1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: Tudor-Gabriel Motroc

Ilustrație copertă: Walters Art Museum, Baltimore, USA/Bridgeman Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Wild dark shore

Autor: Charlotte McConaghy

Copyright © 2025 by Charlotte McConaghy. All rights reserved.

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2992-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-3193-8

Pentru copiii mei, Finn și Hazel

Există o lume a celor vii și o lume a celor morți,
iar puntea care le unește este iubirea... singura care
supraviețuiește, singurul sens al vieții
.1

Thornton Wilder, Puntea Sfântul Ludovic


1 Thornton Wilder, Puntea Sfântul Ludovic, traducere de Horia I. Popovici, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, p. 158. (N.r.)

Rowan

Aproape întreaga viață mi-am urât mama, dar chipul ei este cel pe care îl văd în timp ce mă înec.

Chipul pe care îl văd când mă trezesc din înec este diferit. E aspru, mușcat de vânt și zgâriat. Este cel pe care îl privesc când durerea mă cuprinde brusc și știu că imaginea lui va fi veșnic contopită cu această durere. Ori de câte ori voi vedea acest chip, îmi voi aminti usturimea aprigă din momentele când am fost târâtă pe stânci și spintecată, jupuită, o bucată de carne vie, voi simți acea presiune explodându-mi în piept; o senzație atât de intensă, ca și cum s-ar întâmpla din nou. Chipul lui, o revenire. Un înec.

Fen

Furtuna o aduce pe țărm, întinsă pe o încrengătură din lemne. Fata o vede din mijlocul focilor. Își face loc printre corpurile lor grase și adormite și se îndreaptă spre țărm. Valurile violente aduc mogâldeața mai aproape, odată cu fluxul. Un contur de un alb-lăptos luminat de lună. Un umăr, se gândește ea. Și alge, în loc de păr. O mână așezată delicat pe lemn.

Fata intră în vâltoarea întunecată. Se scufundă, apoi înoată. Întinde mâna către acel bulb albicios ca să-l elibereze. Când tălpile ei ating nisipul, se ridică, trăgând după ea încrengătura de lemn. O lovește peste coapse și șolduri, dar ea știe cum să se miște prin apă ca să n-o răstoarne. Pregătindu-se, în tot acest timp, pentru ceva îngrozitor. Ceva care poate schimba totul. Dar un ultim val împinge încrengătura pe plajă, iar fata dă laoparte perdeaua de alge pentru a dezvălui un chip care nu este umflat, vânăt sau mutilat; un chip care respiră.

Numele fetei este Fen, trăiește aici acum, pe acest petic expus de coastă, alături de petrei, șoimi, pinguini și foci. Nu a mai urcat de ceva vreme până la far, acolo unde locuiește familia ei. Nu-i place să stea departe de mare. Dar în seara asta… furtuna, femeia. Fulgere la orizont și o ploaie pe care o aude apropiindu-se cu repeziciune. Se gândește puțin, apoi, în loc să încerce să elibereze trupul, trage întreaga plută cât mai departe de valuri, pe nisipul negru. Își dă voie să se mai uite o dată la acel chip, la acea creatură adusă de o mare prea vastă pentru a o înțelege. Un dar pentru ei sau ceva respins? Apoi fuge.

Acesta este un loc al furtunilor, dar furtuna aceasta va fi cea mai cumplită pe care au îndurat-o de când au venit aici. O știe de îndată ce ajunge în vârful dealului, într-o ciocnire cu vântul, care aproape că o ia pe sus. În depărtare vede luminile clădirii. O formă albă se răsucește prin aer: un cearșaf de pe sârmă. Toți știu că nu trebuie să lase lucruri la uscat peste noapte; cineva va trebui să dea socoteală pentru cearșaful pierdut. Mai în spate, unul dintre cărucioarele cu unelte se rostogolește prin iarbă, este ridicat de la pământ și trântit, vărsându-și măruntaiele, iar asta — obiectele rămase afară — e chiar mai grav decât cearșaful luat de vânt.

În cele din urmă, nu trebuie să se lupte cu vântul tot drumul până acasă. Tatăl ei o aștepta și, în clipa în care o vede în vârful dealului, aleargă spre ea. Se întâlnesc în întuneric, pe poteca ce duce la țărm. Chiar și statura lui robustă pare o nimica toată împotriva acestui vânt și merge îndoit de mijloc în timp ce o însoțește spre casă.

— Oprește-te! strigă ea. Tată! Avem nevoie de Raff!

— Sunt aici, spune fratele ei, apărând ca prin minune și cuprinzându-i talia de pe partea cealaltă, cu brațele lui aproape la fel de vânjoase ca ale tatălui, amândoi încercând s-o facă să grăbească pasul.

— Stați! spune Fen, știind că de acum t­impul se va împărți în înainte și după. Am găsit o femeie.

Dominic

N-ar trebui să ai un copil preferat, dar mezinul e pre­feratul meu. Deși clasamentul e foarte strâns și aș recu­noaște-o doar cu pistolul la tâmplă. Dacă chiar ar trebui să răspund. Și nu pentru că îmi seamănă cel mai mult: fiul meu cel mare îmi seamănă cel mai mult. Și nici pentru că-mi seamănă cel mai puțin: fiica mea îmi seamănă cel mai puțin. Poate pentru că este curios și bun și atât de inteligent, încât ți se umplu ochii de lacrimi. Poate pentru că-i șoptește vântului și aude vocea acestuia. Cel mai probabil, nu știu de ce. Dar poate fi și pentru că, preț de o clipă, cu mult timp în urmă, mi-am dorit să moară.

