Pentru Chloe Seager,

care a făcut ca toate visurile mele nebunești
să devină realitate

Clase de magicieni

Obișnuite

Fermecători

Creatori de poțiuni

Neobișnuite

Mânuitori

Vindecători

Rare

Constrângători

Prezicători

Dispărute

Țesători ai timpului

Prolog

În urmă cu douăzeci de ani

În funcție de cine bătea, ușa familiei Killoran își schimba culoarea.

Albastru ca cerul când venea o cunoștință de treabă, roșu ca inima, când era o iubire nouă, una din trecut sau din una din viitor. Verde ca trifoiul însemna un dușman disprețuitor, iar un purpuriu ca o prună dulce și zemoasă, un prieten vechi. Ușa se făcea galben ca muștarul când veneau rudele și, din cauza unei mici probleme cu vraja, comis-voiajorii.

Când au venit Lunile Sângerii, ușa a devenit neagră ca adâncul unei fântâni.

Mellora de-abia se întorsese acasă după ore lungi de muncă la spitalul de boli magice Saint Isidore, aflat în apropiere, și îi găsise pe soțul ei, Joran, și pe fiica ei, Saffron, chicotind cu încântare. Încet și atent, Joran transformase toate lucrurile din casă în cârnați, inclusiv (dar nu doar) robinetele din bucătărie, tacâmurile din sertarul de sus, mai multe plante din ghivece, coada înfoiată a pisicii și chiar propriul nas.

— Să ai ziua bună, bună să-ți fie inima! a zis el serios când Mellora a lăsat să-i alunece de pe umeri pelerina purpurie de Vindecătoare.

Vorbea un pic înfundat, pentru că în loc de nas avea, cum spuneam, un cârnat. L-a atins o dată cu bagheta firavă din lemn de cedru și și-a recăpătat nasul acvilin.

Saffron era agățată de piciorul lui cu ambele brațe, râzând cu lacrimi. Sălbaticii ei cârlionți de un blond argintiu îi năvăliseră pe față.

— Tati, oprește-te! Nu mai am aer. Oprește-teee!

Pieptul Mellorei se umpluse de căldură. O, cât îi mai iubea!

Casa familiei Killoran era o construcție rotundă și dărăpănată, invadată de flori sălbatice, pe care Joran o vrăjise cu gândul numai la fiica lor. Rafturi pline cu cărți care niciodată nu rămâneau fără povești noi. Stele precum cele adevărate prinse în felinare, care formau un cosmos în miniatură în sufragerie. Un ceainic care fluiera Cântecul șarpelui ca să anunțe că a fiert apa și covoare care decolau fiecare în legea lui și o purtau pe Saff, care nu mai putea de bucurie, pe deasupra satului în care locuiau. Lucrul cel mai de seamă era scara în spirală care devenea tobogan când ea voia să coboare, nu cel mai simplu exemplu de transmutație condițională, ci ceva care ar fi dat bătăi de cap celor mai mulți magicieni.

Mellora era întru totul mai onestă decât soțul ei — încă din copilărie, fusese tot timpul sinceră —, dar asta o făcea și mai mult să aprecieze capriciile lui Joran. S-a îndreptat spre dulapul cu mied și și-a turnat un pahar. Nectarul dulce și intens i-a inundat papilele și a simțit cum, după o zi lungă de vindecat, fântâna magică începea să se refacă.

Puterea ei era limitată și se epuiza cu ușurință, putând fi refăcută doar prin valuri de plăcere. Prin casa lor erau aprinse oricând lumânări cu parfum de cuișoare. Muzica duioasă la vioară reverbera printre bârnele de sub tavan, iar pereții erau împânziți de picturi înălțătoare. Un adevărat festin pentru simțuri, menit să refacă și să întremeze.

Bineînțeles, celălalt lucru care aducea putere era durerea. În timp ce plăcerea făcea să crească cantitatea de magie pe care o avea la dispoziție un vrăjitor, durerea îi creștea calitatea. Un vechi mecanism de supraviețuire, desigur. Unul care făcea ca războaiele magice să nu fie doar teribile, ci și imprevizibile.

Dar cei din familia Killoran nu voiau să aibă deloc de-a face cu durerea. Nu după toate cele prin care trecuse Joran.

— Îți pierzi vremea trebăluind prin casa asta, i-a zis Mellora când el a vrăjit un cuțit care să taie legumele în bucăți perfecte de un centimetru. Ar trebui să fii în Consiliul Regelui și să aperi regatul. Sau să predai la universitate. Sau să faci cercetare pentru tratamente magice. Știu că Academia pentru Boli și Tulburări Obscure caută…

— Poate că e destul să fiu fericit, i-a răspuns el simplu, apoi i-a cules o buclă de pe față și a sărutat-o repede pe buze.

Părul lui blond, lung, era adunat la spate cu o legătură uzată din piele, iar Mellora a simțit brusc nevoia să-și treacă mâna prin el, ca să găsească plăcere pe cealaltă cale.

Iar apoi s-a auzit bătaia în ușă. S-au întors amândoi deodată. Văzând lemnul negru ca cerneala al ușii, Mellora s-a albit la față și a lăsat miedul din mâna tremurătoare.

— Saff, vreau să te ascunzi!

Fiecare cuvânt se simțea de parcă bucăți de os îi rămăseseră în gât.

— Mami, dar... a protestat Saffron, plimbându-și ochii mari, căprui, între ușă și părinții ei.

Avea șase ani și era tristă ca un pui de căprioară.

— Cine e? Ușa nu a mai fost niciodată neagră.

— Te rog! i-a zis Joran răgușit, lăsând jos cuțitul pe jumătate vrăjit.

Acesta se mișca mai departe nesigur pe tocătorul din lemn.

