Pentru toți părinții singuri care investesc atât de multă energie și dragoste în copiii lor, ca mama noastră, în sora mea și în mine.

Și pentru Hedi.

Cuvânt-înainte

M-am născut prin cezariană și nu am putut fi alăptată. Asta face din mine simbolul perfect al imposibilității de a controla tractul gastrointestinal în secolul XXI. Dacă aș fi știut pe atunci mai multe despre intestin, aș fi putut pune pariu ce boli voi avea mai târziu. La început, am avut intoleranță la lactoză. Nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce, după ce am împlinit cinci ani, am putut dintr-odată să beau din nou lapte, și, la un moment dat, m-am îngrășat, după care am slăbit la loc. După aceea, mi-a mers bine multă vreme, iar apoi a apărut „rana“.

La șaptesprezece ani, mi-a apărut din senin o mică rană pe piciorul drept. Pur și simplu, nu se vindeca, așa că, după o lună, m-am dus la medic. Doctorița nu și-a dat seama despre ce era vorba și mi-a recomandat un unguent. După trei săptămâni, aveam tot piciorul acoperit de răni. La puțin timp după aceea, au apărut pe ambele picioare, pe brațe și pe spate. Uneori, și pe față. Din fericire, era iarnă și toată lumea a crezut că aveam herpes și o julitură pe frunte.

Niciun doctor nu m-a putut ajuta — părea, după toate semnele, să fie o eczemă. Am fost întrebată dacă eram foarte stresată sau dacă aveam probleme psihice. Cortizonul a funcționat o vreme, dar, de îndată ce nu l-am mai luat, simptomele au reapărut la loc. Un an întreg am purtat dresuri și vara, și iarna, ca să nu mă umezesc pe pantaloni de la răni. La un moment dat, m-am mobilizat și am început să-mi caut singură informațiile. Am dat, din întâmplare, peste un reportaj despre o afecțiune a pielii foarte asemănătoare cu a mea. Un bărbat o dobândise după ce luase antibiotice. La fel ca el, și eu fusesem nevoită să iau antibiotice cu câteva săptămâni înainte de apariția primei răni.

Din acel moment, nu mi-am mai tratat pielea ca și cum aș fi suferit de o boală de piele, ci ca și cum aș fi avut o afecțiune la intestin. Nu am mai consumat produse lactate, am eliminat aproape total glutenul, am luat tot felul de bacterii și m-am hrănit, în general, mai sănătos. În acea perioadă am făcut și câteva experimente nebunești… dacă aș fi studiat de pe atunci medicina, nu m-aș fi încumetat să fac decât vreo jumătate din ele. Odată, am luat timp de câteva săptămâni supradoze de zinc și, după aceea, am avut luni întregi un simț al mirosului exacerbat.

Și, cu ajutorul câtorva trucuri, am reușit să-mi țin bine boala sub control. A fost o experiență reușită și am simțit pe propria piele că știința înseamnă putere. Așa că am început să studiez medicina.

În primul semestru, m-am așezat la o petrecere lângă un băiat căruia îi mirosea gura mai tare decât simțisem vreodată la cineva. Era un miros cu totul atipic — nu mirosurile acelea acide, neomogene ale domnilor mai în vârstă când sunt stresați sau cele dulceag-râncede ale mătușilor care mănâncă prea mult zahăr. După o vreme, am plecat de lângă el. A doua zi a murit. Își pusese capăt zilelor. M-am tot gândit la asta. E posibil ca un intestin foarte bolnav să miroasă atât de urât și ca o asemenea afecțiune să ne influențeze și starea sufletească?

După o săptămână, m-am încumetat să vorbesc despre bănuielile mele cu o bună prietenă. Peste câteva luni, această prietenă s-a îmbolnăvit de o gastroenterită severă. Se simțea groaznic. Când ne-am văzut din nou, mi-a spus că s-ar putea să existe ceva adevăr în teoria mea, pentru că de multă vreme nu se mai simțise atât de rău psihic. Acesta a fost impulsul care m-a făcut să mă ocup mai îndeaproape de subiect. Am descoperit astfel o ramură întreagă de cercetare al cărei obiect de studiu era legătura dintre intestin și creier. Este un domeniu care se dezvoltă rapid. Acum zece ani, nu existau decât puține lucruri publicate pe această temă, dar, între timp, au apărut sute de articole științifice. Felul în care intestinul influențează sănătatea și starea generală reprezintă una dintre cele mai importante direcții de cercetare ale vremurilor noastre! Celebrul biochimist american Rob Knight a scris în revista Nature că este o direcție cel puțin la fel de promițătoare ca studiul celulelor stem. Aterizasem într-un domeniu care mi se părea din ce în ce mai fascinant.

Pe parcursul studiilor, am observat că acest domeniu este, de fapt, cenușăreasa medicinei. Și asta în ciuda faptului că intestinul este un organ cu totul deosebit. Reprezintă două treimi din sistemul imunitar, își ia energie din sandviciuri sau tofu și produce peste douăzeci de hormoni proprii. Mulți medici învață foarte puțin despre aceste lucruri în timpul studiilor. Când am participat, în mai 2013, la congresul „Microbiome and Health“ („Bacteriile intestinale și sănătatea“), la Lisabona, era evident din cine era format publicul. Jumătate dintre participanți veneau din instituții care își permiteau, din punct de vedere financiar, să fie printre „primii“, cum ar fi Harvard, Yale, Oxford sau EMCL Heidelberg.

