1. Manchester Grammar School, prestigioasă școală absolvită de autor, cea care l-a format pentru mediul academic.

2. Carlo Rovelli, Ordinea timpului, trad. Vlad Zografi, Humanitas, București, 2019, p. 107.

— Zdrențeoase! Zdrențeoase! Zdrențe de-orice fel! Oale pentru zdrențe! Piatră de frecat!3

Joe ridică privirea din banda desenată și își săltă peticul de pe ochi. Noony hurui pe lângă casă, iar fumul de la motorul ei se împrăștie peste curte. Era miezul zilei. Cerul strălucea.

— Zdrențeoase! Zdrențeoase! Zdrențe de-orice fel! Oale pentru zdrențe! Piatră de frecat!

Iute, Joe! Acum, Joe!

Băiatul trase în jos peticul, se ridică de pe salteaua aflată pe dulapul îngust și înalt și se duse la fereastra mare.

Ultimul fuior din fumul lui Noony se vălătucea prin vale și de-a lungul pârâului. Nu văzu pe nimeni în Grădina Șurii, în Câmpul Iazului sau pe Pajiștea Mare, nici pe poteca dintre poarta de sus și cea de jos; iar arborii ascundeau drumul de aici până la pârloagă. Se întoarse în pat.

— Zdrențeoase! Zdrențeoase! Zdrențe de-orice fel! Oale pentru zdrențe! Piatră de frecat!

Vocea era sub fereastră. Se dădu din nou jos.

În curte se afla un ponei alb. Înhămat la o căruță, o căruță fără coviltir în care era un cufăr de lemn. Într-un colț din față al căruței ședea un bărbat care ținea frâiele. Chipul îi era zbârcit. Purta haină lungă și o pălărie înaltă blegită, de sub care rătăceau șuvițe de păr, iar de umăr îi atârna de-a curmezișul o tolbă din piele ce îi ajungea până pe șold.

— Zdrențeoase! Zdrențeoase! Zdrențe de-orice fel! Oale pentru zdrențe! Piatră de frecat! zise el și privi în sus spre Joe.

Băiatul deschise fereastra. Chiar și de acolo îi putea vedea ochii. Erau verde-violet.

— Ce vrei? îl întrebă.

— Zdrențe și oase, răspunse omul. Și-ți dau pe ele oale și pietre frumoase. Ce-i corect e corect!

— Stai așa, vin acuma.

Scotoci prin dulap și găsi o pijama veche. Dădu fuga până jos la muzeul lui și săltă capacul de sticlă. Acolo se afla colecția de ouă de păsări și o spată de miel pe care o culesese dintr-un mușuroi de cârtiță de lângă rambleul căii ferate. Luă spata, deschise ușa și ieși în curte.

— Am astea.

— Hai la bord, piratule!

Joe puse piciorul pe spița unei roți și se săltă în căruță. Bărbatul îi făcu loc în colț, iar Joe se așeză. Dădu capul în lături.

— Care-i problema? întrebă insul.

— Miroși.

— Nu eu, Joseph Coppock. Tu miroși că eu put. Să păstrăm proprietatea termenilor.

— De unde știi cum mă cheamă? făcu Joe.

— Mai mulți îl știu pe Tom Nebunu decât îi știe Tom Nebunu pe ei, răspunse bărbatul. Ori nu-i așa?

Joe sări din căruță.

— Atunci, du-te naibii! Du-te naibii!

— Domnișoru Coppock, hai sus!

Joe se cățără din nou, dar se așeză ceva mai departe de celălalt.

— Ce-ai adus la talcioc? zise omul, luând pijamaua. Asta-i a ta? I-a ta? Ai purtat-o?

— Are găuri în ea.

Omul duse pijamaua la nas și o adulmecă.

— N-a fost spălată, zise Joe.

— Și osul?

— L-am găsit lângă dig, aproape de pârâu. E de miel.

— Bine curățat, scapulomantule4.

— Ești dus cu capul? făcu Joe.

— Pe coclauri, cum se spune. Deschide cufărul. Și alege.

