editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mariana Pascaru

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Dan Crăciun

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Mort à crédit

Autor: Louis-Ferdinand Céline

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2832-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-3189-1

Notă asupra ediției

Ediția princeps a romanului Mort à crédit a fost publicată în 1936 la Editura Denoël, care a cenzurat pasajele considerate obscene, după cum precizează nota preliminară: „La cererea editorilor, L.-F. Céline a suprimat mai multe fraze din carte; frazele nu au fost înlocuite. Ele apar ca spații goale în text“. Doar o sută șaptesprezece exemplare, nedestinate vânzării, conțineau textul integral. Acesta a fost primul scandal din cariera literară a lui Céline. După succesul romanului de debut, Călătorie la capătul nopții (1932), vândut în zeci de mii de exemplare, Moarte pe credit a fost întâmpinat de critica literară cu ostilitate — sau în cel mai bun caz cu rezervă —, în ciuda precauțiilor editorului. Era mult prea neconvențional și șocant pentru acea epocă, așa că a fost desființat fără cruțare, fiind criticat pentru „limbajul de canal“, stilul execrabil și degradarea imaginii ființei umane. Unii nu au putut vedea în el decât „un florilegiu de vulgarități extrase dintr-o latrină publică“. Chiar și scriitorul căruia îi fusese dedicat, Lucien Descaves, a preferat să păstreze tăcerea, deși el însuși fusese judecat în 1890 pentru ultraj contra bunelor moravuri și insultă adusă armatei în romanul antimilitarist Sous-Offs. Iar tipografia unde a fost imprimat a refuzat de-a dreptul să-și treacă numele în colofonul cărții, din cauza pasajelor indecente.

Prima versiune necenzurată apare abia în 1950, la efemera Editură Frédéric Chambriand, însă romanul va beneficia de o vizibilitate mai mare odată cu ediția integrală publicată în 1952 de Gallimard, în urma unui acord cu autorul. În 1962, este inclus de aceeași editură în prestigioasa colecție Bibliothèque de la Pléiade, în ediția stabilită de Jean Ducourneau, cu pasajele cenzurate rescrise de Céline. Ediția din 1981, stabilită de Henri Godard, revine la textul original, dinaintea intervențiilor editoriale impuse de Robert Denoël. Printre manuscrisele descoperite în 2021 se găsesc și 1 633 de pagini din Moarte pe credit (din 2024 intrate în colecțiile Bibliotecii Naționale a Franței), publicate în facsimil de Gallimard, cu o transcriere adnotată, într-o ediție limitată de 999 de exemplare numerotate. În 2023, aceeași editură reunește în două volume din colecția Pléiade romanele lui Céline dintre 1932 și 1947, cuprinzând și textele regăsite.

Ediția de față reia inspirata traducere a Mariei Ivănescu, publicată în 1983 la Editura Cartea Românească. În urma confruntării cu originalul (ediția Gallimard, colecția Folio, 1952), s-au făcut modificările de rigoare: s-au completat pasajele lipsă, s-a revenit, când a fost cazul, la expresiile și formulările licențioase din original, atenuate întrucâtva în traducere, au fost îndreptate inadvertențele de sens și s-au operat adaptările necesare în privința punctuației și ortografiei, conform normelor actuale ale limbii române. În ceea ce privește marcarea dialogului, s-au păstrat însă, cu foarte puține excepții, concesiile făcute punctuației autorului în ediția franceză din 1952, din considerentul că utilizarea alternativă a ghilimelelor și a liniei de dialog îndeplinește adeseori în roman și o funcție stilistică, imprimând textului tempoul inconfundabil al frazelor céliniene. Astfel revizuită, această ediție își propune să facă dreptate textului original, în integralitatea sa, fără a se îndepărta însă de spiritul traducerii inițiale.

M.P.

Lui Lucien Descaves

„Țoala pe voi! Ah, ce nădragi!

Mereu prea scurți, ades prea largi!

Haina — ca mațul strâns al mumii,

Vesta apoi, cămașa sloi

Și-un basc de soi,

Pantofi de-nmormântare, noi,

Cu care ai putea să faci,

Pe mare, înconjurul lumii!“

(Cântec de închisoare)

Și iată-mă iar singur. Totul e atât de lânced, de greu, de trist… Curând voi fi bătrân. Și atunci se va termina totul, în sfârșit. Câtă lume s-a mai perindat prin camera mea! Câte mi-au mai îndrugat! Fără noimă. Acum au plecat. Au îmbătrânit, mucegăind, mizeri, fiecare în colțul lui de lume.

Ieri la ora opt, doamna Bérenge, portăreasa, a murit. Afară vuiește, în întunericul nopții, furtuna. Aici sus se clatină casa. Mi-era o blândă și bună și credincioasă prietenă. Mâine o înmormântează în rue des Saules. Era într-adevăr foarte bătrână, ajunsă hăt la capătul bătrâneților. I-am zis chiar din prima zi când am auzit-o tușind: „Nu sta lungită!… Rămâi mai bine în capul oaselor!“. Bănuiam. Și așa a fost… Păcat…

Nu m-am ocupat toată viața de medicină, un vax. O să le scriu că a murit doamna Bérenge celor care m-au cunoscut, celor care au cunoscut-o. Pe unde-or fi?…

Aș vrea să se-ntețească furtuna, să se prăvălească acoperișurile, să dispară până și casa noastră, să nu mai vină primăvara niciodată.

