1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Anda Brînduşă

Design și ilustrație copertă:

Tudor Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Ana-Maria Navrea

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Woman in Suite 11

Autor: Ruth Ware

Copyright © Ruth Ware, 2025

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3008-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-3173-0

Tuturor celor care și-au dorit mai mult

În vis se făcea că sunt prinsă în cursă. Încuiată într-o celulă în adâncuri, undeva sub apă, unde nimeni nu mă putea auzi cum țip.

Nu exista cale de scăpare — nu puteam decât să alerg dintr-o parte în cealaltă a cămăruței, zgâriind cu unghiile ușa încuiată, smucind perdelele portocalii de nailon doar spre a descoperi că nu era niciun geam după ele — doar un panou sec de plastic, parcă râzându-mi cu cruzime în față.

Disperată, căutam ceva, orice, care să mă ajute să evadez din această închisoare — o bucată de lemn cu care să forțez ușa, ceva greu cu care să sparg broasca. Dar nu exista nimic — doar un pat de metal fixat în perete și o tavă de cauciuc lăsată pe podea.

Ușa era încastrată în perete, nelăsând nicio crăpătură în care să-mi pot strecura degetele, niciun pic de spațiu dedesubt pe unde să pot trage cu ochiul sau țipa.

Și, cum zgâriam suprafața implacabilă de plastic cu unghiile rupte și însângerate, mi-am dat seama: nu exista cale de ieșire. Eram complet și definitiv prinsă în cursă. Iar conștiința acestui fapt era gata să mă copleșească.

Când m-am trezit, m-a inundat o ușurare imensă. Am rămas întinsă în pat, cu ochii închiși, simțind cum îmi bătea inima să-mi spargă pieptul și cum îmi zvâcnea sângele în urechi. Fusese doar un vis — visul urât și familiar pe care-l avusesem în nenumărate rânduri. Doar un coșmar stupid, care tot revenea — amintirea unei grozăvii din care scăpasem cu mult timp în urmă. Eram în siguranță acasă, unde nimeni nu-mi putea face rău.

Doar că... oare așa să fie? Încă dinainte să deschid ochii, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Nu eram în patul meu comod de-acasă, cu soțul meu lângă mine și niște piciorușe de copil înghesuite peste burtă. Eram singură, întinsă pe o saltea tare și subțire, cu dureri de spate și șold. Nici sunetele nu erau cele obișnuite — nu se auzea huruitul prietenos al aparatului nostru de aer condiționat, nu se auzeau nici claxoanele sau țiuitul sirenelor tipice pentru o noapte newyorkeză.

Nu, aici se auzeau doar zăngănit de uși, zgomot de pași și niște țipete furioase de bărbați.

— Dacă nu te potolești... am auzit, iar apoi ceva ce n-am reușit să deslușesc.

Inima mi-a luat-o din nou la goană și m-am ridicat în capul oaselor, deschizând ochii cu groază, pe măsură ce mă năpădeau amintirile celor petrecute în ziua dinainte. Nu era nicio fereastră falsă aici, niciun panou bej ascuns după perdele de nailon. Și ușa nu era de plastic. Dar exista o ușă. Era de metal și avea gratii. Și era zăvorâtă bine.

Visul meu nu fusese doar un vis. Chiar eram prinsă în cursă. Eram încuiată într-o celulă. Și habar n-aveam cum să ies.

Partea întâi

1

Când am intrat în dormitor, mi s-a tăiat respirația. Camera arăta ca după bombardament. Sertare răsturnate, plapuma și pernele azvârlite pe jos, una din noptiere cu susul în jos pe pat și scaune împrăștiate de colo-colo de parcă jucase cineva popice cu ele. Erau haine peste tot — pe covor, pe noptieră, atârnate de jaluzele —, de-abia dacă se mai vedea covorul prin tot talmeș-balmeșul. În mijlocul haosului trona Delilah, pisica mea tigrată, bătrânică de-acum, spălându-se placid pe un morman vraiște de rufe care, cu doar câteva ore în urmă, fuseseră proaspăt spălate și împăturite.

Existau doar două explicații posibile. Unu, pe timpul nopții avusese loc o spargere operată de cineva care căutase ceva cu un nivel înspăimântător de determinare. Sau doi, Judah îi lăsase pe băieți să se îmbrace singuri pentru școală și ăsta era rezultatul. Și eram relativ sigură că știu care era varianta corectă.

Oftând, am adunat hainele de pe jos, am recuperat cănuța lui Teddy de sub pătuțul lui și am gonit-o pe Delilah de pe mormanul de rufe boțite. Apoi am început să îndes hainele lui Eli la loc în dulapul lui cu sertare. Un hanorac micuț care zăcea pe jos purta mesajul Ești grrrozav!, însoțit de un imprimeu cu un dinozaur care răgea. Oare de ce hainele pentru adulți n-au astfel de mesaje încurajatoare? În unele zile simțeam și eu c-aș avea nevoie de un T-rex zâmbitor care să-mi dea elan spunându-mi că are încredere în mine — și azi era una dintre acele zile.

— Cum a decurs interviul?

Judah și-a scos căștile și și-a desprins privirea de la laptop când am lăsat cănuța pe bufetul din bucătărie. Invariabil mă simt revigorată când intru în camera principală din apartamentul nostru — asta ne-a convins la el de fapt. E o încăpere lungă, aproape pe toată lungimea clădirii vechi, cu un parchet din lemn închis la culoare, lustruit și ferestre înalte cu vedere spre acoperișurile vecinilor, iar astăzi era scăldată într-o lumină difuză de toamnă, cu firicele strălucitoare de praf plutind prin aer.

