Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o rețea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundația Culturală Elvețiană Pro Helvetia, Grupul de Interes Übersetzerinnen Übersetzer (Literaturhaus Wien) din partea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Fundația S. Fischer, Agenția Slovenă de Carte, Ministerul Culturii și Massmediei din Republica Croația, Ministerul pentru Societate și Cultură al Principatului Liechtenstein, Fundația Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Târgul de Carte de la Leipzig, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord și Ministerul Culturii din Republica Bulgaria.

Götz și Meyer. Nu i-am văzut niciodată, pot doar să mi-i imaginez. În asemenea cupluri, unul e de obicei înalt, celălalt, scund, dar, din moment ce amândoi erau subofițeri SS1, e ușor de presupus că erau mai înalți, poate chiar de aceeași înălțime. Presupun că standardele de înrolare în rândul unităților SS erau extrem de stricte și cu siguranță nu se acceptau membri sub anumite limite de înălțime. Unul dintre cei doi, afirmă martorii, intra în lagăr, se juca cu copiii și îi lua în brațe, ba chiar le dăruia bomboane de ciocolată. E nevoie de atât de puțin să-ți imaginezi o altă lume, nu-i așa? Iar Götz, ori poate Meyer, se urca apoi în cabina camionului său și se pregătea de o nouă călătorie. Nu era vorba de o distanță mare, dar Götz, ori Meyer, abia aștepta ca vântul să bată prin fereastra deschisă. Între timp, copiii se întorceau radioși la mamele lor. Cu siguranță, Götz și Meyer nu erau niște novici. Deși nu era o misiune crucială — era vorba doar de vreo cinci mii de suflete —, ca să fie eficientă, trebuia dusă la îndeplinire de persoane de încredere. E foarte posibil ca Götz și Meyer să fi avut pe vestoanele lor de subofițeri vreo medalie. Nu m-ar fi mirat. Mai degrabă aș fi fost surprins ca vreunul din ei să poarte mustață. Nu mi-l pot imagina nici pe Götz, nici pe Meyer cu mustață. De fapt, nu mi-i pot imagina deloc, iar mustața nu mă ajută defel. Cel mai simplu ar fi, bineînțeles, să mă folosesc de niște stereotipuri: păr blond, ten deschis la culoare, obraji palizi și privire de oțel, dar n-aș face altceva decât să demonstrez cât de mult sunt influențat de propagandă. Rasa superioară de-abia se contura, iar Götz și Meyer erau doar o verigă în lanțul care urma să ajungă în viitorul îndepărtat. Dar ce verigă erau ei! Pe vremuri, tocmai astfel de misiuni mărunte, așa cum era a lor, constituiau fundația unui edificiu uriaș; de calitatea lor depindea siguranța temeliei. Nu susțin că Götz și Meyer ar fi conștientizat acest lucru, poate că doar își făceau datoria conștiincios, ca la orice alt loc de muncă, dar, fără îndoială, știau în ce constă munca lor. Misiunea lor, mai precis, pentru că așa o numeau, asta și era: o misiune, un ordin, o comandă, o terminologie militară care aici nu puteau fi evitată. Până la urmă, Götz și Meyer erau cadre militare și loialitatea lor față de Reich și Führer nu putea fi pusă la îndoială. Chiar și atunci când intra în lagăr, când îi ridica în brațe pe copii, Götz, ori poate Meyer, nu se gândea nicio clipă la ce urma să se întâmple. La urma urmei, totul făcea parte dintr-un angrenaj uriaș, fiecare cu soarta lui, și nimeni, cu atât mai puțin Götz sau Meyer, n-ar fi putut să schimbe acest lucru. De aceea era cu copiii doar când se afla în lagăr. După ce mângâia și ultimul căpșor ciufulit, împărțea ultima bomboană și lăsa jos ultima pereche de piciorușe pe pământul uscat, copiii dispăreau din mintea lui, iar el revenea la fanteziile lui. Götz, ori poate Meyer, își dorise dintotdeauna să fie pilot de avioane militare. N-am nicio dovadă că asta își dorea cu adevărat, dar îmi place ideea că ar urca în cabina camionului său ca în cabina unui bombardier, îmbrăcat cu o jachetă de piele, dar fără să-și pună pe cap chipiul de pilot pentru că se cam jenează s-o facă în prezența partenerului său. Camionul era marca Saurer, de cinci tone, de tip dubă, înalt de 1,7 metri și lung de 5,8 metri, care se încuia ermetic. La început, Gestapoul folosise camioane mai mici, dar marca Saurer produsă la Belgrad făcea parte din altă serie de autovehicule, mult mai performante: în ele, după spusele unor martori, puteau încăpea chiar o sută de persoane. În baza acestei informații se putea face un calcul simplu, și anume că pentru a transporta cinci mii de suflete, era nevoie să faci cel puțin cincizeci de drumuri. În timpul acestor transporturi, sufletele deveneau cu adevărat suflete, dar nu mai aveau formă umană. Götz și Meyer știau fără îndoială ce se