Pentru Bruce,

sub clar de lună și sub soare

Oricine admite că talentul de a scrie scrisori plăcute aparține cu deosebire femeilor.

Jane Austen, Mănăstirea Northanger1

Totul ține de dezvoltarea unei conversații între cărți. Când sunt puse una lângă alta, încep să-și vorbească.

Paul Yamazaki, Reading the Room: A Bookseller’s Tale

1
April

Scrisoarea a fost o greșeală. Era sigură de asta.

April se întreba adesea dacă nu cumva faptul că locuia singură îi dădea prea mult timp de gândit. Avea tendința de a supraanaliza totul, de a-și spune povești care să-i țină companie, care să-i umple încăperile altfel goale. Locuința ei, de exemplu, era sursa nenumăratelor povești: un apartament confortabil, cu un singur dormitor, la etajul al treilea al unei clădiri simple din cărămidă, ridicate prin anii 1920. Uneori April își închipuia o familie mică locuind aici în perioada Marii Depresiuni, poate cu un cearșaf tras pe post de perdea în jurul unui colț din sufragerie pentru a le oferi părinților puțină intimitate. Sau o femeie locuind singură în anii 1940, lucrând la o linie de asamblare dintr-o fabrică din Seattle și așteptându-și soțul sau logodnicul să se întoarcă de pe front. Sau o femeie singură din anii 1960, o secretară în stilul celor din Mad Men, într-o rochie colorată, care îi admira pe toți bărbații ce aveau o slujbă întocmai cum își dorea ea și care se întreba când avea să se schimbe și viața ei. Fiecare dintre ei ar fi putut să-și lase amprenta în zgârieturile fine din parchet, în spărturile abia vizibile în faianța din baie sau în hârtia veche, îngălbenită, de pe fundul rafturilor debaralei. Poate unii dintre ei erau încă în viață, trăind în altă parte, amintindu-și cu drag de anii în care locuiseră în apartamentul din acel bloc liniștit din Seattle, cu vedere primăvăratică înspre cireșii rozalii de pe strada de dedesubt. Uneori April își închipuia o reuniune în garsoniera ei, cu oamenii din epoci diferite care, cumva, ca prin magie, ajungeau să împartă același timp și spațiu. Probabil s-ar fi îngrozit când ar fi auzit cât dă ea pe chirie și că încă nu ajunsese să schimbe hârtia de pe fundul rafturilor. (O schimbă cineva, pe bune acum?)

Pentru moment însă, April era concentrată pe ceva cu totul nou, ceva cu mult diferit de acei patru pereți atât de familiari, plăcut decolorați. Scrisese misiva și o lăsase la destinație, regretându-și fapta aproape imediat.

În zilele noastre, nimeni nu părea să mai scrie scrisori, însă lui April îi plăcea la nebunie ideea de corespondență scrisă de mână, pe hârtie, deloc asemănătoare cu un e-mail — scrisul de mână, cu buclele, rotunjimile și unghiurile sale, părea a fi o hartă în miniatură a esenței unei persoane sau un portal către un alt timp, asemenea unui roman din epoca victoriană scris cu un stilou cu peniță scârțâitoare. Însă știa prea bine că unele scrisori nu trebuiau niciodată trimise. Scrisorile mărturiseau, poate, un secret dureros; genul de secret pe care era mai bine să-l iei cu tine în mormânt sau măcar să-l porți cu tine la bătrânețe, oricum s-ar fi manifestat aceasta. Scrisori care conțin echivalentul scris al accesului de plâns al unui copilaș, o furie disipată degrabă prin intermediul unor mâzgălituri năvalnice pe o bucată de hârtie. Scrisori care duc mai departe zvonuri ce ar putea sau nu să fie adevărate — sau cu atât mai mult dacă sunt adevărate. Ori scrisori compuse târziu în noapte, începând cu un „Nu mă cunoști, dar...“ și continuând cu exprimarea a ceva ce nu poate fi descris decât ca o pasiune față de cineva pe care nu îl știi prea bine.

Din păcate, scrisoarea pe care o formulase ea era exact de tipul celei din urmă.

Și cu toate că nu ai fi putut să spui că o trimisese propriu-zis, aceasta ajunsese negreșit la destinație: strecurată printre paginile unei cărți — Magpie Murders de Anthony Horowitz, ca să fim mai preciși — și pusă în teancul de cărți vechi de pe biroul-recepție din Read the Room, librăria din cartier, aflată la nici două străzi depărtare de blocul în care locuia April, într-o după-amiază senină de mai, care părea să freamăte de promisiuni. La librărie, un bărbat de treizeci și ceva de ani, pe care April nu știa cum îl cheamă, cu o barbă neîngrijită care-l prindea de minune și cu genul de zâmbet blând care ar fi putut inspira versuri nereușite, avea rolul de a recepționa cărțile vechi nou-venite, de a le sorta și de a le verifica. Tot el avea să găsească scrisoarea — April era sigură de asta — și să o citească. Părea meticulos în ce făcea, întocmai genul de persoană care ar aprecia misterul unui corespondent anonim. Deși era foarte, dar foarte arătos — cu siguranță nu era actor, însă arăta de parcă ar fi putut să fie unul —, părea destul de liniștit și poate chiar puțin timid, un adevărat șoarece de bibliotecă. Îl văzuse interacționând politicos cu clienții, ba chiar o dată l-a și urmărit cu privirea cum căuta online o carte pentru un bătrân care se arătase foarte sceptic în privința computerelor. Pe scurt, părea de treabă.

