar mai ales m-am gândit la mine, la cea care eram la vârsta de opt ani, și la început ideile săreau, imaginile săreau, parcă era un cutremur în capul meu, eram incapabilă să fixez cu precizie sau cu claritate vreo amintire, dar când în sfârșit am reușit s-o fac, a fost mai rău, m-am văzut pe mine spunând Jimmy, mi-am văzut zâmbetul, fața serioasă a lui Jimmy Crawford, ceata de băieți, spatele lor, agitația bruscă ce se domolea în curte, mi-am văzut buzele care îl avertizau pe acel băiat că a uitat ceva, am văzut guma sau poate era un creion, am văzut cu ochii de acum ochii mei din acea clipă și am mai auzit încă o dată cum îl strigam, sunetul vocii mele, politețea extremă a unei fetițe de opt ani care-l strigă pe un băiat de opt ani ca să-i spună să nu-și uite guma de șters, și care totuși nu poate s-o facă spunându-i pe nume, James sau Crawford, așa cum se obișnuiește la școală, și preferă, în mod conștient sau inconștient, să folosească diminutivul Jimmy, care indică dragoste, o dragoste verbală, o dragoste personală, pentru că doar ea, în clipa aceea care e o lume, îi spune așa, și într-un anumit fel îmbracă în alte straie dragostea sau atenția pe care o implică faptul că-i atrage atenția că a uitat ceva, nu-ți uita guma, sau creionul, și care, în fond, nu era decât expresia, săracă sau bogată din punct de vedere verbal, a fericirii.

Au mâncat într-un restaurant ieftin din apropierea pieței, în timp ce fratele mai mic al Rebecăi păzea căruțul în care transportau în fiecare dimineață covoarele și masa pliantă. Espinoza a întrebat-o pe Rebeca dacă nu puteau lăsa căruțul nesupravegheat ca să-l cheme pe băiat să mănânce, dar Rebeca i-a spus să nu-și facă griji. Dacă lăsau căruțul nepăzit era foarte probabil să-l ia cineva. De la fereastra restaurantului, Espinoza îl putea vedea pe băiat cocoțat pe grămada de covoare ca o pasăre scrutând orizontul.

— Mă duc să-i duc ceva, a spus, ce-i place fratelui tău?

— Înghețata, a zis Rebeca, dar aici nu au.

Câteva secunde Espinoza s-a gândit să plece să caute înghețată în alt loc, dar s-a răzgândit de teamă că n-o va mai găsi pe fată când se va întoarce. Ea l-a întrebat cum este Spania.

— Altfel, a spus Espinoza în timp ce se gândea la înghețată.

— Altfel decât Mexicul? a zis ea.

— Nu, a spus Espinoza, altfel, deosebită.

Dintr-odată lui Espinoza i-a trecut prin cap ideea să-i ducă băiatului un sandvici.

— Aici le spunem turte, a spus Rebeca, lui frate-meu îi plac cu șuncă.

Pare o prințesă sau o ambasadoare, s-a gândit Espinoza. A întrebat-o pe chelneriță dacă îi poate aduce o turtă cu șuncă și o răcoritoare. Chelnerița l-a întrebat cum vrea turta.

— Spune-i că o vrei completă, a spus Rebeca.

— Completă, a zis Espinoza.

Pe urmă a ieșit în stradă cu turta și răcoritoarea și i le-a întins băiatului, care stătea tot cocoțat în vârful căruțului. La început băiatul a negat cu capul și a spus că nu îi e foame. Espinoza a văzut la colț trei băieți, ceva mai mari, care se uitau la ei stăpânindu-și râsul.

— Dacă nu ți-e foame bea doar răcoritoarea și păstrează-ți turta, a spus, sau dă-o la câini.

Când s-a așezat din nou lângă Rebeca, se simțea bine. De fapt, se simțea pletoric.

— Așa nu se poate, a spus, nu e bine, data viitoare o să mâncăm toți trei împreună.

Rebeca l-a privit în ochi, cu furculița încremenită în aer, apoi a schițat un zâmbet vag și și-a dus mâncarea la gură.

La hotel, întins pe un șezlong lângă piscina goală, Pelletier citea o carte și Espinoza a știut, încă înainte de a vedea titlul, că nu era nici Sfântul Toma, nici Oarba, ci altă carte de Archimboldi. Când s-a așezat lângă el, a putut vedea că era vorba de Letea, un roman care nu-l entuziasma la fel de mult ca alte cărți ale neamțului, cu toate că, judecând după chipul lui Pelletier, recitirea acesteia era fructuoasă și foarte plăcută. Când s-a așezat pe șezlongul de alături, l-a întrebat ce a făcut toată ziua.

— Am citit, i-a răspuns Pelletier, care la rândul lui i-a pus aceeași întrebare.

— Am hoinărit pe aici, a spus Espinoza.

În seara aceea, în timp ce mâncau împreună la restaurantul hotelului, Espinoza i-a povestit că a cumpărat câteva suveniruri și că îi cumpărase și lui unul. Vestea l-a bucurat pe Pelletier, care l-a întrebat ce suvenir i-a cumpărat.

