Tuturor celor care trăiesc din plin fiecare zi

1

Aplecată peste balustrada de pe puntea vasului, Niamh a fost izbită de senzația din ce în ce mai intensă că uitase ceva.

Împăturise cele mai bune piese ale ei în hârtie fină, crem, împachetase toate mosoarele și foarfecile de croitorie și — cel mai important — pusese bine invitația în săculețul ei de mână. Luase tot. Sigur luase tot. Dar, de fapt, nu putea să fie sigură. Nu prea se pricepuse niciodată să țină socoteala lucrurilor. Și oricât de mult detesta să recunoască asta (și cu toate că în adâncul inimii ei era convinsă că săculețul ei conținea un portal către un tărâm bizar, plin numai cu creioane rupte și mărunțiș răzleț), adevărul e că nu putea tăgădui ceea ce era evident: tot ce îi era drag, de la foarfeca preferată la ani prețioși din viața ei, îi scăpa cumva printre degete.

Nu strica să verifice încă o dată că avea invitația la ea.

Niamh a scotocit prin săculeț și a oftat ușurată când a găsit scrisoarea. Aerul marin neiertător îi rulase marginile și cu toate că pergamentul părea îngălbenit de timp, în realitate fusese doar victima a cel puțin cinci incidente cu ceai vărsat. Memorase de acum fiecare milimetru — de la sigiliul de ceară intact al familiei regale, devenit neted și lucios din cauza atingerilor cu buricele degetelor ei neliniștite, la cerneala mânjită a conținutului.

Dragă Niamh Ó Conchobhair,

Sunteți invitată la Avaland, ca oaspete de onoare al familiei regale, pentru a fi croitoreasă la nunta Alteței Sale Regale, Prințul Christopher, Duce de Clearwater, cu Alteța Sa Regală Rosa de Todos los Santos de Carrillo, Infantă de Castilia…

Nu îi venea să creadă nici acum. Ea, o fată machlenă dintr-un fund de lume ca Caterlow, croitoreasa nunții regale. Toți anii de muncă pe brânci dădeau, în sfârșit, roade.

Acum doi ani, una dintre fetele din sat, Caoimhe Ó Flaithbertaigh, vizitase o rudă îndepărtată în Avaland. Iar când purtase la un bal una dintre creațiile lui Niamh — o rochie frumoasă din mătase galbenă, brodată cu fir metalic și vrăjită cu amintiri ale primelor zile de primăvară — pusese mâna pe cel mai râvnit burlac al sezonului, tânărul Duce de Aspendale. De atunci începuse să îi vină, încet, dar sigur, un șir constant de cliente avlene, toate înnebunite după o fărâmă din magia care transformase o machlenă de rând într-o ducesă. Niamh croise rochii pentru nobile disperate să își facă irezistibile fetele șterse, pentru tinere moșierese chitite să se mărite cu aristocrați, pentru matroane care se agățau cu ghearele și dinții de frumusețea lor ofilită. De doi ani încoace, aspirațiile lor îi întreținuseră familia —, dar la limita supraviețuirii. La urma urmelor, foarte puțini oameni din Machland își mai permiteau rochii vrăjite de magia lui Ó Conchobhair.

Dar acum nu mai trebuia să își facă griji pentru mama ei, cu încheieturile ei inflamate și vederea tot mai slabă, ori pentru bunica ei, care era cu fiecare zi tot mai fragilă și mai acră, ori pentru acoperișul pe care încă mai trebuia stuf proaspăt, ori pentru fereastra crăpată, din cauza băiatului din vecini, Cillian, și a caprei lui. Prin cine știe ce miracol, atrăsese atenția Prințului Regent din Avaland însuși.

Fiind croitoreasă oficială a nunții regale, avea să devină suficient de cunoscută ca să își poată deschide propriul ei atelier în inima capitalei avlene — și avea să câștige destui bani ca să le scoată pe buna și pe mămica din Machland și să le mute într-o căsuță confortabilă. Nu vor mai trebui să muncească, nici să sufere vreodată. Era o ocazie unică.

Niamh și-ar fi dorit doar să nu se simtă așa de zdrobitor de vinovată pentru că acceptase.

Când îi spusese bunei că pleacă, aceasta se uitase la Niamh de parcă nu o recunoștea. „Bunicul tău a murit luptând cu avlenii ca să îți asigure ție existența aici, în Machland. Tu și magia ta sunteți ceea ce au încercat monștrii aceia să nimicească și nu au reușit. Și acum vrei să îți folosești darul ca să faci haine pentru ei? Nu o să trec niciodată peste rușinea asta.“

Ultimul lucru pe care îl voia Niamh era să-și facă familia de rușine. În fiecare zi a vieții ei i se amintise cât era de norocoasă că trăia liberă pe pământ machlen, cât de mult datora celor ca bunicul ei. O nepoată bună și ascultătoare ar fi rupt imediat invitația în bucăți. O nepoată bună și ascultătoare ar fi propus în schimb să se mărite cu cineva care să îi ofere stabilitate și copii care să moștenească poate aceeași magie care îi curgea ei prin vene. Poate că nu avea să își găsească fericirea, dar măcar cultura lor ar supraviețui încă o generație.

Dar în momentul acela, ținând în mâini o scrisoare de la Prințul Regent, Niamh nu se putuse mulțumi să fie ascultătoare. Că buna era de acord sau nu, că era o trădare față de străbuni sau nu, ea trebuia să poarte de grijă familiei ei în singurul mod care îi era la îndemână.