întâmplă în partea din spate a camionului, dar cu siguranță nu ar fi descris niciodată cele întâmplate. Oamenii pe care-i transportau n-aveau suflet, era îndeobște un fapt bine cunoscut! Nu erau decât putregai pe fața pământului! Așadar, zi de zi făceau același lucru, devenind o rutină. La început, Götz, ori poate Meyer, conducea camionul la intrarea în lagăr, apoi Götz, ori poate Meyer, deschidea ușa din spate a dubei. În ordine și liniște, deținuții urcau în camion: femei, copii și uneori câte un bătrân. Înainte își lăsau lucrurile în alt camion, parcat în incinta lagărului. Erau convinși că în sfârșit sosise momentul să fie transportați în România, deși se vorbea și despre Polonia, de parcă asta ar fi avut vreo importanță, important era să plece din locul acela oribil. Oriunde i-ar fi dus, nu putea fi mai rău, iar pe fețele lor se citea o expresie de ușurare. Nu știu unde se aflau în acele momente Götz și Meyer. E posibil să fi stat în cabina camionului, ori poate că aveau de îndeplinit unele obligații birocratice, să semneze foaia de parcurs, să completeze formulare. Orice ar fi fost, în momentul în care urmau să plece, venea un gardian neamț, prelua documentele, confirma că încărcătura e completă și că totul se desfășoară potrivit programului stabilit. Și nici nu se putea altfel, pentru că podul de pe râul Sava fusese avariat, iar circulația se desfășura alternativ, pe un singur sens. Camionul trebuia să ajungă exact în momentul când se deschidea sensul spre Belgrad. Trecerea frontierei se făcea fără oprire, aveau permise și plăcuțe de înmatriculare speciale, iar comandantul lagărului îi escorta într-o mașină specială. După ce traversau podul și se depărtau puțin, se opreau la marginea drumului, iar Götz, ori poate Meyer, cobora, se băga sub Saurer și cupla țeava de eșapament la un orificiu din podeaua caroseriei. După asta, Götz și Meyer nu mai aveau nimic altceva de făcut decât să conducă, firește. Camionul cu lucrurile deținuților îi depășise de mult. Dar sufletele din dubă, încă nu. Ele urmau să-și ia zborul împreună doar când camionul ajungea la destinație. Ușa se deschidea, cadavrele se rostogoleau afară, soldații germani întorceau privirea, iar prizonierii sârbi începeau descărcarea. Era vorba de un grup de șapte prizonieri, selectați special pentru această muncă. Se spune că inițial ar fi fost cinci, dar dat fiind volumul mare de muncă — trebuiau să descarce cadavrele, să astupe gropile cu pământ cât mai repede —, șapte, mai probabil. Dacă la început aceștia apucau cadavrele cu grijă — era vorba totuși de un om mort, o femeie sufocată ori un copil chircit —, mai târziu îi manevrau cum se nimerea, nu era timp să-ți exprimi respectul când erau atât de mulți și când fiecare era mai greu decât orice altă ființă vie. Moartea cântărește greu. Moartea e o povară grea. Un alt grup de prizonieri săpa gropile și, chiar dacă primii șapte nu-i văzuseră niciodată, gropile erau întotdeauna pregătite înainte de venirea lor, ceea ce era un soi de consolare. Ce făceau în acest răstimp Götz și Meyer? Presupun că stăteau de vorbă cu șeful lagărului, unul dintre ei fuma, cu siguranță, și mai trebuia să se bage sub camion să pună la loc țeava de eșapament. Puțin câte puțin, trecea și ziua aceea. Mereu era ceva de făcut. Götz și Meyer își ocupau locurile în cabina camionului, comandantul lagărului urca în mașină, cei patru gardieni nemți îi escortau pe cei șapte deținuți sârbi în camionul lor. În urma lor rămâneau gropile proaspăt astupate cu stratul de pământ care de a doua zi începea să se vălurească și să se lase. Nu se mai putea face nimic, ar fi putut să-și spună Götz și Meyer, fiecare slujbă își are riscurile ei. Conduceau camionul încet, fără grabă. Mai târziu, spre seară, unul dintre ei citea o carte, iar celălalt ieșea la plimbare. Nu se putea spune că responsabilitățile de peste zi lăsaseră urme, nu îi apăsau scenele cumplite, nu aveau coșmaruri. Erau chiar binedispuși, aveau poftă de mâncare, nici urmă de gânduri sumbre, nici măcar de nostalgie după locul de baștină. În realitate, erau cea mai bună dovadă a gradului în care contribuie evoluția tehnologiei la călirea echilibrului personalității umane. Erau dovada vie că Reichsführerul2 Himmler avusese dreptate afirmând că un mod mai uman de exterminare ar scădea sentimentul de vinovăție al reprezentanților trupelor de asalt, responsabili cu împușcarea evreilor și rușilor. Dar Götz și Meyer nu simțeau nicio povară. Am convingerea că Himmler s-ar fi bucurat dacă i-ar fi cunoscut. În august 1941, undeva lângă Minsk, acesta luase parte la o execuție în masă.