Nu știe cum a început incendiul. Sora ei urlă că nu a fost cu intenție, că doar a scăpat o lumânare pentru că s-a speriat. Dar acum totul este în flăcări. Pereții și podeaua. Și trebuie să fie vina surorii ei. Nu există altă explicație pentru cum s-a putut întâmpla asta.

Mama și sora țipă la ea și una la cealaltă. Tata pare că tocmai s-a trezit, se clatină când merge.

Totul durează mult prea mult.

Este conștientă că vor muri cu toții.

12 DECEMBRIE

Ceea ce o îngrozește pe Hanna Tapper nu este faptul că, deodată, lumea pare să se prăbușească în mod dramatic în jurul ei. Nu, ceea ce îi îngheață sângele în vene este mai degrabă un sentiment insidios, greu de definit, că ceva nu este în regulă. Ca și cum cineva ar fi rearanjat piesele realității cât timp ea privea în altă parte. Se uită la masa din bucătărie din fața ei și încearcă să-și amintească ziua în care Bernard, soțul ei, a venit acasă cu ea, în prima lor vară petrecută împreună. Hanna o vopsise într-o culoare albastră ca cerul chiar în acea seară. Bernard îi spusese că era sexy în hainele ei de vopsit. Dar vopseaua se usca mai greu decât crezuseră, iar tricoul ei se făcuse complet albastru pe spate după ce… inauguraseră masa.

Măcar de data aceea nu o duruse.

Ar fi trebuit să zâmbească. Sau chiar să i se pară puțin incitant. Dar amintirea pare ireală, de parcă nici n-ar fi avut loc vreodată. Cum faci să nu te dai de gol când viața îți tulbură echilibrul? Hanna înțelege că nu există nicio diferență între această secundă și cea de dinainte să deschidă plicul. Și totuși totul din jurul ei stă pe loc, de parcă timpul s-ar fi pus pe pauză. Sau poate e invers, poate că timpul trece prea repede? Afară, dincolo de masa albastră, ninsoarea cade ușor. Se așază cu grijă, ca o pudră fină peste micul lor gazon. Fulgii de zăpadă par suspendați în aer. Precum bătăile inimii ei.

— Ce ai acolo? întreabă Bernard. Am primit vreo felicitare de Crăciun?

Hanna tresare. Nu, nu e adevărat că a tresărit. La exterior a rămas nemișcată. Ceva înăuntrul ei a vibrat. Ceva ce nu voia ca el să vadă. Bernard stă lângă ea cu restul corespondenței, pe care a luat-o din cutia poștală. Hanna clatină din cap, sperând că pare suficient de indiferentă.

— Cineva trebuie s-o fi trimis din greșeală, spune ea, fluturând nonșalantă felicitarea din mână.

Dar corpul a trădat-o, ca întotdeauna. Felicitarea lucioasă a fost îndoită de strângerea prea puternică a mâinii ei. Cu trei ani în urmă reușise, în sfârșit, să rămână însărcinată, în ciuda tuturor protestelor medicilor, acolo, pe masa din bucătărie. Înrămase tricoul cu spatele pătat de vopsea și plănuia să i-l ofere lui Bernard când avea să-i dea vestea despre sarcină. Dar tabloul nu apucase să ajungă pe perete, deoarece pierduse sarcina.

Bernard pune grămada de plicuri, în mare parte reclame, pe masa din bucătărie și îi ia felicitarea din mână. Se uită la ilustrația cu un bărbat în haine de marinar care spune ceva într-o bulă de dialog, încruntându-se.

— La mulți ani, citește el.

Apoi deschide felicitarea. Dar nu are cum să înțe­leagă. Genunchii încep să îi tremure, dar nu vrea să se prăbușească atât timp cât el este aici. Se sprijină cu mâna de masă. Privirea i se fixează pe farfuria cu mezeluri, rămasă acolo încă de la prânz.

— Ciudat, spune Bernard și întoarce felicitarea pe toate părțile, ca și cum ar fi căutat vreun indiciu secret. Ziua ta nu-i abia în mai? Și nu scrie nimic altceva?

Ea dă din cap că nu.

— Poate e vreo reclamă? continuă el. Nu, poate că ai dreptate. Trebuie să fi fost trimisă greșit.

Hanna încuviințează, fără să audă cu adevărat ce spune el. Într-un final, Bernard pune felicitarea pe masă. Hanna realizează că-și ținuse respirația.

— Am primit o groază de scrisori de la Skatteverket1, spune el. Mai bine văd ce vor. Probabil e ceva legat de înregistrarea noii mele firme.

Bernard își strânge corespondența și iese din bucătărie. Hanna se prăbușește pe un scaun. Mai avea doar câteva secunde până când genunchii i s-ar fi înmuiat de tot. Scoate inhalatorul pentru astm și inspiră adânc de trei ori, pulverizând puternic în gât, în timp ce nu-și dezlipește privirea de la felicitarea de pe masă. Lasă inhalatorul jos și își bagă mâinile sub genunchi. Ca și cum felicitarea ar putea să o ardă dacă o atinge.

Bernard are dreptate cu un lucru. Felicitarea nu este pentru ea. Dar ea știe cui îi este adresată, știe a cui este ziua astăzi. Soarta nu a făcut doar în așa fel încât să nu își poată întemeia o familie. Nici măcar pe prima nu a avut voie să și-o păstreze.

Felicitarea este pentru Cathrin.

Sora ei, moartă de 20 de ani.

