Dedic această carte Morții, căreia îi zic pașnic:
Sper că ești mulțumită. Ți-am dat ce ai cerut.

Dintr-o eroare cadastrală a ucenicilor acestui univers nemărginit și parcelat după legi nescrise, fără documente doveditoare, lumii de apoi și fricii omenești le-au fost suprapuse hotarele. Sunt azi trei ani de când alerg avocățește să repar această regretabilă nedreptate, ca mulți alții înaintea mea, fiecare după crezul lui.

Autoarea

„Cum oare te-ai simți dac-ai avea,
Zi de zi, un curcubeu în casa ta“

Iris

Cuvânt-înainte

M-am oprit din călătoriile mele în jurul lumii în ziua în care am înțeles că aveam nevoie de întreaga energie pentru un alt fel de turism, în care nu mai era nevoie nici de bagaj și nici de rezervări pe Booking. Din exterior, oricui i-ar fi păsat de modificările prin care treceam îi putea părea că viața mea se liniștise. Îi învățasem prost cu poze pe Facebook și gânduri fugare despre splendorile care-mi trezeau emoții.

Am fugit de una și am dat de alta. Mereu i-am compătimit pe navetiști. Dar uite că într-o zi Soarta m-a înscris fără să mă întrebe pe lista cu un singur nume de pe ruta unui autobuz de zi și a altuia de noapte, programate să mă transporte în veghe sau în vis într-un tărâm necunoscut.

Nu e nimeni sac fără fund. Cine poate duce cu el povești tulburătoare fără să explodeze în interior? De ce și-ar face cineva atâta rău, transformând surplusul în otravă, când tot ce dă pe-afară poate hrăni pe altul cât încă este proaspăt?

Scrisul a ridicat mereu chestiuni de etică. Iar dacă nici eu nu m-am lovit de ele, sunt gata să-mi arăt cicatricile oricui se îndoiește. Nu sunt la fel de estetice ca tatuajele, dar sunt profunde și deopotrivă permanente. M-am gândit absurd să-i las pe toți să moară până când cineva de încredere din viitor mi-ar fi respectat testamentul și ar fi publicat această carte. Ce e etic în a ți-i imagina pe toți terminându-și socotelile cu lumea asta pentru o carte? Pe Eugene O’Neill nu l-a ascultat nimeni și bine a făcut. Prea mare prețul în schimbul unui ego rănit, cel mult, care oricum nu este bun la nimic în exces. Așa că tot ce ne-a rămas tuturor care urmează să ne regăsim printre aceste rânduri este să ne smerim sănătoși, vii și curioși.

Am modificat nume cât am putut și am considerat că este necesar. Sper să fie pe placul personajelor mele. M-am chinuit destul cu numele copiilor mei când a trebuit să le trec pe certificatul de naștere, darămite să botez un manuscris întreg. Cu prietenii a fost mai simplu. N-ar fi ratat niciunul să fie pomenit cu numele real, după ce i-am asasinat cu poveștile mele câțiva ani la rând. Sunt eroi, merită.

Există și chestiuni mai bizare, cum ar fi personaje fără nume. Mi-a fost imposibil să-i pomenesc chiar și cu un nume fictiv, de parcă aș fi avut „limba“ legată. Iar pentru cine are ochi să vadă, pe coperta cărții, sub numele meu, mai este un autor cu nume invizibil. Dacă ar fi citit această carte în timpul vieții, i-ar fi dat foc. Dar cred că mă flatez. Mai degrabă nu ar fi citit-o deloc, considerând-o absurdă. Paradoxal, acum, din celălalt tărâm, el însuși a scris-o împreună cu mine. Ne-am apucat de treabă după trei ani de magie care depășește orice imaginație. Totul a devenit posibil când spiritul său a fost liber și s-a regăsit în condiția sa primordială, eternă.

Am scris despre nemurire și despre vieți paralele și despre multe altele, care sper că vor fi înțelese, acceptate, dar mai ales că vor mângâia răni.

Autoarea

23 august 2020

Dintr-odată nu s-a mai auzit niciun zgomot.

Liniștea asurzitoare trebuie să fi fost prima senzație. Sensibilitatea mea chinuitoare la zgomote a devenit inutilă tocmai când aveam mai multă nevoie să disting un semnal. Inertă, chemam orice. Ceva care să fi avut puterea să mă trezească din transa a cărei frecvență îmi fusese necunoscută până atunci. Vidul înconjurător, cu care devenisem una și aceeași, era incapabil de o redefinire fertilă atât de rapidă încât să nască o soluție ajutătoare. Paralizasem parcă, nici nu îmi amintesc pentru cât timp. Să fi fost secunde, minute până am reușit să fac o mișcare? Timpul se comprimase prin forța unei implozii, care mai întâi a adunat magnetic bucăți de emoții împrăștiate, frânturi de amintiri, gânduri și intenții neterminate, toate lăsate în urmă, dar deseori prezente prin impactul valurilor memoriei ce reveniseră și apoi se retrăseseră în toți acei ani, după modelul mareelor.

