Ziua întâi

Capitolul 1

Era acum sau niciodată. Dacă nu se mișca, dacă nu profita de această ocazie neașteptată, era posibil să nu mai aibă altă șansă.

Selima își ținea capul în jos, mergând cu pas târșâit prin spatele șirului de lucrătoare tăcute, la fel de distrusă și fără vlagă ca și ele. Inima îi bătea nebunește. Renunțase de mult la speranța că se va elibera de chin, de rutina ucigătoare a muncii istovitoare și a violenței gratuite, dar soarta îi aruncase un colac de salvare, o ultimă șansă să-și câștige libertatea.

Nu era sigură cum o chema pe femeia rănită — era proaspăt venită în rândurile lor și nu prea vorbea engleză —, dar oricine ar fi fost, avea recunoștința veșnică a Selimei. Echipa de 12 lucrătoare în uniforme cu pantaloni de trening kaki și măști ponosite trudea la transportul ei, când noua angajată s-a prăbușit brusc. Au lăsat-o picioarele și probabil s-a lovit când a căzut, pentru că părea inconștientă, cu gura căscată și ochii dați peste cap. Era ceva șocant, neașteptat… și o scosese pe Selima din letargie. Își urma colegele ca într-o ceață, împleticindu-se către gura dubei, dar căderea bietei femei o trezise. Selima s-a uitat la amărâta aia, apoi a ridicat privirea spre duba care aștepta, simțind un fior coborându-i pe șira spinării. Stătuse de multe ori tăcută și deznădăjduită în interiorul camuflat, dar în seara asta ușile dubei păreau mai amenințătoare ca de obicei. Selima avea un presentiment puternic că, dacă pășește din nou înăuntru, ar putea fi înghițită cu totul, ar dispărea de pe fața pământului ca și cum n-ar fi existat niciodată. Gândul ăsta a durut-o și i-a adus lacrimi în ochi, groaza de a nu-și mai vedea niciodată copiii, pe iubitul ei soț, era prea mult pentru ea. Trebuia să reziste cumva, trebuia să găsească undeva voința de a supraviețui.

Și acum avea ocazia. Naz, supraveghetorul șef, un bătăuș fără milă, cu cicatrici adânci în jurul protezei oculare imobile, era aplecat deasupra tinerei siriene, plesnind-o peste față cu palma aspră. Însă ea nu reacționa, ceea ce l-a făcut să arunce o privire neliniștită spre secundul lui, care rămăsese lângă ușile dubei, numărând lucrătoarele dinăuntru. Enervat, dar și îngrijorat, acesta s-a apropiat, dornic să plece până erau reperați de cineva. Ceea ce, bineînțeles, era foarte improbabil — erau pe o alee dosnică mizerabilă, în creierii nopții —, însă neliniștea îl făcuse să lase garda jos. O clipă, cele 11 femei care stăteau la rând au rămas nesupravegheate, lucrătoarea rănită atrăsese atenția ambilor paznici. Celelalte păreau să n-aibă habar cum să reacționeze, detenția de durată le ștersese orice urmă de inițiativă, dar Selima n-avea să lase să-i scape această ocazie de aur.

A făcut un pas spre stânga, îndepărtându-se de șirul de statui umane. Apoi încă unul, ieșind vizibil din for­mație. Aproape că se aștepta să fie trasă înapoi în rând, cu un pistol cu țeava scurtă îndesat sub nas, dar când a aruncat o privire neliniștită în direcția paznicilor, a văzut că erau încă aplecați deasupra femeii căzute. A grăbit pasul și s-a îndepărtat, atrasă de intrarea unei alei din apropiere. Habar n-avea unde duce, a presupus că o s-o scoată într-o stradă unde ar putea găsi oameni, viață, poate chiar și un polițist.

Orice — arestare, închisoare, chiar deportare — avea să fie mai bun decât asta.

— Ce crezi că faci?

Selima a mers mai departe, începând să alerge ușor și rugându-se ca întrebarea să-i fi fost adresată femeii căzute. Dar când i-a auzit pe paznici ridicându-se, a știut că fusese văzută. O privire scurtă peste umăr i-a confirmat temerea: Naz venea spre ea cu fața schimonosită de o furie ucigașă. Își ducea deja mâna în haină ca să scoată… ce? O rangă? O armă? Era prea târziu să intre înapoi în rând. Prea târziu să se spună că greșise. O rebeliune ca asta n-avea să fie tolerată, viața ei era deja în joc, ceea ce însemna că n-avea de ales.

Trebuia să fugă.

Capitolul 2

Ea și-a trecut arătătorul peste fața lui, alunecând blând peste nas și îndreptându-se către gură, după care i-a smuls jointul din colțul gurii. Surprins, partenerul lui Helen a ridicat privirea spre ea cu o expresie de revoltă amuzată pe chipul frumos.

— Chiar îmi plăcea… a protestat Christopher, întinzând un braț puternic și încercând să-și recupereze țigara, când Helen s-a lăsat pe spate, ca să nu-l lase să ajungă.

— Știi regulile, nu poți să fumezi aici, a spus ea arătând cu capul spre interiorul opulent al camerei de hotel aflate la ultimul etaj.

— Ce mai strici tu distracția! Detectoarele de fum nu funcționează niciodată în hotelurile astea.

— În plus, e ilegal să fumezi marijuana, a adăugat Helen, evitând în continuare încercările lui jucăușe. Nu v-au învățat la Agenția Națională pentru Combaterea Criminalității?