— Un covor indian, i-a spus Espinoza.

Când am ajuns la Londra după o călătorie epuizantă, spunea Norton în scrisoarea ei, am început să mă gândesc la Jimmy Crawford sau poate am început să mă gândesc la el în timp ce așteptam zborul New York-Londra, în orice caz Jimmy Crawford și vocea mea de la opt ani care îl striga mă însoțeau în momentul când am scos cheile de la apartamentul meu și am aprins lumina și am lăsat valizele jos în vestibul. M-am dus la bucătărie și mi-am făcut un ceai. Pe urmă am făcut un duș și m-am băgat în pat. Gândindu-mă că n-o să pot dormi, am luat un somnifer. Îmi amintesc că am început să răsfoiesc o revistă, îmi amintesc că m-am gândit la voi, umblând prin acel oraș oribil, îmi amintesc că m-am gândit la hotel. În camera mea erau două oglinzi foarte ciudate, care în ultimele zile mă înfricoșau. Când mi-am dat seama că o să adorm, am avut doar puterea să întind mâna și să sting lumina.

N-am visat nimic. Când m-am trezit nu știam unde sunt, dar senzația aceasta a durat doar câteva secunde, căci imediat am identificat zgomotele tipice străzii mele. A trecut totul, m-am gândit. Mă simt odihnită, sunt la mine acasă, am multe lucruri de făcut. Totuși, când m-am ridicat în capul oaselor în pat, n-am făcut decât să încep să plâng ca o nebună, fără vreun motiv sau o cauză aparentă. Toată ziua am fost așa. În unele momente doream să nu fi plecat din Santa Teresa, să fi rămas cu voi până la capăt. De mai multe ori am simțit impulsul s-o pornesc spre aeroport și să iau primul avion spre Mexic. Aceste impulsuri erau urmate de altele mai distructive: să dau foc apartamentului, să-mi tai venele, să nu mă mai duc niciodată la universitate și să trăiesc o viață de vagaboandă.

Dar vagaboandele, cel puțin în Anglia, suferă adesea umiliri, după cum am citit într-un reportaj dintr-o revistă al cărei nume l-am uitat. În Anglia, vagaboandele sunt violate în grup, sunt bătute, și de multe ori unele sunt găsite moarte la intrările spitalelor. Cei care fac asta cu vagaboandele nu sunt, cum aș fi crezut la optsprezece ani, nici polițiști, nici bande de golani neonaziști, ci vagabonzii, ceea ce face ca situația să aibă un gust și mai amar. Deconcertată, am plecat să fac o plimbare prin oraș, cu speranța că o să-mi revin și poate o să dau un telefon vreunei prietene cu care să ies să mănânc seara. Nu știu cum, dintr-odată, m-am trezit în fața unei galerii de artă unde era o retrospectivă a lui Edwin Johns, acel artist care și-a tăiat mâna dreaptă ca să o expună într-un autoportret.

La următoarea vizită, Espinoza a reușit ca fata să-i permită s-o conducă acasă. Au lăsat căruțul în grija unei femei grase cu un șorț vechi de muncitoare la fabrică, după ce Espinoza i-a plătit o sumă de nimic, în încăperea din spate a restaurantului unde mâncaseră înainte, între lăzi de sticle goale și grămezi de conserve de ardei și de carne. Apoi au pus covoarele și ponchourile pe scaunele din spate ale mașinii și s-au așezat toți trei în față. Băiatul era fericit și Espinoza i-a spus să aleagă el unde să meargă să mănânce în ziua aceea. Până la urmă au ajuns la un McDonald’s din centru.

Casa fetei era în cartierele din vestul orașului, în zona unde, din câte citise în presă, se comiteau crimele, dar cartierul și strada unde locuia Rebeca i s-au părut doar un cartier sărac și o stradă săracă unde nu se întâmplau nenorociri. A lăsat mașina parcată în fața casei. La intrare era o grădină mică, cu trei jardiniere din trestie și sârmă, pline cu glastre cu flori și plante verzi. Rebeca i-a spus fratelui ei să stea să păzească mașina. Casa era de lemn și dușumelele, când călcai, scoteau un sunet a gol, ca și cum pe dedesubt ar fi trecut un canal sau ar fi existat o cameră secretă.

Mama, contrar așteptărilor lui Espinoza, l-a salutat amabilă și i-a oferit o limonadă. Pe urmă i-a prezentat pe ceilalți copii. Rebeca avea doi frați și trei surori, dar cea mare nu mai locuia acolo pentru că se măritase. Una dintre surori era leit cu Rebeca, doar că mai tânără. Se numea Cristina și toți din casă spuneau că e cea mai deșteaptă din familie. După un timp considerat prudent, Espinoza a rugat-o pe Rebeca să iasă să facă o plimbare prin cartier. Când au ieșit l-au văzut pe băiat cățărat pe mașină. Citea un comics și avea ceva în gură, probabil o bomboană. Când s-au întors de la plimbare, băiatul era tot acolo, dar nu mai citea nimic și își mâncase bomboana.