April era pregătită pentru genul „de treabă“. Era, oficial, singură. Lucratul de acasă păruse foarte convenabil la început, însă acum devenise ceva permanent fără ca ea să fi consimțit măcar — și, fiind o persoană cu tendințe de introvertit, se adaptase la situație mult prea ușor. Mai deunăzi ieșise la o plimbare — se silea să iasă din apartament măcar o dată pe zi, indiferent de vreme, chiar și pe ploaia de primăvară atât de frecventă în Seattle — și se trezise arătând mult prea mult entuziasm față de un cățel cu puloveraș, al cărui stăpân îl trăsese repede de lângă ea. Acest lucru o făcuse pe April să intre la bănuieli: dacă nu mai știa cum să discute cu oamenii? Dar pe cine să exerseze? Nu se întâlnea cu nimeni. Până și vecinii din bloc păreau să fie la fel de liniștiți și de solitari ca ea, doar rareori aventurându-se afară. April le auzea muzica, pașii și bufniturile misterioase, însă arareori îi și vedea — și mai degrabă își imagina poveștile lor decât să-i cunoască pe bune.

Ar fi putut, desigur, să meargă direct la librar și să-l salute, ca o persoană normală, însă ideea scrisorii îi răsărise în minte într-o noapte, târziu, după ce urmărise două comedii romantice la rând, la scurt timp după ce recitise Str. Charing Cross nr. 84. Lucrurile se desfășurau atât de armonios în filme, iar scrisorile din carte (dintre un librar, a observat April, și o femeie căreia îi plăcea la nebunie să citească) erau atât de fermecătoare, încât atunci, în toiul nopții, păruse o idee minunată. Uneori, chibzuise April, stând pe întuneric la biroul ei, nu trebuia decât să azvârli ceva în lume și să vezi ce se întâmplă. În dimineața următoare, pusese degrabă scrisoarea între paginile cărții, fără să-și îngăduie răgazul de a-și regândi acțiunea. Iar acum, pe când după-amiaza târzie se transforma într-o seară liniștită și răcoroasă, nu-i venea ușor să rămână concentrată la lucru.

Țârâitul interfonului i-a întrerupt șirul gândurilor, făcând-o să tresară. Ca de obicei, nu aștepta pe nimeni; fratele său, Ben, era singurul om din viața ei care avea obiceiul să apară neanunțat, însă știa că în după-amiaza aceea se afla la o audiție pentru un musical, deși habar n-avea să cânte. A traversat încăperea și a apăsat pe buton.

— Da?

— Am de livrat o pizza pentru... Jackson?

— Îmi pare rău, a zis April, Jackson stă alături. La 305.

Nu era prima oară când livratorul greșea apartamentul. Domnul Jackson, un învățător pensionat cu care April discutase scurt de câteva ori pe scări sau la intrarea în bloc, comanda pizza în fiecare joi. Se simțea stânjenită pentru faptul că știa acest lucru, poate că avea prea mult timp liber la dispoziție dacă studia obiceiurile vecinilor.

— Mersi!

De la fereastră, April l-a urmărit cu privirea pe livrator cum se întoarce la mașina lui, una mică, cu două uși și cu o felie uriașă de pizza din plastic pe capotă. Poate că cineva îl aștepta la sfârșitul turei — cineva care preîncălzise cuptorul pentru pizza pe care el avea s-o aducă acasă, cineva interesat să audă despre cum îi mersese peste zi și despre aventurile lui cu livratul pizzelor. Cineva care n-a trebuit să lase un bilet într-o carte ca să întâlnească pe altcineva. Mașinuța a luat-o din loc.

În orice caz, scrisoarea fusese trimisă. În fond, ce avea să se întâmple dacă librarul avea s-o citească? Probabil nimic, s-a gândit April, reluându-și locul la biroul ei și continuând să despice firul în patru. Poate că femeile mature — April avea treizeci și trei de ani, o vârstă care o făcea să se simtă nici prea bătrână, nici prea tânără —, care lucrau de-acasă pentru companii serioase de tehnologie, nu trebuiau să se închipuie în pielea vreunei eroine non-blonde din filmele Norei Ephron. (Părul lui April era de un castaniu-deschis, deloc în stilul comediilor romantice, cu toate că îi plăcea să creadă că avea o frizură mai reușită decât Meg Ryan în Mesaj pentru tine.) Poate că plictiseala și singurătatea o determinaseră să facă un pas prea departe. Poate că nu se pricepea prea bine la scris. Și nici măcar nu era o scrisoare, mai degrabă un paragraf, care poate că ar fi avut nevoie de încă o revizuire — era prea scurt și nu suficient de amuzant. April credea în rescriere, în încercarea de a face lucrurile mai bine. În întinderea goală a serii ei, se temea că scrisoarea pe care o lăsase între paginile cărții avea să fie primită cu tăcere. Și poate chiar fusese o idee nebunească.

Însă viața lui April avea nevoie de o idee nebunească, una care să zgâlțâie puțin lucrurile.