Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriel Tudorie

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Autoarea mulțumește Fundației Michalski care i-a asigurat o reședință de autor pentru scrierea acestui roman.

Titlu original: Ilaria ou la conquête de la désobéissance

Autor: Gabriella Zalapì

Published by arrangement with Agence littéraire

Astier-Pécher

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3030-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-3165-5

Mai 1980

Am opt ani. Îmi place să-mi simt trunchiul suspendat în gol, îmi place senzația când genunchii îndoiți ating bara de metal. Îmi place clipa în care închid ochii strâns, mă abandonez și mă las cuprinsă de amețeală. Când palmele-mi sunt lipite de negrul asfaltului, știu că mi-am depășit frica. Și atunci, imaginea gimnastei mele preferate, Nadia Comăneci, mi se arată. Cu brațele larg deschise. Victorie.

Așa-mi petrec recreațiile, în poziția de „porcuşor-spânzurat“, atârnată de bară cu capul în jos, așteptând-o pe Ana, sora mea. Azi-dimineață, când a plecat, mi-a spus: Ne vedem aici și nu întârzia, bine? Altfel, mă întorc singură acasă. „Aici“ este în josul treptelor, lângă bara de metal care desparte parcarea de curtea școlii.

Ilaria! Dă-te jos de-acolo! Mergem să mâncăm la Chez Léon. Hai, vino!

Recunosc vocea lui Tati. Surprinsă, ridic poala rochiei care-mi acoperă ochii. Sunt chiar vârfurile pantofilor lui, este chiar tonul lui nerăbdător. Fac o piruetă, aterizez în picioare și îmi netezesc frumos rochia.

Acuş vine și Ana.

Nu, nu, nu mai vine. S-a schimbat programul. Mami o ia de la școală și ne întâlnim cu toții la Chez Léon. Hai să mergem!

Îl iau pe Tati de mână. Are mâna transpirată.

De când s-au despărțit părinții noștri și Tati s-a mutat la Torino, ne vedem o dată pe lună, la restaurant. A fost ideea lui Mami. Preferă un loc neutru. Zice că acasă se ceartă prea rău. Și este adevărat că, atunci când suntem la Chez Léon, se abțin. Chiar dacă Tati strânge din dinți și Mami privește în gol indiferentă.

Nu, Tati tot nu și-a găsit de muncă. Când spune „tot-nu-am-serviciu“, vocea îi este tristă, obosită. Mami întoarce ușor capul ca să-și ascundă zâmbetul, iar Tati se înfurie. Repetă cuvântul „umilință“. Din fericire, chelnerul revine și pune pe masă farfurii cu file de biban sau cupe cu bezele și frișcă. Mulțumim.

După desert, Ana și cu mine ne ridicăm de la masă și mergem să culegem pietricele de pe plaja cea mică. Ne antrenăm să le aruncăm în apă. Care din ele va face mai multe salturi ca broasca?

Ai văzut?

Ce?

Tati a luat-o de mână pe Mami.

Pentru a ajunge la Chez Léon, trecem prin satul Hermance, traversăm frontiera franco-elvețiană și continuăm pe drumul spre Yvoire. Tati are un BMW bleumarin, model 320 coupé.

Să-mi zici dacă vezi vreo cabină telefonică! Își aprinde o țigară. Uite una acolo! Oprește, coboară din mașină și scoate câteva monede din buzunarul de la pantaloni. Stă cu spatele rezemat de geamul cabinei telefonice pe care pliurile cămășii desenează V-uri și W-uri. Aștept, cobor geamul, las să intre puțin aer. Pielea scaunului nu-mi mai arde partea din spate a coapselor și se simte chiar moale când o mângâi cu palma.

În cabină, Tati vorbește tare, ridică vocea, se întoarce. Ni se întâlnesc privirile. Zâmbește, se uită în pământ. Îmi dau seama că e agitat după felul în care își mișcă mâinile. Corpul său e rigid. Mă îngrijorează. Când vine înapoi la mașină, îmi spune că Mami s-a răzgândit, că nu mai are timp să ia prânzul cu noi. O să petrecem weekendul împreună. Și școala? O să lipsești doar câteva zile… Nu-i un capăt de lume.