Când s-a întors la hotel, Pelletier era din nou cu Sfântul Toma. Când s-a așezat lângă el, Pelletier a ridicat privirea din carte și i-a spus că mai erau lucruri pe care încă nu le înțelegea și probabil nu le va înțelege niciodată. Espinoza a râs și n-a făcut niciun comentariu.

— Azi m-am întâlnit cu Amalfitano, a spus Pelletier.

După părerea lui, profesorul chilian era cu nervii la pământ. Pelletier îi propusese să facă o baie cu el în piscină. Cum nu avea costum de baie, i-a făcut rost de unul la recepție. Totul părea că merge bine. Dar când a intrat în piscină, Amalfitano a înlemnit, de parcă l-ar fi văzut brusc pe dracu’, și a căzut la fund. Înainte de a se scufunda, Pelletier își amintea că își astupase gura cu amândouă mâinile. În orice caz, n-a făcut nici cel mai mic efort să înoate. Din fericire, Pelletier era acolo și nu i-a fost greu să se scufunde și să-l scoată afară. Apoi au băut câte un whisky fiecare, și Amalfitano i-a explicat că nu mai înotase de mult.

— Am vorbit despre Archimboldi, a zis Pelletier.

Pe urmă s-a îmbrăcat, a înapoiat costumul de baie și a plecat.

— Și tu ce-ai făcut? a întrebat Espinoza.

— Am făcut un duș, m-am îmbrăcat, am coborât să mănânc și mi-am continuat lectura.

Pentru o clipă, spunea Norton în mesajul ei, m-am simțit ca o vagaboandă orbită de reflectoarele unui teatru ivit pe neașteptate. Nu eram în cea mai bună dispoziție ca să intru într-o galerie de artă, dar numele lui Edwin Johns m-a atras ca un magnet. M-am apropiat de ușa galeriei, care era de sticlă, și înăuntru am văzut lume multă și chelneri îmbrăcați în alb care de-abia se puteau mișca ducând în echilibru tăvi încărcate cu pahare de șampanie sau de vin roșu. M-am hotărât să aștept și m-am întors pe trotuarul celălalt. Încetul cu încetul, galeria s-a golit și m-am gândit că a sosit momentul să pot intra și să văd măcar o parte din retrospectivă.

Când am pășit pe ușa de sticlă, am simțit ceva straniu, de parcă tot ce urma să văd sau să simt începând din acea clipă va decide cursul ulterior al vieții mele. M-am oprit în fața unui soi de peisaj, un peisaj din Surrey, din prima etapă a lui Johns, care mi s-a părut trist și în același timp dulce, profund și într-un anumit mod grandilocvent, cum pot fi numai peisajele englezești pictate de pictori englezi. Brusc, mi-am spus că îmi era de ajuns acest tablou și mă pregăteam să plec, când un chelner, poate ultimul dintre chelnerii angajați care mai rămăsese la galerie, s-a apropiat de mine cu un singur pahar de vin pe tavă, un pahar servit special pentru mine. Nu mi-a spus nimic. Mi-a oferit doar paharul și eu i-am zâmbit și l-am luat. Atunci am văzut posterul expoziției, în partea opusă locului unde mă aflam eu, posterul care reproducea tabloul cu mâna tăiată, capodopera lui Johns, și unde erau trecute cu cifre albe data lui de naștere și data morții.

Eu nu știam că murise, spunea Norton în scrisoarea ei, credeam că mai trăia încă în Elveția, într-o confortabilă casă de nebuni, unde râdea de el însuși și mai ales râdea de noi. Îmi aduc aminte că mi-a căzut paharul din mână. Îmi aduc aminte că o pereche, amândoi foarte înalți și slabi, care se uitau la un tablou, m-au privit cu multă curiozitate, de parcă aș fi fost o fostă amantă a lui Johns sau un tablou viu (și neterminat) care află dintr-odată că pictorul său a murit. Știu că am plecat fără să mă uit în urma mea și că am umblat mult timp până când mi-am dat seama că nu plângeam, dar că ploua și că eram udă leoarcă. În noaptea aceea n-am putut să dorm.

Diminețile, Espinoza se ducea s-o ia pe Rebeca de acasă. Lăsa mașina în fața porții, bea o cafea și apoi, fără să spună nimic, punea covoarele pe scaunele din spate și curăța praful de pe caroserie cu o cârpă. Dacă ar fi știut ceva mecanică ar fi ridicat capota și s-ar fi uitat la motor, dar nu avea habar de mecanică, iar motorul mașinii, pe de altă parte, mergea ca uns. Pe urmă ieșeau din casă fata și fratele ei, și Espinoza le deschidea portiera din partea copilotului, fără să scoată o vorbă, ca și cum acea rutină dura de ani de zile, și pe urmă urca și el pe partea șoferului, punea cârpa de praf în torpedou și porneau spre târg. Acolo îi ajuta să instaleze taraba și când terminau se ducea la un restaurant din apropiere și cumpăra două cafele și o coca-cola, pe care le beau în picioare privind celelalte tarabe sau orizontul jos, dar foarte demn, de clădiri coloniale care îi înconjurau. Uneori Espinoza îl certa pe fratele fetei, îi spunea că e un obicei prost să bei coca-cola dimineața, dar băiatul, care se numea Eulogio, râdea și nu-l asculta, fiindcă știa că supărarea lui Espinoza era nouăzeci și cinci la sută falsă. Restul dimineții Espinoza și-l petrecea pe o terasă, fără să plece din cartierul acela, singurul din Santa Teresa, în afară de cartierul Rebecăi, care îi plăcea, citind ziarele locale și bând cafea și fumând. Când se ducea la toaletă și se uita într-o oglindă își spunea că trăsăturile lui se schimbau. Par un domn, se gândea uneori. Par mai tânăr. Par altul.