Știa ea, doamna Bérenge, că toate necazurile sosesc odată cu scrisorile. Nu mai știu cui să-i scriu. Sunt toți atât de departe… Și-au schimbat sufletul ca să poată trăda mai ușor, uita mai ușor, să poată schimba mereu vorba…

Bătrână doamnă Bérenge, câinele dumitale zbanghiu o să-l ia mâine, să-l ducă departe…

Iată, sunt aproape douăzeci de ani de când necazurile aduse de scrisori la ea s-au oprit. Acum sunt de față, în duhoarea necrezut de acră a morții proaspete… Dau în floare… Stau prin preajmă… Ne dau târcoale… Ne știu și le știm și noi de-acum… Și n-o să se mai dea duse niciodată… Trebuie să sting focul în odăița portăresei. Cui să-i scriu? Nu mai am pe nimeni. Nicio ființă care să culeagă duios spiritul bun al morților… ca să vorbească apoi ceva mai blând cu lucrurile… Curaj pentru tine singur!

Când a fost să-și dea sufletul, băbătia mea nu mai putea zice nimic. Se înăbușea, mă ținea de mână… A intrat poștașul. A văzut-o murind. Un sughiț ușor. Și gata. Veneau mulți altădată pe la ea ca să întrebe de mine. Au plecat acum pentru totdeauna, s-au dus departe, pierduți până și din amintire, să-și caute un suflet. Poștașul și-a scos chipiul. Pot de-acum să-mi vărs toată ura. Știu. O voi face mai târziu dacă nu se vor întoarce. Îmi place să spun istorioare. Și voi povesti atâtea, că se vor aduna, dinadins ca să mă ucidă, din cele patru colțuri ale lumii. Și atunci, în sfârșit, totul se va termina și eu voi fi al naibii de mulțumit.

Câte acre observații nu mi s-au făcut la clinica Fundației Linuty, unde lucrez, din pricina istoriilor pe care le povestesc. În privința asta, vărul meu Gustin Sabayot e drastic: trebuie să-mi schimb firea. E și el doctor, dar de cealaltă parte a Senei, la Chapelle-Jonction. Ieri n-am avut timp să trec pe la el. Voiam să-i vorbesc despre doamna Bérenge. M-am trezit prea târziu. Grea meserie, consultația. Și el e stors de oboseală seara. Aproape toți pun întrebări. Te grăbești tu, dar fără folos, o rețetă trebuie oricum să le-o explici de douăzeci de ori, în toate amănuntele. Le place să te facă să vorbești, să te istovească… Nu vor urma niciunul din sfaturile pe care le dai, absolut niciunul. Dar li-e tot timpul teamă că nu-ți dai destulă silință cu ei și, ca să fie mai siguri, insistă; ventuze, raze, doze… să-i pipăi de sus până jos… Să le măsori totul… Arteriala și tâmpenia… Gustin cu asta se ocupă la Jonction de aproape treizeci de ani. Într-o bună dimineață am să-mi trimit toți pârliții la Villette să bea sânge cald. Să obosească de cu zori. Nu mai știu ce dracu’ să fac să-i dezbar odată…

În sfârșit, alaltăieri eram hotărât să trec pe la el. Bârlogul lui e la numai douăzeci de minute de casa mea, imediat după ce-ai trecut Sena. O vreme destul de anapoda. Îmi fac totuși curaj. O să iau autobuzul, îmi zic. O șterg pe culoarul pansamentelor. O muiere mă observă și mă agață. Vorbește tărăgănat ca și mine. Oboseala. Răgușită, pe deasupra, ăsta-i alcoolul. Acum se smiorcăie, trage de mine. „Veniți, domnule doctor, vă rog!… Fetița mea Alice!… Stau în rue Rancienne!… La doi pași!…“ Nu sunt obligat să mă duc. În principiu mi-am terminat consultațiile!… Se încăpățânează… Am ajuns afară… Sunt sătul de bolnavi… Treizeci de pisălogi am rafistolat numai în după-amiaza asta… sunt dăulat… Să tușească! Să scuipe! Să se dejghine! Să dea sodomia-n ei! Să-și ia tălpășița cu treizeci de mii de vânturi în târtiță!… Mă doare-n cot!… Dar smiorcăita asta mă ține al dracului, se spânzură de gâtul meu, îmi suflă în gură disperarea ei. Plină de vin roșu, disperarea… Nu mai am puterea să mă opun. Oricum, tot n-are să-mi dea drumul. Când o să ajungem în rue des Casses, o stradă lungă, întunecoasă, fără felinare, poate am să-i trag un picior zdravăn undeva… Dar mi-e milă… Mă dau bătut… Și povestea reîncepe. „Fetița mea!… Vă rog, domnule doctor!… Micuța mea Alice!… O știți, nu?…“ Rue Rancienne nu-i chiar atât de aproape… Mă minte… cunosc strada. Tocmai după uzina de cabluri… Cu tot delirul meu, vorbele ei ajung până la mine… „N-avem decât optzeci și doi de franci pe săptămână… cu doi copii!… Și bărbatu-meu care se poartă cu mine ca o brută!… Mai mare rușinea, domnule doctor!…“

Baliverne, știu bine. Pute a bâhlit, duhoare de borâtură…

Am ajuns în fața casei…

Urc. În sfârșit, mă așez… Fetița poartă ochelari.

Mă trag aproape de patul ei. Tot mai încearcă să se joace cu păpușa. Îmi pun în cap s-o distrez. Sunt amuzant, când vreau cu tot dinadinsul… Puștoaica nu e încă pierdută… Oricum, nu respiră prea ușor… Congestie, firește… O fac să râdă. Se înăbușă. O liniștesc pe maică-sa. Profită, afurisita, că m-a prins în coșmelia ei ca să mă tapeze de o consultație. Îmi arată coapsele pline de vânătăi. Își ridică fustele, enorme dungi vinete și chiar urme de arsuri mai adânci. Vătraiul. Ăsta e șomerul ei.