editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Michi Lucescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Los besos

Autor: Manuel Vilas

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3091-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-3191-4

Trebuie să plec din Madrid în căutare de copaci, păsări, poteci, păduri, râuri, munți.

Ce naiba se abate asupra lumii? O fi important? O fi mortal? O fi răzbunarea naturii? O fi distrugere? Să fie doar un mic impas pe drumul spre libertate și adevăr, spre un om mai aproape de perfecțiune? Să fie o boală ca oricare alta? Se pregătește un taifun de creaturi invizibile, nu sunt stele, nu sunt meteoriți, nu sunt bombe atomice.

E trecător?

E grav?

E universal?

Să fi murit istoria, adică evenimentele cu caracter planetar?

O mai fi frumusețe?

Sunt pe cât de speriat, pe atât de recunoscător, recunoștință adusă hazardului, frumosul și plăpândul hazard, regele lucrurilor fără ca el să știe. Îi oferim tronul acesta, dar nici măcar nu stă pe el, se culcă pe lauri cât e ziulica de lungă, nepăsător la regatul lui, macerându-se printre nori, în indolența lui enigmatică.

Trebuie să plec din Madrid într-un loc frumos.

Închid ferestrele. Închide toate ferestrele, îmi zic. Ascultă balamalele, trage șnururile, ascultă alunecarea jaluzelelor, ia-ți adio.

Sting luminile, iau o valiză, mai bine două, câteva cărți. Ce să pun în valize? Să îndes universul în două valize? Ar trebui să mă sfătuiesc cu cineva, dar sunt singur la părinți, și ei nici măcar nu mai trăiesc, așa că continui să închid ferestre.

M-am pensionat recent și am mai puțin de șaizeci de ani, cu doi ani mai puțin. Unul dintre avantajele de a preda la liceu este că te poți pensiona la șaizeci de ani, cu condiția să ai treizeci de ani de muncă. Nu ne mai pensionăm bătrâni, cel puțin nu eu, ceea ce e un pas înainte, dar spre ce, unde înainte?

Ce e bătrânețea?

Cu o zi înainte de instituirea carantinei în Madrid, m-am urcat în mașină și am șters-o din oraș. Șoselele începeau să se golească. Observam lucrul ăsta, îl observam chiar cu un soi de exaltare. Părea că Pământul-Mamă își recucerea teritoriile, se simțea prezența unor forțe primitive, accidentale, anonime, necunoscute.

Exista o mare frumusețe în acele forțe aproape supranaturale și m-am gândit la sufletul meu, la ce bine ar fi dacă vreodată mi-aș putea vedea sufletul în viața asta.

Înainte de a dispărea de pe pământ, orice om ar trebui să aibă dreptul, un drept garantat politic, de a-și vedea sufletul, căci fără suflet nu suntem mare lucru.

Aerul și soarele erau ca întotdeauna și totuși aveau un aspect diferit, poate pentru că lucrurile mereu sunt și vor fi o percepție, niciodată niște amărâte de obiecte definite.

Da, oamenii, viețile lor și prezența lor agresivă plecau din lume, se împrăștiau, mai bine zis. Era ca o retragere a oștirilor vieții, bucuriei, luminii, sărbătorii.

Am avut bănuiala că eșecul și succesul aveau să devină același lucru. Nu vor mai putea fi distinse unul de celălalt. Căci succesul ține de social. Iar carantina ține de recluziune.

Se abătea temnița asupra drepților și păcătoșilor, ca să vorbesc ca-n Biblie. Mă fascinează dimensiunea cosmică a catastrofei care se abătea asupra lumii.

M-am gândit la morți.

Nu la cei care urmau să moară, ci la cei deja morți, cei care muriseră în anii dinainte, în 2015, 16, 17, 18. Nu ar trebui să revină la viață pentru a vedea acest spectacol de irealitate al civilizației?

Nu era drept să piardă toate aceste noutăți planetare. Pentru că a pierde evenimentele universale e o fatalitate, e ca și cum ai pierde zilele de sărbătoare ale umanității.

Virusul părea un nou-născut apropiindu-se de Terra, așa am văzut eu virusul, ca la sfârșitul filmului 2001: O odisee spațială, de Stanley Kubrick.

O întrebare mă făcea să zâmbesc ironic: își vor pierde banii caracterul real? Nimeni nu a cunoscut viața fără prezența banilor. Nici măcar cei care au miliarde și miliarde de dolari sau de euro nu pot plăti pentru a da realitate visului unei lumi fără bani. Acest argument demonstrează că viața umană tinde spre comedie, singurul lucru care nu este comedie e dragostea dintre două persoane.

Deci, la ce sunt buni banii într-o lume fără chelneri, fără angajați, fără funcționari care să consolideze ideea de Stat? Dacă banii devin ireali, civilizația se clatină, pentru că bogații și săracii se contopesc, ajung egali. Ba chiar s-ar putea îndrăgosti unii de alții. Nimeni nu a trăit fără prezența banilor, o prezență la fel de veche precum un zeu, ceea ce ne îndeamnă să ne întrebăm dacă nu cumva sunt unul și același lucru.

Sunt, sunt același lucru, iar asta e o minune, un mare har al inteligenței, această căsnicie trainică dintre Dumnezeu și bani, o căsnicie care nu se tocește, are mereu o viață erotică exemplară în care infidelitatea este cea mai absurdă idee din câte se pot imagina.

Cum mai tremura de spaimă pământul.