La hotel, când se întorcea, îl găsea întotdeauna pe Pelletier pe terasă sau la piscină sau stând într-un fotoliu din vreun salon, recitind Sfântul Toma sau Oarba sau Letea, care se pare că erau singurele cărți de Archimboldi pe care le luase cu el în Mexic. L-a întrebat dacă pregătește vreun articol sau vreun eseu despre aceste trei cărți și răspunsul lui Pelletier a fost vag. La început, da. Dar acum, nu. Le citea pur și simplu pentru că erau singurele pe care le avea. Espinoza s-a gândit să-i împrumute vreuna dintre cărțile lui și și-a dat seama imediat, alarmat, că uitase de cărțile lui Archimboldi ascunse în valiza lui.

În noaptea aceea n-am putut să dorm, spunea Norton în mesajul ei, și mi-a trecut prin cap să-l sun pe Morini. Era foarte târziu, era nepoliticos să-l deranjez la ora aceea, era o imprudență din partea mea, era un mod grosolan de a mă băga în viața lui, dar l-am sunat. Îmi amintesc că am format numărul și am stins imediat lumina în cameră, ca și cum, stând pe întuneric, Morini nu putea să-mi vadă fața. În mod surprinzător, mi-a răspuns imediat.

— Sunt eu, Piero, i-am spus, Liz, ai aflat că a murit Edwin Johns?

— Da, a răspuns vocea lui Morini de la Torino. A murit acum două luni.

— Eu am aflat de-abia acum, astă-seară, i-am spus.

— Credeam că știi, a zis Morini.

— Cum a murit? am întrebat.

— Într-un accident, a spus Morini, s-a dus să facă o plimbare, voia să deseneze o cascadă mică din apropierea sanatoriului, s-a urcat pe o stâncă și a alunecat. I-au găsit cadavrul în fundul unei prăpăstii de cincizeci de metri.

— Nu se poate, am spus.

— Ba se poate, a zis Morini.

— S-a dus să se plimbe singur? Fără să-l supravegheze nimeni?

— Nu era singur, a spus Morini, îl însoțeau o asistentă medicală și unul dintre zdrahonii de la sanatoriu, din cei care pot imobiliza într-o secundă un nebun furios.

Am râs, era prima dată când râdeam, când am auzit expresia nebun furios, și Morini, la celălalt capăt al firului, a râs și el, deși doar o clipă, împreună cu mine.

— Băieții ăștia zdraveni și atletici se numesc în realitate infirmieri, i-am spus.

— Atunci îl însoțeau o asistentă medicală și un infirmier, a spus. Johns s-a urcat pe o stâncă și băiatul zdravăn a urcat în spatele lui. Asistenta medicală, la cererea lui Johns, s-a așezat pe un butuc făcându-se că citește o carte. Atunci Johns a început să deseneze cu mâna stângă, cu care se descurca destul de bine. Peisajul includea cascada, munții, țancurile de stâncă, pădurea și asistenta medicală scufundată în lectura cărții. Atunci s-a întâmplat accidentul. Johns s-a ridicat de pe stâncă, a alunecat și, cu toate că băiatul zdravăn și atletic a încercat să-l apuce, a căzut în prăpastie.

Asta a fost tot.

Un timp am rămas tăcuți, spunea Norton în mesajul ei, până ce Morini a spart tăcerea și m-a întrebat cum mi-a mers în Mexic.

— Rău, i-am spus.

Nu m-a mai întrebat altceva. Îi auzeam respirația rară, și el îmi auzea respirația care se calma repede.

— O să te sun mâine, i-am spus.

— De acord, a zis el, dar timp de câteva secunde niciunul n-a îndrăznit să închidă telefonul.

În noaptea aceea m-am gândit la Edwin Johns, m-am gândit la mâna lui care acum era expusă probabil în expoziția retrospectivă, acea mână pe care infirmierul de la sanatoriu n-a putut s-o apuce ca să-l împiedice să cadă, deși acest lucru era prea evident, ca o poveste mincinoasă care nici măcar nu se apropie de ceea ce fusese Johns. Mult mai real părea peisajul elvețian, acel peisaj pe care voi l-ați văzut și eu nu-l cunosc, cu munți și păduri, cu pietre scânteind în lumini multicolore și cascade, cu prăpăstii mortale și asistente medicale cititoare.

