Pentru fiica mea,

Astrid Snow

Ce se întâmplă într-o inimă se întâmplă.

Ted Hughes

Prolog

Mi-a luat ani buni până am încetat să-l mai caut pe Richard pe internet.

Cu doar câteva clicuri, dacă voiam, puteam găsi informații proaspete despre el. Fie un nou interviu de citit, fie un articol pe care-l scrisese el însuși, uneori o apariție televizată de urmărit. Genul ăsta de acces la cineva care nu mai face parte din viața ta este pur și simplu nesănătos.

Prietenii bine intenționați îmi trimiteau mesaje când câștiga vreun premiu sau avea vreo lansare cu ștaif, spunându-mi chestii de genul „Sper că ești bine“ și „Gândindu-mă la tine“. Când o făceau, chiar și ani mai târziu și după ce începusem să mă desprind de pe orbita lui, îmi dădeau impulsul să intru pe internet și să-i caut numele pentru a vedea la ce se referă.

Au fost momente în care mă lua prin surprindere — o poză cu fața lui într-un ziar pe care-l citeam, uitându-se drept la mine când dădeam pagina, sau, mai rău, vocea lui la radio, ca și cum ar fi fost brusc din nou în cameră cu mine. Gura lui lângă urechea mea.

Nu putea fi ținut la distanță niciodată, pentru că era faimos. Se infiltra în relația noastră și a cunoștințelor noastre directe.

Cu siguranță sunt puțini cei ca noi, care am iubit și apoi am pierdut pe cineva din care întreaga lume are o bucată. Poate de aceea nimeni nu te avertizează vreodată.

Capitolul unu

2010

Richard Aveling stătea în stânga mea. Fusesem atât de absorbită de gândurile la acest bărbat, încât nici măcar nu-l observasem, bâjbâind cu degetul mare ud peste rotița brichetei și încercând să scot o scânteie ca să-mi aprind țigara. Urmărisem apropiindu-se ziua asta în calendar luni în șir, știind că va fi ziua în care în sfârșit îl voi întâlni. Era la fel de înalt pe cât spunea lumea și mai masiv. Arăta mai în vârstă decât îl înfățișau fotografiile tipărite pe clapetele cărților sale cu poate zece sau chiar cincisprezece ani.

— Ai nevoie de un foc?

— Da, vă rog, am spus, cu inima bătându-mi puternic.

Mi-am împins gluga pe spate, dându-mi seama cu groază că stăteam pe aleea din spatele editurii Winden & Shane, în vechea mea jachetă albastră impermeabilă și o fustă din imitație de piele, fumând o țigară rulată manual, în fața unui bărbat care trăia în capul meu de peste zece ani. Îmi planificasem cu grijă ținuta pentru astăzi, dar cizmele cu toc erau la etaj, așteptându-mă sub birou. Nu așa îmi imaginasem momentul. Nici pe departe.

— De obicei, nu fumez atât de devreme dimineața.

Mi-a aprins țigara, ținând-o pe a lui între buze în timp ce manevra bricheta. Cu o mână a protejat flacăra de burnița cenușie care se cernea tăcută în jurul nostru. Atracția a fost imediată.

— Nici eu. Dar am o întâlnire insuportabil de plictisitoare în dimineața asta, așa că m-am gândit să-mi permit o excepție.

Vocea îi era groasă, iar ușoarele rugozități ale accentului său nordic erau mai ascuțite decât atunci când vorbea la radio sau la televizor. M-a privit drept în ochi, trăgând din greu din propria țigară. Avea o pată de ploaie pe hârtia albă și capătul ardea auriu în jurul ei.

Întâlnirea de care vorbea fusese programată încă dinainte de Crăciun. Mi se păruse că n-avea să se mai întâmple niciodată. Când îmi scuturam umbrela în fața clădirii editurii, în dimineața aceea, mă gândisem, „cum am ajuns aici?“ Mă simțeam euforică, entuziasmată pentru tot. Asta era viața mea de adult. Eram mândră de mine. Rafturile cu cărți care căptușeau pereții la recepție nu făceau decât să-mi confirme că trecusem lin, fără probleme, în lumea editorială literară, maiestuoasă și distinsă. Acum însă nu știam ce să spun.

— Richard Aveling.

Mi-a întins mâna cu care nu fuma.

— Știu cine sunteți. Eu sunt Charlie. Asistenta lui Cecile.

M-am surprins spunând-o pe un ton care sugera că slujba asta — pe care eram atât de mândră să o am, prin care mă defineam — era doar una neglijabilă și știam asta. I-am luat mâna uriașă, i-am strâns-o și m-am rezemat de perete, astfel încât să stăm față în față. Am simțit betonul rece și umed prin haina mea subțire. Am regretat imediat mișcarea, dar am rămas pe poziții. Încercam să par sigură pe mine.

— Ce s-a întâmplat cu ultima… Kate, nu-i așa?

— Katy. Și-a găsit un job la Simon and Schuster. Eu am venit primăvara trecută. O s-o ajut pe Cecile cu PR-ul pentru noua carte.

— Serios?

A ridicat din sprânceană — groasă și neagră — și a mai tras o dată lung din țigara pe care o ținea ca pe o săgeată de darts, fără să-și mute privirea de la mine.

— Și ce anume ai de gând să faci?

M-am poticnit. N-ar fi trebuit să-i spun asta. Era celebrat ca unul dintre cei mai buni autori britanici din ultimul secol, faimos dincolo de domeniul editorial. Fără îndoială era cel mai mare și mai important autor pe care îl publicam noi. Era păzit ca un secret de toți cei care lucrau în echipa lui. Ceva de neconceput.