Joe se ridică și se duse la cufăr. Îi săltă capacul.

— Măiculiță!

Cufărul era plin. Îngropate în straturi de mătase erau cești, farfurii, platouri, ulcioare, mari și mici: într-o singură culoare, în mai multe, simple, argintate, aurite, răsucite; scene cu dansuri, scene cu omoruri; nave, oceane, mări; jivine, păsări, pești, balene, monștri, case, castele, conace, saloane; heruvimi, satiri, nimfe; munți, râuri, păduri, lacuri, câmpuri și nori și ceruri.

— Alege, spuse bărbatul. Doar una.

— Ce-i aici face o groază de parale, zise Joe.

— Alege.

— Mai mult decât pijamale și oase.

— Alege.

Joe scoase toate lucrurile și le răspândi prin căruță.

— Ăsta, spuse el.

— Face cel mai puțin, zise bărbatul.

— Mai bun de-atât n-am ce-alege.

Joe ținea un gavanos rotund, nu mai mare decât mâna lui.

— E mic, făcu bărbatul.

— Nu-mi pasă.

— N-are cine știe ce valoare.

— Nu-mi pasă. E măreț. E cel mai măreț.

Gavanosul era alb, smălțuit și ciobit. Sub buză avea pictat cu albastru: „Prietenul omului sărac“5, iar dedesubt „preț 1/11/2“. Pe cealaltă parte stătea scris: „Pregătit numai de Beach & Barnicott, SUCCESORII RĂPOSATULUI dr. Roberts, Bridport“.

— E vechi, spuse Joe.

— Așa socotesc unii.

Bărbatul puse totul înapoi în cufăr și-i închise capacul. Pe mijlocul capacului se afla o placă ovală din alamă, iar pe ea Joe văzu gravat un nume, cu litere șerpuitoare.

— Trăsni-m-ar dracii!

— Care-i baiu?

— Numele meu! Ăla-i numele meu! Chiar al meu! Acolo! Cu Scris Adevărat! Uite!

— În momentul ăsta totu-i al tău. Ai ales. Iar acum o să primești asta.

— Trăsni-m-ar dracii.

Bărbatul își deschise tolba și scoase ceva:

— Ia d-aci.

Era o piatră, aspră și cenușie, de mărimea și forma unui calup de săpun.

— Trăsni-m-ar dracii.

Puse piatra în mâna lui Joe. Pe o față era netedă; pe cealaltă era gravată silueta prelungă a unui cal, cu picioarele și coada întinse, cu capul îndreptat înainte6.

— Suntem chit. Trocul s-a făcut.

— Și ce să fac cu isprava asta?

— Folosește-o.

— Cum?

— După cum ți-e de trebuință.

— Îți râzi de mine. Mă duc înăuntru. Să nu mă prindă soarele.

— Trebuie să fii iute ca să-l întreci, nu glumă, spuse bărbatul. Mișelul ăla cu frica-n sân care fuge de întuneric și nu se mai întoarce până-n zori.

— Am fost bolnav, spuse Joe.

— Atunci o să-ți urez ziua bună; dar ai umbră aici sub păr. Căldura și carnea bătrână nu fac casă bună. Iar frunzele părului sunt reci, virtutea lui – pământească.

— Poți să intri și tu, dacă vrei. E mai răcoare.

— Dacă se poate.

— Faci cum vrei. Nu mă stingherești, zise Joe.

Intră în casă. Bărbatul îl urmă, dar se opri nițel și privi pragul în timp ce îl trecea.

Casa avea trei camere, separate de pereți pe cadre de lemn și unite prin uși cu arcade. O vatră rotundă din fier forjat se afla în josul hornului, care era o încăpere în sine, făcută din același soi de lemn și în care se putea intra din două părți opuse.

Joe și bărbatul intrară în horn și se așezară pe talpa de stejar, față în față, cu cenușa rece între ei. Joe puse vasul și piatra lângă el, pe talpă. Bărbatul își scoase tolba de pe umăr și o puse pe podea.