Într-o seară, Espinoza a dus-o pe Rebeca la dans. S-au dus la o discotecă din centrul orașului Santa Teresa, unde fata nu fusese niciodată, dar de care prietenele ei vorbeau foarte de bine. În timp ce beau Cuba Libre, Rebeca i-a povestit că la ieșirea din discoteca aceea fuseseră răpite două dintre fetele care pe urmă au fost descoperite moarte. Cadavrele lor au fost aruncate în deșert.

Lui Espinoza i s-a părut de rău augur că ea a spus că asasinul avea obiceiul să vină la acea discotecă. Când a condus-o acasă, a sărutat-o pe gură. Rebeca mirosea a alcool și pielea îi era foarte rece. A întrebat-o dacă vrea să facă amor și ea a acceptat dând din cap de câteva ori, fără să spună nimic. Pe urmă au trecut amândoi de pe scaunele din față pe scaunele din spate și au făcut amor. Un futai rapid. Dar după asta, ea și-a sprijinit capul de pieptul lui fără să spună vreun cuvânt și mult timp el a mângâiat-o pe păr. În aerul nocturn veneau în valuri mirosuri de produse chimice. Espinoza s-a gândit că în apropiere e o fabrică de hârtie. A întrebat-o pe Rebeca și ea i-a spus că în apropiere sunt doar case construite chiar de locuitorii lor și maidane.

La orice oră se întorcea la hotel îl găsea pe Pelletier treaz, citind o carte și așteptându-l. Cu această atitudine, și-a spus, Pelletier îi reconfirma prietenia sa. Exista și posibilitatea ca francezul să nu poată să doarmă și insomnia lui să-l condamne să citească în saloanele goale ale hotelului până la ivirea zorilor.

Uneori Pelletier stătea la piscină îmbrăcat cu un pulover sau înfășurat într-un prosop, bând whisky cu sorbituri mici. Alteori îl găsea într-un salon dominat de un peisaj enorm al frontierei pictat, asta se ghicea imediat, de un artist care nu fusese niciodată acolo: aspectul industrial al peisajului și armonia sa exprimau mai curând o dorință decât o realitate. Chelnerii, inclusiv cei din schimbul de noapte, mulțumiți de bacșișurile lui, se străduiau să nu-i lipsească nimic. Când venea, timp de câteva minute, schimbau fraze politicoase și amabile.

Uneori Espinoza, înainte de a-l căuta prin saloanele goale ale hotelului, se ducea să-și citească e-mailurile, cu speranța că va găsi mesaje din Europa, de la Hellfeld sau de la Borchmeyer, care să-i dea vreo idee despre domiciliul lui Archimboldi. Pe urmă îl căuta pe Pelletier și mai târziu urcau amândoi tăcuți în camerele lor.

A doua zi, spunea Norton în mesajul ei, am făcut curățenie în apartament și mi-am pus hârtiile în ordine. Am terminat mai repede decât mă așteptam. După-amiază am intrat la un cinematograf, și când am ieșit, cu toate că eram liniștită, nu-mi mai aminteam subiectul filmului, nici actorii care jucaseră. În seara aceea am mâncat cu o prietenă și m-am culcat devreme, deși până la douăsprezece n-am fost în stare să adorm. Cum m-am trezit, dis-de-dimineață și fără să fi făcut o rezervare în prealabil, m-am dus la aeroport și mi-am cumpărat bilet la primul zbor pentru Italia. Am zburat de la Londra la Milano, și de acolo am luat un tren până la Torino. Când Morini mi-a deschis ușa, i-am spus că am venit ca să rămân, să hotărască el dacă mă duc la un hotel sau rămân la el acasă. Nu mi-a răspuns la întrebare, s-a dat la o parte cu scaunul cu rotile și m-a rugat să intru. M-am dus la baie să mă spăl pe față. Când am revenit, Morini făcuse ceai și pusese într-o farfurie albastră trei prăjiturele pe care mi le-a oferit lăudându-le. Am mâncat una și era delicioasă. Părea un dulce grecesc, cu fistic și smochine zaharisite. Am mâncat repede cele trei prăjiturele și am băut două cești de ceai. Morini, între timp, a dat un telefon și apoi m-a ascultat și din când în când îmi punea câte o întrebare la care eu răspundeam cu plăcere.

Am stat de vorbă ore întregi. Am vorbit despre dreapta italiană, despre renașterea fascismului în Europa, despre emigranți, despre teroriștii musulmani, despre politica britanică și nord-americană, și pe măsură ce vorbeam, eu mă simțeam tot mai bine, ceea ce era foarte ciudat, căci subiectele conversației erau mai degrabă deprimante, până când n-am mai putut și i-am cerut încă o prăjiturică magică, cel puțin una, și atunci Morini s-a uitat la ceas și a spus că era normal să-mi fie foame și că are altceva mai bun pentru mine decât prăjiturica aceea cu fistic, că rezervase o masă la un restaurant torinez și că mă invită la masă.