Partenerul ei a izbucnit în râs, lăsându-se pe spate printre pernele pufoase și ducându-și mâinile la ceafă ca să-și expună pieptul lat.

— Și ce-o să faci, Helen? Mă arestezi?

Ochii i-au sclipit ghiduș o clipă, după care a adăugat:

— Ah, stai, nu poți, nu?

Expresia lui Helen s-a înăsprit. Nu se vedea cu Chris­topher decât de vreo două luni, dar în tot timpul acesta el se distrase necăjind-o în legătură cu exilul ei autoimpus din lumea aplicării legii. Christopher era un expert contabil criminalist care scotea la lumină fărădelegile financiare ale gangsterilor și escrocilor, pe când ea renunțase la cariera plină de distincții de șef al Departamentului Cazuri Majore de la Southampton Central. Helen plecase ca să-și respecte principiile și nu regretase nicio clipă hotărârea, dar remarcile lui tot o afectau, trezindu-i îndoielile despre propria identitate, despre rolul ei în viață. Nu mai era detectivul-inspector Helen Grace. Era doar… Helen.

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, el a continuat:

— Uite ce zic eu. În loc să mă terorizezi pe mine ca o directoare de școală furioasă…

Helen s-a încruntat, dar Christopher a continuat netulburat:

— …ce-ar fi să tragi și tu un fum? N-o să mori din atât. Ba chiar s-ar putea să-ți prindă bine. Ai fost foarte încordată în ultima vreme.

Dar a reacționat prea târziu, pentru că Helen a apucat cu mâna liberă o pernă și i-a aruncat-o în față. Fumase dintotdeauna, așa că n-ar fi fost un salt prea mare, însă nu fusese niciodată fan al drogurilor. Totuși o provocare era o provocare.

— Cum vrei tu…

Și-a dus jointul la gură și a tras adânc, plimbând fumul prin gură, după care l-a lăsat să iasă pe nări, iar fuioarele blânde s-au ridicat în aer.

— Mulțumit? s-a interesat ea, dându-i înapoi țigara.

— În extaz! Tu? a replicat Christopher privind-o afectuos și punându-i mâna pe șold, cu degetul mare trecând ușor peste luciul mătăsos al cămășii ei de noapte.

Surprinsă de întrebare, Helen a ezitat înainte să răspundă. Nu era ceva la care să fi stat să se gândească până acum, viața ei profesională agitată îi lăsase prea puțin timp pentru introspecție. Acum, eliberată de obligații, posibilitățile păreau nelimitate. Putea să fumeze iarbă, putea să petreacă seri lungi făcând dragoste în camere de hotel scumpe, putea să fie fericită. Putea chiar și să se îndrăgostească, un lux pe care nu și-l permisese nicio­dată.

— Sunt binișor. Nimic special, dar suficient de bine… a răspuns ea, ridicând nepăsătoare din umeri.

Era o provocare, iar Christopher a reacționat imediat, încruntându-se în timp ce stingea chiștocul într-un pahar gol.

— Și de ce-ar fi nevoie ca să fii cu adevărat fericită, Helen Grace? a întrebat-o, iar mâna i s-a ridicat pe trupul ei, atingându-i sânul.

Ea n-a răspuns, iar degetul lui a luat-o spre sfârc. Helen a simțit un fior de plăcere și s-a aplecat căutându-i buzele și bucurându-se de răsuflarea lui fierbinte, cu iz de fum. Îi simțea dorința și au fost învăluiți amândoi de ea; fără niciun avertisment, el s-a ridicat și a aruncat-o pe spate. Acum era rândul lui să vină peste ea, s-o sărute pătimaș, dar Helen se aștepta la mișcarea lui și i-a folosit elanul în avantajul ei, rostogolindu-se mult spre stânga ca să-l aducă pe el pe spate. Surprins, Christopher a încercat să protesteze, deși știa că n-are nicio speranță, fusese învins. Helen îl dorea — și a străbătut-o încă un val de plăcere când s-a lăsat peste iubitul ei —, însă trebuia să se întâmple cum voia ea. Lumea i se schimba, viața ei era ca o maree, dar tot îi plăcea să controleze situația.

Unele obiceiuri se schimbă greu.

Capitolul 3

Fugea pe strada întunecată ca de frica morții.

Cu câteva secunde în urmă, Selima ieșise în goană de pe aleea mizerabilă și fusese îngrozită să constate că strada rezidențială liniștită era pustie la ora târzie. A rămas dezorientată o clipă — fusese convinsă că va găsi salvarea aici —, dar n-avea timp să zăbovească, pentru că urmăritorii erau foarte aproape. A țâșnit instinctiv spre stânga, gonind mai departe pe trotuar. Selima era tânără, în formă bună și disperată — cu siguranță o combinație care s-o ducă spre libertate, departe de coșmarul cumplit care o distrusese în ultimii doi ani, nu? Și totuși pașii neîndurători din spate îi aduceau aminte că pericolul era aproape, că torționarii ei n-aveau să renunțe până nu puneau din nou ghearele pe ea.

Împinsă de adrenalină, Selima a întețit alergarea, încordându-și toate tendoanele ca să mărească distanța dintre ea și urmăritori. Vedea în față semafoare, o intersecție, mașini care treceau în viteză. Era la 30 de metri, poate o idee mai mult, avea să-i ia mai puțin de un minut. Odată ajunsă acolo putea să se arunce în fața unei mașini, riscând totul ca să atragă atenția cuiva.