— Ce-i cu peticul ăla, piratule? întrebă el.

— Am un ochi leneș, răspunse Joe. Trebuie să port peticul peste cel bun, ca ălălalt să-l prindă din urmă. Dar nu face nicio brânză. Îmi dă dureri de cap. Și nu văd cum trebuie.

— Ce ochiul nu vede, inima nu cere, făcu bărbatul. Ori nu-i așa?

— E o pacoste. Eh, dar numele meu… și Scrisul Adevărat.

— Răbdare, prietenul meu ambliop. Răbdare.

— O, hihihi și hahaha, pe o pânză de păianjen un elefant se legăna…

Bărbatul ședea fără să scoată o vorbă. Părea sărac în toate. Încălțările erau din piele aspră, prea mari și legate cu o curelușă, cu căputele despicate ca și cum ar fi fost tăiate. Le purta pe pielea goală.

Joe se lăsă într-o parte, apoi se îndreptă.

— Fața ta, spuse el. Dacă te uiți dintr-o parte, e bătrână. Din partea cealaltă, nu. Dacă o vezi din față, e în toate felurile. Ca vederile alea șmechere, care se schimbă după cum le privești. E de la ochiu ăsta afurisit.

— Vai de noi.

Bărbatul privea insistent în sus pe coșul care se îngusta.

— Cine ești? întrebă Joe.

— Cine? Ce? făcu bărbatul. E vreo diferență?

— Tu nu poți să vorbești decât în dodii? Cum te cheamă?

Afară, inelul de fier de la ușă lovi lent lemnul, de trei ori, făcând toată casa să răsune.

Joe se duse la ferestruica de lângă ușă și se uită afară. Nu văzu pe nimeni. Doar poneiul de sub copac și albeața arșiței.

— Nu-i nimeni afară, spuse el.

— Atunci nimeni nu vrea să intre, răspunse bărbatul.

Poc. Poc. Poc.

Joe simți ușa zgâlțâindu-se.

Se uită din nou. Poneiul. Copacul. Arșița.

— Ce să fac? zise.

Poc. Poc. Poc.

Trase zăvorul.

O pală de vânt azvârli ușa peste el, împingându-l până în peretele hornului. Iar înăuntru se revărsă noaptea. Chipul îi fu înțepat de ace de zăpadă. Împinse ușa, împotrivindu-se vântului, iar zăvorul clănțăni, închizându-se. Joe se prinse de stâlpul hornului. Dar noaptea se afla acum în încăpere, un cearceaf de întuneric, fâlfâind de la un perete la altul. Își schimba forma, învârtejindu-se, unduindu-se. Căzu la podea și se încreți peste cărămizile de pe jos; apoi se ridică pe bârnele și grinzile tavanului; rămase atârnând de ele, se prăbuși la podea, se cocoșă. Țipă, crescu până la deschizătura hornului, dar nu intră. Se năpusti în toată casa prin crăpăturile și golurile din lemne, până sub streașină. Se auzi o șoaptă, apoi tăcere; iar pe podea zăpada se topi, prefăcându-se în lacrimi.

— Numele meu, spuse bărbatul, e Vrăjitorul Rătăcitor.

3. În original, donkey stone, calup făcut dintr-un amestec de ciment, pulbere de piatră, clorură de var și apă cu care se curăța treapta de la intrarea în case în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, mai ales în nordul Angliei. Și-a luat numele de la practica unuia dintre fabricanți de a ștanța pe pietrele de curățat conturul unui măgăruș.

4. Trimitere la practica magică de a ghici viitorul în oasele umărului (n.r.).

5. Alifie pentru răni și afecțiuni ale pielii – cu false proprietăți medicinale – preparată la începutul secolului al XIX-lea de Giles Laurence Roberts din Bridport și ulterior de Thomas Beach și John Barnicott.

6. Descrierea nu este a măgărușului ce era în mod normal ștanțat pe piatră, ci a Calului alb de la Uffington, datând de la sfârșitul Epocii Bronzului sau începutul Epocii Fierului.