Restaurantul se afla în mijlocul unei grădini unde erau bănci și statui de piatră. Îmi amintesc că eu împingeam scaunul lui Morini și el îmi arăta statuile. Unele reprezentau figuri mitologice, dar altele simpli țărani pierduți în noapte. În parc mai erau și alte perechi care se plimbau, și uneori ne întâlneam cu ele, iar alteori le vedeam doar umbrele. În timp ce mâncam, Morini m-a întrebat de voi. I-am spus că informația potrivit căreia Archimboldi se afla în nordul Mexicului era falsă și că probabil nici măcar nu călcase în țara aceea. I-am istorisit povestea cu prietenul vostru mexican, marele intelectual numit Porcul, și am râs mai mult timp. Adevărul este că eu mă simțeam tot mai bine.

Într-o noapte, după ce a făcut a doua oară amor cu Rebeca pe bancheta din spate a mașinii, Espinoza a întrebat-o ce gândește familia ei despre el. Fata i-a spus că surorile ei cred că este frumos și că maică-sa spusese că avea față de bărbat serios. Mirosul de produse chimice părea că ridică mașina de la pământ. A doua zi, Espinoza a cumpărat cinci covoare. Ea l-a întrebat de ce vrea atâtea covoare, și Espinoza i-a răspuns că intenționează să le dea cadou. Când s-a întors la hotel, a pus covoarele pe patul pe care nu-l ocupa, apoi s-a așezat pe al lui și timp de o fracțiune de secundă umbrele s-au retras și a avut o viziune fugară a realității. S-a simțit amețit și a închis ochii. Fără să-și dea seama, a adormit.

Când s-a trezit îl durea stomacul și voia să moară. După-amiază s-a dus la cumpărături. A intrat într-un magazin de lenjerie și într-unul de confecții de damă și într-unul de pantofi. În seara aceea a adus-o pe Rebeca la hotel și, după ce au făcut duș împreună, a îmbrăcat-o cu tanga și portjartier și ciorapi negri și un body negru și pantofi cu toc cui negri, și a futut-o până când ea a început să tremure în brațele lui. Pe urmă a comandat cina pentru doi în cameră și, după ce au mâncat, i-a dat celelalte cadouri pe care i le cumpărase și apoi s-au futut din nou până când a început să se lumineze de ziuă. Atunci s-au îmbrăcat amândoi, ea și-a pus cadourile în pungi și el a condus-o întâi acasă și apoi la târg, unde a ajutat-o să-și instaleze taraba. Înainte de a se despărți, ea l-a întrebat dacă o să-l mai vadă. Espinoza, fără să știe de ce, poate numai pentru că era obosit, a ridicat din umeri și a spus că asta nu se știe niciodată.

— Ba se știe, a spus Rebeca cu o voce tristă pe care n-o mai auzise la ea. Pleci din Mexic? l-a întrebat.

— Într-o bună zi trebuie să plec, a răspuns el.

Când s-a întors la hotel, nu l-a găsit pe Pelletier nici pe terasă, nici la piscină, nici în saloanele unde obișnuia să se retragă ca să citească. A întrebat la recepție dacă prietenul lui ieșise de mult și i s-a spus că Pelletier nu părăsise hotelul nicio clipă. A urcat până la camera lui și a bătut la ușă, dar nu i-a răspuns nimeni. A bătut din nou, de mai multe ori, cu același rezultat. I-a spus recepționerului că se teme să nu i se fi întâmplat ceva prietenului său, poate un atac de cord, și recepționerul, care-i cunoștea pe amândoi, a urcat cu Espinoza.

— Nu cred că s-a întâmplat nimic rău, i-a spus în timp ce urcau cu liftul.

După ce a deschis ușa cu paspartuul, recepționerul s-a oprit în prag. Încăperea era în întuneric și Espinoza a aprins lumina. Pe unul dintre paturi l-a văzut pe Pelletier acoperit cu cuvertura până la gât, stătea cu fața în sus, doar cu capul ușor într-o parte, și avea mâinile încrucișate pe piept. Pe chipul lui, Espinoza a văzut așternută o pace pe care n-o mai observase niciodată pe fața lui Pelletier. L-a strigat:

— Pelletier, Pelletier.

Recepționerul, împins de curiozitate, a înaintat câțiva pași și l-a sfătuit să nu îl atingă.

— Pelletier, a strigat Espinoza, și s-a așezat lângă el și l-a zgâlțâit de umeri.

Atunci Pelletier a deschis ochii și l-a întrebat ce se întâmplă.

— Credeam că ai murit, a spus Espinoza.

— Nu, a zis Pelletier, visam că plec în vacanță în insulele grecești și că acolo închiriam o barcă și cunoșteam un copil care toată ziua făcea scufundări.

— E un vis foarte frumos, a spus.

— Într-adevăr, a spus recepționerul, pare un vis foarte relaxant.

— Cel mai curios lucru din vis, a spus Pelletier, e că apa era vie.