---

David o privește pe furiș pe Florence, în timp ce ea vorbește la telefon. Sunt la plimbare cu Kreskin, iar David regretă că nu și-a luat o geacă mai groasă. Buldogul lui francez pare însă complet nepăsător în fața frigului și latră fericit în timp ce aleargă după fulgii de zăpadă, la fel de uimit de fiecare dată când prinde unul și acesta dispare. Nu a nins prea mult, dar stratul subțire care acoperă pământul înghețat strălucește în soare. Aleea își face cale printre câțiva copaci în spatele cartierului de case înşiruite unde locuiește David. Kreskin merge fără lesă. Știe drumul pe de rost.

David este bucuros că Florence se concentrează pe conversație, și nu pe el, pentru că probabil se hlizește la ea ca un prostuţ. Încă nu poate să creadă că Florence Tappe­r, pentru care ar putea înfrunta un taifun sau escalada un vulcan, cea care îl face să uite să respire de fiecare dată când o vede, este a lui. Este convins că în orice moment poate da cu bâta în baltă și să strice totul.

Florence încheie convorbirea și îi zâmbește:

— Nu te mai holba la mine! Încerc să lucrez.

— Aveai un țânțar aici, zice el și o atinge ușor pe gât, deasupra fularului roșu.

Nu poartă mănuși, iar atingerea îi trimite un fior prin toată pielea. Încă nu poate să o atingă pe Florence fără să simtă nevoia să se arunce asupra ei și să-i smulgă toate hainele. Nu contează că afară sunt grade cu minus, trupul lui arde suficient cât să topească zăpada din jur. Știe că e un stereotip, că e macho, primitiv, un clișeu, complet deplasat pentru cineva care a împlinit 35 de ani, dar este adevărat. Florence pare să-și dea seama ce-i trece prin cap, pentru că îi îndepărtează mâna de pe gât.

— Țânțar în decembrie? întreabă ea. I-auzi.

Abia au trecut două luni de când formează oficial un cuplu. Oficial e mult spus, de altfel. Ea încă se strâmbă de fiecare dată când o numește iubita lui.

— Nu vii totuși cu mine mâine la Norrköping? o întreabă. Două nopți la hotel. Doar noi doi. O să fie su­perromantic.

Ea îl privește și își încrețește fruntea.

— Să mă gândesc. Să merg cu tine la NextTech, o confe­rință la care participanții sunt 90 la sută tocilari…

— Oameni foarte inteligenți, adaugă el.

— … care vin să asculte alți tocilari…

— Antreprenori.

— … și care se vor distra apoi bând bere și jucând laser tag seara?

— Asta… nu neapărat.

Florence se freacă pe bărbie, gânditoare.

— Iar alternativa ar fi să stau liniștită acasă, singură, în apartamentul meu, să beau un pahar de vin și să mă comport ca un adult? îi spune și îl ia de braţ. Nu pare o alegere prea grea.

Scoate din buzunar o minge roasă și Kreskin începe să dea din coadă plin de speranță.

— Cineva trebuie să aibă grijă și de fiara asta, zice ea și aruncă mingea de-a lungul aleii.

Kreskin o ia la goană ca și cum n-ar mai fi văzut niciodată o minge în viața lui.

— Dar, ca să fiu sinceră, chiar am alte planuri, continuă Florence. Mă întâlnesc cu fostul meu mentor. M-a invitat la cină la restaurantul Gondolen.

— Aha, deci când pisica nu-i acasă, șoa­recele joacă cu alți bărbați. Ăăă… Nu voiam să… Aoleu! O formulare foarte neinspirată.

— Are 70 de ani, spune Florence și își lasă în jos pumnul cu care tocmai îl lovise ușor în piept.

David oftează. Știe când pierde. Dar îi ține în continuare mâna lipită de pieptul lui. Un fulg de zăpadă se prinde de genele ei. Inima îi bate cu putere în coaste, de parcă ar vrea să sară afară și să se așeze în palma ei. Ar vrea să-i spună că zilele în care nu o vede sunt cele mai oribile din viața lui. Dar nu spune nimic.

Ceea ce s-a întâmplat la începutul toamnei i-a apropiat și mai mult. De la descoperirea bulversantă că este unul dintre trei frați — tripleți chiar — până la evenimentele care au culminat cu uciderile lui Johan Arvidsson și Klaus Nordström. Johan fusese terapeutul lui David și îl ajutase să gestioneze faptul că nu-și amintea primii 12 ani din viață. Klaus Nordström fusese șeful poliției din Stockholm și membru într-o organizație secretă numită Societatea. Societatea îi dăduse lui Johan misiunea de a-l împiedica pe David să-și amintească ce se întâmplase la fermă, în Småland, în copilăria lui. David și Florence trăiseră sub amenințarea lor toată toamna.

Cum să treci printr-un asemenea calvar alături de cineva și să nu te apropii de el? Orice psiholog amator ar concluziona că de-asta crede el că este îndrăgostit de Florence. Dar s-a îndrăgostit de ea cu mult înainte să se întâmple toate celelalte. Doar că i-a luat ceva timp să-și recunoască sieși asta.

Dar, după cum spuneam, el nu zice nimic. Florence l-a numit deja de câteva ori Mr. Needy. Nu s-a gândit la asta până acum, dar faptul că a crescut ca triplet l-a condiționat, probabil, să simtă mereu nevoia de a avea pe cineva aproape. De asta și-a distrus toate relațiile. Le-a sufocat. S-a grăbit. Nu vrea să repete greșeala.

Kreskin se întoarce cu mingea. Se apropie și se trântește pe-o parte în zăpadă, de parcă ar fi fost brusc împietrit. Rămâne întins pe spate, cu lăbuțele în sus. Cu mingea tot în gură. David se prinde ce așteaptă.