Capitolul 1

Revedere după 30 de ani, la școala care nu mai e

Act 1: Șapte foști, la întâmplare

De data asta sunt doar șapte, aleși dintr-un catalog școlar ca oricare altul, uitat prin arhive: Ana, Aurel, Bobi, Jean, Mirela, Sanda, Voicu. Șapte foști colegi, enumerați în ordine alfabetică, după numele lor mic. Despre ei este vorba, despre câteva momente din viețile lor, uneori intersectate, alteori paralele. Și despre alți câțiva dintre cei care le umplu existențele: ca la toată lumea, un copil, un soț, o nevastă, diferiți însoțitori de drum, un profesor, un prieten, o cunoștință...

De ce ei? Pentru că seamănă cu fiecare dintre noi, într-un fel sau altul. Ce au în comun cei șapte? Un gimnaziu, Școala 30, cea din cartierul Nord, din orașul Ploiești.

Și, poate, multe altele.

Act 2: Clădirea, cu ale ei

Cine a fost elev înainte de acel decembrie ’89 știe cum era educația pe atunci. În anul în care împlineai șase ani până la 15 septembrie erai înscris la școala din cartier. Simplu. Dacă te aflai în jurul acestei vârste, în vara dinainte deveneai ținta unui comandament de învățătoare care veneau din casă în casă, interesate să-și noteze în registrul lor cartonat, cu stiloul lor lucios, numele bobocilor care urmau a se număra toamna. Ți se indica, dacă erai la oraș și existau mai multe opțiuni, școala în care urma să-ți petreci viitorii opt ani. După începerea anului școlar te duceai acolo pe jos, însoțit în primele săptămâni de un părinte, un bunic sau un frate mai mare. Apoi, când nici nu te gândeai, se decidea în familie că ești suficient de autonom ca să mergi singur. Și așa era, chiar funcționa. Ajungeai la școală în câteva minute; asta dacă nu erai genul visător cu ochii după alți ochi dulci, după fluturi — mulți pe atunci — sau după mașini, puține întâlnite pe drum.

Așa era și în Ploieștiul anilor 1980. În marginea lui nordică găseai două școli vecine, care împărțeau frățește un gard ușor de stăpânit de pe ambele părți: Școala 30 și Școala 24.

Școala 30 semăna cu vecina ei de gard, Școala 24, ca de altfel și cu alte clădiri urbane cu scop similar: era un paralelipiped de două etaje, turnat în mijlocul unei grădini. Într-o parte a clădirii vedeai două petice de beton care purtau denumirea de teren de baschet și teren de fotbal. Totul era împrejmuit cu un gard care includea în proprietatea școlii și o jumătate de deal, derdelușul iernilor din cartierul Nord.

În curte mirosea mereu a recreație și a pudră de cretă, evadată prin geamul întredeschis al vreunei clase. Alteori se simțea un oarecare iz de corcodușe înciudat de acre, de iarbă arsă de căldură sau de omăt frământat de ghete. Toate normalități ale curții unei școli tovă­rășești.

Cele două școli vecine erau despărțite nu doar de gardul cel verde, din sârmă tare, ci și de o nemărturisită rivalitate de cartier. Fiecare clădire se străduia să fie mai semeață decât cealaltă, fiecare curte își scotea la înaintare toate firele de iarbă în încercarea de a domina teritoriul alăturat. Și chiar și elevii se simțeau mai semeți în curtea școlii lor. Acolo le era locul de întâlnire în vacanțe, acolo jucau „Țară, țară, vrem ostași“, „Frunza“ sau încropeau câte un campionat de fotbal „prin eliminare“. Iar când traversau teritoriul vecin în drumul lor de la un magazin la altul, o făceau cu rapiditate și cu sentimentul unui transfug, alert și fără viză.

Școala 30 avea clase decent de mari, cu bănci prinse în cuie de parchet, căci așa era moda pe atunci. A rămas la fel și acum, în unele locuri? Da, poate. În fiecare sală găseai o tablă neagră, în creștetul căreia se iveau falnice portretele patriotice ale vremii: figura conducătorului suprem, stema țării și secera și ciocanul partidului.

În Școala 30 existau și laboratoare — de chimie, fizică și biologie — înzestrate cu toate cele necesare experimentelor. Care se făceau regulat. Și mai era și un cabinet de geografie plin cu hărți cu miros de meridiane și paralele. Iarăși, normalități ale școlilor de atunci. Pe lângă toate astea, existau și spații pentru orele de atelier, dotate cu mașini de cusut sau cu menghine, în funcție de genul participanților la activități.

Și da, desigur, exista și scara aceea cu ghivece pe trepte, scara profesorilor, cea pe care elevii nu erau deloc încurajați să pășească. Doar curajoșii și rebelii aveau tupeul pionieresc să o ia pe acolo. Fugeau într-un suflet între etaje, imprimând o vinovată țesătură de tălpi de teniși — chinezești sau de Drăgășani — pe împletitura pufoasă a covorului probabil roșu.

Între timp, spațiul acesta și-a înlocuit numele cu cifre; la un moment dat, Școala 30 s-a unit cu instituția vecină sub sigla unei școli sanitare, iar mai apoi a unui liceu tehnologic cu nume de sfânt. Sau cine mai știe ce alte scopuri a avut clădirea... Chiar dacă și-a rătăcit cifrele nu înseamnă că fosta Școală 30 ar refuza să găzduiască reuniunea unei promoții care și-a încheiat excursia de învățare acolo în urmă cu 30 de ani. Clădirea continuă să-și aștepte foștii elevi în același loc, statornică și nerăbdătoare să le trezească amintiri cu gust de vată de zahăr despre vremurile când școala chiar era altfel.