Primele ore ale primei mele nopți la Torino, spunea Norton în scrisoarea ei, le-am petrecut în camera de oaspeți a lui Morini. Nu mi-a fost deloc greu să adorm, dar brusc un tunet, care nu știu dacă era real sau visat, m-a trezit, și mi s-a părut că văd în fundul culoarului silueta lui Morini și a scaunului lui cu rotile. La început nu i-am dat atenție și am încercat să adorm din nou, până când dintr-odată am recapitulat ce văzusem: pe de o parte, conturul scaunului cu rotile pe culoar și pe de altă parte, dar nu pe culoar, ci în salon, cu spatele la mine, silueta lui Morini. M-am trezit brusc. Am pus mâna pe o scrumieră și am aprins lumina. Culoarul era gol. M-am dus în salon și nu era nimeni. Cu câteva luni înainte, în mod normal aș fi băut un pahar cu apă și m-aș fi întors în pat, dar nimic nu mai era, nici n-o să mai fie ca atunci. Așa că m-am îndreptat spre camera lui Morini. Când am deschis ușa am văzut mai întâi scaunul cu rotile lângă pat, și apoi silueta lui Morini, care respira liniștit. I-am șoptit numele. Nu s-a mișcat. Am ridicat glasul și glasul lui Morini m-a întrebat ce se întâmplă.

— Te-am văzut pe culoar, i-am spus.

— Când? a zis Morini.

— Acum o clipă, când am auzit tunetul.

— Plouă? a zis Morini.

— Cu siguranță, am spus eu.

— N-am ieșit pe culoar, Liz, a zis Morini.

— Eu te-am văzut acolo. Te ridicaseși. Scaunul cu rotile era pe culoar, cu fața spre mine, dar tu erai la capătul culoarului, în salon, cu spatele la mine, am spus.

— Probabil ai visat, a zis Morini.

— Scaunul cu rotile era cu fața la mine și tu erai cu spatele la mine, am spus.

— Liniștește-te, Liz, a zis Morini.

— Nu-mi cere să mă liniștesc, nu mă trata ca pe o proastă. Scaunul cu rotile era cu fața spre mine, și tu, care stăteai în picioare, foarte calm, stăteai cu spatele. Înțelegi?

Morini și-a acordat câteva secunde de gândire sprijinit în coate.

— Cred că da, a spus, scaunul meu te supraveghea în timp ce eu te ignoram, nu? Ca și cum scaunul și cu mine am fi o singură persoană sau o singură entitate. Și scaunul era rău, tocmai pentru că te privea, iar eu eram de asemenea rău, pentru că te mințisem și nu te priveam.

Atunci am început să râd și i-am spus că, în ceea ce mă privește, dacă stau să mă gândesc bine, el n-o să fie niciodată rău, și nici scaunul cu rotile, pentru că îi făcea un serviciu foarte necesar.

Restul nopții l-am petrecut împreună. I-am zis să se dea la o parte și să-mi facă loc, și Morini a făcut întocmai fără să spună nimic.

— Cum de mi-a trebuit atât de mult timp până să-mi dau seama că mă iubești? i-am spus mai târziu. Cum de mi-a trebuit atât de mult timp să-mi dau seama că te iubesc?

— Vina este a mea, a spus Morini în întuneric, sunt foarte nepriceput.

Dimineața, Espinoza le-a făcut cadou recepționerilor și portarilor și chelnerilor de la hotel câteva dintre covoarele și ponchourile pe care le strânsese. De asemenea, le-a dat covoare celor două femei care îi făceau curat în cameră. Ultimul poncho, unul foarte frumos, în care predominau figuri geometrice roșii, verzi și mov, l-a pus într-o pungă și i-a spus recepționerului să i-l ducă lui Pelletier.

— Un cadou anonim, a spus.

Recepționerul i-a făcut cu ochiul și i-a spus că așa va face.

Când Espinoza a ajuns la târg, ea stătea pe o banchetă de lemn și citea o revistă dedicată muzicii populare, plină de fotografii colorate, cu noutăți despre cântăreți mexicani, nunțile lor, divorțurile, turnee, discuri de aur și platină, cât timp au stat la pușcărie, cum au murit în mizerie. S-a așezat alături de ea pe marginea trotuarului și a șovăit dacă s-o salute cu un sărut sau nu. În față era o tarabă nouă unde se vindeau bibelouri din lut. De unde stătea Espinoza se vedeau niște spânzurători minuscule și a zâmbit trist. A întrebat-o pe fată unde este fratele ei și ea i-a răspuns că se dusese la școală, ca în fiecare dimineață.

O femeie foarte zbârcită, îmbrăcată în alb de parcă se ducea să se mărite, s-a oprit să schimbe o vorbă cu Rebeca, și atunci el a luat revista, pe care fata o lăsase pe masă, deasupra unei cutii de plastic, și a răsfoit-o până când prietena Rebecăi a plecat. A încercat să spună ceva de vreo două ori, dar n-a putut. Tăcerea ei, cu toate acestea, nu era dezagreabilă și nici nu implica supărare sau tristețe. Nu era apăsătoare, ci transparentă. Aproape că nu ocupa spațiu. Ba chiar, s-a gândit Espinoza, puteai să te și obișnuiești cu această tăcere și să fii fericit. Dar el n-avea să se obișnuiască niciodată și știa asta.