Nu mai condusesem niciodată prin mijlocul vâlvătăilor naturii. La radio erau știri despre virus și oamenii își dădeau cu părerea, medici, politicieni, ziariști opinând, făcând zgomot. Natura înălța armele împotriva oamenilor. Ne trimitea un virus. Un fel de spermă a Diavolului. Mi-a amintit de alt film: Copilul lui Rosemary, am trecut de la Kubrick la Polanski. Însă gândul ăsta m-a întristat, căci mă trimitea înapoi la noaptea fundamentală a speciei care împarte realitatea între bine și rău, între lumină și întuneric, între viață și moarte, ca și cum progresul nu ar fi posibil, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat în concepțiile antropologice fundamentale în acești ultimi trei mii de ani. Binarul, dualul continuă să domine cunoașterea noastră. Mari descoperiri științifice, tehnologice, medicale, astronomice într-o configurație morală veche de trei mii de ani, complet înțepenită.

Virusul era minuscul, îl vedeau numai microscoapele.

Mereu rugându-ne de microscoape.

Urăsc credința în microscoape.

Virusul a adus o umilință nouă în viața oamenilor. Până acum eram umiliți de eșecul social, de eșecul sentimental, de sărăcie, urâțenie, muncă prost plătită, de tristețe sau de moarte. Acum ne umilește o ființă invizibilă.

Ca în cazul lui Cristos, coronavirusul a fost văzut numai de aleși. Așa că toate erau la fel. Trebuia să crezi în bărbați speciali și în femei speciale. Numele acelor persoane s-a schimbat. În urmă cu două mii de ani li se zicea apostoli. Acum se numeau oameni de știință. Comedia umană e frenetică și nesfârșită.

Ce naiba facem noi pe pământ?

Am putea dispărea ca specie și să nu rămână nicio urmă a prezenței noastre în niciun loc, universul și-ar continua drumul lui spre nicăieri, sau poate spre beznă, și uite-așa am dispărea fără să fi fost capabili să explicăm de ce am apărut cândva și ce însemnătate a avut viața. Asta i se întâmplă oricărei făpturi omenești: pleacă din lume fără să știe de ce a fost acolo de la bun început, fără să știe ce este viața, fără să știe ce a fost viața lui.

A doua zi după sosirea mea la casa din pădure, Spania a intrat în carantină.

Casa din pădure e din lemn, cu un acoperiș frumos, în două ape. Are un dormitor primitor, o baie și o sufragerie cu bucătărie open space, aerisită și spațioasă. Am pus cutiile în dulapurile din bucătărie. Am adus cărți. Sticle cu lapte. Carne congelată. Multă cafea. Cea mai apropiată localitate se află la 15 kilometri și acum este pustie, căci e vizitată doar în sezonul estival.

Da, am adus cărți, dar n-am știut ce să aleg.

Am adus două de bază: Biblia și Don Quijote, romanul lui Cervantes. M-am gândit că sunt potrivite pentru a înfrunta sfârșitul lumii, pentru că ambele au capacitatea de a rezuma alte cărți. Când trebuie să dispari urgent, nu poți lua cu tine trei mii de cărți, nici măcar trei sute. Mai degrabă cinci, șase, cel mult cincisprezece, sau douăsprezece, habar n-am, depinde de forța ta brută, sau de servitor, dacă ai, căci trebuie să te gândești la cum vei căra toate acele cărți.

Portabilitatea este importantă, și nu doar pentru obiecte, ci și pentru suflet.

Când are loc un eveniment planetar, mereu apare ideea sfârșitului lumii, dar a te gândi la sfârșitul lumii este ca și cum ai susține indirect că lumea există. Când lumea vorbește despre sfârșitul lumii, de fapt susține ideea existenței lumii, ilustrează credința că civilizația este un fapt care nu poate fi pus sub semnul întrebării. Sfârșitul lumii ne încântă pentru că astfel avem norocul chior de a ne afirma propria noastră existență.

Nu sunt izolat, conexiunea wi-fi la telefon merge perfect. În casă există și un mic televizor care prinde cele mai importante canale de știri.

Televizorul e un LG de 28 de inci, cu o telecomandă cu taste mici; de ce nu se fac telecomenzi mai mari? Telecomenzi care să-ți dea senzația că pilotezi o navetă spațială, că pilotezi lumea întreagă.

Dimineața pătrunde în casă un soare minunat. Stau și mă uit la razele lui care se plimbă prin dormitor și prin sufragerie și mă felicit că am avut marea idee de a veni aici.

Soarele nu știe nimic din ce se întâmplă aici, jos. Dacă mă uit la soare, la soarele acesta care intră în casă, mi se pare imposibil să cred că în lume se întâmplă ceva relevant.

Soarele ăsta te face să vrei să te îndrăgostești, dar de cine?

De obicei mă trezesc pe la opt, opt jumate, dar mai întârzii în pat încă vreo oră, îmi beau cafeaua până după zece.

Dau drumul la știri.

Milioane de oameni stau multe ore în fața televizorului, uitându-se la știri.

Veștile sunt cumplite, lumea intră pe un teritoriu necunoscut, ca în 1969, când s-a pășit pe Lună. N-am mai fost niciodată aici. Dar altceva e și mai important: niciodată nu am prevăzut această situație, în afară de câteva filme și cărți, dar ele nu sunt forme solide de previziune.

Adevărul e că nu s-a întâmplat nimic când am pășit pe Lună în 1969. Părea să fie foarte important și s-a dovedit a nu fi. A ajuns să fie considerat un act extravagant al umanității.