Telefonul mobil îmi rămăsese încleștat într-o mână. Cealaltă apăsa mecanic plexul solar într-o reacție involuntară ce încerca să stăvilească revărsarea emoției nemiloase, la fel de greu de controlat ca un tsunami. Nu scoteam niciun sunet, într-o complicitate hipoacuzică cu vuietul infernal din urechile mele care pierduseră noțiunea gamelor firești. Mușchii feței se alungiseră într-o expresie stop-cadru de groază și disperare pe care nu o mai trăisem niciodată așa. Durerea din maxilar era singura senzație care mă ajuta să îmi amintesc de mine în centrul acelei scene. Trăiam un coșmar autentic, dacă viață este ceea ce am simțit sub lovitura unei vești a morții, cu ochii împietriți pe ecranul telefonului mobil, asupra unei postări de pe Facebook de nici două rânduri. Literele sumbre, ordonate sec în virtutea acelui mesaj de adio, semănau cu niște corbi care ciuguleau lacomi din fotografia alb-negru deasupra căreia stăteau cocoțați în șirul lor înspăimântător. Chiar dacă auzul mi se subțiase în urma șocului, ochii mei vedeau bine, lipsiți de puterea de a rumega absurdul.

În fotografie l-am recunoscut pe Victor.

Era o zi de duminică. Până spre orele după-amiezii toride totul decursese mai liniștit ca alte dăți. Suzi și Salem erau singurele suflete de care mă împiedicam prin casă, când nu torceau adâncite în visele lor feline. Ecaterina petrecuse câteva zile pe litoral, în timp ce soțul meu ghida un grup de turiști în Moldova. Diana a profitat de acest drum, iar Cosmin a strecurat-o în autocar.

Pentru weekend îmi făcusem planuri mari. Primul gând fusese curățenia generală, căreia i-am dedicat toată sâmbăta. A fost pentru ultima oară când am mai dereticat singură, cap-coadă, în casa mea. După Ziua Zero nu m-am mai desfășurat firesc multă vreme. Senzația de greutate în corp, persistentă câteva săptămâni bune, făcea imposibilă motivația și satisfacția de altădată. Până atunci socotisem activitățile fizice și insipide un ritual de purificare, rudimentar, dar eficient. Efectul terapeutic era instantaneu, sindromul „misiunii îndeplinite“ intra în remisiune. Dar tot efortul meu dinaintea aflării sinistrei vești m-a adus brutal într-un punct terminus, deși nu înțelegeam care, la momentul acela. Am început să asociez procesul în sine, de gospodină investigând atent fiecare centimetru al casei ca un procuror și curățând urmele perfect, ca un infractor, cu drumul către un de­zastru, nicidecum cu o satisfacție. Astfel, în mintea mea s-a deschis o buclă somatică. Odată anxietatea instalată, schimbarea a fost binevenită. Am găsit rapid o menajeră care a preluat responsabilitatea casei. Eu am câștigat mai mult timp pentru mine, odihnă și oricare alte planuri se puteau așterne într-un viitor incert, în care speram să revin cu toată ființa mea la normal.

Analizând circumstanțele, reacția mea era, înainte de toate, inexplicabilă. Se scurseseră nu mai puțin de trei decenii de la acel episod pe care îl crezusem închis definitiv. Viața mea de acum se desfășura în altă galaxie decât cea în care îl cunoscusem pe el, cu mulți ani în urmă, când avuseserăm o relație mai mult întreruptă decât continuă.

Ca satisfacția mea de amatoare de acțiuni extreme să fie deplină, m-am cocoțat îndrăzneață pe trambulina epuizării totale și am zis că trebuie să și gătesc, și nu orice. Nu îmi făcusem niciodată curaj să prepar ardei umpluți cu carne tocată de vită. Aveam dintotdeauna câteva complexe în bucătărie și apelam oricând la mama pentru meniurile sofisticate.

Totuși încă de dimineață avusesem un sentiment puternic și stăruitor că în acea duminică deliciul balcanic îmi va îmbogăți masa. Urmărind toate indicațiile mamei, am înghesuit legumele viu colorate în roșu, galben și verde în tigaia încinsă. Totul a început să sfârâie și să fumege, răspândind mireasma care era de-a dreptul magică, hipnotizantă. De când lumea, gătitul a fost unul dintre trucurile cele mai sigure prin care femeile au ademenit bărbații și i-au ținut legați de cămin. Nu am rezistat și am făcut o scurtă înregistrare, pe care am trimis-o alor mei, să le întărât pofta. Ei sigur se bucurau la ora aceea de peisaje mai frumoase. Eu scriam pagini noi în epopeea mea culinară și asta trebuia consemnat.

Mâncarea promitea pe deplin că va fi delicioasă. Odată ce am terminat cu toate, mi s-au activat simultan sentimentul de liniște, satisfacția, egoul hrănit de iluzia controlului și un soi de fericire pură, dar efemeră, de a fi stăpână peste o casă curată lună, în a cărei bucătărie se născocea meniul bogat, gata să fie servit. Pentru savorile ce impregnaseră casa mă puteau invidia cinci etaje de vecini mai jos de duplexul meu. Tot ce îmi rămânea de făcut era să îmi aștept familia să sosească, spre seară.

Până atunci voiam să îmi ofer și recompensa pentru munca depusă și știam exact ce aveam de făcut. După toată aventura cardio din acel weekend merita desfăcută o sticlă de Sauvignon Blanc cât se poate de rece. Canicula își cerea drepturile imediat după apusul soarelui.

Nici pentru o singură secundă și în ciuda multor semne care vorbiseră cu mine de luni bune, dar pe care le ignorasem, nu bănuiam că trăiam liniștea de dinaintea furtunii. Acela trebuie să fi fost momentul. Am avut un sentiment puternic și recurent auzind o Voce urlându-mi în cap, mult mai tare de data aceasta. Nu am mai putut s-o ignor ca alte dăți, când am zis că erau chestiuni care nu mă priveau. Trecuse mai bine de un an de când Victor nu mai postase nimic pe Facebook.