Când a obosit să stea jos, s-a dus la un bar și a cerut o bere la tejghea. În jurul lui erau doar bărbați și nimeni nu stătea de unul singur. Espinoza a aruncat o privire îngrozită prin bar și îndată și-a dat seama că oamenii beau, dar și mâncau. A scos o înjurătură printre dinți și a scuipat pe jos, la câțiva centimetri de propriii lui pantofi. Apoi a mai luat una și s-a întors la tarabă cu sticla pe jumătate. Rebeca s-a uitat la el și a zâmbit. Espinoza s-a așezat pe trotuar, lângă ea, și i-a spus că o să se întoarcă. Fata n-a spus nimic.

— O să mă întorc la Santa Teresa, a spus, în mai puțin de un an, îți promit.

— Nu promite, a spus fata în timp ce zâmbea satisfăcută.

— O să mă întorc la tine, a spus Espinoza bându-și berea până la ultima picătură. Și poate că atunci o să ne căsătorim și tu o să vii la Madrid cu mine.

Părea că fata a spus: ar fi frumos, dar Espinoza n-a înțeles ce zicea.

— Ce? Ce-ai zis? a spus.

Rebeca a rămas tăcută.

Când s-a întors, noaptea, l-a găsit pe Pelletier citind și bând whisky lângă piscină. S-a așezat în șezlongul de alături și l-a întrebat ce planuri are. Pelletier a zâmbit și a pus cartea pe masă.

— Am găsit în cameră cadoul de la tine, a spus, este foarte potrivit și e și frumos.

— Ah, ponchoul, a spus Espinoza, și s-a lăsat pe spate în șezlong.

Pe cer se vedeau multe stele. Apa verde-albăstrie a piscinei dansa pe mese și pe tufele de flori și cactuși, într-un șirag de reflexe ce ajungeau până la un zid de cărămidă de culoare crem, în spatele căruia se aflau un teren de tenis și o saună pe care o evitase cu succes. Din când în când se auzeau zgomotul rachetelor și voci în surdină care comentau jocul.

Pelletier s-a ridicat și a spus să mergem. S-a îndreptat spre terenul de tenis, urmat de Espinoza. Luminile de pe teren erau aprinse, și doi tipi cu burți proeminente se sforțau într-un joc greoi, care provoca râsul a două femei așezate pe o bancă de lemn, sub o umbrelă de soare la fel ca umbrelele din jurul piscinei. În fund, în spatele unui gard de sârmă, era sauna, o cutie de ciment cu două ferestre minuscule, ca hublourile unui vapor scufundat. Așezat pe zidul de cărămidă, Pelletier a spus:

— N-o să-l găsim pe Archimboldi.

— Asta o știu de câteva zile, a spus Espinoza.

Apoi a făcut un salt și pe urmă încă unul, până când a putut să se așeze pe marginea zidului, cu picioarele atârnându-i spre terenul de tenis.

— Cu toate astea, a spus Pelletier, sunt sigur că Archimboldi este aici, în Santa Teresa.

Espinoza și-a privit mâinile, de parcă s-ar fi temut că s-a lovit. Una dintre femei s-a ridicat de pe locul ei și a intrat pe teren. Când a ajuns lângă unul dintre cei doi bărbați, i-a spus ceva la ureche și apoi a ieșit. Bărbatul care vorbise cu femeia și-a ridicat mâinile în sus, a deschis gura și și-a lăsat capul pe spate, deși n-a scos nici cel mai mic sunet. Celălalt bărbat, îmbrăcat la fel ca primul, în alb imaculat, a așteptat ca pantomima tăcută a adversarului său să înceteze, și când acesta a terminat cu strâmbăturile i-a servit mingea. Meciul s-a reluat și femeile au început să râdă din nou.

— Crede-mă, a spus Pelletier cu o voce foarte suavă, precum briza care sufla în momentul acela și impregna totul cu un miros de flori, știu că Archimboldi este aici.

— Unde? a spus Espinoza.

— Într-un anumit loc, în Santa Teresa sau prin împrejurimi.

— Și de ce nu l-am găsit? a spus Espinoza.

Unul dintre jucători a căzut și Pelletier a zâmbit:

— Asta n-are nicio importanță. Pentru că am fost nepricepuți sau pentru că Archimboldi are marele talent de a se ascunde. Asta nu contează. Important este altceva.

— Ce? a zis Espinoza.

— Că este aici, a spus Pelletier, și a arătat sauna, hotelul, terenul de tenis, gardul de sârmă, frunzișul ce se ghicea ceva mai încolo, pe terenurile neluminate ale hotelului.

Espinoza a simțit un fior pe spinare. Cutia de ciment unde se afla sauna i s-a părut un buncăr cu un mort înăuntrul ei.

— Te cred, a spus, și într-adevăr credea ce-i spunea prietenul său.

— Archimboldi este aici, a spus Pelletier, și noi suntem aici, și mai aproape de el ca acum n-o să fim niciodată.

Nu știu cât timp vom sta împreună, spunea Norton în mesajul ei. Nici pe Morini (cred), și nici pe mine nu ne interesează asta. Ne iubim și suntem fericiți. Știu că voi o să înțelegeți.

---