Introducere

Acest volum conține scrierile lui Melanie Klein începând din 1946 și până la moartea ei, în 1960; el include și unele lucrări neterminate, publicate postum, în 1963. Ultimele lucrări din volumul Iubire, vinovăție și reparație, „O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco-depresive“ (1935), „Doliul și relația sa cu stările maniaco-depresive“ (1942) și „Complexul Oedip în lumina anxietăților timpurii“ (1945), introduc conceptul de poziție depresivă și marchează o nouă evoluție a gândirii lui Melanie Klein.

Prima lucrare din volumul de față, „Observații asupra unor mecanisme schizoide“ (1946), introduce, de asemenea, un element nou: poziția paranoid-schizoidă. La începutul activității sale terapeutice cu copii, Melanie Klein a descris relația copilului cu obiectele parțiale — în principal sânul și penisul. Ea a observat și a analizat sentimentele de persecuție și clivajul între obiectele puternic idealizate și cele persecutorii; de asemenea, a remarcat influența reciprocă permanentă dintre proiecție și introiecție, dar nu a privit aceste caracteristici ca pe niște fenomene îmbinate între ele. În „Observații asupra unor mecanisme schizoide“ ea consideră că aceste diferite caracteristici sunt părți corelate ale unei constelații recurente. În 1936, când a descris poziția depresivă, a afirmat, de asemenea, că înainte de apariția acestei poziții, anxietățile predominante au o natură paranoidă. Ocazional, s-a referit la o poziție paranoidă. La început a folosit termenul „poziție“ în mod mai puțin sistematic, vorbind, spre exemplu, despre o poziție maniacală când descria apărarea maniacală, ba chiar și de o poziție obsesională, raportată la apărarea obsesională. Lucrarea din 1946 acreditează ferm ideea existenței a două poziții, două moduri fundamentale de organizare psihică. În această lucrare, Melanie Klein cercetează detaliat anxietățile și mecanismele de apărare din perioada cea mai timpurie a vieții sugarului — poziția paranoid-schizoidă. A numit-o paranoid-schizoidă pentru că anxietatea prevalentă are natură persecutorie, iar principalul mecanism psihic este cel al clivajului. Ea arată că anxietățile de persecuție și mecanismele psihice, cunoscute de Freud, dar văzute de ea, funcționează încă din cea mai fragedă pruncie și le vede ca pe un sistem de anxietăți și mecanisme de apărare corelate. De asemenea, introduce un nou mecanism de apă­rare: identificarea proiectivă. În viziunea lui Klein — elaborată mai explicit de Susan Isaacs în lucrarea The Nature and Function of Phantasy (1952) —, termenul „mecanism“ reprezintă o descriere mai abstractă și mai generală a unei fantasme inconștiente. Fantasma este conținutul psihic al mecanismului.

Fantasma sau mecanismul de identificare proiectivă s-a prefigurat în lucrările anterioare ale lui Melanie Klein. În „Importanța formării de simboluri în dezvoltarea Eului“ (1930), ea descrie cum, în fantasmă, băiețelul psihotic clivează partea rea din sine, pe care o identifică cu urina, fecalele și chiar cu penisul său, și o proiectează apoi în corpul mamei, astfel încât corpul acesteia este perceput ca fiind plin cu obiecte rele. În lucrarea de față, ea arată că această fantasmă și acest mecanism se numără printre primele și cele mai importante. Bebelușul clivează și proiectează în mama sa propriile părți intolerabile. El fantasmează că aceste părți iau în posesie corpul mamei, aceasta ajungând să fie identificată cu ele. În anumite situații, părțile bune din sine pot fi proiectate într-un mod similar, ceea ce duce la sărăcirea Eului caracteristică pentru personalitatea schizoidă. Luând în considerare importanța ei, lucrarea este surprinzător de scurtă. Descrierea identificării proiective ocupă ceva mai mult de două paragrafe; și totuși, este una dintre cele mai însemnate scrieri ale lui Melanie Klein. Ea a deschis calea spre înțelegerea schizofreniei și a pacienților schizoizi, considerați anterior a fi imuni la analiză. A stimulat demersuri de pionierat în domeniul psihanalizei psihoticilor, iar publicarea ei a fost urmată în scurt timp de lucrări importante, ai căror autori au folosit noile idei în activitatea lor clinică cu pacienți psihotici.