Vocea lui Tati este tăioasă. Număr pe degete: joi, vineri, sâmbătă, duminică. Patru zile. Și Ana? Aș vrea să protestez, dar, când Tati e nervos, mai bine tac.

Pornește brusc mașina și stinge nervos țigara. Fruntea-i e acoperită de transpirație.

Tunelul Mont Blanc, frontiera franco-italiană, arcadele galeriilor subterane, serpentinele din Valle d’Aosta, rău de mașină. Facem o pauză sub un cer acoperit de o pânză cenușie. Peisajul e metalic. Vomit pe marginea drumului. Tati îmi întinde o batistă albă de bumbac. Hai să bem ceva, o să-ți facă bine! La câțiva kilometri mai jos, la barul de la benzinărie, remarc că Tati e palid. Probabil de la lumina tuburilor cu neon. Îi plătește casieriței două felii de pizza Margherita, un whisky, o cafea și o limonadă. Nu mi-a plăcut niciodată limonada, dar nu spun nimic, am gura uscată.

Vindeți jetoane pentru telefon?

Câte doriți?

Vreo douăzeci.

Casierița numără conștiincioasă jetoanele gălbui și i le întinde lui Tati.

Cabina este afară, pe stânga.

Unghiile casieriței sunt foarte lungi și date cu ojă roșu-închis. Merg după Tati.

Ce faci cu jetoanele astea?

Îmi trebuie ca să dau telefon. În Italia, nu se folosesc monede în cabinele telefonice.

Pe drum, între Geneva și Torino, Tati dă mai multe telefoane. În total, cinci. Cum vede o benzinărie, oprește. Ești bucuroasă că petrecem weekendul împreună? Ți-ai pierdut limba? La ce te gândești?

La nimic.

Torino. Ne învârtim mult până găsim un loc de parcare și, când împinge ușa blocului cu umărul, Tati pare ușurat. O iau la fugă pe scări. La ce etaj? La patru. Pe palier, Tati își caută cheile. O să-ți vezi camera! Ești bucuroasă? Răspund că da. Da, sunt bucuroasă. Ascultă, Ilaria, și răsucește cheia în yală, trebuie să-ți prezint pe cineva despre care nu ți-am vorbit încă, o anume Geneviève. Cine e Geneviève? Stăpâna casei. Tati deschide ușa și arată cu mâna spre un manechin neînsuflețit, îmbrăcat într-o rochie neagră cu guler din dantelă albă și cu o pălărie pe cap. Izbucnește în râs. Fața lui Geneviève este făcută din polistiren alb și nu are ochi. Haide! Intră! Camera ta e la celălalt capăt al apartamentului, imediat după baie.

Sunt prea nerăbdătoare, așa că arunc doar o privire rapidă prin celelalte camere înainte de a aprinde lumina la mine în dormitor. Două paturi și două comode se înghesuie deja în noua mea cameră. Mă apropii de posterul cu Topolino. Mickey se uită la mine cu niște ochi ca două guri de tunel. Tati rămâne în pragul ușii.

Încă n-am găsit veioze frumoase pentru noptiere. Dar putem să le cumpărăm mâine împreună, ce zici? Cum vrei tu. În timp ce mângâi pânza cu mâna, îl întreb dacă-s așternuturile pe care le aveam la Florența.

Le mai ții minte?

Cred că da. Oare când am locuit la Florența?

Acum doi ani.

Imprimeul portocaliu cu floarea-soarelui de pe cearșafuri îmi sare în ochi. Mă duce cu gândul la imaginile vagi care mi-au rămas din acea perioadă. Era acum doi ani și totuși mi se pare că au trecut secole de când Mami, Ana și cu mine ne-am mutat în Elveția.

A doua zi ne trezim devreme și plecăm să facem un giro, un tur cu mașina prin Torino. Tati îmi povestește despre regatul FIAT, despre grevele muncitorilor, despre valul de imigranți din sud. Spune că locuitorii din Torino nu-i iubesc deloc.