— Vreau să spun că am s-o ajut doar la partea administrativă — rezervări la trenuri, restaurante, trimiterea cărților prin poștă, genul ăsta de lucruri. Nimic important, sunt doar asistentă de PR. Probabil că nici n-o să mă mai vedeți vreodată.

Am încercat să-mi fumez țigara, dar o picătură de ploaie mi-o stinsese. El n-a spus nimic. Apoi…

— Ei bine, sper să nu fie așa.

Un zâmbet în colțul gurii m-a liniștit și deopotrivă m-a făcut să mă simt stingherită.

— E plăcut să fie cineva nou pe-aici. Devine plictisitor să lucrezi cu aceeași echipă de fiecare dată. Sunt bine intenționați, dar se agită mult. Mă epuizează.

Și-a aruncat țigara pe jos, ignorând scrumiera.

— Ești drăguță să mă lași să intru pe-aici? Mi-am lăsat umbrela la recepție.

Un zvâcnet în colțul gurii. Eu nu mă agit, spunea.

Am bătut codul pe tastatură și ușa s-a deschis. A trecut pe lângă mine și i-am simțit mirosul, de fum și de altceva pe care l-am recunoscut pe jumătate: ceva scump. A salutat din cap și a intrat calm, familiarizat cu locul în care mergea.

Puțin mai târziu, am fost trimisă la recepție să-i iau pe Richard și pe agentul său, un om important și serios pe nume John Cormorant, și să-i conduc în sala de ședințe de la ultimul etaj. Îmi refăcusem ținuta și, fără pelerina de ploaie albastră, cu un pic de ruj pe buze și cele mai bune încălțări cu toc ale mele — o pereche de cizme negre din piele întoarsă, care mă costaseră aproape o săptămână de salariu —, știam că arătam bine. Eram zveltă și tânără, așadar, eram puternică.

Când m-am prezentat oficial, Richard nu a dat niciun semn că ne întâlniserăm mai devreme, ceea ce mi-a plăcut foarte mult.

Capitolul doi

Susținusem interviul la Winden & Shane în primăvara lui 2009, cu un an înainte de a-l cunoaște pe Richard. Aveam douăzeci și trei de ani și era al doilea loc de muncă după ce terminasem facultatea. Visasem să lucrez cu cărțile încă din adolescență și mama îmi explicase că existau edituri. Nu mă gândisem serios la asta până atunci, știind doar că un scriitor scria o carte și aceasta apărea ca prin magie pe raft.

Intervievatorul m-a întrebat ce-mi place să citesc. Am răspuns că-mi place cum scrie Richard Aveling, dar am avut grijă să nu spun cât de mult, ca să nu par prea pasionată sau o admiratoare. Când m-am întors pentru un al doilea interviu, cu Cecile, care urma să fie șefa mea, i-am spus și ei la fel, gândindu-mă că era un lucru pozitiv. Ce mi-a zis după aceea m-a luat prin surprindere.

— Dacă te vei descurca bine, o să lucrezi direct cu Richard și echipa lui. Sunt sigură c-ai văzut știrea că va lansa o nouă carte, la anul. Cu o pauză atât de lungă de la ultima lansare, firește că va fi obiectivul nostru pentru 2010. Poți să-mi spui dacă ai gestionat vreodată o situație foarte presantă la locul de muncă?

M-am bâlbâit rău și am plecat convinsă că nu voi mai auzi niciodată de Winden & Shane. Sinceră să fiu, habar n-aveam cum mi-aș fi putut ține capul pe umeri în fața acestui bărbat pe care îl idolatrizam, în sinea mea și nemărturisit, cu fervoare religioasă. Dar, în ciuda îndoielilor mele, am primit un telefon mai târziu în aceeași săptămână și mi s-a spus că am primit slujba. La vremea aceea, lucram ca secretară la o revistă pentru femei, unde făceam multă cafea și procesam o mulțime de chitanțe de cheltuieli, foarte rar scriind câte un text de umplutură. Când i-am anunțat că-mi găsisem un alt loc de muncă, mi-au răspuns că nu-i nevoie să-mi respect preavizul și că e de ajuns să duc săptămâna până la capăt, ceea ce mi-a spus totul despre cât de ușor de înlocuit eram. Poate pentru că Londra era invadată de absolvenți disperați după locuri de muncă prost plătite, pentru începători. Poate că se văzuse lipsa mea de entuziasm.

Așadar s-a întâmplat. Săptămâna următoare, am debutat în noul meu rol de asistentă de PR la Winden & Shane. În prima zi, am stat în acea recepție mare, care se ramifica în toate direcțiile, simțindu-mă ca într-o bibliotecă magnifică, gândindu-mă că acesta era adevăratul meu început. „Aici e locul meu“, m-am gândit. „Unde sunt, în sfârșit, văzută și înțeleasă.“ Părul meu, înainte vopsit cu șuvițe roz și verzi și, pentru o scurtă perioadă, albastre, era acum de un șaten respectabil. Aveam o rochie nouă, o geantă nouă, pantofi noi și chiar ciorapi noi, fără găuri la degete. Mă simțeam persoana care visasem întotdeauna să devin. O tânără inteligentă și profesionistă, trăind independentă în Londra.

Cecile a venit personal să mă ia și ne-am așezat în subsolul spațios, care servea drept cameră de recreere, la o ceașcă de ceai, ca să vorbim despre primele mele îndatoriri și despre ce va presupune săptămâna. Mi-am luat notițe cu cel mai frumos scris al meu, într-un carnet albastru nou-nouț, cumpărat special de la Paperchase, ca și cum ar fi fost prima zi de școală.