Îl las pe mezin în siguranța și căldura patului; este prea mic pentru a-l scoate să înfrunte furtuna, deși ar prefera să nu fie lăsat în urmă. A început ploaia, iar eu îi urmez pe cei doi copii mai mari pe plajă. Focile s-au retras sub valuri. Pinguinii stau ghemuiți în cuiburile lor. Eu și Raff o ridicăm pe femeie și ne deplasăm cu pași mărunți pe poteca lungă, bătută de vânt. Nu există copaci care să ne ofere adăpost; nu există niciun copac pe insulă, doar smocuri de iarbă argintie și un drum ce devine mai lent cu fiecare pas împotriva vântului care ne urlă în urechi. În acest tip de furtună există pericolul să fim doborâți și să ne rostogolim până la poalele dealului.

— Mergi mai departe, amice, spun, iar Raff înaintează în fața mea, adus de umeri.

Fiica mea spune că femeia respira. Cumva, respira, și știu că Fen o îndeamnă în tăcere să continue, că vrea ca acel corp să se agațe de viață. Eu nu sunt atât de optimist, dar în același timp bănuiesc că, dacă a ajuns atât de departe, dacă a supraviețuit într-un ocean atât de sălbatic, această femeie trebuie să fie foarte puternică.

Am văzut trupuri răpuse de mare, iar starea lor alungă orice orgoliu. Suntem atât de neputincioși sub loviturile mării. Această femeie adusă de o astfel de mare — o mare mai puternică decât majoritatea — se agață de viață cu o sfidare uluitoare. A fost spintecată pe o parte, pe toată partea stângă, și nu-mi pot imagina cum de nu are apă în plămâni, dar cel mai mult mă îngrijorează hipotermia; atât respirația, cât și ritmul cardiac par foarte lente.

Când ne întoarcem în casă, eu și cei trei copii ai mei îi dăm jos cu grijă hainele, ce a mai rămas din ele. Îl rog pe Orly să se ocupe de pantofi și șosete și îi pun pe Raff și pe Fen să mă ajute cu restul, lăsând neatinsă doar lenjeria intimă. Fen își scoate și ea hainele.

— Nu e nevoie, îi spun.

Fără să scoată un cuvânt, se urcă în pat pentru a o învălui pe această necunoscută în căldura trupului ei. Într-adevăr, e singurul mod de-a o încălzi. Eu și băieții le acoperim cu pături și supraveghem temperatura femeii. Crește lent. Ore întregi trec în timp ce noi privim și așteptăm, mă întreb la ce se gândește fiica mea când își folosește corpul astfel pentru a salva pe altcineva.

Mai târziu, când femeia pare să se fi încălzit în­deajuns, iar eu consider că nu mai putem amâna, Fen se îmbracă. Pe așternuturi și pe pielea ei e mult sânge. Ea se preface că nu observă. Ne concentrăm pe curățarea rănilor, folosind pensete pentru a extrage cu grijă fragmente de pânză. Membrele femeii sunt suple și puternice, are capul ras. Fața, pe care abia dacă am privit-o, este împietrită, ascuțită. Maxilarele puternice sunt încleștate. După ce înlăturăm reziduurile grunjoase, îi cos cele mai grave răni, cu degetele mele prea mari pentru a fi altfel decât neîndemânatice. Aplicăm dezinfectant pe zgârieturi, apoi folosim tot tifonul pe care-l avem pentru a-i pansa corpul. Acum are febră, pielea îi este fierbinte ca lava. Scoate sunete care ne înspăimântă pe toți, iar eu îmi vin în fire și îl scot din încăpere pe fiul meu de nouă ani. Se împotrivește, vrea să ajute și știu că îi e mai frică de furtună decât de sunetele pe care le scoate femeia. Renunț, îi dau voie să stea cu noi. Pare să fie o noapte pe care s-o petrecem împreună.

Stăm cu ea, suntem martorii spasmelor care îi străbat t­rupul. Afară furtuna este furibundă. Când ferestrele se zguduie, Orly scâncește, dar pietrele vechi rezistă. Înăuntru, marea încă luptă să și-o revendice pe femeie, își menține supremația. În adâncul celor mai întunecate ore, mă gândesc că, și dacă supraviețuiește acestei nopți, oceanul o va lua înapoi într-o zi.

Dominic

Mi-am adus copiii pe insula Shearwater în urmă cu opt ani. Nu mă așteptam ca insula să fie bântuită, dar, sute de ani, farul în care trăim a fost o călăuză pentru oamenii care și-au clădit viața pe sângele altor creaturi ale lumii. Urmele acelor vânători de foci și balene sunt vizibile și azi, împrăștiate de-a lungul întinderilor singuratice de coastă neagră și pe dealurile argintii, strălucitoare. Prima dată când Orly a mărturisit că aude vocile, șoaptele animalelor ucise pe acest teritoriu — inclusiv o întreagă specie de foci măcelărite și exterminate —, m-am gândit serios să plec cu copiii de-aici. Dar fantoma mea mi-a spus că aceste voci ar putea fi un dar. Un mod de a-ți aminti de lucrurile pe care cineva ar trebui să și le amintească. Nu știu dacă povara ar trebui să cadă asupra unui copil, dar iată-ne aici, am rămas și cred că, de fapt, soția mea avea dreptate, cred că animalele îi aduc alinare fiului meu.

În general este liniște aici. O viață cu sarcini simple, cu o rutină de zi cu zi, cu iarbă și dealuri, cu mare și cer. O viață cu vânt, ploaie și ceață, cu zâmbete strânse în jurul unui radiator și cu cărți citite seară de seară.