Act 3: Adunarea!

O revedere de 30 de ani de la terminarea gimnaziului are o magie aparte. E întâlnirea de la mijlocul vieții, e prilejul acela cu care te privești din afară, prin ochii celor alături de care ai crescut în atât de multe feluri. Cei disponibili, aflați sau nu pe aproape, cei mulțumiți de bilanțul reușitelor personale, cei nostalgici sau pur și simplu doar curioși n-ar putea să rateze momentul. Magnetismul întâmplărilor de acest fel e greu de ignorat, gândul la foștii parteneri din copilărie e prea seducător.

Colegii de la fosta a VIII-a B sunt aceiași și totuși diferiți. Poartă în priviri sclipirile de odinioară, dar fețele străjuite de un păr mai aspru — căci așa e firul alb, netrebnicul, mai țepos — sunt altfel: mai stinse, mai late, mai prelungi, brăzdate de ani. Acum, e clar, încap mai puțini colegi pe metru pătrat, căci fiecare pare să-și fi câștigat dreptul să ocupe mai mult spațiu în lumea asta. Evident, colecția de ochelari e semnificativ extinsă, ca și cea a pantofilor cu talpă ortopedică.

Nu cred, tu ești? și Nu ne-am văzut de-o viață! sunt cele mai frecvente exclamații, se aud peste tot. Doamne, nu te-ai schimbat deloc! e minciuna cel mai frecvent livrată și cea mai iertată. Ce mai contează două, trei măsuri în plus la haine, câteva fire cărunte și niște riduri aruncate neglijent pe ten când e atâta nostalgie în jur? Și cum să ratezi, din jena împlinirilor trupești sau a neîmplinirilor sufletești, întâlnirea cu martorii vârstei tale crude, colegii tăi, posesorii de amintiri comune, frumos rotunjite la colțuri de trecerea timpului?

Grupul deja adunat în fața școlii gravita în jurul Sandei. Ea ajunsese înaintea tuturor, ca în cei opt ani de gimnaziu: Albulescu Sanda, prima de pe prima pagină din catalog. Nimeni nu reușise să o detroneze din această poziție. Toate examenele începeau cu ea, la toate apelurile de prezență numele ei se auzea primul. Și Sanda se obișnuise să fie printre primii, în catalog și în afara lui.

Traversase nu doar gimnaziul (Școala 30, cum spuneam), ci și liceul (pedagogic, din sudul orașului) și facultatea (de chimie, da, materia aceea omorâtoare de nopți, visuri și medii) cu același nume, căci nu se căsătorise între timp. M-am măritat cu școala, spunea ea, fiindcă trăia pentru ce preda. Și chiar avea ambiția să reabiliteze chimia, o materie cu logică pură și frumusețe fără margini. Cel puțin așa credea Sanda. Și alți câțiva ca ea, probabil... puțini.

Acum venise prima pentru că era gazda, organizatoarea evenimentului. Își asumase acest rol din proprie inițiativă, căci îi consolida prestanța și utilitatea socială. Și pentru că îi și plăcea să intuiască și să răspundă necesităților tuturor, ca în școala generală. Pe atunci știa ce le trebuia colegilor sau profesorilor înainte ca aceștia să fi verbalizat vreo nevoie. Când tovarășa dirigintă strângea nemulțumită între degete buretele uscat, Sanda era deja în drum spre țâșnitoarea de la intrare ca să îmbibe respectivul dușman al cretei în apă proaspătă. Sau era suficient ca profa de chimie să-și imagineze că are nevoie de vreo eprubetă, că imediat i se oferea una, culeasă din rastelul de pe mesele din laborator. Cea care anticipase solicitarea era, firește, Sanda, „organizatoarea de detașament“, cum i se spunea.

Așa cum se întâmplă deseori cu obiceiurile formate devreme, ele nu se mai dezlipesc ușor de tine în viața de adult. Poziția din catalog părea că i se fixase Sandei în caracter, căci rămăsese toată viața „în față“ — nu doar în clasamente, ci și în acțiuni care necesitau inițiativă, decizii, implicare. În gimnaziu fusese comandantă de detașament, șefa cercului de științe, păstra cheia de la dulapul clasei, organiza concursuri de recitat poezii în pauză, făcea liste cu cine ce aduce pentru serbarea de Crăciun. Iar acum o găseai mereu acolo unde se întâmplau lucrurile, nu doar unde se vorbea despre ele.

Sanda nu era doar profesoară de chimie, ci și directoare de școală, în același liceu pedagogic din Ploiești pe care îl absolvise, postură în care putea să-și exerseze în continuare celebrele-i abilități de organizare. Ai fi putut ghici ușor că avea o funcție de conducere, căci arăta... managerial. Purta uniforma directorului de școală românească: taior ornat în lateral cu broșă, bluză de mătase cu fundă la gât, fustă lungă aproape până la glezne. Cu gândul la postura neapărat impunător directorială, Sanda insista să-și îndese picioarele în patul lui Procust al pantofilor stiletto, niște conduri țuguiați de Cenușăreasă, cocoțați pe un cui de toc; ignora cu stoicism gogoșile care i se revărsau peste marginea încălțărilor, convinsă că prestanța managerială merită sacrificii.