Trebuia să le răsplătească pentru tot ce le datora.

Niamh a pus bine scrisoarea și s-a întors cu fața spre vântul îmbibat de sare. Înaintea ei, Marea Machlandă se unduia ca o întindere de pânză cenușie, cu spuma brodată pe suprafața ei ca o bucată de dantelă. Așa, cum sclipea în lumina dinaintea zorilor, toată acea apă părea la fel de nesfârșită ca posibilitățile.

— Acostăm în Sootham în zece minute! a strigat un marinar. Zece minute până la Sootham!

Surprinsă, Niamh a țâșnit în sus și s-a lovit cu șoldul de balustradă.

— Auuu…

Durerea a dispărut rapid când a dat cu ochii de orașul ce se înălța din mare. Ceața se revărsa de pe coastă topindu-se pe apă, albă și diafană ca un văl de mireasă, iar un fir abia mijit de soare lumina clădirile profilate la orizont. Niamh a strâns balustrada mai tare în mâini, vibrând toată de nerăbdare și emoție. Aproape îi venea să o ia înot până la mal.

Când vasul s-a oprit în sfârșit și docherii au legat parâmele de chei, și-a adunat lucrurile și a pornit spre pasarela de debarcare. Ceilalți pasageri se îmbulzeau în jurul ei, țipând și îmbrâncindu-se. Pe punte era adunată mai multă lume decât văzuse ea vreodată. Oamenii își strângeau la piept bebelușii care urlau. Copii numai piele și os se țineau de fustele mamelor. Și fete la fel de tinere ca ea o sfredeleau cu priviri rele, având țărână sub unghii și ochi duri ca oțelul. Toți duhneau a disperare și speranță. Toți își lăsaseră, fără îndoială, căminele și familiile ca să caute de lucru aici, în Sootham. Pentru prima dată, Niamh s-a temut că buna avea dreptate. Poate că într-adevăr nu știa cât de crudă e lumea.

Niamh s-a străduit să se țină pe picioare, deși era strivită de umeri și valize. La un moment dat, a fost luată cu totul pe sus. Putoarea grețoasă, pătrunzătoare, de corpuri umane era insuportabilă și când, în sfârșit, a pășit împleticindu-se pe chei, s-a clătinat de parcă era tot pe mare.

A înaintat poticnit, ținându-se strâns de funiile ude, roase, care îi înconjurau. În ciuda dezorientării, a reușit să treacă peste șobolanii ce alergau pe docuri și, ca printr-o minune, a reușit să reziste impulsului de a le cere scuze. În sfârșit, picioarele ei au atins pământul. A ridicat privirea și s-a întrebat cât se poate de serios dacă nu cumva greșise vasul când se îmbarcase în Machland.

Orașul de la capătul cheiului nu era deloc cum se aștepta. Unde erau luxul și strălucirea? Parcurile întinse și străzile aglomerate? Aici, clădirile se sprijineau obosite unele pe altele, de parcă abia reușeau să rămână în picioare. Mirosul de canalizare și apă stătută s-a așternut vâscos peste ea.

Nu, sigur era Sootham. Dar dacă nu își găsea drumul spre palat, nu avea unde să se ducă. Nu avea destui bani ca să se întoarcă acasă, nu că întoarcerea era o opțiune. Nu putea îndura să își mai vadă mama muncind o noapte întreagă, fără magie, dar cosând totuși hotărâtă la lumina galbenă a lămpii pentru croșetat dantelă, ori să vadă cât o sleia de puteri pe bunica ei chiar și cea mai simplă vrajă. Acum, Niamh era responsabilă de bunăstarea lor și umerii ei erau suficient de puternici ca să poarte această răspundere.

Niamh a tras adânc aer în piept și a încercat să pătrundă cu privirea prin semiîntuneric. La mică distanță a zărit o trăsură sub lumina slabă a unui felinar. Era ștearsă, dar drăguță, pictată cu lac negru ce se vedea lucind chiar și prin ceață. Pe laterală, în relief, cu roșu rubiniu și auriu sclipitor era pictat însemnul regal: un trandafir cu petale perlate cu picături aurii. Aproape că îi venea să creadă că trăsura era ceva dintr-un basm, că de îndată ce se uita în altă parte, avea să se lase în jos, transformată la loc într-un dovleac de lumina crudă a zilei.

Când s-a apropiat, din spatele trăsurii a coborât un lacheu. Arăta ca o statuie, era grav, contrasta puternic cu peisajul și era imposibil de înalt în livreaua lui luxoasă. Niamh s-a cutremurat. Așa, cum stătea în fața trăsurii în lumina difuză a felinarului, arăta ca unul dintre Cei din Lumină, gata să o răpească și să o ducă în Cealaltă Lume. A privit-o de sus, sfredelind-o cu ochii lui albaștri ca gheața și, în sfârșit, a întrebat-o cu supremă condescendență:

— Domnișoara Niamh O’Connor?

Era clar că nu arăta cum se aștepta el. Niamh s-a luptat din răsputeri să își stăpânească impulsul de a-și aranja părul și a-și netezi fustele. Era sigură că cele patru zile petrecute pe mare nu îi fuseseră deloc prielnice. I-a adresat cel mai cuceritor zâmbet.

— Eu sunt.

I-a luat valiza din mână, ținând-o ca și cum ar fi ridicat de ceafă un pisoi neastâmpărat.

— Prea bine. Atunci cred că trebuie să veniți cu mine.