Când am cumpărat apartamentul, avea două dormitoare și revendicaserăm unul pentru noi, iar pe celălalt îl țineam pe post de birou/ cameră de oaspeți. Dar apoi am rămas gravidă și biroul s-a transformat mai întâi în camera celui mic, apoi într-un dormitor pentru cei doi băieți. Acum lucram — mă rog, Judah lucra — în principal la masa din bucătărie, într-o firidă micuță aflată pe o latură a camerei principale.

Fusese cufundat într-o discuție pe Zoom când mă întorsesem, dar acum avea aerul cuiva care de-abia așteaptă să i se distragă atenția. Am clătinat din cap.

— Bine, dar nu cred c-o să obțin slujba. Fata care m-a inter­vievat a fost foarte drăguță, dar mi-a zis că sunt supra­calificată. De două ori.

— Altfel zis: nu-și permit să te angajeze, a comentat Judah, dând din umeri și ridicându-și ochelarii de citit pe frunte. Ți-am spus — ar trebui să aspiri la mai mult.

— Ușor de zis, dar am fost mult timp pe tușă.

Încercam să nu las iritarea să-mi transpară în glas, dar nu eram sigură că-mi iese. Lui Judah îi era ușor să vorbească — el se alesese cu un post călduț cu un contract permanent la New York Times, nici mai mult, nici mai puțin, chiar înainte să vină pandemia. Câștigase echivalentul potului celui mare în lumea presei — iar faptul că o știa și el nu mă împiedica să compar traiectoriile noastre profesionale.

— Nu e ușor să fii angajat cu contract permanent, Jude, mai ales când ai o pauză de cinci ani în CV.

— Știu, a recunoscut el.

S-a ridicat și s-a apropiat de mine, strângându-mă în brațe.

— Știu. Îmi pare rău, nu încerc să pretind c-ar fi slujbe pe toate drumurile, că-ți pică din cer, cred doar că... te subapreciezi uneori.

— Mă apreciez foarte corect, crede-mă! Dar n-am mai lucrat aproape deloc de când s-a născut Eli — și ăsta e un semnal îngrijorător pentru multe persoane.

Eli n-a fost unul dintre copiii concepuți în perioada pandemiei, s-a născut chiar înainte. Eu mă lăsasem purtată de succesul singurei mele cărți, Ape întunecate, inspirată de experiența mea de coșmar la bordul unui vas de croazieră numit Aurora prin fiordurile Norvegiei. Judah tocmai fusese angajat cu contract permanent la New York Times. Cumpăraserăm un apartament în Tribeca, un cartier select din Manhattan, bazându-ne pe avansul pe care-l luasem pentru carte și pe noul lui salariu. De bună seamă, pasul următor era să încercăm să facem și un copil?

Nu știu de ce, poate din cauza incertitudinii pe care o sugerează verbul să încercăm, presupusesem că procesul va dura luni, dacă nu chiar ani. De fapt, Eli a apărut mai repede decât se așteptase oricare din noi, iar responsabilitatea de a avea grijă de un nou-născut ne dăduse pe amândoi peste cap, cum se spune. Părea imposibil de crezut că o ființă atât de mititică poate declanșa un asemenea haos în două vieți puse la punct, iar treaba asta mă afectase cu atât mai mult pe mine, acum că eram la peste 5 000 de kilometri de țara mea natală și de mama. O vreme situația fusese destul de precară — simțisem că sănătatea mea mintală se scufundă din nou într-un loc sumbru, medicamentele pe care le luasem până atunci nu-și mai făceau efectul, cele nou recomandate aduceau cu ele efecte secundare neașteptate și complicații legate de dozaj. Dar împreună reușiserăm să readucem lucrurile la normal. Tsunamiul hormonal se retrăsese. Eli își intrase într-o rutină. Eu și Judah am creat o formulă care funcționa, iar eu am găsit o combinație de antidepresive care m-au ajutat să ajung la un echilibru. Și apoi, chiar când mă gândeam să angajez o bonă (sau babysitter, cum i se spune pe-aici) și să revin la lucru, a început pandemia.

Pe undeva, deși n-aș recunoaște-o niciodată cu voce tare, mă bucurasem. Sigur că fusese greu — izolarea, grijile pe care mi le făceam pentru mama, rămasă în țara pe care cei de la The Guardian o numeau „insula ciumei“. Dar mă și scăpase de o grijă — închiderea școlilor și grădinițelor îmi oferise doi ani minunați acasă cu Eli, fără vreo posibilitate reală de a-mi căuta de lucru cu normă întreagă, iar apoi, când a apărut și Teddy, ceasul s-a dat înapoi și m-am trezit din nou în lumea bebelușilor, dar cu medicația ajustată și înțelegând mai bine cum merge treaba.

Dar acum, nu știu cum, trecuseră șase ani deja. Eli era la grădiniță, Teddy de-abia intrase la creșă. Avansul luat pe carte se dusese pe cheltuielile de zi cu zi. Iar eu și Judah căzuserăm de acord că era momentul să mă urc din nou în șa.

Doar că se dovedea greu să prind vreun cal.

Avusesem destule proiecte ca freelancer — unele aici, în State, unele pentru contacte și foști șefi din Marea Britanie. Dar ce-mi doream era un contract permanent, cu asigurare de sănătate și contribuție la un plan de pensie. Măcar eram cetățean american acum, ceea ce-mi dădea o oarecare siguranță.