— Te rog, Saffy!

Nu știau cine era de cealaltă parte a ușii, dar de fapt știau. Cu mișcări delicate, Joran a luat un plic din buzunarul pelerinei și l-a îndesat în sertarul de sus, trecându-și degetul tremurător peste numele scris cu litere înclinate pe partea din față.

Încă o bătaie, de data aceasta mai insistentă, ca și cum ar fi indicat o ultimă șansă.

— Saffron, te iubim! a șoptit Mellora, sărutându-și fiica pe obraz o singură dată.

Mirosea a unt cremos și a gem de căpșuni.

— Ne revedem curând.

Joran și-a condus fiica spre colțul încăperii. Că­ma­ra familiei Killoran era vrăjită astfel încât să ascun­dă orice membru al familiei aflat înăuntru, pe care nimeni din afară nu-l putea vedea sau auzi. Încă una dintre vrăjile complicate ale lui Joran. De data asta, Mellora se bucura că soțul ei genial își pierduse vremea trebăluind prin casă. Poate că așa aveau să-i salveze viața fiicei lor.

Cămara s-a închis cu zgomot, iar ușa de la intrare s-a deschis brusc, mișcându-se înfricoșată din balamale. Treptat, culoarea — magia — s-a disipat, până ce aceasta a devenit doar o bucată groasă de lemn obișnuit. La câțiva centimetri dedesubtul ciocanului în formă de cap de lup cafeniu, urmele vrăjii de deschidere dispăreau încet.

Au trecut peste prag doi indivizi masivi, pe hainele cărora lumina apusului desena forme geometrice ascuțite. Mantiile lor, de un roșu sângeriu, erau prinse în jurul gâtului cu broșe rotunde cu rubine, iar pe revere aveau brodate fazele lunii, cu fir negru și auriu. Tot restul era negru — cizmele care le ajungeau până la genunchi, tunicile strânse în talie, pantalonii care făceau valuri, moartea din privirile lor.

Mellorei i se strângea stomacul ca un pumn.

Luni Sângerii!

A înaintat câțiva pași, așezându-se în fața soțului ei, ca să-l ocrotească.

— Vă putem ajuta cu ceva? a întrebat Joran, cuvintele ieșindu-i pe gură abrupt și inegal.

— Avem nevoie de un necromant, a spus cel mai scund dintre cei doi bărbați.

Sprâncenele îi erau joase și groase, iar vocea, aspră. Tresărea din când în când, cu un soi de neliniște — indiferent de ordinul primit, graba era esențială. Și nimic nu era mai periculos decât disperarea când aveai de-a face cu Lunile Sângerii.

Joran s-a îndreptat din umeri.

— N-o să-l găsiți aici.

Bărbatul mai înalt, cu trunchiul aproape în formă de „S“, și-a îngustat ochii cenușii.

— Nu?

Amândoi au privit-o pe Mellora. Ea a simțit cum frica începe s-o cuprindă. S-a gândit să rostească o vrajă, disperată, de praegelare, pentru a face rost de un timp prețios de gândire. Dar la ce ar fi folosit gândirea când răul era deja acolo, cu ei? Singurul lucru care i-ar fi putut salva acum ar fi fost vraja de teleportare, iar așa ceva fusese interzis cu mult timp în urmă.

Joran se uita la ea nedumerit.

— Mellora!

I se albiseră articulațiile degetelor la cât de tare strângea bagheta.

— Soția mea e Vindecătoare. Nu e greu de dovedit.

Și-a atins palma cu bagheta de parcă ar fi făcut o tăietură.

— Sen incisuren!

A apărut o rană — prea adânc, s-a îngrijorat Mellora, s-a tăiat prea adânc — care s-a deschis ca o floare roșu-închis. Nici măcar nu s-a clintit de durere.

Mellora și-a scos și ea bagheta, subțire, din lemn de salcie, și a murmurat, ca de o mie de ori înainte:

— Ans mederan!

Vindecare! Deși își refăcuse fântâna magică prin cele câteva înghițituri de mied, rana s-a închis dezordonat. Cusătura nu era nici pe departe perfectă. Aveau să rămână urme, asta dacă, bineînțeles, ar fi rămas în viață. Lunile Sângerii se uitau disprețuitori la mâna lui Joran.

— Cred că știți la fel de bine ca noi că necromanția e o ramură a Vindecării, a zis nesuferitul mai înalt, iar dacă nu, chiar sunteți atât de proști pe cât păreți!

Obrajii palizi ai lui Joran s-au aprins de furie și, deși Mellora voia să-l convingă în tăcere să nu le dea apă la moară, nu putuse să formeze cuvintele prin care l-ar fi rugat să rămână calm. Cum era de așteptat, el nu a ascultat rugămintea ei fără vorbe.

— Fii atent, cum îndrăznești să ne înnegrești ușa…?

— Sen ammorten!

Vraja de ucidere s-a năpustit asupra pieptului lui Joran, care a căzut ca un bolovan. Mellora a țipat înăbușit. Nu putea să-l lase pe Joran, Joran al ei, să-i moară la picioare. Lunile Sângerii administraseră și măsluiseră cazinouri magice timp de zeci de ani, așadar deveniseră de neîntrecut când trebuiau să forțeze alți jucători să-și arate cărțile. Legătura dintre mintea și corpul ei se rupsese. Se mișca fără să gândească. S-a lăsat pe vine și i-a rupt tunica lui Joran. El avea o cicatrice în formă de stea în dreptul inimii, acolo unde lovise vraja, iar când a atins-o, a simțit că e rece ca gheața, ca argintul coloidal. Moartea prin magie avea un miros unic: nu de moarte și putreziciune, ci de fum, de cenușă și de ceva dulce ca mierea.