Uneori, mă șochează faptul că oamenii de știință discută despre descoperiri importante în spatele ușilor închise — fără ca publicul să fie informat. Pentru că, adesea, precauția științifică este de preferat unei afirmații pripite. Dar teama poate și să irosească niște șanse importante. Între timp, a devenit un fapt recunoscut în lumea oamenilor de știință acela că persoanele cu anumite dificultăți de digestie au, adesea, probleme cu nervii intestinali. Intestinul trimite semnale către o anumită zonă a creierului care procesează sentimente neplăcute, deși cei afectați nu au făcut nimic rău. Cei în cauză se simt rău și, pur și simplu nu știu de ce. Și e cât se poate de contraproductiv ca medicul să îi trateze ca pe niște oameni iraționali cu probleme psihice! Iată doar un exemplu care vine să demonstreze că anumite concluzii ale cercetărilor științifice ar trebui comunicate mai repede!

Acesta este scopul pe care îl urmăresc în această carte: vreau să fac aceste cunoștințe mai accesibile oamenilor și să comunic și acele lucruri despre care scriu oamenii de știință în studiile lor sau pe care le discută în spatele ușilor, la congrese — asta în timp ce mulți oameni caută răspunsuri. Înțeleg că mulți pacienți cu boli chinuitoare sunt dezamăgiți de medicină. Nu pot să vând leacuri miraculoase și nici măcar un intestin sănătos nu te vindecă de orice boală. Ce pot, în schimb, să fac este să explic pe un ton plăcut cam ce se întâmplă în intestin, ce noutăți aduc studiile științifice și cum putem, având aceste informații, să ne facem viața de zi cu zi mai bună.

Studiile mele medicale și doctoratul făcut la Institutul de Microbiologie Medicală mă ajută să evaluez și să organizez rezultatele. Experiența personală mă ajută să aduc cunoștințele mai aproape de oameni. Sora mea mă ajută să nu bat câmpii, fiindcă, dacă fac asta, se uită rânjind la mine în timp ce citește și după aceea spune: „Ia-o de la capăt“.

1

Farmecul discret al intestinului

Lumea arată mult mai amuzant dacă nu vedem doar ce se poate vedea, ci și tot restul. Atunci, un pom nu mai pare o lingură. Aceasta este, simplificând mult, doar forma pe care o percepem cu ochii: un trunchi drept cu o coroană rotundă. Ochiul ne spune despre formă: „lingură“. Însă, sub pământ, sunt cel puțin la fel de multe rădăcini câte ramuri sunt deasupra. Creierul ar trebui, de fapt, să spună ceva de genul „ganteră“, dar nu o face. El primește cele mai multe informații de la ochi și, foarte rar, de la o imagine dintr-o carte, în care se poate vedea pomul întreg. Drept urmare, el descrie cuminte peisajul împădurit prin dreptul căruia trece, spunând: „lingură, lingură, lingură, lingură“.

Trecând așa, „ca lingura“, prin viață, ratăm lucruri minunate. Sub pielea noastră se întâmplă permanent câte ceva: curgem, pompăm, absorbim, strivim, spargem, reparăm și reconstruim. O echipă întreagă de organe ingenioase colaborează atât de perfect și de eficient, încât un adult are nevoie pentru o oră de aproximativ aceeași cantitate de energie ca un bec de 100 de wați. În fiecare secundă, rinichii ne filtrează cu conștiinciozitate sângele — cu mult mai bine decât ar face-o un filtru de cafea — și, cel mai adesea, ne mai și țin o viață întreagă. Plămânul nostru este conceput cu atâta ingeniozitate, încât, practic, consumăm energie doar când inspirăm. Expirarea merge de la sine. Dacă am fi transparenți, am vedea cât de frumos este acest organ: ca o mașinuță de jucărie cu propulsie mai mare, moale și cu textură de plămân. Uneori, în timp ce stăm și ne spunem în sinea noastră: „nimeni nu mă vrea“, inima noastră tocmai intră în tura de 24 de ore cu numărul 17.000 — și ar avea tot dreptul să se simtă cam neglijată când apar astfel de gânduri.

Dacă am vedea mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, am putea să privim și cum se transformă în burtă un nod de celule într-un om. Am înțelege dintr-odată că, grosso modo, ne dezvoltăm din trei „tuburi“. Primul tub trece prin noi și se înnoadă la mijloc. Este sistemul vascular, din care apare inima, ca principal nod vascular. Al doilea tub se formează aproape paralel pe spatele nostru, alcătuiește o bășică, care merge până la cel mai înalt punct al corpului și rămâne acolo. Este sistemul nervos din măduvă, din care se formează creierul și din care nervii se răspândesc peste tot prin corp. Al treilea tub ne străbate corpul de sus în jos. Este tubul intestinal.

Tubul intestinal ne configurează lumea noastră internă. Formează muguri, care se umflă tot mai departe, la dreapta și la stânga. Din acești muguri apar plămânii.