Prin parbriz, îmi arată i palazzi, fluviul Po, bazilica Superga și statuile. Îi vezi pe puștii ăia dintre mașini? Sunt posteggiatori. Câștigă și ei un ban ajutându-i pe oameni să-și parcheze mașinile.

Când trecem pe sub arcadele de pe Corso Vittorio Emanuele, Tati mă ține strâns de mână. Mâna lui e mereu transpirată și nu îndrăznesc să-i dau drumul decât atunci când ajungem în fața magazinului de jucării Al Sogno. Vitrina arată ca o grădină zoologică pentru animale inofensive. Până și șerpii par blânzi. Tati îmi urmărește privirea. Te uiți la ursulețul ăla de pluș? Hai să-l cumpărăm. Magazinul e plin de jucării din lemn, de carusele suspendate și de păpuși cu rochii strălucitoare. Sunt fermecată. Și pentru Ana? Ce luăm? Da, o păpușă… Îi plac la nebunie păpușile! Cea pe care o aleg are genele foarte lungi și, când o culc pe spate, închide pleoapele. În timp ce vânzătoarea o împachetează într-o hârtie de cadou frumoasă, Tati îmi întinde ursulețul de pluș. Ce nume îi punem? Birillo? Îți place? Da. Mă uit la Birillo și mă topesc deja după ochii lui strălucitori de culoarea ciocolatei cu lapte, după burtica lui crem, după blana lui moale. Tati mă ciupește de obraz și mă privește cu blândețe.

Gestul acesta este semnătura lui Tati pe obrazul meu. Timp de doi ani, îl va repeta întruna și, până la urmă, voi ajunge să-l urăsc. Ești bucuroasă?

Am opt ani, sunt o fetiță taciturnă, ascultătoare și cam firavă. Nu mă plâng dacă Tati mă lasă singură în apartament când se duce jos, la barul lui Carmelo, să dea telefoane. Tati nu are telefon. Mă întorc imediat. De fiecare dată promite că vine înapoi în „două minute“. Singură, întinsă în pat, desenez, lipesc abțibildurile cu Sarah Kay în noul album pe care Tati mi l-a cumpărat de la chioșc. Și când mă satur să-l aștept, știu unde să-l găsesc: la tejgheaua barului. Punctul meu de reper este mașina mare de cafea care răspândește o aromă de caramel ars.

La barul lui Carmelo, muncitorii din cartier vin să mănânce un sendviș la prânz sau să bea un pahar înainte de a se întoarce acasă. Fiecare are un prenume și fiecare are obiceiurile lui. Una birra alla spina per Emilio e due tramezzini per Marco. Patroana este Gianna. Apasă tare și repede pe butoanele mari ale casei de marcat. Sei mila lire. Cocoțată pe podiumul mic din spatele casei, Gianna zâmbește, împarte scontrini, chitanțe, pachete de țigări și, după ce clienții pleacă, mătură pe jos. Iar Carmelo lustruiește barul, servește cafelele, șterge paharele cu un prosop, nivelează zahărul în zaharnițe.

Când intru în cafenea, atmosfera este animată. Muncitorii cântă în cor un cântec difuzat la radio. Vorrei essere libero, libero come un uomo. Ca să ajung la tejghea, mă strecor printre ei și mă cațăr pe taburetul înalt. Ascultă, ascultă! E un cântec de-al lui Giorgio Gaber, La libertà. Carmelo râde și zăresc, în fundul gurii lui, niște pete metalice. Oare câte carii are? Nu am timp să le număr. Îl cauți pe Fulvio? Arată spre cabina telefonică cu mâna plină de spumă.

Ia zi, cum ți-a mers azi? Foarte bine. Mâine ne întoarcem la Geneva. Să mai treci pe la noi, da? Carmelo zâmbește cu blândețe. O să fiu trist dacă n-o să mai vii să ne vezi. Îmi promiți? Promit.

Mai târziu apare și Tati. Merge țeapăn. Are o privire ciudată și se apleacă spre urechea mea. Plecăm în seara asta. Respirația lui parcă e un curent de aer. Grăbește-te! Trebuie să urcăm să ne facem bagajele.

Spune la revedere și mulțumește-le lui Carmelo și Giannei așa cum se cuvine.