Această lucrare pe tema mecanismelor schizoide completează o nouă teorie metapsihologică. Klein postulează că, încă de la început, bebelușul are un Eu capabil să resimtă anxietatea, să formeze relații și să folosească mecanisme de apărare. Pe lângă faptul că acestui Eu îi lipsește în mare măsură integrarea, el este supus totodată clivării, prin acțiunea puternicelor mecanisme de clivaj, și fragmentării, sub imperiul anxieții. Bebelușul relaționează la obiecte parțiale. Ca urmare a clivajului și a proiecțiilor, aceste obiecte devin fie puternic idealizate, fie deosebit de persecutoare. Sentimentele de persecuție, mecanismele de clivaj, identificare proiectivă și fragmentare, în momente de anxietate intensă, caracterizează poziția paranoid-schizoidă, care reprezintă un punct de fixație pentru grupul de tulburări schizofrene. Persistența unora dintre aceste trăsături, la copiii care au atins și au perlaborat doar parțial poziția depresivă, reprezintă fundalul personalității paranoide, narcisice și schizoide, chiar și atunci când ele nu sunt vizibil psihotice.

Pe măsură ce bebelușul integrează imaginea obiectului său ca persoană întreagă, are loc o schimbare fundamentală în integrarea Eului, în natura relațiilor cu obiectul și în natura anxietății. Bebelușul și copilul devin capabili să simtă vinovăție și grijă față de obiect. Klein a descris pentru prima oară acest aspect în două lucrări esențiale despre poziția depresivă (1935, 1940). În cele două scrieri care i-au urmat celei din 1946, „Despre teoria anxietății și vinovăției“ (1948) și „Câteva concluzii teoretice privind viața emoțională a bebelușului“ (1952), ea explorează amănunțit implicațiile schimbărilor ce au loc cu prilejul trecerii de la poziția paranoid-schizoidă la cea depresivă și fluctua­țiile la care este supus acest proces, dat fiind faptul că suferința depresivă determină în repetate rânduri o anumită regresie la mecanismele de apărare paranoide și schizoide. Unul dintre contemporanii lui Melanie Klein afirmă că, fiind întrebată pe care dintre descoperirile sale o consideră cea mai importantă, ea a indicat descoperirea mecanismelor paranoide de apărare în fața vinovăției.

Celelalte lucrări incluse în acest volum se încadrează toate în sistemul de repere al noii sale concepții despre poziții și, după părerea mea, arată cum această concepție i-a lărgit și i-a adâncit perspectiva. Unele sunt tehnice, altele abordează subiecte psihanalitice mai generale, cum ar fi „Originea transferului“ (1952), iar altele se încadrează în domeniul psihanalizei aplicate. Cele două materiale neterminate la care lucra chiar înainte de a muri, „Câteva reflecții asupra Orestiei“ și „Despre sentimentul de singurătate“, vădesc o dispoziție reflexivă și vizează subiecte mai generale.

Formularea concepției despre poziția paranoid-schizoidă și cea depresivă reprezintă, într-un fel, punctul culminant al operei lui Melanie Klein și o întregește, furnizând un cadru teoretic cuprinzător. Acest cadru constituie o idee nouă, originală, o contribuție teoretică ce a influențat profund gândirea psihanalitică.

A mai urmat însă o altă descoperire fundamentală: cea a invidiei primare. În anul 1957, Melanie Klein a publicat, ulterior unei lucrări mai scurte prezentate la Congres pe aceeași temă, monografia „Invidie și recunoștință“. Ea acordase dintotdeauna atenție invidiei și s-a referit la ea adesea în scrierile anterioare, dar, în „Invidie și recunoștință“, introduce ideea nouă cum că invidia acționează încă de la începutul vieții și este cea mai timpurie manifestare a pulsiunii de moarte. Invidia se află în conflict cu iubirea și cu recunoștința. Acțiunea invidiei în poziția paranoid-schizoidă constituie un factor însemnat în patologie. De exemplu, pentru că atacă ceea ce este bun, invidia exercită o influență negativă asupra proceselor normale de clivaj și, astfel, împiedică formarea unei bune relații cu obiectul. Acest lucru, la rândul său, determină stări de confuzie bazate pe incapacitatea de a distinge un obiect bun de unul rău. Importanța invidiei a fost dintotdeauna recunoscută în activitatea psihanalitică — de pildă, în descoperirea de către Freud a invidiei de penis. Dar ideea că invidia acționează în relațiile cu obiectele parțiale, primare, și se îndreaptă spre sânul dătător de viață a fost absolut revoluționară.

Descoperirile psihanalitice sunt totdeauna marcate de controverse. Așa s-a întâmplat cu opera lui Freud; mai mult chiar, ultima sa concepție fundamentală, cea privind pulsiunea de viață și cea de moarte, n-a fost acceptată pe deplin de marea majoritate a analiștilor.

Activitatea lui Melanie Klein a determinat încă de la început controverse pătimașe. Tehnica ei de analiză a copilului, importanța pe care a acordat-o stadiilor pregenitale, accentul pus pe agresivitate au dat naștere controverselor timpurii cu Școala de la Viena, bazată pe opera Annei Freud. În anul 1926, când s-a mutat în Anglia, Klein a constatat că Societatea Britanică de Psihanaliză era mult mai receptivă la ideile ei.